De ce iubim statuile?
Una dintre povestile mele preferate din mitologie era istoria lui Pygmalion. Sculptorul grec isi faureste in atelierul sau femeia perfecta din fildes, se indragosteste de ea si o roaga pe zeita dragostei Afrodita sa-i dea viata. Ajuns acasa el incepe sa sarute statuia si treptat materialul din care aceasta era facuta se inmoaie si se transforma in piele calda.
Astazi, in fiecare dintre noi par sa se mai ascunda ramasitele sufletului lui Pygmalion. Ne plac provocarile, pietrele greu de urnit, reci la atingere si asteptarea. Am invatat ca slefuirea se face in timp, cu rabdare si stand pe loc. Iar cand in sfarsit avem alaturi persoana perfecta o asezam pe un soclu inalt si ascundem scara catre ea. Preferam sa o iubim cu patos de la distanta decat sa fie accesibila tuturor. Apropo stiati ca patosul pe care noi il traducem cu entuziasmare insemna la originile sale grecesti suferinta?
http://www.youtube.com/watch?v=iGeDZ-sgAjA
Text: Diana Marasoiu
statuile prin viata in timp ce oamenii se transforma in stane de piatra…este cel mai ciudat paradox la care privim cu uimire si neincredere.