Author : Sorana Savu

peter aliceO agenda englezească pe 2013

O agenda englezească pe 2013

text de Sorana Savu

Nu vă lăsați păcăliți de titlu, nu e un concurs cu premii, ci o lista de cadouri pe care vi le puteți face anul viitor, dacă sunteți amatori de teatru și nu vă deranjează să vă deplasați la Londra din când în când.

Nu poți nega teatrelor londoneze flerul artistic și comercial impecabil cu care ne atrag în fiecare an, chiar dacă nu e Olimpiadă sau Jubileu sau alt eveniment de impact pentru istoria omenirii. Deci, ce se anunță pentru 2013?

Fanii “Downton Abbey” o pot întâlni pe Laura Carmichael (Edith Crawley) în “Unchiul Vanea”, la Vaudeville Theatre – seria de spectacole durează până în februarie 2013.

Helen Mirren revine pe scenă, după îndelungi ezitări, reluând rolul reginei Elisabeta a II-a în “The Audience”. Spectacolul se anunță extrem de interesant, pentru că e o trecere în revistă a discuțiilor (imaginare, desigur, că englezii nu au făcut încă publice stenogramele) pe care Regina le-a avut cu prim miniștrii din timpul domniei ei de 60 de ani – de la Winston Churchill la David Cameron.

Stagiunea durează din februarie până în iunie, la Gielgud Theatre, dar biletele pentru primele două luni sunt aproape epuizate, semn al iubirii britanicilor pentru doamna Mironova, actrița de origine rusă care le-a interpretat, de lungul vremii, pe ambele Elisabete.

În martie și Judi Dench se întoarce la prima dragoste – teatrul – într-o piesă a cărui subiect te face să spui imediat awwww. “Peter & Alice” este povestea întâlnirii adevăratei Alice din “Alice în țara minunilor” cu adevăratul Peter Pan. Spectacolele au loc din martie până în iunie, la Teatrul Noel Coward, iar piesa e o premieră mondială.

În noiembrie, după succesul (improbabil, după gusturile mele, dar certificat de criticii londonezi) cu “Hamlet”, Jude Law declamă din nou Shakespeare, preluând rolul titular din Henry V.

Mai e nevoie să vă spun că biletele vi le puteți cumpăra oricând pe internet, la niște prețuri decente, într-un timp mult mai scurt decât ar fi necesar dacă piesele s-ar juca la vreun teatru din București?

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

1099
ion marinIon Marin – muzica, leadership, marketing si politica

Ion Marin – muzica, leadership, marketing si politica

Interviu de Sorana Savu

N-am crezut eu că activitatea de guest blogging mă va pune în postura de a lua un interviu cuiva, după atâția ani de PR în care rolul meu a fost și este acela de a pregăti interviurile altora. Dar iată că s-a întâmplat, iar interlocutorul meu a fost unul dintre cei mai talentați și celebri dirijori români – Ion Marin. Ce să spun, noroc că emoțiile nu se văd în scris…

Sunt multe asemănări între profesia dumneavoastră şi leadership, management.

Enorm… enorm de multe!

Dar dumneavoastră, fiind dirijor și în concerte și în producții de operă, adoptați două posturi diferite – una e cea de dirijor de orchestră simfonică, unde ai toată orchestra în subordine, alta e cea de dirijor într-o producţie de operă, unde nu eşti „solist”, ca să zic aşa, trebuie să ţii cont de ce se întâmplă pe scenă.

E o foarte mare diferenţă. Sunt de fapt două forme artistice foarte diferite. Pe de altă parte, şi într-un caz şi în altul, dirijatul este forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership  în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații. Te vezi mult mai mult într-un context, nu eşti atât de atras de oportunitatea unui „acum şi aici” şi nu eşti deloc legat de circumstanțe înguste de genul –  o fi an electoral sau n-o fi an electoral.

Dar un pic de politică tot faceţi cu soliştii…

O, fără discuţie! E mai mult psihologie decât politică. Încerci să obţii ceea ce este mai bun în oameni. Aici este diferenţa dintre un artist şi un politician. Un politician încearcă să convingă oamenii că ceea ce le dă el este bun, în timp ce un artist, mai ales când lucrează cu alţi artiști, încearcă să-i facă pe ei să scoată la iveală ceea ce au mai bun.

Nu e câteodată şi un exerciţiu de „humility”? N-avem sinonim perfect pentru cuvântul ăsta, din păcate.

Sigur că da. Şi asta e o diferenţă foarte mare faţă de politică. Dacă vreţi, e o formă de a ceda postura de protagonist unei entităţi superioare. Nu avem a face cu politica dar, pe de altă parte, de marketing suntem influențați. Marketingul e un fel de rău necesar – respectiv există o parte de marketing care e foarte importantă pentru că îţi asigură într-un fel şansa de a atinge mai mulţi oameni decât ai în sala de concert, dar pe de altă parte, există şi fenomenul de marketing mincinos, prin care, din diferite motive, ajunge să fie promovat cineva, devine foarte cunoscut, dar nu înseamnă că are valoare…

Ambalajul, practic, e gol…

Da, exact.

Vorbeaţi de marketing şi m-am gândit acum la crossover-uri şi la David Garrett (nota mea. unul dintre cei mai mari violonisti din lume), cu care aţi lucrat. David şi-a găsit cumva o rută proprie de marketing.

Marele merit al lui David este că nu s-a mulţumit cu prima rută de marketing. Eu am lucrat prima oară cu David când avea 13 ani, în 1993 cred că era, la Festivalul de la Verbier, cu Filarmonica din Israel, şi începuse să facă primele discuri cu Deutsche Gramophon. Era încă în pantaloni scurţi. Lucra cu Itzahk Stern, care mi l-a recomandat, şi am început colaborarea încă de atunci. După aceea a avut enorm succes cu forma lui de a face crossover. Astăzi, David este unic, pentru că este singurul exemplu care face aşa numitul, dublu crossover. El a început ca tânăr star de muzică clasică, a devenit un mare star în rock simfonic şi s-a reîntors la muzica clasică. Ăsta e un gest de mare nobleţe, pentru că din punct de vedere al faimei, bogăţiei, oportunităţilor de concerte şi aşa mai departe, nu avea nevoie să se întoarcă. Deci, e o garanţie și o dovadă că David este un suflet de artist, cum să vă spun eu, incurabil.

Sunteţi compozitor şi dirijor. Cum se împacă una cu alta?

Nu se împacă. Dirijorul fiind legat de foarte mult timp şi de foarte multă circulaţie, iar compozitorul fiind legat de linişte şi de stat locului, nu se împacă deloc. Atunci când se întâmplă să am două săptămâni libere, încep să scriu ceva, după care plec. Mă întorc după câteva luni şi iarăşi am, să zicem, câteva zile libere, timp în care, de obicei, rup ceea ce am scris şi o iau de la capăt. E partea de Sisif din munca de compozitor…

Vă simţiţi un protagonist când sunteţi pe scenă? Sunteţi omul care stă cu spatele la public, singurul om care stă tot timpul cu spatele la public.

Sunt, de fapt, singurul om care face o activitate în care eşti înconjurat de public – 360 de grade -, pentru că şi orchestra este un public, este de fapt primul public. Nu cred că mai există o faţă şi un spate în momentul acela. Eşti atât de prins în această comuniune, în această creație muzicală colectivă, încât direcţia nu mai are aceeaşi importanță. Protagonist nu sunt, sigur nu. Mai degrabă, mai degrabă…catalizator.

Încercaţi vreodată să uniformizaţi personalităţile dintr-o orchestră, sau să le valorificaţi? Cum lucraţi cu ele?

Nu îmi doresc să le uniformizez, dimpotrivă. Încerc ca fiecare, în primul rând asta este viziunea mea personală, a bogăţiei din fiecare om… Uniformizarea dă întotdeauna în totalitarism şi crearea unei rezultante comune, de obicei, se face cu un rabat în jos, care e inutil în artă, dar poate să fie util dacă cineva face armată sau își dorește să creeze fenomene de masă.

Când se gândește la funcționarea unei orchestre, din afară, lumea se gândeşte la unison, la faptul că totul trebuie să sune precis, exact.

Păi asta e adevărat, şi mulţi dirijori se gândesc la asta şi e o foarte mare greşeală. Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună  care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.

Atunci simţim şi noi din sală că s-a întâmplat ceva extraordinar, că s-a creat o magie.

Da, exact. Dar magia se creează în interiorul fiecăruia.

Corect. Sunt foarte puţini dirijori care se încumetă cumva să dirijeze şi operă, şi orchestră, şi simfonice. De ce?

De încumetat, se încumetă foarte mulţi.

Ce  le stă în cale?

Cred că e o problemă generală atunci când nu se întâmplă. E o problemă de cultură.

Chimie?

Nu, nu, nu.  Întâi şi întâi este o chestie de cultură. În al doilea rând, cultura aduce o forţă de imaginaţie foarte mare şi o încredere în sfârşitul bun al tuturor lucrurilor. Nu poţi să reuşeşti să faci nici una, nici alta, şi cu atât mai greu pe amândouă în momentul în care eşti obsedat de control. Se cheamă în engleză „control freak”. În momentul ăla te împiedici la fiecare pas, pentru că nu laşi pe nimeni nici măcar să se respire, vrei să controlezi tot şi totul devine o luptă.

E foarte interesant că menţionaţi cultura. Aţi văzut diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta?

Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1691
umbrela 4Save it for a sunny day

Save it for a sunny day

text de Sorana Savu

Am avut o discuție în birou a propos de ce înseamnă o umbrela de calitate și asta m-a făcut să mă gândesc la definiția creativității și a luxului în materie de umbrele. Umbrelele sunt, ca și stilourile, ceasurile, pălăriile și multe altele, obiecte a căror piață s-a polarizat – dacă le cumperi strict pentru funcționalitatea lor, prețul corect e undeva între 3-5 euro. Dacă, însă, începi să te gândești la calitate, estetică, creativitate (vedeți că evit “modă” cu tot dinadinsul), lucrurile se schimbă.

Istoric vorbind, umbrelele n-au fost niciodată simple apărători de ploaie sau de soare. Muzeele și magazinele de antichități adăpostesc și acum umbrele din dantelă sau mătase, cu mânere din bambus, fildeș sau sidef, iar cât despre umbrelele chinezești, să spunem doar că, în trecut, ele nu erau caracterizate prin perisabilitate și preț scăzut.

Unul dintre puținele obiecte “de lux” pe care mi le amintesc din copilărie era o umbrelă automată japoneză. Ultimele două atribute erau suficiente să stârnească imaginația mea de copil și, în plus, comparativ cu alte asemenea accesorii pe care le vedeam atunci pe stradă, umbrela noastră era FRUMOASĂ.

Am trait mult fără grija umbrelelor. Îmi plac, mă amuză că estetica și funcționalitatea nu se întâlnesc întotdeauna, deși, până acum câteva zile, nu găsisem decât o singură umbrelă care să mă inspire să o prețuiesc și în zilele cu soare – realizată undeva în Torino, de o familie de artizani, pre numele lor Bianchi.

Dar, desigur, nu trebuie să subestimez importanța facebook-ului pentru trouvailles-uri. Pentru că așa am descoperit Pasotti Ombrelli, aduse în București chiar de o prietenă – Alexandra Paven, care și-a propus să ne învețe să ne uităm cu alți ochi la umbrele. Aș putea să vă povestesc multe despre ele, dar prefer să vă invit să le descoperiți singuri, pe site la ei și la Alexandra în magazin, pe strada Doamnei.


Pe scurt, ne-au făcut pe amândouă să reconsiderăm măcar parțial aversiunea pe care o avem față de Swarovski – o să vedeți voi de ce și cum – și am căzut de acord că sunt așa de frumoase, diverse, elegante, flamboyante, încât pot deveni, ca și pălăriile, subiect de colecție și de obsesie.

Folosiți cu moderație așadar, umbrele Pasotti, mai ales în zilele cu soare.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

2375
LipicaHerghelia lui Fat Frumos

Herghelia lui Fat Frumos

text de Sorana Savu

N-as fi descoperit-o, in drum spre Italia, daca n-as fi intrat intr-o benzinarie ungureasca si, in loc sa-mi stea gandul la croissants, nu m-as fi uitat la standul de fluturasi promotionali. Ce vreti, deformare profesionala…

E o localitate mica, in Slovenia, despre care nici n-am sti daca n-ar fi ei – albi, eleganti, cuminti, gratiosi, cu demnitate si resemnare atunci cand noi ii distribuim in scenarii pe care nu stiu sa le citeasca. Inhamati la o caleasca. In pas de dans la manej. Urmarind trasee complicate cu obstacole. Sau purtandu-l pe Fat Frumos catre cine stie ce demoazela disperata.

Poate ca simt cumva ca, in majoritate, noi facem asta pentru ca ii iubim si vrem sa-i punem in valoare. Sau poate ca ne iubesc ei prea mult si cauta sa ne inteleaga fara sa ne judece copilariile sau crizele de autoritate.

Daca despre Lipica n-ati auzit, despre Lipitzani cu siguranta ca stiti ceva. Sunt caii albi ca laptele, care au iesit din poveste si care, in Vienna, sunt unul dintre principalele puncte de atractie pentru turistii din lumea intreaga.


Ei s-au nascut si cresc in continuare in Slovenia, din 16 iepe si 6 armasari, daca am inteles bine povestile ghidului, imaculati, pistruiati sau chiar cenusii, niste creaturi blande si ireale, de a caror atingere prietenoasa te infiori ca la o intalnire cu ET. Cele 16 iepe au mereu aceleasi 16 nume, la care se adauga un numar de la 1 la 15, Gratiosa a 13-a sau Gaeta a 7-a, cam ca la casele regale.

Parcul din Lipica le apartine, familii intregi vin sa-i vada si sa le cunoasca povestea, copiii au parte de cursuri de echitatie, adultii au parte de plimbari cu o caleasca demna de orice printesa a Fratilor Grimm sau, de golf.

In arborele genealogic al Lipitzanilor suntem si noi agatati de o crenguta, cu herghelia de la Sambata de Jos. Imperiul a facut ca Lipitzanii sa treaca granitele Sloveniei si sa fie crescuti si in Ungaria, si in Austria, si in Romania.

N-am stat mai mult de doua ore in Lipica, dar a fost genul de experienta pe care n-o s-o uit niciodata, si la care ma voi putea intoarce de cate ori voi avea nevoie de un crimpei de poveste cu personaje reale.

***

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

2054
Liuli Pumpkin boxLiuli Gongfang – dragonul si pestisorul de sticla albastra

Liuli Gongfang – dragonul si pestisorul de sticla albastra

text de Sorana Savu

M-am gandit initial ca o sa va povestesc si despre Liuli si despre Mario Cioni intr-un singur post, pentru ca ei sunt “generatia noua” de maestri ai cristalului. Dar ar fi pacat sa condensez efortul lor in cateva paragrafe, fiindca nu-i usor sa demonstrezi ca se poate crea ceva original si frumos chiar si in urma unor nume ca Galle, Lalique, Baccarat sau Daum.

Loretta Hui-shan Yang – cea care a pornit in China Liuli Gongfang (in traducere “Atelierul de pasta de sticla”, pentru ca in China lumea nu le prea are cu brandingul) a avut o cariera de succes, zice-se, in Taiwan, in anii ’70. In 1987, a pus punct vietii de actrita si si-a propus sa invete si sa aduca in China tehnicile marilor artisti europeni – in speta “cire perdue”, o tehnica superba, care se mai regaseste in decorarea bronzului, si e in masura sa creeze efecte de culoare extraordinare. Zis si facut. Realizati ca rezum in trei cuvinte o munca de vreo 11 ani, da?

Atelierul de Pasta de Sticla a avut, in 1998, o expozitie la Victoria & Albert Museum, iar celebra institutie londoneza i-a cumparat Lorettei, pentru colectiile sale, mai multe piese – printre care si cutia dovlecel, creata chiar de Loretta. In fiecare an, Liuli primeste distinctii pretutindeni in lume si realizeaza piese din cristal demne de orice muzeu de arta, moderna sau nu, din lume.

Numele pieselor, veti vedea, sunt foarte chinezesti – romantice, criptice, poetice. Multe dintre subiectele traditionale ale culturii chineze sunt suflate in pasta nobila de sticla, alaturi de flori neinchipuite, din sticla mata, translucida si transparenta, imbinata fara cusur si fara ezitare, de o maniera care iti taie rasuflarea. Cea mai recenta colectie a ei se numeste, logic pentru ca e Anul Dragonului – Arising From the East, The Dragon.

Anul trecut, cand am fost in China, mi-am dorit sa ma intorc de acolo cu un singur obiect, care sa fie si sa ramana, cumva pentru mine, vesnic China. Obiectul acela e un dragon semnat Liuli Gongfang.

Mall-ul in care l-am gasit, un mall snob cum gasesti numai in tarile noastre pline de bani proaspeti, opunea, pe acelasi coridor, boutique-urile Baccarat si Swarovski cu Atelierul de Pasta de Sticla. Nu discutam preturile Liuli, care oricum mi se par ireal de scazute raportate la calitatea si valoarea artistică a majoritatii pieselor pe care LE VINDE. Dar, prin comparatie, marcile europene erau mici, manieriste si comerciale, cu preturi fondate pe un heritage insuficient reprezentat in colectiile zilei. In timp ce in Atelierul de Pasta de Sticla, magia creatiei era vie si vibranta.

Gasiti multe exemple ale talentului echipei Liuli pe site-ul American – liuli.com. Aici va arat doar trei mostre. Faceti abstractie de piesele care vi se par ‘chinezisme’ si uitati-va la cele zdrobitor de originale – tot ce pot sa va spun e ca, in Beijing, inainte sa optez pentru dragon, m-am gandit mult sa-mi cumpar un pestisor de cristal albastru de la Liuli. Uitati-va la pestisorii ei albastri si veti scapa de obsesia kitsch-urilor odioase din vremea comunista, care tronau pe milieu-uri si ne priveau cu ochi… sticlosi de pe televizor.

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1542
220px-Mdna-standard-edition-coverWhat’s your story with Madonna?

What’s your story with Madonna?

text de Sorana Savu

Este una dintre cele mai hulite si comentate vedete de pe planeta. Si una dintre cele mai iubite, normal. Si mai longevive. Si mai controversate. Un monument de ambitie, vointa, o dovada vie ca poti intoarce lumea dupa cum doresti, daca iti doresti suficient de mult. Nu e nici cea mai buna cantareata, nici cea mai buna dansatoare. Cum zice ea “e cea mai buna dansatoare dintre cantarete si cea mai buna cantareata dintre dansatoare”.

Toata lumea are istorii cu Madonna. Mai jos sunt cateva momente din istoria mea.

Acum patru ani, cand am mers la primul ei (adica al meu) concert live, argumentul suprem pe care mi l-am dat ca sa ma urc in avion si sa platesc o gramada de bani pe bilete pe piata deschisa a fost ca s-ar putea sa fie ultimul ei turneu. La “Confessions on a dance floor”, Madonna avea 48 de ani. Ma gandeam ca se va retrage.

Inainte de acel concert am zambit toata ziua fara alt motiv. Se materializa unul dintre visele mele mari din copilarie – adica din vremea cand ne uitam la videoclipuri pe VHS-uri chinuite, inregistrate la a saptea mana. Cand invatasem pe de rost coregrafia concertului de la Detroit (primul) si transcrisesem textele cantecelor ca exercitiu de engleza. “Gonna dress you up in my love…”

Imi amintesc si acum ce m-am certat cu ai mei ca am calcat pragul ambasadei SUA, in 1987, pentru un asemenea motiv frivol, dar eu voiam sa vad Ciao Italia!, iar la Ambasada erau niste custi mititele de vizionare in care puteai urmari productiile decadente ale televiziunii capitaliste. Cum ar fi, de exemplu, concertele Madonnei. Nu mai spun ca pe vremea aceea, daca erai vazut ca treci pragul ambasadei, riscai sa ti se intample lucruri. Tentatia de a vedea un concert al ei, indecent pentru anii aceia, intr-o inregistrare decenta, era mult prea mare.

In 2008, cand baiatul de la concierge mi-a dat biletele care ajunsesera pe adresa hotelului din Londra si fusesera tinute in safe, mi-a zambit si el complice “hmmm, aveti bilete la Madonna in seara asta…” A ramas pana in ziua de azi cel mai tare show pe care l-am vazut.

Am prins-o si intr-o seara in care era in forma vocala buna (Madonna nu face playback, cu riscul de a se umple de Doamne’ajuta! din partea celor care tin sa sublinieze si acum cat de prost canta – de parca nu ne-am fi asumat asta cu totii, si ea, si fanii ei…). A fost ireal, obositor sa privesti show-ul, nu ma gandesc cat de obositor e sa-l pui in scena seara de seara. Am facut poze proaste, cu un aparat de unica folosinta (pe vremea aia n-aveai voie cu dslr-uri la concerte) si una dintre poze sta de atunci la mine pe birou.

_____

Marti seara, in Hyde Park, am stat sapte ore in picioare, printre zeci de mii de fani care aveau oriunde intre 10 si 60 de ani. Alaturi de mine, o mama si o fiica imbracate identic, in stilul anilor ’80, provocator (ca sa nu zicem vulgar) dar self confident, pe care Madonna l-a lansat. In spatele meu, o pustioaica de 10 ani, urcata in spinarea tatalui, canta cat o tinea gura “Open your heart”, un cantec de dinainte de nasterea ei. Discutiile dintre spectatori – pe parcursul a 7 ore ajungi deja la detalii – porneau invariabil de la “where’re you from? South Africa, Scotland, Romania, Poland” si ajungeau la “what’s your story with Madonna?”

Show-ul a avut fix doua ore – timp in care Madonna n-a schitat un zambet. Interactiunea cu sala – limitata. Momentul de strip tease pe care, dupa bere si cartofi prajiti cu ketchup il anticipau toti englezii, n-a fost sa fie. Cu fiul ei Rocco aparand de doua ori pe scena, o data alaturi de echipa de dansatori, la ce v-ati fi asteptat exact?

Dansatorii – uimitori, ca de fiecare data. Ei se schimba de la un turneu la altul – ea, nu. Scenariul intregului spectacol, surprinzator si grandios. Greu de urmarit, de-a dreptul. Tobosari suspendati, dansatori cu umeri dislocati, proiectii video spectaculoase, cadelnite imense, skyline-uri aiuritoare, costume complexe, machiaj perfect. Si o cadenta fantastica, precisa si molipsitoare, care te facea sa fredonezi si cele mai tampite refrene (cele de pe ultimul album, recunosc).

La 52 de ani, Madonna e de neoprit. Daca pragul de 50 de ani n-a insemnat mare lucru pentru ea, nu stiu care anume va insemna. Uitati-va doar la inregistrarile cu “Celebration”, piesa care incheie doua ore de spectacol, vedeti cum se misca o femeie care ar putea avea nepoti si o sa intelegeti ce vreau sa zic.

Astea fiind spuse, sunt multe, foarte multe resentimente in ultimul album al Madonnei. Si in penultimul, si in cel de dinainte. Pacat, pentru ca ea a demonstrat tot ce avea de demonstrat, si inca ceva pe deasupra.

Madonna e un comandant de osti. Nascuta fix fara obiectul muncii (voce) si-a urnit vointa de fier in a crea un context perfect in jurul unei deficiente, o poveste densa si aiuritoare in jurul unor cantece simplute, o masinarie de marketing si business solida si consecventa, o persona provocatoare dar la a carei libertate si incredere de sine aspira, probabil, in secret, multa lume. Madonna nu mai are, de multa vreme, nimic de demonstrat, si totusi demonstreaza.

So, what’s your story with Madonna?

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1524
case2Vacanta de turta dulce

Vacanta de turta dulce

Anul trecut prin vara, cand ma uitam la televizor la TLC, am urmarit un documentar in care un biker – om serios – era plin de incantare ca un copil, mergand pe un drum anume, in sudul Germaniei. Drumul era Romantische Strasse, avea in jur de 350 de kilometri si era presarat cu satucuri de poveste, castele misterioase, cetati medievale, biserici gotice si flori – foarte multe flori.

Am urmat sfatul biker-ului  – ca doar era om serios – si ne-am planificat prompt pentru primavara urmatoare o vacanta fix acolo. Si fix in luna mai, cand spunea el ca florile sunt cele mai multe si cele mai parfumate – auzi ce-l interesa pe biker!

Zilele trecute, implinindu-se vacanta respectiva, am constatat ca macar bikerul de pe TLC n-a mintit poporul cu televizorul. Am aterizat la Munchen – dar pe voi va sfatuiesc, cu mintea romanului de pe urma sa mergeti prin Frankfurt, ca e mai aproape. Am luat masina inchiriata si am plecat – 250km – pana la baza noastra, aleasa un pic la noroc. Rothenburg ob der Tauber. Deja pe drum mirosea puternic a liliac (desi, liliacul, precum stiti, nu miroase prea puternic) si ne era ciuda ca pe autorutele impecabile din Germania (impecabil ne-a devenit tic verbal cat am stat in tarisoara aia), fara limita de viteza, nu puteam sa mergem la 160/hr cu geaamurile deschise sa ne bucuram de parfumurile zonei.


Ajunsi spre destinatie, ne-am certat aprins cu GPS-ul, care insista ca trebuie sa trecem un pod de piatra si sa intram, prin poarta unui turn medieval, direct intr-o cetate (tot medievala), cu strazi inguste si pietruite, dar, altfel cu case tencuite in culori de crema de prajituri, toate terminate alaltaieri. Cum cu GPS-ul nu te poti certa multa vreme fara sa obosesti, i-am urmat sfatul si am ajuns la hotel, in inima cetatii, langa Rathaus (primaria), biserica, ceasul cu marionete, farmacie, circiuma si, cel mai important, chiar langa Muzeul Jucariilor de Craciun.


Cred ca o sa-mi amintesc toata viata senzatia de stupoare combinata cu copilareasca incantare pe care am avut-o la vederea sirului nemtesc aliniat de casute de turta dulce, cu ferestre debordand de muscate si petunii, cu insemne “medievale” din fier aurit – si am inteles de fapt ca Fratii Grimm erau niste tipi complet lipsiti de imaginatie, dar care erau capabili sa descrie in detaliu ce vedeau ei de la fereastra casei lor, in fiecare dimineata, cand ieseau la o bere.

Hotelul – “Coiful de fier”, in care am poposit, era fix la fel, o casa intretinuta cu indaratnicie de pe la 1590, in care puteai sa te asezi pe scaune baroce originale, din lemn, si calcai pe covoare persane de data recenta, semn ca si actualii proprietari ai hotelului si aveau, si stiau, si erau dispusi sa imparta in continuare frumosul cu oaspetii lor.

Una dintre multele biserici ale orasului gazduia concerte de orga, magazinele de la parterul caselor, cand nu vindeau jucarii si portelanuri, aveau in vitrina “bulgari de zapada” niste prajituri ca niste gogosi din aluat fraged tavalite in ciocolata de toate culorile, umplute cu nuga sau cu fructe, facute dupa o reteta veche si specifica orasului. Atentie, un bulgare din asta ajunge cam pentru patru persoane.


Istoria orasului era magica, si ti-o spuneau in fiecare seara – calaul localitatii (un baiat simpatic acum) si conducatorul rondului de noapte. Printre intamplarile de poveste, doua – una vorbea despre o potiune magica pe care toti locuitorii o sorbeau inainte de o lupta si deveneau astfel invincibili (hmmm, unde am mai auzit asta?) si a doua despre un primar care a salvat eroic orasul de la urgie. El s-a sacrificat si a baut dintr-un foc o vadra de vin, castigand astfel prinsoarea cu dusmanul si lasand orasul in pace. Va dati seama ce drama pentru un bautor de bere sa de ape gat oriunde intre 3 si 4 litri de vin o data…

Suntem totusi pe un blog, si n-as vrea sa va chinui si pe voi cu logoreea de care m-am molipsit de la Fratii Grimm, asa ca, despre alte ispravi pe care le-am descoperit in Bavaria, o sa va povestesc intr-o postare viitoare…

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1160
alexandru-tomescu-Un om si o vioara

Un om si o vioara

În mai puțin de cinci ani de zile de când are vioara Stradivarius Voicu – the Elder – pe contract de comodat (LOL), Alexandru Tomescu a făcut atât de multe proiecte frumoase și și-a legat numele de vioară în atâtea chipuri, încât standardele pentru un potențial succesor comodatar s-au urcat în slava cerului.

Om și vioară, sunt o simbioză, se susțin și se completează, își subliniază unicitatea cu șarm și subtilitate.

Alexandru Tomescu a reușit, prin turneele sale, să pună realmente reflectorul și pe solist și pe instrument. Cel de anul trecut aducea în prim plan muzica lui Paganini, violonist virtuoz și compozitor, cam în această ordine. Anul acesta, repertoriul noului turneul intitulat “Obsesii”, face să răsune muzica lui Eugène Ysaÿe, tot un virtuoz violonist și compozitor belgian. Tot cam în această ordine.

Ambii sunt oameni care au cunoscut foarte bine vioara și i-au întins limitele pentru că propriile lor limite de interpretare erau departe departe. Au scris partituri pe care profesorii de vioară le dau, probabil, elevilor, când vor să le demonstreze că mai au încă multe de învățat. Partituri de care te apropii cu mare smerenie și le închei (presupun) cu un oftat de ușurare că iar a ieșit totul bine.

Demonstrației proprii de virtuozitate, Alexandru Tomescu adaugă alte câteva ingrediente de spectacol modern. Teatru mut, dans, proiecții video, toate sunt integrate într-un spectacol expresiv, simplu, elegant, care pune în valoare muzica și interpretarea ei și pune reflectorul (și la propriu și la figurat) pe doi tineri foarte talentati, Ana Pepine și Paul Cimpoieru.

În timp ce scriu, ascult la Europa FM tocmai știrea despre turneu.

După avanpremiera pentru presă, de joia trecută, turneul începe astăzi la Braşov, și pe 29 mai revine la Bucureşti într-un spectacol la Opera Română, pentru care puteți cumpăra bilete chiar de pe internet.

Psst! Una dintre sonate îi este dedicată lui George Enescu. Ceva îmi spune că și asta a influențat opțiunea lui Alexandru Tomescu pentru Sonatele lui Ysaÿe.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1402
flori sutuParadisul florilor de primavara

Paradisul florilor de primavara

Poti sa ajungi la Amsterdam din multe motive. Unele dintre ele sunt ilegale oriunde altundeva in Europa. Altele sunt alb cu albastru (dar sunt sigura ca v-ati saturat deja de cat v-am povestit despre cristal si portelan). Altele sunt vii, sunt cu milioanele si nu sunt neaparat oamenii din Amsterdam. Desi si ei sunt foarte interesanti.

Ca sa n-o mai lungesc, am fost in weekend la un eveniment de lucru cu 10 dintre cei mai influenti bloggeri din Romania, iar organizatoarea (pentru ca este o ea, Marta Usurelu), a ales dintre toate zilele anului tocmai cele in care sarbatoarea lalelelor de la Keukenhof era in toi.

La o jumatate de ora de aeroportul Schipol (care in sine mi se pare un templu al creativitatii functionale), Keukenhof este un parc imens, in care in fiecare an, producatorii olandezi de bulbi de lalele, zambile, crini si alte minunate flori de primavara isi aduc si isi expun minunile.

7 milioane de minuni. Palcuri de lalele in cele mai neasteptate culori sau combinatii de culori. Rauri de zambile, albe, piersicii, roz, fuchsia sau purpurii. Narcise de culoarea untului. Bonus, un pavilion dedicat orhideelor spectaculoase si altor plante exotice.

Pentru parada (pe care noi n-am prins-o), oamenii se aseaza de dimineata in jurul parcului, pe ruta pe care defileaza carele de lalele, iar, de la un punct incolo, circulatia se blocheaza cu totul, doar ca nimeni nu sufera prea tare pe tema asta, dimpotriva. Dupa lalele, la Keukenhof e sezonul crinilor – intreaga petrecere vegetala dureaza doua luni, de la sfarsitul lui martie pana la sfarsitul lui mai.

N-am argumente verbale pe masura delirului floral de langa Amsterdam, dar, din fericire, in calatorie am fost cu fotografi pasionati, asa ca argumentele vizuale le gasiti la Cristian Sutu, Alexandru Negrea, Costin Cocioaba, Cristi Dorombach. Cum toti in online avem “personalitati multiple”, ca sa vedeti toate pozele, cautati si pe FB, si pe blogurile lor. Veti avea parte de un festin de culoare.

Partea cea mai buna este ca, acum, spre deosebire de secolele precedente (cand oamenii se omorau pentru bulbii cei rari si fragili), din Amsterdam poti sa te intorci cu un fragment din Keukenhof in valiza. Asa se face ca azi dimineata in zori, dupa numai cinci ore de somn, cautam de loc in gradina pentru cei 120 de bulbi cu care am ajuns acasa. Printre ei, si lalele negre…

3080
masrieraBijuteriile Barcelonei

Bijuteriile Barcelonei

N-o sa va povestesc despre arhitectura orasului, titlul nu e metaforic, ci se refera chiar la bijutierii si bijuteriile Barcelonei, mai putin cunoscute decat ar merita.

Ca si arhitectura, orfevreria a inflorit in Barcelona in perioada Art Nouveau (El Modernismo) / Art Deco, iar reprezentantii ei erau artisti completi (ca Mucha in Cehia, sau Lalique si toata pleiada din Franta).

In plus, in Barcelona, maestrii bijutieri veneau din familii artistice cu renume, cu traditie si cu dragoste de arta. Exemplul cel mai bun, celebrat cu reverenta de catalani pana in ziua de astazi, este Casa Masriera – Los Masriera, cum erau cunoscuti “in oras” – al carei reprezentant principal este Lluis Masriera y Roses, fiu si nepot de pictori si bijutieri. Lluis insusi era pictor, bijutier, iar mai tarziu scenograf si dramaturg, fapt care si explica afinitatea lui profunda si durabila cu lumea spectacolului.

Cat de mult a iubit Lluis Masriera femeile si natura, vedeti din filmuletul de mai jos. Art Nouveau a fost poate cea mai romantica si mai gratioasa perioada in istoria artei, iar arta s-a invartit in jurul femeii, n-a transformat-o in obiect (desi,
literalmente, a cam transformat-o), ci a omagiat-o si a impodobit-o. Si, de fapt, o impodobeste si acum.

La fel ca in Praga, (unde micile boutique-uri vand bijuterii din argint create dupa desenele lui Alphonse Mucha), dar la un nivel mult mai inalt, Barcelona pastreaza vie creativitatea lui Lluis Masriera. Bagues y Masriera (cum a ajuns sa se numeasca acum compania, reunind doua nume fost rivale, dar complementare de orfaurari catalani) dezvolta si acum colectiile Masriera numai dupa formele originale ale lui Lluis si ale predecesorilor sai, variind cu grija culorile sau pietrele decorative folosite, dar pastrand intacta forma, gratia, farmecul, traditia.

Magazinul Bagues de pe Passeig de Gracia, imediat langa celebra Casa Batllo, poate trece cu usurinta drept muzeu. Bijuteriile fabuloase traditionale (Masriera) si moderne (Bagues) sunt expuse in casetele din lemn de secol XIX, intretinute cu grija, alaturi de mobilier si boisserie.

Hotelul Bagues, de pe Rambla, deschis in cladirea (de arhitect, evident) care adapostea pe vremuri atelierele, are in fiecare camera cate o forma originala creata de Lluis Masriera si gazduieste la mezanin o mica expozitie cu pasteluri si bijuterii realizate de familia Masriera de-a lungul a trei perioade artistice – pre-modernism, modernism si art deco.

Ambele sunt locuri care iti prilejuiesc mici momente de incantare, poate mai asezate si mai romantice decat restul trepidantei capitale catalane, dar in mod cert de neocolit.

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1488
IMG_2868_3National treasure

National treasure

E rar cand cautarile pe Google iti dau ca rezultat in primele pagini articole si interviuri exclusiv elogioase despre un artist. Mai ales cand vorbim despre Romania, unde spiritul “auto-critic” depaseste normele… depaseste orice norme.

Si totusi, pentru Angela Gheorghiu, cam asa stau lucrurile: elogii in toate limbile pamantului, cateva porecle malitioase de care mai mult ne amuzam, o exaltare generala urmareste fiecare aparitie, fiecare spectacol, fiecare gest. Interviurile sunt spumoase, povestile – aceleasi, semn ca sunt adevarate – au nuante diferite si farmec si energie, indiferent de interlocutor. Iar interlocutorii nu-s nici ei de colo – de la Eugenia Voda a noastra, la David Frost, de la presa nationala la criticii muzicali care raspund de rubrici in cotidiene mari din Marea Britanie, Statele Unite, Austria.

Atata incredere de sine, hranita de atata iubire, si atat de clar fundamentata, rar gasesti. Un om valoros, care isi cunoaste si valoarea, si originile, care-si asuma si calitatile rare si momentele de fronda si care nu se teme sa raspunda pe sleau oricarei intrebari. Sau sa-i ceara vietii fix ce crede ea ca merita.

Dat fiind ca pentru marile spectacole de opera asa e – cumperi biletele cu noroc si cu multe luni inainte, am avut… multe luni sa ma bucur de spectacolul Angela Gheorghiu si sa ma pregatesc pentru La Boheme in fel si chip. Ascultandu-i ariile care au facut-o faimoasa. Citind si urmarind interviurile de aici si de aiurea.

Comparand, uneori cu cruzime, inregistrari ale ei si ale altora. Ca profana intr-ale Operei si fericita sa o vad pentru prima oara pe scena, asa am simtit ca trebuie.

Am fost surprinsa sa vad ca majoritatea interviurilor o priveau (doar) ca om, prea putin ca artist. Prea putine discutii erau despre roluri, despre evolutia lor, despre modul in care i s-au asezat pe voce, in cariera, in viata. Am regasit, insa, obsesiv, micile “povesti”, micile “barfe” pe care era vesnic invitata sa le comenteze – lucru pe care il facea cu rabdare, dezarmanta dezinvoltura si umor.

Am descoperit si comentarii stupide, de anglofoni care judecau dictia ei in italiana fara sa aiba habar de limba sau dimpotriva, altele care punctau evidenta– anume ca, mai nou, lumea cere in reprezentatiile de opera tot mai mult arta interpretativa, teatrala, iar dictia nu mai e sacrificata de frumusetea unei note, ci augmenteaza umorul sau dramatismul textului. Asta poate si unde suntem mai cosmopoliti, stim tot mai multe limbi straine sau… avem subtitrare electronica in salile de spectacol si incepem sa si intelegem, nu doar sa ascultam.

Am facut comparatii – inevitabil – chiar si ultimul ei disc, Homage to Callas o cere. Si am ajuns la concluzia ca, desi utile, comparatiile trebuie luate intre mari paranteze. Spectacolele sunt unice, fiecare in felul sau – conteaza in ele nu numai forma vocala proprie (pe care stiu ca Angela Gheorghiu si-o respecta cu sfintenie, cu riscuri si cu scandal daca e nevoie) – dar si interactiunea dintre protagnisti, dintre protagonisti si orchestra, dintre orchestra, protagonisti, dirijor si regizor. Sunt atatea planete care trebuie sa se alinieze…

In plus, e bizar sa compari inregistrari de la varste diferite – vocea are o perioada de maturizare, personalitatea scenica are o perioada de maturizare,nu exista “perfect”, dar exista “sublim”, iar “sublimul” il definim fiecare in felul nostru, dupa cum ne impartasim, sau nu, din el. Angela Gheorghiu e capabila sa creeze “sublim”. Timbrul ei – si aici va rog sa ma judecati cu indulgenta, pentru ca nu sunt deloc pe teritoriul meu – e asemenea unui fluture: colorat, permanent in miscare, fascinant, plin de surprize si de vulnerabilitate. Are viata, are textura, are drama, are nerv.

Iar ea lasa ariile sa-si spuna cuvantul, rosteste cu voluptate micile incantari sau marile suferinte ale eroinelor pe care le interpreteaza fara sa-si lase vocea sa intre in cadenta aceea oribila si plictisitoare, care m-a alungat toata copilaria din fata ecranului cand era vreo opera la televizor, dar care, constat, defineste pana in ziua de azi modul in care unele mari voci inteleg sa reproduca niste arii.

Nu pot sa nu remarc ca, in ciuda inconvenientelor unei vieti nomade pe care nu cred ca as putea sa o suport, Angela Gheorghiu are, invariabil, niste “locuri de munca” superbe – de la Covent Garden la Wiener Staatsoper, de la Metropolitan la Teatre del Liceu, sau Bolshoy, spatiile care adapostesc opera sunt splendide, iar privelistea ei, de pe scena, ce cuprinde lojele aurite si spectatori care asteapta cu sufletul la gura ultima nota ca sa strige “Brava!” si sa aplaude in picioare, e o priveliste!

Am avut ocazia sa o vad intr-un spectacol pe care stiu ca-l iubeste mult (se si vede), “La Boheme”, la Teatre del Liceu, in Barcelona si sa ma bucur enorm vazand ca sala catalana a aplaudat-o pe Mimi cu frenezie, chiar daca distributia cuprindea si nume mari locale, cu prestatii, de altfel, sclipitoare. In ciuda eforturilor, am devenit cinica si sunt rare momentele in care chiar pot spune ca sunt mandra sa fiu romanca in strainatate – asta a fost unul dintre ele.

Am urcat apoi, cu curiozitate dar si enorm trac, in spatiul rezervat artistilor, ca sa o intalnesc pe Angela Gheorghiu pentru cateva clipe. M-au crispat teribil multimea de oameni venita cu pungi de CD-uri dupa autografe, colectionarul de impresii care adusese un veritabil catastif cerand semnaturi tuturor protagonistilor de-a valma, amatorii de fotografii la minut.

Angela Gheorghiu s-a lasat cel mai mult asteptata – evident, se comporta ca o diva, v-ati grabi sa ziceti – dar motivele erau, de fapt, intemeiate. Intr-o tinuta de afterparty, rosu cu negru, culori care o pun cel mai bine in valoare, cu un machiaj care nu mai avea nici o legatura cu paloarea lui Mimi din ultimul act, insa era perfect pentru fotografii cu blitz, Angela Gheorghiu facuse un nou efort sa-si multumeasca publicul, sa-i ofere o alta clipa memorabila. Toate astea dupa un
spectacol lung si solicitant.

Ma blochez rar, dar asta a fost una dintre acele ocazii. Am schimbat fix doua vorbe cu ea, uitand sa ma si prezint – cine eram eu n-avea, in context, chiar nici o importanta – dar sper sa fi inteles cat de multa incantare imi adusese. Am petrecut un weekend perfect in Barcelona, despre care sper sa mai pot sa va scriu, iar unul dintre motivele principale a fost Angela Gheorghiu. Multumesc,

Doamna!

**
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

1353
arcubUn secret prea bine pastrat

Un secret prea bine pastrat

Am ajuns la teatru la Sala ArCub de vreo patru ori in ultima vreme, si de fiecare data am ramas cu parere de rau pentru locurile goale pe care le-am vazut in jurul meu si pentru toti prietenii si toate cunostintele pe care n-am putut sa le aduc in
timp util sa le umple.

“Am crezut ca e doar un proiect de teatru” – mi-au spus unii. Nu, nu e un simplu proiect, e o stagiune intreaga, echilibrata, agreabila, cu actori buni, care joaca cu placere si inspiratie. “Da’ sala e praf” – mi-au spus altii. Sala nu e praf, dimpotriva, e recent renovata, fara fasoane stangaci incropite, functionala, confortabila, cu acustica si vedere bune inclusiv din ultimul rand de la balcon. “Dar n-am gasit bilete pe net” – ba da, rezervarile se fac chiar la ei pe site, biletele se iau de la fata locului, nu e nimic mai simplu. “Dar nu stiu ce joaca” – afli, din nou, de pe site-ul lor, si despre piesele proprii, si despre cele pe care le gazduiesc, cum e cazul spectacolului cu “O noapte furtunoasa”.

Daca invocam logistica, n-avem nici o scuza sa nu ajungem acolo de cate ori se intampla un spectacol de teatru ca un mic miracol. Biletele costa cat cele de la Multiplex si da, exista micul inconvenient ca la teatru chiar trebuie sa ajungi la timp si chiar trebuie sa tii telefonul inchis sau pe silent pe toata durata spectacolului. Dar cu asta ne-am obisnuit deja.

Stagiunea, cum spuneam (pentru ca nu te duci la o sala de teatru doar fiindca ajungi usor acolo) e bogata si pe toate gusturile – de la dramatizari sau piese clasice, la partituri moderne, toate sustinute de o echipa de actori din randul carora poti avea, seara de seara revelatii. Ale mele au fost Cerasela Iosifescu, in “Doua povesti de amor” si “Cina cu prieteni”, trei (sunt trei de fapt) roluri in care puteti sa-i apreciati range-ul greu de ghicit; Vlad Zamfirescu in “Cina cu prieteni “ si “O noapte furtunoasa” (personajul lui a fost declicul care pentru mine a schimbat o abordare clasica a piesei pe care oricum o stiu pe de rost intr- un dialog furtunos cu sala); Silviu Biris in “Doua povesti de amor” si in fracul lui Rica Venturiano.

Tot la ArCub i-am revazut pe scena cu mare bucurie pe Florin Busuioc (care nu este angajat INMH si nu s-a nascut prezentator meteo, ci actor ) si pe Ion Arcudeanu, savuros in textele cehoviene.

Ar fi ceva de spus si despre scenografie – care, desi apartine, evident, mai multor persoane – e cumva unitara: eleganta, sugestiva, economica, asa cum trebuie sa fie.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

892
madalina1Acuarele… de poveste

Acuarele… de poveste

Am cunoscut-o pe Madalina Andronic pe FB – pentru mine formula asta inca suna destul de bizar, dar recunosc ca am argumente sa cred ca o vom folosi tot mai des de acum incolo. Acuarelele ei mi-au sarit in ochi literalmente, pe pagina uneiprietene care cauta cu  incapatanare piese care sa ne infrumuseteze casele si vietile aici.

Cum am invatat de la specialistii in social media ca n-ai facut nimic daca nu transferi relatiile/informatiile/experientele din online in offline, exact asta am facut in cazul Madalinei. Mi-am facut mai intai temele si am explorat paginile de web pe care apareau lucrarile ei, am aflat ca mana ei statea in spatele decorarii Sufrageriei McCann Erickson si, in cele din urma, am invitat-o si la noi in “sufragerie”. Noi insistam sa mai numim respectiva incapere meeting room, dar Cristina ne-a mai spus de cateva ori ca ar fi cazul sa reconsideram.

Madalina e foarte tanara si, daca te uiti la lucrarile ei, are sanse bune sa ramana tanara toata viata. Ilustratiile ei dau substanta vizuala povestilor, sau transforma peisaje citadine pitoresti in spatiu de poveste, sau pot sa-ti aprinda peretii cu imagini de vulpi languroase si pisici adormite.

Pentru ca m-am nascut inainte de Harry Potter, desenele ei imi amintesc de ilustratiile superbe ale cartilor de povesti rusesti pe care le citeam in copilarie, chiar inainte sa stiu sa citesc. Iar vestmintele craieselor ei aduna si reinterpreteaza motive populare romanesti vibrante inca inainte ca ele sa revina la moda printr-un pictorial in Vogue.

Dar vorbaria-i suficienta – daca vreti sa va binedispuneti cu culorile de poveste ale Madalinei, le gasiti aici . Si, in curand, doua dintre ele vor ajunge si la noi… in sufragerie.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

2133
weboughtazooWe bought a Zoo!

We bought a Zoo!

Am vazut filmul sambata seara cu fetele de la birou. Era exact genul de film pe care trebuie sa-l vezi in gashka, mai ales ca aproape toate avem preocupari comune – strangem pisici de pe strada si le doftoricim, donam la WWF si la Gia, plangem la filme cu animale si nu plecam dintr-o capitala a lumii pana n-am vizitat si gradina zoologica.

Gradina zoologica din film se poate si ea vizita – bazat pe o poveste reala, a unui jurnalist de la Guardian care si-a schimbat viata cumparand o casuta cu o gradina zoologica atasata, “We bought a zoo” vorbeste despre acele parcuri zoologice in care simti incantarea nu numai din faptul ca descoperi specii noi sau urmaresti animale haioase “in actiune”, dar si pentru ca ti-e foarte clar ca toate acele animale sunt iubite, nu numai ingrijite.

Puteti sa aflati mai multe despre gradina zoologica adevarata, din Dartmoor, pe dartmoorzoo.org si, daca ajungeti in Anglia, puteti sa o si vizitati. Sper ca filmul le-a adus o gramada de bani si o gramada de noi vizitatori!

O alta gradina zoologica privata si foarte neobisnuita e cea de la Howletts, in apropierea Londrei. Pe aceasta am vizitat-o si acolo am simtit distinct iubirea despre care va pomeneam. Tin minte si acum cat de tare l-am invidiat pe ingrijitorul servalilor care avea ocazia sa-i ia in brate si sa-i smotoceasca intocmai ca pe niste mitze domesticite in fiecare zi.

Howletts e proprietatea lorzilor Aspinall si a fost crescuta si hranita din pasiunea batranului Lord Aspinall pentru… jocurile de noroc. In ziua de azi jocurile private de poker nu mai au mize asa de substantiale incat sa poata tine in viata un intreg parc zoologic, dar faima animalelor de la Howletts a crescut suficient de mult incat sa nu mai depinda doar de noroc.

Pe Valea Loarei, gasiti parcul zoologic de la Beauval,despre care se spune ca e cel mai mare din Europa. Este superb si coplesitor prin numarul de specii pe care le adaposteste si prin peisajul frantuzesc de vis pe care il completeaza, dar faima lui tine in primul rand de colectia impresionanta de animale… albe. In Beauval vedeti tigri, lei, rinoceri si leoparzi albi si va asigur ca e o priveliste pe care nu poti sa o uiti. Amintirea mea de la Beauval e micuta leoaica alba Elsa, un puiut inmuiat insmantana care avea propria camera de joaca pana sa ajunga la varsta la careputea face fata celorlalti membri ai familiei.

In Viena, Schonbrunn-ul gazduieste o gradina zoologica de-a dreptul opulenta – am strambat din nas la pretul biletului prima data cand am vizitat-o, dar dupa ce am vazut cum sunt cheltuiti banii si cat de atent sunt ingrijite animalele, mi s-a parut ca e prea putin. Vienezii au gasit si modalitati elegante de a atrage si a multumi sponsori – bancile din parc poarta, fiecare, numele unui sponsor al unui animal, iar “echipele” au o logica de marketing imbatabila: Jaguar sponsoriza jaguarii, Generali sponsoriza leii,Coca-Cola avea, evident, grija de ursii polari. Cat poate fi de greu sa se intample asta peste tot?
Nu vreau sa va fac capul calendar, dar tot mai mentionez doua destinatii importante pe coasta de Est a Statelor Unite – una este delfinariul din Miami, unde puteti sa va intalniti cu Flipper cel din vechiul serial TV, iar cealalta este SeaWorld din Orlando, un parc de distractii incare veti avea probleme mari daca va duceti cu copiii, pentru ca adultii sedezlipesc cu greu de el. Acolo va intalniti cu dinastia Shamu, a balenelor ucigase, care fac un show uimitor prin complexitate. Oricat ati fi tentati sa le vedeti de aproape, nu stati in primele randuri la spectacol daca nu vreti sa simtiti pe pielea voastra cat de multa apa poate disloca o balena dintr-o singura lovitura de coada…

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

1309
Vaza FranzAnul Dragonului de Portelan

Anul Dragonului de Portelan

Spre final de ianuarie, chinezii sarbatoresc Anul Dragonului. Prilej sa va povestesc cate ceva despre cum sarbatoresc cei de la Franz Anul Dragonului. Si cate ceva despre fermecatoarele portelanuri Franz.

Daca n-ati auzit inca despre ele, nu e timpul pierdut. Desi are la activ un numar impresionant de premii la concursurile international de profil, desi e prezenta in toata lumea, desi are origini chinezesti, compania nu are decat zece ani. Poarta numele fondatorului ei, Franz Chen, cu care impartaseste si multe povesti de viata. Franz Chen are origini chineze, dar a fost educat in Germania si de acolo s-a intors in tara sa cu o dragoste pentru Art Nouveau.

Franz Collection – compania adica – a transpus in modelele sale romantismul si gratia Art Nouveau, peste pasta de portelan traditional chinezeasca, de care are grija un maestru al portelanului si al istoriei sale. Maestrul Chao Sun este un artist al picturii manuale pe portelan si a lucrat mai multe decenii la Muzeul National al Palatului, testand diferitele metode de decorare si ardere a portelanului in China, pe vremurile marilor dinastii. El este Consilierul Artistic al companiei.

Minunile care poarta semnatura Franz Collection imbina modelarea cu pictura – o simpla vaza se transforma astfel ea insasi intr-un buchet de crini sau de narcise. Tortita cestii de cafea e o aripa de fluture, lingurita e o crenguta de cires inmugurit.

De cele mai multe ori fantezia asiatica inepuizabila e temperata de o rigoare clasica ale carei radacini germanice le intuiesti. Lucrurile mai derapeaza cateodata pentru ca limite de productie nu par sa existe la ei, orice e posibil, orice poate prinde viata, dar marca aduce in fiecare an, cu consecventa, piese superbe pe care te miri ca le vezi si pe rafturile magazinelor, nu doar prin muzee, inchise in casete de sticla securizata.

Anul acesta e Anul Dragonului si la Franz – logic! Cateva exemple despre cum sarbatoresc ei Noul An Chinezesc gasiti pe www.franzcollection.com. Iar daca veti cerceta site-ul cu atentie, veti descoperi si colaborarea lor cu Jean Boggio pentru construirea ambiantei unui etaj dintr-un hotel chinezesc de vis.

Cireasa de pe tort e preocuparea lor reala pentru mediu – pentru micile creaturi pe care le celebreaza in lucrarile lor fermecate. Franz nu foloseste cenusa de oase in tehnologia de productie a portelanului (spre deosebire de toate acele companii care imprima pe produsele lor Fine Bone China si folosesc formula lui Josiah Spode). Pasarile si animalele pe care le imortalizeaza in portelan sunt respectate si in procesul tehnologic. Ceea ce e frumos si neobisnuit si lipsit de ipocrizie.

In China, Franz e … ei bine, copiat.

Li se intampla si lor, dar asta e semn de succes. Marca originala are prea multe puncte de diferentiere ca sa se jeneze de copii si sa le priveasca altfel decat un fel de omagiu.

Dupa secole in care portelanul era Meissen, Sevres, Limoges, Herend, multumita celor de la Franz china is China inca o data.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

1232
Boutique Fouquetun week end la paris

un week end la paris

Am petrecut un weekend prelungit la Paris pentru ca e locul in care, in patru zile, simti ca primesti energie pentru patru luni.

In centru – cel mai extins “centru” dintre toate orasele europene pe care le-am vizitat – fiecare vitrina e o mica expozitie de arta, fiecare casa e o mica bijuterie de arhitectura, fiecare strada are poezia ei, aromele ei delicioase, parfumurile ei fermecatoare, masinile ei parcate aiurea si oamenii ei colorati, eleganti, relaxati si foarte convinsi de puterea de seductie a orasului si a tarii lor; chiar daca niste fraieri de la o agentie de rating s-au gandit sa le dea o nota proasta. Din Paris, vreau sa va povestesc despre ceva ce am vazut si altceva ce am ratat – si poate ajungeti sa experimentati voi.

Am fost la Paris la punct fix – voiam sa petrec cateva minute in vechiul boutique pe care Alphonse Mucha l-a realizat la
inceputul secolului trecut pentru Fouquet si bijuteriile sale. Un spatiu “elfesc” cum spunea cineva, realizat cap coada in maniera Art Nouveau si salvat de parizieni, integral, printr-o minune.

Ok, si prin multa truda. Acum, boutique-ul e ascuns intr-o aripa din Musee Carnavalet si isi deschide portile batante pentru
vizitatori carora le e suficient sa admire paunii, mozaicurile, statuile de bronz si vitrinele de cristal, padurile fantastice
sculptate in lemn, chiar daca din bijuteriile domnului Fouquet nu a mai ramas decat o mostra palida.

Despre ce am ratat, am aflat prea tarziu. De asta am si ratat – dar, cum spuneam, poate reusiti voi sa vedeti. Pe scurt,
parizienii inoveaza in continuare in l’art de la table si au ajuns de curand sa inoveze si in materie de art a la table. Joia, o data la doua saptamani, Anna si Rosario, doua prietene pasionate de arta si originare din Spania, alaturi de Kristi, o “chef”
californiana organizeaza o cina speciala fie in apartamentul lor, fie intr-o galerie de arta sau un designer hotel. Kristi
asigura cina pentru 10-12 persoane – care nu se cunosc, dar ajung sa se cunoasca; nu stiu ce vor manca, dar au dreptul sa-si exprime niste “preferinte” cand fac rezervarea; si care vor fi surprinse de prezenta unui artist (cantaret, pictor, creator de bijuterii etc).

Site-ul pe care se deruleaza preparativele si narativele acestor experiente culinartistice se numeste chiar asa –
unartistealatable.blogspot.com

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

986
toomuchTMI

TMI

Pentru niste fiinte care au creat legi menite sa le protejeze viata privata, ultimii ani ne-au demonstrat ca ne comportam cel putin paradoxal. Lasa-ne cu un ecran de computer in fata, da-ne la inceput iluzia anonimatului, ia-ne usurel si in curand vom spune si prietenilor, si cunostintelor, si necunostintelor, tot ce ne trece prin cap. Cu nume si prenume. C-asa-i in FaceBook.

Nu zic ca e rau, am si eu cont de FaceBook si, voila, scriu pe mai mult de un blog, dar…

Toti avem prin listele de prieteni oameni pe care nu i-am recunoaste pe strada si cu care am avea dificultati sa initiem o conversatie offline.

Toti avem dificultati sa pastram o linie de demarcatie intre latura noastra profesionala si cea personala. Ceea ce initial era o binevenita “umanizare” a businessului, poate scapa de sub control cu usurinta ca sa se transforme intr- un comportament jenant la birou, pentru ca ne simtim liberi sa ne aducem acolo toate metehnele si problemele personale.

Cand auzim despre cineva pe care vrem sau trebuie sa-l cunoastem, primul impuls este sa-l cautam pe Google si sa ne formam o pre-impresie inainte de intalnirea propriu zisa. Pre-impresia afecteaza rau prima impresie pentru ca o incarca de… pre-judecati.

Pentru ca n-avem timp si pentru ca avem de cunoscut/intalnit/relationat cu (urasc termenul) tot mai multi oameni, ne bazam pe panseurile in 140 de caractere, pe pozele de profil, pe reteaua de prieteni (din care nu putem decela, de fapt, care sunt cei reali si cei “abstracti” sa le spunem asa). Eventual, doar pe ultimele panseuri, ultimele statusuri, ultimele posturi de blog. Context? Ce e aia? Istorie? Nu mai avem ragaz sa o parcurgem nici inainte, nici dupa intalnirile cu cunoscutii.

Ce nu acordam altora, nu ni se acorda nici noua – ne trezim noi insine pre-judecati de altii si nu intelegem de ce ne e asa de greu cateodata sa legam o relatie in lumea reala sau macar sa avem o conversatie telefonica rezonabila.

Cand ne raportam la noi insine, tindem sa ne auto-convingem ca nimic nu s-a schimbat. Ca lumea virtuala e doar o extensie a lumii reale. Ca prietenii cu care interactionam pe FB “ne inteleg”. Ca noile cunostinte care ne adauga pe lista de favoriti, urmariti etc o fac pentru ca ne iubesc. In timp ce, cand e vorba de altii, suntem tot mai sceptici, nerabdatori, cinici si pre-judecatori.

Sfarsim prin a avea TMI – too much information – despre cei din jur si culmea, asta nu ne ajuta sa-i cunoastem mai bine, ci dimpotriva. Cateodata ne impiedica sa-i cunoastem cu totul.

Printre deciziile pentru noul an am una care tine de administrarea mai buna a relatiilor virtuale si de reprimarea pre-judecatilor si pre-informatiilor. Nu pot sa neg ca lumea 2.0 mi-a adus multe amicitii frumoase si cateva prietenii scumpe, dar vreau ca asa sa fie in continuare si realizez ca e din ce in ce mai greu. Nu vi se pare?

***
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

895
apaobiceiuri pacatoase

obiceiuri pacatoase

Nu stiu cand mi-am pierdut obisnuinta de a bea apa. Probabil, cam in aceeasi perioada in care am aflat ca e bine, e indicat, trebuie de-a dreptul sa bei cel putin doi litri de apa pe zi. Cand eram mica ii exasperam pe ai mei cu pauzele de apa pe care le faceam in timpul mesei si eram strict apostrofata pe motive pe care nu le stiam pe atunci si nici nu le-am aflat ulterior.

Dar sunt convinsa ca nu mi se trage din copilarie. Nu-mi place sa beau apa. Nici ceai. Numai cafea sau ciocolata, chestii despre care tot aud ca nu prea ajuta la hidratare, ba dimpotriva.

Evident, acum exasperez pe toata lumea cu ASTA, nu cu AILALTA, oricum am dat-o in relatia mea cu apa, n-a fost bine. Dar cum inteleg rational ca trebuie sa beau apa, am inventat un joc la birou, joc pe care vreau sa vi-l povestesc pentru
ca e simplu si eficient oricand vreti sa scapati de sau sa atenuati niste obiceiuri pacatoase.

Pe scurt, am desemnat-o pe una dintre colegele mele Water Manager. Adica ea imi spune cand sa beau apa si numai ea. Nu am voie sa o refuz, trebuie sa beau apa de cate ori imi spune ea, chiar daca ma trimite la dozator de trei ori la rand.
Pe de alta parte, daca nu-mi spune, nu beau, deci am ce sa-i reprosez Imi spune altcineva (de exemplu Andrei, sotul meu din celalalt birou), nu ma intereseaza. Eu ascult de Lo, ea e Water Manager.

Lo e, pentru sine, mult mai responsabila cu hidratarea decat as putea fi eu vreodata, jocul nostru e urmarit si de alti colegi de birou, mie mi-e rusine sa ies din joc de bine ce l-am acceptat de buna voie si asa mai departe. Beau mult
mai multa apa in ultimele saptamani. Nu stiu inca daca ajuta sau nu, o sa vad in cateva luni – cred. Pana atunci, ma amuza sa vad ca, in contextul unui joc, accept sa beau apa si nu mi se mai pare un calvar. Principiul jocului e simplu si vechi de
cand lumea si, pentru ca e un principiu, iata ca merge in (aproape) orice situatie.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

845
journalismPuterea povestilor

Puterea povestilor

Weekendul acesta s-a vorbit mult despre povesti. Povesti scrise si impartasite la Targul de Carte Gaudeamus, povesti iscate din Blogoree la seminarul cu Vlad Petreanu despre care am auzit, si povesti jurnalistice la Conferinta organizata de „Decat o Revista”. Despre aceasta din urma o sa va povestesc, pentru ca a fost o intalnire rara, cu niste oameni pe care nu-i vezi prea des pe scena.

Cristi a adus americanii, laureati cu premii de vis in SUA, sa ne reconfirme „The Power of Storytelling”. Trei generatii de jurnalisti, cu stiluri diferite, cu functii diferite, cu relatii diferite au stat fata in fata cu vreo 200 de oameni si mai apoi cu vreo 20, redeslusind misterele scriiturii care te lasa cu respiratia taiata si cu lacrimile pe obraz. Pentru ca da, asa ceva mai exista, culmea, in presa, fie ea generalista si cotidiana.

Patru oameni modesti, dar inspirati, fara powerpoint-uri stralucitoare sau branding gol, fara incercari fade de a poza „cool”, unul dintre ei (jurnalistul de radio) chiar cu plaivazul dupa ureche pe toata durata prezentarii. Plaivazul cu care si-a luat constiincios notite din toate prezentarile confratilor cu toate ca, atunci cand ai ajuns speaker, nu-i asa, ce ai mai avea de invatat de la altii?

Patru oameni cu vieti incorporand experiente incredibile – de la imersia intr-o familie adunata in jurul unui bolnav de SIDA la un camping pe o insula de gheata alaturi de puscasii marini; de la interviul fara suflare cu o campioana mondiala absoluta la free diving la o traversare initiatica a Americii in urma socului din 11 septembrie.

Patru oameni carora curiozitatea si deschiderea cultivata le-a pastrat intacta tineretea, increderea, optimismul si pozitivismul ala de care facem noi misto continuu, fara sa ne dam seama cat de saraci suntem fara el.

Oameni pentru care dilemele etice nu se masoara in „care-a dat mai mult” sau „pe cine sa troznesc azi”; ci in cat poti lasa ca povestea sa-ti intre in suflet, tu, cel care o rostesti; in cat poti investi fara sa tulburi povestea; in cum sa convingi oamenii ca, uneori, renuntand la viata lor privata, pot pune pe agenda probleme care altfel n-ar ajunge sa fie rezolvate niciodata.

Am vazut multi oameni miscati in sala si multe aplauze sincere, fara complezenta sau invidie. Am vazut oameni miscatori pe scena. Si m-am bucurat ca am putut adauga la numele The Power of Storytelling – Priceless, mesajul MasterCard pentru ca exact asa a fost. Priceless.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

1417
Emma-Shapplin-00Emma Shapplin – “La notte etterna”

Emma Shapplin – “La notte etterna”

Prin 2004, cand febra Buddha Bar era in toi si eram mandri ca pe compilatia celui mai celebru bar din Paris sta numele unui roman (David Visan), am descoperit o piesa pe care am ascultat-o in „heavy rotation” si acasa, si la birou si in masina, cu surprindere si incantare de fiecare data. O voce pe care nu o prea puteai califica, dupa care nu prea puteai fredona pentru ca urca in stratosfera, un stil la granita mai multor stiluri si o italiana care nu prea suna a italiana. Era Emma Shapplin, cu „La notte etterna” (cu doi „t”, cum scria Dante si cum explica ea constiincioasa in toate interviurile).

Emma Shapplin e o soprana de coloratura cu nume britanic si origini frantuzesti, care canta rock si ce vrea ea, in ce limba vrea ea, care s-a nascut la patru zile dupa mine si care are opt pisici. Aseara a ocupat scena Salii Palatului, cam mica si neprimitoare pentru ea, si a umplut sala cu armoniile ei nepamantene.

Ca soprana de coloratura, nu prea ai multe de facut, din pacate, in lumea operei. Esti, cumva, overqualified, o intamplare a naturii, asa de rara incat compozitorii nu pot scrie pentru tine prea mult. Poti fi Regina Noptii sau Lucia di Lamermoor sau… Diva Plavalaguna a lui Luc Besson sau poti sa-ti treci in biografia profesionala cum ca ai inlocuit cu succes, la vreun moment dat, vreo soprana.

Emma Shapplin si-a asumat un nume de scena puternic (in realitate o cheama Chrystele, cu accent circumflex), o limba pe care pana si italienii o lasasera sa se prafuiasca si un set de partituri – la granita mai multor stiluri muzicale – pe care numai ea le poate duce la bun sfarsit.

Asa a ajuns sa concerteze in locuri magice, sa colaboreze cu muzicieni din Franta, Anglia sau Grecia, sa-si construiasca un stil si un look valorificand nelinistea pe care i-o ascunde silueta fragila si perfecta, chiar in rochii albe, mulate. Pe care, nelinistita cum e, si le croieste si si le coase singura. Cand nu compune, sau nu canta, sau nu scrie.

Daca n-ati auzit-o pe Emma aseara, o puteti regasi in turneu prin lumea reala sau in videoclipuri in lumea virtuala. E o experienta. Cadoul ei aseara pentru noi, cand am surprins-o cu cererile noastre insistente de bis-uri, a fost un „O mio babbino caro” cantat cu gratie si dezinvoltura si cu umor, asa cum se canta si asa cum il reuseste, dintre sopranele mari, doar Gheorghiu.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1824