Author : Sorana Savu

timpVechi si nou

Vechi si nou

Am un coleg la birou care mi-a creat nenumarate frustrari intr-o vreme. Orice film propuneam sa vedem “ca fetele”, dupa orele de program, era fumat pentru el, il vazuse, chiar daca era pe piata de doua zile. Am incercat in fel si chip, dar cum sunt de principiul ca trebuie sa sustinem industria cinematografica si astept DVD-urile originale, n-aveam nici o sansa sa tin pasul cu el.

Asa ca, la un moment dat, am schimbat strategia si am inceput sa-l intreb daca a vazut filme mai vechi (anii ’80, ’90, 2000-2003), stiti voi, vintage. Evident, succes! Nici el si nici multe dintre colegele mele nu vazusera titluri pe care eu le consideram ultrafamiliare, pe care le vazusem cand eram mica, in liceu, in studentie, sau acum 6-7 ani.

Nu e un repros si nici o litanie despre cum e generatia mea fata de generatiile de azi. E un fapt de care trebuie sa tinem cont fiecare dintre noi. Acumulam AZI atata informatie, trebuie sa facem atatea eforturi sa vedem toate filmele care se produc AZI si care stim ca ne-ar cam placea, dupa trailer, incat e tot mai dificil sa trecem si prin istorie.

Ce selecteaza televiziunile comerciale sa ne arate din trecut reflecta un gust popular destul de discutabil, si – la fel ca memoria si atentia noastra – si timpul de antena e limitat, si trebuie sa tina pasul cu AZI, asa incat multe raman in uitare desi n-ar merita.

Partea proasta este ca parerile pe care ni le formam despre AZI, pentru ca traim atat de mult AZI, nu mai tin cont de ceea ce s-a facut alaltaieri, si ajungem intr-un fel de “Groundhog Day” ciudat in care ni se pare ca SF-ul s-a inventat o data cu “Matrix” si ca Florin Calinescu a fost mai intai prezentator de televiziune si numai dupa aceea actor (sorry Madalina, n-am gasit un exemplu mai bun:) ). Si, ca sa corectam aceasta noua “realitate”, avem tot mai putin timp la dispozitie sa o exploram pe cea veche, cea care ne da perspectiva.

Mai mult, pentru ca in conversatie presupunem ca oamenii din fata noastra au aceeasi istorie ca noi, aceleasi referinte (chiar daca sunt vizibil mai tineri), ajungem sa transmitem niste mesaje greu de inteles sau de-a dreptul stranii, iar dialogurile ajung sa ne desparta in loc sa ne apropie, cum ne-am gandi noi.

Pe schema “despre ce vorbeste asta?” “ea chiar crede ca are haz” sau, si mai rau, “de ce imi spune in engleza I want receipts? ce, nu poate sa-mi ceara chitante pe românește” etc etc. Ultimul exemplu l-am remediat prompt, am revazut aseara cu gashca “Munich”, dar intelegeti voi despre ce vorbesc. Sper.

Pe scurt, vechiul nostru bun, frumos si utilizabil este si trebuie sa fie noul altora, care s-au nascut in urma noastra. Ca sa ne intelegem, acum si in continuare, trebuie sa nu uitam sa ne uitam in trecut. Si sa ne mai verificam din cand in cand referintele cu cei din jur. E un exercitiu pentru optimizarea comunicarii, util la orice varsta.

Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

780
bolshoiBolshoi Noch

Bolshoi Noch

Bolshoi Noch (nu am litere kirilice pe computer!)

Vezi destul de rar un președinte de țară emoționat când vorbește despre un brand – altul decât cel.. de țară, evident. Când spune că e fericit că s-a încheiat un proiect, de așa manieră încât chiar îl crezi, nu suspectezi că i-a scriptat sentimentele vreun coleg de breaslă (adică om de PR). Când apare pe o scenă, în fața unor oameni, și lasă fermitatea să fie înlocuită, pentru câteva momente, de respect frizând venerația. Vezi un președinte rus făcând toate astea mai degrabă în bancuri.

Și totuși, vineri seara, la redeschiderea Teatrului Bolshoi, emoția lui Medvedev era autentică. Ce să zic, era autentică emoția noastră, care urmăream o transmisie în direct pe un ecran și tot ne întrebasem, înainte de spectacol, dacă era cazul să ne îmbrăcăm de film sau, totuși, de Operă. Un simbol național din multe puncte de vedere, crescut de țari și îngenuncheat de comuniști, Teatrul Bolshoi se refugiase în ultima vreme în sufletele trupelor sale de balet. Rămase fără casă, ele colindau lumea ținând aprinsă flacăra baletului rus, acela clasic, acela la care nu mai era nimic de adăugat.

Din octombrie, soliști, coregrafi, cântăreți, toți s-au întors acasă. Și încă la ce casă! Restaurată în vreo șase ani, cu două echipe distincte de constructori (vă sună cunoscut?), cu un buget derapat glorios până la 760 milioane USD, clădirea teatrului, în formă de vioară, s-a dezmorțit, s-a întins, s-a primenit și-a pus laolaltă tradiția cu tehnologia de ultimă oră. Eram mirată, totuși, pe ce s-au dus 760 de milioane, o sumă deloc neglijabilă nici măcar după standardele rusești.

Păi, ar fi așa: repararea candelabrului de două tone din sală și restaurarea foiței de aur care îl îmbrăca (dezamăgitor, doar vreo 300 gr de aur), foița de aur de pe balcoane (o cantitate mai serioasă), plăcile decorative din hol, betonate de comuniști, dar refăcute de creatorii lor originali (Villeroy & Boch), o întreagă sală nouă, subterană de repetiții și înregistrări (care, însă, era aproape de două stații de metrou, de aici să vezi soluții inginerești de izolare fonică), șase etaje de scenă (ați citit bine), interșanjabile în decurs de minute, susținute pe piloni de 30 de tone, înlocuirea betonului cu care comuniștii umpluseră tocmai camera de rezonanță cu altceva (o podea din lemn, care preia și amplifică vibrațiile sunetului așa încât să simți muzica în tot corpul), mobilierul, decorațiunile de pe pereți, restaurarea frescelor, cortina – care arată de parcă e făcută din cloth of gold samd. M-am gândit să mă opresc, că poate ați obosit citind.

Spectacolul de vineri a fost un fel de bufet delicios, cu scene din Lacul Lebedelor, Evgheny Oneghin, Spartacus, Flames of Paris, cu scenografie cu tot că deh, putem! asezonate de intermezzo-uri de operă care treceau în revistă câteva dintre cele mai frumoase creații rusești. Și cu Angela Gheorghiu invitată de onoare și onorată la rândul ei (pe pagina ei de FB găsiți pozele de la afterparty și puteți măcar să vedeți cât a fost de strălucitoare; noi am și auzit-o, iar sala Operei Române, trecând peste ridicolul situației, a și aplaudat-o din fața ecranului).

Un moment inedit a fost dansul plasatoarelor – toate doamnele din culise, îmbrăcate în uniforme bleumarin, cu părul tuns scurt regulamentar si permanent mărunțel (știți tipul) au urcat pe scenă, dotate cu coșuri cu trandafiri roșii și au executat un “dans” foarte haios, în context.

În sală, toată lumea bună a capitalei ruse, a artei muzicii și baletului și, desigur, și alții. Uluitoare imaginea Mayei Plisetskaya, care la 86 de ani arată undeva între 50-60, cu o grație, prezență și o forță expresivă care ar face-o pe Helen Mirren să coboare de pe piedestal.

Chiar din fața unui ecran de pânză, am avut senzația distinctă că am asistat la un moment din istoria artei spectacolului – moment care, vorba directorului de la Bolshoi, se petrece o dată la 150 de ani.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

960
armie-hammerPoveste de 30 de secunde

Poveste de 30 de secunde

In care se dovedeste cum viata bate filmul de mai multe ori – frunzarind pe IPad un “Vanity Fair”, am dat peste proiectele de film ale lui Armie Hammer, actorul care i-a interpretat pe gemenii adversari ai lui Zuckerberg in “The Social Network”. Numele lui Hammer mi-a atras atentia pentru ca suna periculos de mult cu “Arm and Hammer”, o marca de cosmetice pentru barbati si multe alte asemenea, cu care ramasesem in minte din State (parca aud si acum end line-ul Arm&Hammer With Baking Soda).

Ma duc pe IMDB si gasesc in cinci secunde numele intreg – Armand Douglas Hammer – ArmAnd Hammer. Ma gandesc ca, nascut fiind in 1986, parintii lui l-or fi botezat dupa ce s-au intors beti turta de la vreun concert cu Bon Jovi, dar in alte cinci secunde constat ca am gresit amarnic. Ca si personajele pe care le interpreta in film, Armie are pedigree – numele lui vine de la străbunicul său pe care il chema simplu Armand Hammer. Mare industrias, magnat al petrolului, filantrop, colectionar de pictura impresionista.

Legendele prenumelui lui Hammer Sr. Sr. Sr. sunt trei – le descopar dupa alte zece secunde de cercetare si petrecerea continua. Varianta de PR e ca Armand venea de la Armand Duval, personajul din “Dama cu Camelii”. Varianta a doua e improbabila – parintii lui Armand Hammer nu aveau cum sa-si numeasca fiul după marca de cosmetice, deși ea exista la acel moment de peste 30 de ani, pentru simplul motiv ca pe vremea aceea nu existau concerte cu Bon Jovi J

Varianta a treia e ultra-ironică – Armand Hammer, industriasul american si magnatul petrolului si-a primit, zic gurile rele, numele de la simbolul partidului socialist American (Socialist Labour Party of America), the arm and hammer.

Cireașa de pe tort este că, Armand Sr. Sr. Sr., care a trăit 92 de ani și se lăuda că a fost prieten și cu Lenin și cu Reagan, a fost multă vreme și membru în board-ul companiei care producea cosmeticele Arm&Hammer.

*

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

966
past-present-futureUnde te vezi peste 5 ani?

Unde te vezi peste 5 ani?

Am servit intrebarea asta ca angajat si am fost tentata uneori s-o folosesc si ca angajator. I-am inteles “utilitatea” dar, pe de alta parte, mi se pare asa de stupida, mai ales pe inceput de cariera, incat am evitat-o in interviuri.

Eu una n-am stiut niciodata raspunsul. Nu l-am stiut nu pentru vreun om de HR sau pentru vreun potential sef. Nu l-am stiut pentru mine. Am vrut sa fiu doctor cand eram mica, apoi vanzatoare in librarie, apoi ambasador, apoi jurnalist, in cele din urma consultant de relatii publice, n-am vrut niciodata sa fiu antreprenor, dar nu m-am suparat ca asa a iesit. Fapt e ca, oricine m-ar fi intrebat ce si cum, cu cinci ani inainte de ultima mea schimbare fundamentala de cariera, n-ar fi primit raspunsul corect.

Intrebare-cod, ea urmareste, teoretic, mai multe aspecte – loialitate (te vezi in continuare in compania noastra si peste 5 ani), ambitie (te vezi in locul meu?), inconsecventa (te vezi schimband complet domeniul), lipsa de viziune (nu te vezi nicaieri?), materialism (te vezi cu o casa si o masina), naivitate, carierism, viziune si asa mai departe. Nu vorbesc din carti de HR, ci din nenumarate discutii cu prieteni antreprenori, intrebati si intrebatori de asemenea intrebari J

In ultima vreme, raspunsul la intrebarea de mai sus e tot mai dificil si intrebarea in sine devine tot mai anacronica. Cati dintre voi, acum cinci ani, va vedeati acolo unde sunteti acum? Cat de mult au depins traiectoriile voastre de voi si cat de mult de ceea ce s-a intamplat/ se intampla in jurul vostru? De alegerile pe care le-ati facut conjunctural. De deciziile de impuls. De un anunt pe un site. De o demisie care parea sfarsitul lumii. De sfatul bun al unui prieten. De o restructurare. De o discutie la o cafea.

Directorilor de HR care va mai intreaba unde va vedeti peste 5 ani, trimiteti-le cu dedicatie “Funky Business”, carte scrisa acum cativa ani buni, care vorbea despre faptul ca e nerezonabil, in dinamica lumii de acum, sa mai facem planuri pe termen lung, si ca ne-am folosi mai productiv resursele cautand sa valorificam cat mai bine momentele care ni se dau, in loc sa plangem ca n-o sa iesim la pensie dintr-un loc.

Am cunostinte care au facut productie de film ca sa verniseze acum expozitii proprii de arta plastica, comunicatori care si-au regasit linistea aducandu-le oamenilor cosmetice bio alese de mana lor, scenaristi care vorbesc cu patima despre design-ul unei lampi si armonia unui interior de vila, ingineri care fac comunicare, chimisti care aduc pe piata electrocasnice si asa mai departe.

Sunt toti oameni care si-au intrerupt, la un moment dat, planificarea scolareasca a propriei cariere si si-au urmat pasiunile, visurile, oportunitatile. Fiecare in felul sau e un om fericit, genul de om care, vorba cliseului, a ajuns sa nu mai munceasca nici o zi din viata lui. Daca acum 15 ani chestia asta era un moft, acum e un must (Doamne, ce ma enerveaza cuvantul asta, dar jur ca e potrivit in context). Sigur, asta implica o doza zdravana de risc, un calcul atent al momentului si o auto-evaluare nemiloasa, dar e mai mult decat posibila, e frecventa.

Nu conteaza unde vei ajunge peste cinci ani – cu conditia sa fii acolo unde n-ai fi indraznit sa te visezi cu cinci ani in urma.

*

Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication

6754
pic01the 24 hours celebrity gala

the 24 hours celebrity gala

Printre multele proiecte pe care Kevin Spacey le face la The Old Vic Theatre este unul „de PR” cu totul special, pentru care merită să mai mergi la Londra un weekend și în noiembrie, chiar dacă vremea e urâtă.

Se numeste The 24 hours play celebrity gala, iar titlul spune cam tot, că e un fel de Orange Wednesday. Doar că, dacă ești la prima întâlnire cu evenimentul, nu-ți prea vine să crezi ce citești. Pe scurt, cam 60 de oameni de teatru (dramaturgi, actori, regizori, scenografi) se adună la Old Vic pentru 24 de ore, se împart în echipe și scriu, montează, repetă și prezintă o mică piesă de teatru. Fiecare piesă durează 15 minute, spectacolul are cam două ore cu tot cu pauză și, evident, la început, cei din sală au ocazia să vadă un mic making off, rezumând frământările creatoare ale celor 60. Plus Kevin Spacey, evident.

În fiecare an, marea distribuție e condimentată cu starurile care se află în oraș la acel moment. Anul ăsta aș bănui că va veni Ralph Fiennes, dacă nu e bântuit de Furtună tocmai atunci. Anii trecuți a participat Brooke Shields (care juca în Chicago), Vanessa Redgrave, Rufus Sewell sau Joseph Fiennes. Acum doi ani, când am fost și eu în sală, invitatul de onoare era Jason Isaacs, tatăl lui Malfoy, dacă aveți dificultăți să-l reperați.

E o mare joacă – dar o joacă serioasă, pentru că toată lumea se străduiește ca improvizația să nu se vadă. Foarte puțini actori își țin replicile pe-aproape, elementele de decor, chiar dacă sunt aduse independent de participanții la experiment, se leagă destul de bine, oricât de ciudate ar fi. Ca să vă faceți o idee, unul dintre actori a adus ca recuzită o trupă de mariachi.

E și o mare surpriză pentru toată lumea. Nici actorii nici cei din sală nu știu la ce să se aștepte, cum vor fi piesele, cum vor fi prestațiile, pentru că presiunea timpului pe dramaturgi și oboseala pe actori își pot spune cuvântul în fel și chip.

E și o inițiativă foarte frumoasă de fundraising. Pe lângă prețul biletelor, care nu e foarte mare și e segmentat pe categorii de venit, poți participa la o licitație tăcută în beneficiul The Old Vic Theatre Trust. Premiul cel mare pentru donația ta e o experiență fără preț – implicarea directă în toate cele 24 de ore ale experimentului.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior partner Premium Communication

1039
sssstPovesti nerostite

Povesti nerostite

Imi vine întotdeauna greu să scriu pentru blogul Cristinei, nu pentru că nu aș avea povești, ci pentru că am prea multe. Aici cred că e o diferență considerabilă între noi, oamenii de relații publice, și jurnaliști. Pentru jurnaliști, satisfacția profesională majoră este să descopere povești pe care să poată să le spună mai departe, pentru noi este să trăim povești pe care să nu le putem spune.

Nu vorbesc despre poveștile brandurilor, pe care omul de PR le spune întâlnindu-se pe același teritoriu cu omul de marketing, ci despre acele povești grele, care marchează o existență profesională sau parcursul unei companii și pe care știi că nu le poți rosti fără să trădezi. Despre latura noastră de „avocați”, despre discuțiile între patru ochi sau între patru pereți care așa rămân ani de zile, sau pentru totdeauna.

Oamenii știu despre noi, în general, că suntem cei care avem mereu în mânecă un compliment sau un surâs de complezență, că ne petrecem timpul la cafele și la mese cu jurnaliștii sau cu clienții. E genul de prejudecată pe care, de la un punct încolo, obosești să o mai contrazici. Dar momentele care ne rămân în biografia profesională, momentele pentru care clienții aleg să stea cu noi sau să ne părăsească, sunt de fapt momente în care un compliment sau un surâs de complezență sunt cele mai stupide lucruri pe care le-ai avea de oferit.

Pentru fiecare post pe care îl scriu, alte două-trei rămân în sertar, deși ar fi, poate, mai puternice și mai pline de înțeles pentru mai mulți.

Dacă pentru oamenii de PR povestea asta cu… poveștile nerostite e o de-formare profesională, pentru mulți dintre noi, poveștile nerostite sunt cele care ne determină reacții și gesturi inexplicabile pentru oamenii din jur. Sunt cele care ajung să fie cunoscute doar de cei care ne iubesc. Sunt cele care ne lămuresc sau ne disculpă în ochii celor care contează. Sunt cel puțin la fel de frumoase ca și cele rostite.

Povești nerostite anyone?

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

990
examExamene, examene

Examene, examene

Vara asta m-a facut sa-mi reamintesc de viata de student si de scolar. Mai rau, m-a facut sa o retraiesc, desigur, la un alt nivel. N-am mai fost in postura de a da un examen de ceva vreme, desi prin facultati calc in fiecare an. Am stat 17 ani in scoala, fara absente, ca tocilarii, desi n-am fost tocilara (am o problema serioasa cu memoria), dar la finalul celor 17 ani am zis multumesc, suficient, ne vedem mai incolo dac’o fi cazul.

Ca mersul pe bicicleta, deprinderile din scoala au navalit din nou asupra mea, de parca ar fi trecut doar trei luni de la ultima sesiune. Si au fost prilej de dezbatere si distractie in birou, pentru ca fiecare dintre noi avem reguli foarte clare de cum se invata pentru examen.

Ca si colega mea Andra am avut neaparat nevoie de un carnetel nou, pe care sa-mi notez lucrurile importante. Cu cat mai frumos carnetelul, cu atat creste garantia ca luam examenul. Ca si Madalina, am redescoperit ca pot sa invat cu muzica, dar numai daca e muzica pe care o stiu, si nu in limba in care sunt si textele de curs.

Prefer in continuare ca orice “motivatie” suplimentara sa o primesc inainte – brosa de la bunica pe care am primit-o inainte de admitere a fost esentiala ca sa intru din prima la Jurnalistica. In cazul de fata, am inlocuit brosa cu o geanta, iar Andrei a inteles, cu toate ca a pierdut numaratoarea gentilor mele de ceva vreme.

Pentru ca a trebuit sa reintru in starea de student, am avut nevoie de doua saptamani de lucru. E adevarat ca n-a prea ajutat faptul ca aveam biroul intors cu susul in jos pentru curatenie generala. Am prins viteza treptat, iar in ultimele zile am stat acasa exact ca o tocilara. Si tot ca o tocilara, ma foiam pe scaun si imi verificam mail-urile din 5 in 5 minute, pentru ca, nu-i asa, la birou era activitate normala, iar eu “chiuleam”.

Nu s-a schimbat nici faptul ca, in timp ce parcurgeam materialele de examen, am petrecut ceva vreme ridicand din sprancene la invatamintele cursului. Asa am fost toata viata de elev – si model si from hell – cand lecturile sau experientele mele contraziceau litera cursului, nu ma puteam abtine sa nu semnalez diferentele. Fapt care, culmea, mi-a prins bine intotdeauna, nu numai la scoala.

S-a schimbat faptul ca, pentru cursurile pe care le facem la maturitate, platim. Si asta nu face decat sa sublinieze beneficiile atitudinii mele de mai sus. Sau ale problemei mele de atitudine, depinde din ce perspectiva o privesti. Ma intereseaza in aceeasi masura si ceea ce mi se preda si ceea ce am de invatat – ca sa zic asa. Si daca ceea ce am de invatat e prea putin din ce mi se preda… N-a fost cazul vara asta, intoarcerea in timp a fost utila si interesanta.

S-a mai schimbat si faptul ca nu ma mai intereseaza notele puse de altii. Competitiva am ramas, tot timpul am ceva de demonstrat cuiva, tot timpul am de alergat dupa o tinta, dar mi-am stabilit si o grila interna de autoevaluare – cateodata coincide cu cea oficiala, alteori, cand cea oficiala de si literalmente formala, evident ca difera.

Voi ati mai invatat in ultima vreme pentru examene? S-a schimbat ceva de cand ati terminat scoala?

*
SoranaSavu este Senior Partner la Premium Communication.

1500
Empty-Housebiroul

biroul

Trecem acum la birou printr-o renovare masiva. Stam cu chirie de mai multi ani intr-o casa superba si veche, cu o poveste frumoasa, si bantuita, la modul pozitiv, de o femeie frumoasa, talentata si puternica, pictorita Pia Massaci, care a reusit sa o pastreze intreaga zeci de ani, in ciuda adversitatilor vremii. De cand am inceput renovarea, curatenia si reamenajarea tot asta am auzit – de ce bagi atatia bani in ea daca stati cu chirie? De ce cumperi calorifere misto daca nu e casa ta? De ce iei ornamentele astea si vopselele astea si lucrurile astea daca e doar un birou?

NU e DOAR un birou. Stati un pic sa va ganditi. BIROUL este locul in care va petreceti cel mai mult timp constient. E locul in care veniti in fiecare dimineata, si starea cu care veniti spre birou va marcheaza intreaga zi. E locul in care intalniti oameni care nu va sunt nici prieteni nici rude, dar cu care petreceti mai mult timp decat cu prietenii si rudele. E locul de unde va luati banii ca sa faceti ce va doriti sa faceti cand ajungeti acasa sau plecati in concediu.

BIROUL conteaza enorm in vietile noastre. El poate fi slujba, scirbiciul, jaful acela de loc de munca de unde incasezi un salariu de doua ori pe luna si de unde nu stii cum sa scapi mai repede. Cu oameni naspa, clienti naspa, atmosfera naspa, locul ala unde nu esti apreciat, si unde musti si tu inainte sa fii muscat de altii. Si unde ti se intampla lucruri sau nu ti se intampla lucruri dupa caz. Locul acela unde toate chestiile nu apartin nimanui, unde cestile de cafea aduna mizeria si masa e o chestie frugala si insalubra si scaunele iti dau dureri de spate si neoanele iti ard in creieri, unde miroase a plastic si toata lumea urla si e plina de nervi. Unde muncesti pana ramai ultimul, in fiecare zi, nu (numai) pentru ca ai fi cel mai fraier, ci si pentru ca ti se da mai mult decat poti duce.

Sau poate fi altfel. Poate fi elegant, linistit, confortabil, fara sedinte lipsite de sens, cu colegi haiosi si clienti fericiti si proiecte care sa te inspire si cafea buna, in canile Anei Wagner, si seri, foarte multe seri, in care sa poti pleca la ora 6, cu toate treburile in ordine in urma ta, ca sa-ti continui acasa o zi buna, care a inceput bine. Sunt foarte multe lucruri care intra in definitia unui loc de munca bun, poate vom apuca alta data sa vorbim despre ele, dar dupa parerea mea, biroul e unul dintre ele si unul dintre cele mai importante.

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

1812
bulbOn/off

On/off

La mijlocul anilor ’90, când eram studentă în California, am trecut într-o iarnă printr-o pană de curent. Iarnă în California înseamnă un pic sub zece grade și ploaie, iar pană de curent înseamnă că au căzut undeva niște stâlpi de la o furtună.

Locuiam în campus, într-un grup de clădiri construite din plăci destul de subțiri de lemn. Încălzite de aer condiționat. Bucătăria era complet electrică – plita, hota, frigiderul, cuptorul. Televizorul – în priză. Radioul, așijderea. Telefonul – la fel. Mobile nu erau pe vremea aia decât vreo zece în tot orașul, pentru că era campus universitar și nici la ei profesorii nu aveau bani să-i întoarcă cu lopata. Eu, evident, nu aveam nici noțiunea, darămite obiectul…

De la colegii care mai trecuseră prin asemenea situații am aflat că, dacă nu e curent, nu se face școală. Safeway-ul de peste drum era închis, cu toți angajații în ușile magazinului, pentru că sistemul de securitate era electric. După cum erau și toate lăzile frigorifice, și toate casele de marcat, și toate ușile automate.

Pe timpul zilei a mai fost cum a mai fost, dar spre seară s-a lăsat frigul. Cu întunericul generalizat, combinația era cam sinistră și de atunci cred că am văzut câteva filme de groază care porneau de la premise asemănătoare.

Fată de la București, obișnuită cu penele de curent, am făcut inițial mișto de reacția exagerată de a închide campusul universitar până la remedierea situației, dar pe parcurs am realizat că în țara noastră multilateral dezvoltată din acea vreme destul de puține lucruri erau electrice, și dintre acelea puține esențiale. În timp ce în California…

Flash forward în Bucureștiul din 2011. Pana de curent m-ar împiedica să termin acest text (dacă scrierea lui îmi ia mai mult de șapte ore, cât durează bateria laptopului). Adio FaceBook, adio Internet, adio mail către Cristina cu textul scris, adio aer condiționat, alarmă, frigider, plită, televizor, încălzire, comunicate de presă trimise spre aprobare la clienți sau către jurnaliști, Twitter, telefoane, comenzi online la taxi sau pentru masa de prânz etc.

Flash forward către un 2020 mi-e și teamă să fac. Și așa mă simt foarte inconfortabil că toată industria comunicării se năpustește în ultima vreme asupra unor medii care depind de on/off. Că lucrurile pe care le considerăm eterne undeva pe un server sau într-un cloud pot dispărea abrupt dacă se taie curentul. Că oamenii se miră când îmi umplu stiloul cu cerneală. Că n-am o mătură în casă, doar aspiratorul. Că dacă aș ajunge pe “Insula misterioasă” a lui Jules Verne mi-ar lua mult să mă fac în vreun fel utilă societății, pentru că habar n-am să aprind focul cu două pietre sau o lentilă de ochelari.

Când mă mai surprind extaziindu-mă în fața ecranului de IPad sau văd că nu mai am pete de cerneală pe degete, îmi repet periodic – don’t get too comfortable. Nu pentru că aș fi de acord că sfârșitul lumii vine în 2012, ci pentru că, pentru toate lucrurile care ți se dau, pare că sunt altele care ți se iau, pe nesimțite. De unele te poți lipsi fără regrete, de altele… n-ai de unde să știi. Și n-aș vrea să ajung vreodată să mă trezesc că depind cu totul de vreun buton de on/off.

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

935
barbaraMo..da’ mai lasă-mă’n pace!

Mo..da’ mai lasă-mă’n pace!

Am primit de la Barbara Hangan, pictorița mea preferată din Cluj, o carte-interviu cu Daniel Wildenstein, a treia generație de negustor de artă, un om liber, cu povești, conexiuni, cultură și o experiență de viață uluitoare, dispus în fine să vorbească lumii despre profesiunea familiei sale.

Ca în cazul lui Berenson, și fondatorul casei Wildenstein a început negoțul cu tablouri dintr-o pasiune hrănită cu stăruință și transferată epidemic și celor din jur. Expertiza de artă și dealership-ul sunt, contrar a ceea ce ne-am aștepta, meserii noi, create să întâlnească banii cu arta și, pe parcurs, pentru mințile deschise și sufletele interesate, să educe, să cultive, să rafineze.

Om liber și în vârstă, cum spuneam, Daniel Wildenstein nu se mai jenează să înfiereze moda, într-un capitol dedicat, deplângând proastele obiceiuri iscate din snobism, lăcomie și oarecari dorințe de parvenire care fac oamenii să stea la coadă pentru a cumpăra tablouri încă ne-născute, care stabilesc că un tablou prost al unui celebru trebuie să coste infinit mai mult decât un tablou bun al unui anonim, care răstoarnă imaginile obiective pe care ochiul le vede și afirmă ritos că ce-i urât e frumos și viceversa. Și toate astea doar în numele modei.

Dacă o lași să intre prea mult în viața ta, ajungi să constați că moda e un exercițiu de putere. Al altora, asupra ta. Un cadru care îți permite să-ți treci opiniile sub tăcere și să le adopți pe ale celorlalți – daca asta e ce-ți dorești. Un aparent joc de seducție, dictatorial în fond, altfel n-ar clama veșnic că you must have this și must have that și nu ar mai avea canoane și nu i-ai deveni (fashion) victim.

Așa s-a și născut, spune povestea, din plictiseala doamnelor de la curtea lui Ludovic al XIV-lea de a se îmbrăca veșnic doar cu rochii unice (fiecare avea furnizorul ei de stofe și croitoreasa proprie, nici vorbă de producție de serie). Ce sens avea – și-au spus ele la un moment dat – să fii unică în fiecare zi? N-ar fi mai interesant să fim nu unicele ci PRIMELE – acelea capabile să influențeze ceea ce poartă TOATE celelalte femei? Dacă nici ăsta nu e exercițiu de putere…

Am uitat povestea, de la 1600 încoace, și tot cădem pradă modei și facem diverse lucruri în numele ei, doar ca, în retrospect, să le găsim groaznic de caraghioase. Crinoline, peruci, tocuri înalte, joase, vârfuri ascuțite, ba pătrate, platforme, vuittoane, unghii false, buze de colagen, corsete, silicon, pomezi. Ne tratăm oglinzile și propriul bun simț drept cei mai aprigi dușmani, încercând, în schimb, să ne înghesuim în haine care vin bine unor manechine ce nu mai reprezintă de mult un standard, ci o extremă. Și ne mirăm de ce nu ne iese și facem depresii pe tema asta.

Nu e nici un haz să te complaci într-o luptă în care ești desemnată victimă și addict a priori. Mai ales cu o chestie așa de frivolă cum e moda. Lucrez în domeniul “imaginii”, e suspect că spun asta, nu? Dar nu e mai simplu să ne alocăm mai mult timp pentru noi, realmente pentru noi, căutând să punem mai bine în valoare cine suntem, în loc să încercăm fără succes și sens să ne prefacem că suntem altcineva?

În loc să ne anuleze puterea de decizie, în loc să ne subjuge, putem să stăpânim noi moda, pornind de la ce ne vine nouă bine, de la ce e frumos pentru că ne place nouă, nu pentru că ne spun alții că trebuie să ne placă. De la ce am descoperit noi și am ajuns să apreciem singure. E doar o formă de egoism bine direcționat. Și, culmea, începe să fie… la modă. Iar ca fundal, sonor, ascultați ce zice Pink.

*
Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication

in fotografia de pe homepage e afisul expozitiei Barbara Hangan, Chipurile

1310
TheWomenDe ce iubesc femeile

De ce iubesc femeile

De la începutul anului am participat la mai multe evenimente de sau despre business, la care invitatele erau femei. Nu știu dacă a fost întâmplător sau nu, dar așa s-au legat lucrurile și parca în jur aud tot mai des de asemenea întâlniri women only.

Nu sunt mare fan, a priori. Am făcut Liceul Pedagogic și Facultatea de Jurnalism și cunosc și metehnele majorității feminine. În plus, de regulă, mă deranjează să constat și cea mai mică diferență, și cea mai nevinovată segregare pe criteriul genului. O fi și asta o definiție a feminismului, poate.

Trebuie să recunosc, însă, după vreo cinci asemenea întâlniri petrecute numai în ultimele trei luni, că discuțiile femeilor sunt foarte diferite de cele ale bărbaților sau cele generale.

Subiectele sunt mai telurice – adică mai de-aici, de la noi de pe planetă. Nu vorbim economie globală, ci încercăm să aflăm unde am putea să găsim recepționista ideală, un furnizor de textile serios, o echipă de construcții ca lumea sau cel mai bun coach.

Nu suntem obsedate de reducerea costurilor în companiile proprii, ci ne întrebăm cum am putea să ne păstrăm angajații la care ținem, cum să le ajutăm familiile și să le asigurăm cumva ratele la bancă. Nu urmărim încruntate cursul valutar, ci ne minunăm privind în urmă la soluțiile de ultim moment pe care le-am găsit, la creativitatea pe care ne-am redescoperit-o, la vreo pasiune de care uitasem și care ne-a ajutat să trecem peste clipele de depresie care ne-au atins, invariabil, în ultimii trei ani.

Nu ne lăsăm intimidate de amenințările macroeconomice, ci ne retragem în weekend în Centrul Vechi cel recucerit; în vreun parc în care se adună juniorii; cu vreo carte de business care n-o fi panaceu, dar în care tot sperăm să găsim o idee interesantă; la vreo expoziție de artă pe care în alți ani n-am fi avut timp s-o vedem; cu o cafea bună și un parfum de tei pe care le remarcăm cu nesaț.

Urmărim lucrurile mici, rezolvăm problemele de azi și de mâine, deschidem tot mai rar televizorul ca să nu ne contamineze pesimismul general și ținem în continuare capul sus și zâmbetul pe buze. Ne dezbărăm, încetul cu încetul, până și de milenarul obicei al bârfei, aplaudând, în schimb, o idee bună, o carieră remodelată deștept, un sfat prietenesc primit de la o necunoscută cu care ai schimbat doar o carte de vizită.

La toate întâlnirile despre care vorbeam, cred că am cunoscut sau urmărit 100-200 de femei, tinere, dinamice, mediu urban, mediu de business, educație superioară, venituri medii și peste, știți voi… Eșantion reprezentativ? Poate da, poate nu. Dar reprezentativ, pentru mine, și plin de inspirație, într-o perioadă în care amărăciune și blazare găsești pe toate gardurile. D’aia iubesc femeile…

*

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication si sunt onorata ca a acceptat invitatia de a fi special guest star pe S!MPA. cb

904
the-way-back-2010The Way Back

The Way Back

 
 The Way Back este si in programul TIFF 2011, dar my very special gueststar, Sorana Savu, l-a vazut la Bucuresti.
enjoy cronica ei


Am cumparat un film in weekend de la Media Galaxy mai mult pentru poveste – un grup de sapte oameni evadati din gulagul Siberian ajung in India… pe jos. Filmul, realizat de Peter Weir, ii avea in distributie pe Colin Farrell, Ed Harris si Saoirse Ronan.

Povestea e incredibila, filmul e induiosator de o maniera care mi-a amintit de Radu Mihaileanu, peisajele sunt superbe in ferocitatea lor (in Siberia prizonierii nu erau haituiti cu prea mult entuziasm pentru ca se stia ca oricine nu e omorat de soldati, va fi omorat de natura), actorii vorbesc rusa fluent, chiar daca accentele mai lasa de dorit foarte putin pe ici pe colo.

Surpriza majora pe care mi-a servit-o filmul a fost prezenta a doi romani in distributie – Dragos Bucur si Alexandru Potocean. Spun surpriza majora pentru ca, din pacate, numele lor nu sunt mentionate nicaieri pe jacheta DVD-ului, cu toate ca ambele roluri sunt roluri importante (iar personajele lor stau pe ecran mai mult decat capul de lista Colin Farrell). Problema se propaga si online – in distributia filmului, pe imdb.com, care este unul dintre cele mai importante site-uri ale cinefililor – pozele lui Dragos si Alexandru sunt singurele care lipsesc.

Am cautat materiale despre film – a aparut déjà pe DVD acum, desi nu stiu sa fi fost proiectat in cinematografele noastre; aflu, macar, cu bucurie, ca va fi prezentat la TIFF, dar mentiunile romanesti pe online, cu privire la “The Way Back” sunt timide. Se vorbeste mai mult despre incidentul neplacut prin care Dragos Bucur a trecut la premiera din Londra…

Candidat la Oscar pentru cel mai bun machiaj, “The Way Back” este un road movie anti-mioritic, care iti da speranta ca, daca motivatia iti e puternica si dragostea de viata pe masura, poti trece muntii si infrunta deserturile. Literalmente.

Personajele se contureaza cu pasi marunti, au si timp sa o faca pe o cale-atat de lunga, limitele andurantei si ale omeniei sunt testate repetat. Plutonul e colorat si multietnic, ocazie buna si pentru Farrell si pentru Harris si pentru Saoirse Ronan sa se desfasoare. Pentru privitorul roman, interactiunea dintre Tomasz/Potocean si Zoran/Bucur este si mai condimentata – mai ales discutia despre pui, veti vedea voi se si cum.

Cineva spunea intr-un review ca e un film lung – e semn bun, de fapt, pentru ca regizorul tocmai asta incearca, sa ne ia partasi cumva la truda celor sapte (si ceva) catre libertate, la drumul lor incomprehensibil de lung, facut pe jos. Iar pentru asta monteaza intr-o maniera mai europeana, abandonand stilul précis si sacadat al filmelor americane exact atunci cand incepe marele drum.

Sigur, puteti spune, sunt “gauri” in scenariu – nu stim cum a fost traversarea muntilor Himalaya. Dar cred ca nu stim mai mult din decenta decat din orice altceva. Si asa, autorul cartii care sta la baza filmului – un polonez care isi povesteste viata – ne dezvaluie multe din suferintele prin care a trecut si zau ca nu stiu ce e mai dureros, suferinta in sine sau repovestirea ei…

E un film pe care il vom vedea impreuna cu colegii de birou – facem asta des, ultima data am vazut “Secretariat” si la final dadeam toate/toti navala la servetele… Si pentru poveste, si pentru eroi, si pentru actori (mai ales ai nostri :)) si pentru inspiratie…

*

pentru cei din cluj, de la TIFF, joi la ora 17.00 Dragos Bucur e la Tiff Lounge, in piata unirii, raspunde la intrebarile publicului despre acest film si nu numai. ne vedem acolo.

1198
matthew-fox-063-01Mattew Fox (Lost) vazut in teatru la Londra

Mattew Fox (Lost) vazut in teatru la Londra

Cei mai multi dintre cei care citesc blogul meu si lucreaza intr-o agentie de publicitate o stiu pe Sorana Savu drept business woman (ferma, exacta, super atenta la detalii, cu super planning).

O parte din studentii care ma citesc o stiu pe Sorana drept profesoara care cere multe de la ei.

Eu o stiu dintr-o perspectiva in plus: de super cunoscatoare in teatru si film, super pasionata de pictura si de arta in general.

Asa ca m-am rugat foarte tare de ea ( la propriu, pentru ca in prima faza m-a refuzat:) ) sa scrie pe blogul meu, din cind in cind, despre spectacolele pe care le vede in lume.

Bine ai venit Sorana pe S!mpa.

In a forest dark & deep

Într-un weekend cu mult teatru la Londra, bursa pariurilor în cercul meu de prieteni înclina către „Flare Path”, care îi aducea pe scenă pe James Purefoy si Sienna Miller. O drămuță călduță despre al doilea război mondial pe care englezii nu-l vor uita nici după sfârșitul lumii, n-a confirmat. A doua seară ne pregăteam pentru o piesă precum numele – dark and deep, ca să avem și noi un motiv de deprimare, nu doar suporterii lui ManU, messicratzi de Barcelona.

Ne-a așteptat un spectacol scurt și intens, în care plotul previzibil era doar pretext pentru două performanțe actoricesti solide. Am iesit din sală fluierând și aplaudându-l pe Matthew Fox nu pentru umerii de Hollywood și pentru amintirea celor șase serii de „Lost”, ci pentru un rol în care mi-a amintit de „Party of five” with a twist.

Textul e suficient de puternic și de ofertant ca să nu fie cazul să-l teatralizezi. Iar Fox, pregatit pe platouri de filmare si nu la cursuri de declamațiune, e perfect pentru rol. E, în continuare, fratele iubitor și atoateiertător, umărul pe care orice femeie își doreste să plângă și pe care eroina principală îl are, din fericire, la dispoziție atunci cand are nevoie.

În principiu, întreaga piesă urmărește antiteze – adevăr/minciună, moralitate/imoralitate, dragoste/ură, viață/moarte, dar cumva nici una dintre cele de mai sus nu e o antiteză perfectă, nicăieri nu-i alb și negru. Adevărul se redefineste, moralitatea capătă flexibilitate, dragostea se confundă cu ura și viceversa.

Poate am citit prea multe ziare de mi s-a părut că, drapată în haine de casă, pe scenă era în desfășurare o mare dezbatere politică, cu republicanii rigizi și contradictorii și democrații gata la orice compromis care i-ar putea scoate din colțul în care singuri s-au vârât. Unii cu alții iubindu-se maxim la final de piesă și punând umărul fără ezitare ca să scape de problema comună. Eh, unde ați mai văzut așa ceva la noi pe scenă?

N-o să vă spun povestea – mai aveți o șansă să vedeți piesa la Vaudeville Theatre, în Londra – dar o să vă recomand cu mare însuflețire să-l vedeți pe Matthew Fox semnificativ altfel decât la televizor, cu un vocabular rated R, dar cu aceeași căldură și aceeași energie care l-au luat din drumul lui spre Wall-Street și l-au dus mai întâi în publicitate și apoi în televiziune, acum aproape 20 de ani.

Sorana Savu, mai, 2011

1089