Category : jurnalism

conde nast – publisherul vogue anunta angajatii ca vremurile vor fi tot mai grele

intr-un mail trimis ieri tuturor angajatilor din Conde Nast, CEO Charles Townsend sustine ca piata de print are o scadere cum nu s-a mai vzt in ultimii 80 de ani.
elegant si diplomat, isi avertizeaza angajatii ca va reaseza business-ul pe un nou drum.

iata scrisoarea integral (e un exemplu bun pt orice manager)

From: Chuck Townsend
Subject: Important Announcement

The U.S. economy has contracted at a rate not seen in 80 years, forcing companies across America to adjust to the reality of this major economic setback. Our company and our brands have weathered this storm. However, we are not immune to the effects of the substantial revenue losses resulting from the deep and prolonged recession. Consequently, we must realign Condé Nast to be a successful business in an emerging economy that is now predicted to be painfully slow in recovering.

This is a considerable and complicated task, forcing us to rethink the way we do business in many instances and incorporate efficiencies in every step of our process. Beginning this week, I am dedicating myself and a team of my colleagues to this project. We will work with consultants, including McKinsey & Company, to develop new perspectives on optimizing our approach to business, growing revenues, and enhancing our brand assets. All areas of Condé Nast will be included in the study.

There is no doubt in my mind that the strength of our brands and people will provide us with the opportunity to participate in America’s economic recovery. Ensuring our financial health is paramount to our ability to be part of that process.


moartea jurnalistilor. pe cine respectam?

Un jurnalist american – crainic de stiri- Walter Cronkite a murit. avea 92 de ani.
cnn face editii speciale si breaking news cu decesul lui Cronkite.

Agentiile de presa cu acoperire globala fac portrete emotionante, necrologuri ca si cind ar fi murit un presedinte.

(NEW YORK – The death of Walter Cronkite elicited tributes from colleagues, presidents past and present, world-famous astronauts and those who hoped in vain to fill his empty anchor chair, all honoring the avuncular face of TV journalism who became the “most trusted man in America.” AP obituary)

ma uit de o jumatate de ora la CNN si ma gindesc: pentru ce jurnalist roman as face efortul acesta daca ar muri astazi? si n-am niciun nume in minte.

imi place CTP, dar ii recunosc abilitatea de a fi show off, ascunsa intre faldurile treningului. e la fel ca mircea badea (imi place si de el), care se ascunde in mascarile galagioase si care uneori alege doar partea de adevar care-l ajuta sa faca show.
ii recunosc eruditia lui Cristoiu, dar ma deranjeaza ca vrea sa se pozitioneze Gica Contra, chiar si impotriva gindurilor sale anterioare.
ador al saselea simt al lui Tatulici de a gasi povesti oriunde, dar ma everveaza cum stoarce lacrimi publicului cu un patetism feroce.

si mai pot adauga la lista jurnalisti pe care-i admir pentru ceva, ca sa-i “desfiintez” pentru altceva. insa nu am in minte niciun nume care sa merite onoruri prezidentiale la deces, despre care sa cred ca ar capta atentia unui popor intreg doar cu necrologul sau.

nu stiu daca e incapacitatea jurnalistilor de a-si face branding personal, nu stiu nici daca nu e vorba de o istorie scurta de jurnalism la liber (doar 20 de ani), or e vorba de faptul ca multi dintre cei care au notorietate sunt doar “vorbitori” nu si “faptuitori” (n-au fct jurnalism de teren, n-au fost in zone de conflict, n-au “acoperit” subiecte care sa schimbe soarta lumii, de la fatza locului, din mijlocul evenimentelor) dar tocmai ce mi-am dat seama ca nu am niciun model romanesc in jurnalism.
niciun guru pe care sa-l admir si sa-l respect neconditionat. o icoana ( in sensul culturii pop) la care sa ma inchin.

voi pe cine respectati?


monica iacob ridzi – filmul

se baga cineva sa recreeze ziua de ieri a doamnei ridzi?

in scris, ca pe o poveste.

are dramatism, are suspance (cam cum or fi adus-o pe doamna placinta in viteza sa se faca ministresa?!), are pe vino -ncoace (discursul ala smeker cu care si-a anuntat demisia cum o fi fost scris?), are sentimente contradictorii, cu o granita fina intre minciuna si adevar, intre interesul propriu si cel al poporului (chiar si cind e vorba de jurnalistii implicati)
e povestea dramatica a unei infringeri ( din perspectiva doamnei ridzi) sau a unei victorii care face un jurnalist erou (din perspectiva lui catalin tolontan)

ar iesi de un mega film de aici.
sigur, apoi s-ar pune intrebarea: cine l-ar interpreta pe tolontan?:) dar pe doamna ridzi?:)


cum au fct tumbe revistele din lume ca sa-l aiba pe Michael Jackson pe coperta

e lunga stirea si imi dau seama ca e de interes redus pentru cei care nu sunt in bransa, dar puteti sa va faceti o idee despre cum se iau decizii in media in situatii contracronometru (la ei, ca la noi e mai veselie…) si despre cum moartea vinde pe coperti (si la tv, si pe bloguri, si oriunde)

NEW YORK (AP) – After Michael Jackson’s death last week, editors scrambled to turn the king of pop into the king of magazine covers.
From Newsweek’s shot of a young reflective Jackson to Herb Ritts’ sexy T-shirt photo used for Time’s special commemorative edition, the Gloved One was already on newsstands Monday morning. And more print celebrations were on the way from, among others, In Touch Weekly, Entertainment Weekly, Ebony, Billboard, Rolling Stone and OK!
Said Richard Stengel, Time’s managing editor: “The decision to do the special edition was made at 11 p.m. Thursday,” hours after the pop superstar’s death. “Friday was always scheduled to be a regular work day, so the whole staff was working. It really was all-hands-on-deck.
“The art department sprang into action as did the photo department,” Stengel said in an interview. “We came up with a plan for a table of contents and the architecture of the issue, and then assigned the stories. Once that happened, everybody got into motion. In a little over 24 hours, it was basically complete.”
Time’s 64-page edition – separate from its regular weekly issue that came out Friday – exhaustively covers Jackson’s career. It was Time’s first special edition since the 9/11 attacks.
The special opens with Jackson’s death and then flashes back to his beginnings, starting with a section called Prodigy, followed by Superstar, Jacko, Legacy and finally Farewell, a single, full-page photograph of the man’s fashion trademark, a sequined glove.

“We realized his life did fall into these chapters,” Stengel explained. “There was the little Michael Jackson – the Jackson 5. There were the superstar years where he was the most famous, global celebrity and then the very weird, eccentric years. We thought that would be a great structure for the package – with that opening story about the news of his death and then a closing piece evaluating the music.”
Newsweek took a a different approach, incorporating Jackson’s death into a regularly scheduled issue. But the magazine, a double issue for the weeks of July 6 and 13, has two different covers – with the Jackson cover available on newsstands and subscribers receiving an issue celebrating “What to read now – 50 books that make sense of our times.” Number one on the list: “The Way We Live Now,” Anthony Trollope’s satiric dissection of Victorian financial and moral tribulations, first published in 1875.
“We try to do a ‘hard’ close of the magazine on Friday evening, but we can go into the magazine on Saturday if we need to up until about 2 p.m. and it prints later that evening,” Daniel Klaidman, Newsweek’s managing editor, said.
“This was a case where the story broke on Thursday, so we had sufficient time to get decent coverage into the magazine. You want to be on the newsstand for those epic stories where people still want to run out (and buy it).
“But then for our subscribers, who don’t get the magazine as quickly, there’s the summer reading cover, which has been in the works for a while and which readers will be able to go back to over the next week or two or longer.
Many publications had already gone to press last week when news of Jackson’s death hit, but they are making up for it this week or next.
Rolling Stone will have a special “bookazine” tribute, selling at $9.99, with 450,000 copies being put on newsstands July 10.
USA Today has two publications available – one, a large, glossy, 96-page tribute entitled “Michael Jackson: King of Pop,” already on newsstands, and the another a 40-page tabloid-size edition called “Michael 1958-2009,” available Tuesday.

Jackson shares the cover of the new issue of In Touch Weekly with Farrah Fawcett, who died the same day as the music icon. “It’s an equal split,” said Richard Spencer, editor-in-chief of the magazine, which will be out Tuesday.
Fawcett’s death from cancer had been expected, and In Touch Weekly, like most other publications, was ready for it.
“Michael was a little bit different,” Spencer said. “We ran an article six months ago saying he had medical problems and one of the sources in the article said his doctors gave him six months to live.
“Of course, we didn’t know he was going to die that day, but we were prepared that he was sick and things were looking very sketchy for his comeback tour.”
Choosing the cover photo of Jackson and Fawcett at In Touch Weekly touched off a debate,” Spender said.
“The most recent photos have his nose looking so much like the product of plastic surgery and we didn’t want a lot of that negativity when you looked at the cover,” he said. “We chose something that went back when he was younger.”
It echoes the sentiment of Time’s Stengel whose magazine got its cover photo from the Ritt estate.
“I didn’t want to have a photo from the later, freaky years,” Stengel said. “I wanted a beautiful image that … showed him (Jackson) at his height. … I also thought there was something poetic about the gesture he was making (in the photo) because it’s almost like he is waving goodbye.”


ce nu stiu jurnalistii romani – despre Michael Jackson

dl Cristi Lupsa mi-a fct dimineata frumoasa trimitindu-mi un articol despre cum echipa departamentului Obituaries de la Washington Post a scris textul despre moartea lui Michael Jackson.

The first rumors that Michael Jackson had died surfaced around 5:30 — a good half-hour or more after our usual daily deadline.

Michael Jackson was 50 years old, with no known life-threatening health problems, and we had no advance obituary prepared. Adam Bernstein and I began an immediate crash course in all things Michael, as the editors scrambled to figure out how to handle the huge, unexpected story.


Meanwhile, Adam and I tried to fill in the early and middle portions of Jackson’s career — from roughly birth to the 1991 album, “Dangerous.” I was shipping copy to Hank by e-mail, sometimes one paragraph at a time. At one point, Hank’s editor, Pulitzer Prize-winning critic Henry Allen, who has been at the Post for 40 years, came up and stood over my desk, calmly but extremely firmly stating, “We need that copy NOW!”

By about 8 p.m., we fiinished, and I sent the last of my copy and notes to Hank. It had to have been the most intense two hours I’ve had during the five years I’ve been on the Obits desk.

Matt Schudel.
Intreaga poveste a articolului mi-a adus aminte de o duduie pe care am vzt-o ieri dimineata la stiri la rtv care n-avea alta competenta decit ca era jurnalist si se duce la concerte, asa ca si-a dorit sa fie si la MJ in 92 dar n-a fost. Asta n-a impiedicat-o sa bata cimpii pret de 5 minute dindu-se cu presupusul despre orice, numai sa mentioneze si numele lui MJ ca sa iasa treaba.

noi nu stim sa ne documentam si sa tratam fiecare poveste ca si cind ar fi una de viata si de moarte, sa sapam pina ajungem la esenta. bine, nu stim nici esenta sa o punem in cuvinte cit mai simple ca sa evitam pateticul, dar e deja alta discutie.

ne e mai usor sa spunem ca daca noi am vzt ceva, stim desigur despre ce e vorba.

in situatiile astea prefer sa ma uit la CNN, desi stiu ca e teoria strutzului: “daca nu vad, poate nu exista.”

aici e Necrologul lui MJ asa cum a aparut in washington post, cu 5 surse la vedere (citate in material) – printe ele, publicistul lui MJ de acum citiva ani,Michael Levine, dar si Quincy Jones – si nenumarate alte surse ascunse (spital, medici, specialisti in muzica etc).
un story scris de doi oameni in citeva ore, cu reporting de la alte 5 persoane.

si nu, nu e un argument ca ei aveau acces la alte surse decit am fi avut noi; cu un minim efort facem o lista de cel putin 5 romani conectati la MJ f f direct :(


Michael Jackson dies … la CNN

Azi noapte la CNN am vzt o super lectie de jurnalism.

Mai intii a fost un reporter care, practic, nu avea acces la nimik desi era pe holurile spitalului in care era Michael Jackson. Nu puteau rata o relatare de acolo asa ca reporterul a spus ceva de genul: “sunt in spital, oamenii de aici nu stiu ca sunt jurnalist. sunt la citiva metri de usa camerei de reanimare, vad cum intra si iese cite cineva. nimeni nu vorbeste. angajatii spitalului sunt surprinsi, cei mai multi nu stiu cine e pacientul de acolo, dar aud elicopterele pe deasupra si isi dau seama ca e ceva important.”

Mai apoi a fost decizia postului de a nu anunta decesul pina nu aveau confirmare oficiala.
Blogurile anuntasera decesul, vedetele de pe twitter conversau intre ele despre moartea lui MJ, un pic mai tirziu si televiziunile noastre anuntasera decesul, dar crainica CNN spunea “sunt mai multe surse care spun ca MJ a decedat dar nu putem anunta aceasta stire inca, nu avem confirmarea spitalului. Iar in astfel de situatii, cind este vorba de o celebritate, zvonurile circula cu mare viteza.”

Cind in sfirsit stiau ca e mort, dar spitalul nu confirmase cu un comunicat official solutia aleasa a fost sa citeze 2 surse de incredere, una dintre ele Los Angeles Times, iar textul de pe burtiera era: L.A. Times: Michael Jackson dies.

Nici atunci nu isi asumasera informatia, nu aveau o confirmare oficiala.

Despre decenta si non patetismul cu care au prezentat viata lui MJ nu mai povestesc. Dar era 1 noaptea, care dintre jurnalistii nostri se uitau la tv?


viorel ilisoi – cautati-i semnatura in Cotidianul

L-am descoperit la o sedinta redactionala pe trust.
La patru era sedinta, la patru fara doua minute eram eu acolo si el era deja. Era primul care venise in sala.

In primele minute am vbt despre cum poate sa schimbe jurnalismul comunitatea. Eu eram neincrezatoare, nu atit in puterea jurnalismului cit in interesele din spatele lui, el mi-a replicat “dar sa stii ca eu chiar am scris lucruri care au schimbat ceva in comunitatea respectiva”.

Mai tirziu, in timpul sedintei a inceput sa povesteasca despre cei pe care i-a descoperit pe teren ( ciobanii negri din maramures, satul Piscul Reghiului ), iar eu ramasesem cu gura cascata.
Cind insa a ajuns sa povesteasca despre satul in care s-a nascut, despre tatal lui si despre copilaria-i grea, imi venea sa iau notite. Dl Tatulici care conducea ostilitatile de redactie o indemna pe Roxana Niculescu sa noteze.

Incredibil om, incredibil povestitor si cu super feeling pentru povesti.

Cind s-a terminat sedinta l-am intrebat cum il cheama.
Viorel Ilisoi, mi-a spus in timp ce se intorcea catre Roxana “dar eu ce trebuie sa muncesc de aici? unde plecati voi si unde pot sa merg si eu?”

Cel mai tare om din sala aia plina de lume era si cel mai muncitor.
A plecat ultimul de la sedinta.

Mie nu-mi place la sedintele astea si nu ma duc. Acum a fost o exceptie pentru ca era vorba de un proiect foarte mare, dar descoperirea lui Viorel Ilisoi a meritat timpul meu. ( stiu, mai bine mai tirziu decit niciodata. dl ilisoi scrie de muuulti ani, dar eu nu l-am citit pina acum:( )
Inca ii mai citesc articolele publicate in Cotidianul. Le-am luat rind pe rind pe toate, sunt aici


mostenitorul lui Ceausescu- despre un articol

anaceadeteapta mi-a dat articolul din evz despre mostenitorul lui Ceausescu.

am citit si iata conversatia cu ea:

Acd: exemplu de aplicatiune in presa romaneasca:
Acd: m-am intrebat ce narativ ar fi iesit de-aici
cristina: oooohohoho
cristina: o bijuterie
Acd: il pun pe grup de depanat povesti, mai ca ma tenteaza
cristina: si ce prost e deschis
Acd: dar cum e plin de “probabil ca”
Acd: ramine un mister
cristina: După o investigaţie ce a durat mai bine de un an…
Acd: daaa
Acd: asta am zis si eu
Acd: trebuia sa stie si ce chiloti poarta
Acd: dupa un an
cristina: dar ce ne intereseaza pe noi ca a muncit un an?
Acd: nu ne intereseaza
Acd: dar e mai bine ca spus-o
Acd: ne da o dimensiune a rateului
cristina: si asta e cel mai impo lucru pe care il au de spus? e prima prop
Acd: si iolu e mare jurnalist premiat in romania
cristina: pai noi nu premiem scriitura
cristina: ci investigatia
cristina: stirea/informatia
Acd: care arata ca ce?
cristina: ca uite am ajns la omul asta
cristina: noi avem cultura omului de grota
cristina: am vinat, am cistigat
cristina: am trofeul
Acd: birrr
Acd: :(
cristina: dar asta nu e articol
cristina: asta e un googalit
cristina: plus info ca ala s-a intors in tara
Acd: nu e, eu ce zic
Acd: dar ma intreb
Acd: cum poti avea acces la surse
Acd: e un subiect care merita reluat si pitrocit
cristina: Bunurile, mare parte din colecţia familiei Borilă, au făcut recent obiectul unui articol in „New York Times”, unde reporterul îl citează chiar pe Valentin Ceauşescu, dar de care cei în cauză sunt extrem de nemulţumiţi şi consideră că a fost scris cu rea-credinţă.
cristina: uite, google
Acd: horror
Acd: dar daca ai acces
Acd: ce narativ ar putea iesi
cristina: si parka vad ca ia premiu la gala jurnalistilor whatever
Acd: n-ar fi primul premiu
Acd: :(
cristina: exact


dilema din esquire

a trebuit sa citesc articolul lui lucian mindruta din esquire ca sa aflu ca e tolea arestat?

houston, i have a problem: nu ma uit la ce trebuie. nici nu citesc ce trebuie.
(nu mai pun la socoteala ca abia acum am citit esquire de aprilie)

nu m-am lamurit insa pentru ce l-au arestat:)

altfel super tare articolul lui mindruta. scrie f bine, e printre putinii oameni de stiri care pot umaniza orice informatie, oricit de greoaie ar fi ea. iar inserturile personale din textul din esquire (cea cu copilul…mmmm). f tare!



cum faci sa intri in viata unui om, sa te accepte, sa lase garda jos si sa nu pozeze, desi stie ca tu ii vei descrie viata intr-o poveste?

am gasit un interviu mai vechi despre cum au lucrat Lane DeGregory si fotografa cu care a fct echipa, Melissa Lyttle, la povestea care a luat Pulitzer anul asta The girl in the window.

capitolul meu preferat e Buildind relationships

Did you have any concerns or reservations about having someone else broker a story?

Melissa Lyttle: We drove down with her and Dani’s caseworker for the very first interview, the very first time we went to Fort Myers to meet the family. Just to turn it into reality, she was a great intro. They already were familiar with her; they were familiar with the caseworker. They really opened to us because they had that trust. … They passed that along to us. … [Carolyn Eastman] was our passport into that situation.

She obviously wasn’t with you the whole time. How did you build your own relationship?

DeGregory: …We told the family at the end of that first day, “What kind of things do you do with Danielle on a regular basis?” “We go to the beach, she goes to school. She goes horseback riding, we take her to church.” And Melissa and I told them, “We want to be there for all of that. We want to watch and follow her as she progresses and as she learns. We want to be there at bedtime, we want to be there at bath time, we want to be there when you eat dinner.” … I don’t think they anticipated us wanting to invest so much time.

Lyttle: It’s all about relationship-building. The first time was more of an interview. … While Lane got to know the parents and was sitting there with the caseworker who was asking for updates on Danielle and with Carolyn Eastman … I had about three hours with Danielle. And I got her really comfortable in front of the camera because I sat there for so long and I watched the same movements over and over. I’m not the photographer who runs around the room climbing on things, but just being in her presence for that long made the next time that much easier. …

Did the family have any reservations about you saying, “We want to be here all the time”?

DeGregory: Lucky for them, they were three hours away so I couldn’t be there all the time. If they had been in our circulation area, I would have been there every day. But we had to arrange visits with them. And so we arranged to come down for a whole day or to come down for a day [or] overnight and the next day.

daca vreti sa faceti meseria asta, sau o faceti, cititi interviul integral aici

inca un fragment minunat:

I’m fascinated by how you report on someone who seems so unknowable like Dani. How did you gain her trust?
DeGregory: That was the hardest part. I went in thinking I was going to interview this girl and go, “Hey, what happened?” I knew she didn’t speak when they found her, but I didn’t know she still couldn’t speak — until we met her. …

Lyttle: I still remember the day that we made the connection. It was the second trip there and I was sitting on the floor in her room as she was watching this little video on her computer screen, a little interactive game kind of thing. I was talking to her like a normal kid — “Oh, which one do you think that is? Is that red?” — just asking her questions they were saying, trying to re-emphasize language skills. I just remember at one point about halfway through her game, she reached out with her foot, and she just touched me. She was kind of checking me out … her little hello there, like a pat on the back. She had initially used her feet for almost everything, to pick things up and to hold her bottle. So it’s kind of like her extended hand in some ways. …

cu rabdare pina la sfirsitul interviului, care e lungutz, gasiti info si despre cum a fost scrisa povestea pentru print, apoi pt web si un alt capitol minunat DEALING WITH THE EMOTIONAL CONSEQUENCES.


the girl in the window – unul din Pulitzer-urile 2009

Noaptea trecuta s-au anuntat cistigatorii premiului Pulitzer pentru 2009.
M-am uitat in viteza pe numele cistigatoare si-am ales sa citesc un articol The girl in the window.

E o poveste socanta despre recuperarea unei fetite care pina la 7 ani a trait intre propriile fecale, fara sa vada lumina soarelui, fara sa i se rosteasca vreun cuvint, fara sa priveasca pe cineva.

E un maraton jurnalistic acolo pentru ca autoarea,Lane DeGregory, reconstituie o intimplare care a avut loc cu 5 ani in urma din declaratiile politistului care a recuperat fetita, din rapoarte politiei. Apoi intervieveaza mama, familia adoptiva si fratele adoptiv. (capitolul cu fratele e preferatul meu)

Cind citeam textul – care e lung si te solicita – mi-am adus aminte de povestirea Ingerii din jurul ei pe care am publicat-o in numarul de aprilie.

Tot despre recuperarea unei fetite, cu o reconstituire a unor fapte care au avut loc cu 2 ani in urma. Daca am avea premii in Romania pentru jurnalism, as inscrie articolul asta mergind la sigur oriunde.

In lipsa lor, ma bucur sa constat ca pe site-ul tabu articolul Ingerii din jurul ei are unul dintre cele mai mici bounce rate (23%), iar asta inseamna ca majoritatea celor care au intra pe pagina, au citit pina la sfirsit articolul Laviniei Gliga. Un articol lung. Cu un subiect greu. Scris fara a exploata senzationalismul.

E un semn in linia pe care o anunta si Vintila Mihailescu in dilema (unde printre altele mentioneaza si articolul din Tabu)

La această întrebare ar trebui să răspundă, pentru mase, în primul rînd specia complexă a documentarului, de la marile reportaje sau anchetele de teren la literatura non fiction. Dar acestea – ne explică imediat managerii mediatici – nu aduc rating. Cred că diagnosticul a început deja să fie fals într-o măsură considerabilă: documentarele de pe Discovery sau History fac un rating onorabil, iar la o selecţie de filme documentare de la Astra Film Fest, prezentate la Muzeul Ţăranului Român, sala era plină ochi de tineri.

(foto by MELISSA LYTTLE | Times)


carti, sifilis, realitate

am uitat sa-mi schimb titlul de la textul din JN. cind il pusesem ( e cel de mai sus) vroiam sa scriu despre o plaga dubioasa, un fel de sifilis autosuficient pe care-l are literatura noastra.

m-am calmat pe parcurs ce scriam si-am zis ca nu se face sa fiu atit de patimasa.

acum aflu ca si costi rogozanu scrie in aceeasi directie pe blogul lui. n-am vorbit inainte. nu i-am spus parerea mea. a venit in redactie, a cerut revista si-a plecat la el la birou.

despre cartea Lizoanca la 11 ani si cum e promovata ea, costi zice

exista ipocrizia felului in care e vanduta cartea. Vasăzică, criticăm media ca a exploatat fetita si punem mare pe coperta anuntul ca e despre fetita abuzata, adica exploatam tot tabloidal. Stiu, citesc prea dur o intentie, dar nu fac decit sa repet perspectiva rudimentara a autorului. Asteptam  o carte curajoasa, surprinzatoare, si n+am gasit decit o poveste a unui abuz cu tuşe şi mai groase. Acele tuse groase sunt de neinteles pentru mine, mai ales ca am citit si povestea fetitei reale… Cum faci să scrii fără să simţi în acelaşi timp că nu exploatezi neruşinat povestea reală? Mai ales că autoarea a ţinut cu tot dinadinsul să-şi lege ficţiunea de acea ştire reală. Nu cred că a ieşi o producţie mai brează decît un reportaj senzaţionailst de televiziune.

Am citit in Tabu un reportaj despre fetita abuzata, Corina pe numele ei, aflata acum intr+un centru pentru protectia copilului. Textul este echilibrat si contine fapte, marturii, atitea cit s-au putut scoate. In orice caz, e o apropiere cinstita de teribila poveste a fetitei, si a venit ca o gura de aer dupa explozia nefericit fictionala a Doinei Rusti.

restul aici

supararea mea, exprimata cit de diplomatic am putut in JN de azi

povestea din tabu se numeste Ingerii din jurul ei si o gasiti aici


print sau on line?

Noi spunem “povesti”, am fost instruiti astfel, ca jurnalisti. Astazi, avem mai multe instrumente pentru a spune aceste “povesti”. Trebuie sa stim ce instrument este cel mai bun pentru fiecare poveste in parte, sau pentru momentul in care povestea se petrece.

Mario Garcia intr-un interviu f interesant pe hotnews despre viitorul presei scrise.


nu exista “i’m sorry”

un week end plin de conexiuni cu jurnalismul/ jurnalistii.

o vizita la cursul lui Cristi Lupsa

E un cerc vicios intre aspirantii la un job la o revista si cei care lucreaza intr-o redactie.
Noi ne vaitam ca nu primim propuneri concrete, ei spun ca nu au unde sa publice.
In realitate, noi primim CV-uri, nu propuneri de subiecte (pitch-uri), iar ei nu stiu sa scrie pitchuri ca sa ne convinga.
Cristi incearca sa-si convinga studentii ca trebuie sa pitchuiasca mult, cu curaj si in cunostinta de cauza (profilul revistei, subiectul adecvat si bine documentat).

A fost o discutie frumoasa despre ce intilnim noi in redactii (Gabi Dobre de la Esquire are istorii delicioase cu doritorii de a fi publicati, in aceeasi idee cu intimplarile din redactia noastra), dar si despre ce trebuie sa faca freelancer-ii ori cei care lucreaza deja, ca sa-si publice munca.


O intilnire cu un domn fost jurnalist…

A. N.- a carui viata poate fi oricind un subiect de roman.

– Nu ti se pare ca viata ta are o recurenta, ca te intorci in aceleasi locuri, ca incerci sa inchizi – peste ani – niste cercuri?, l-am intrebat dupa o ora si ceva de conversatie care ne-a purtat prin multe locuri.
– Nu. Nu e un cerc. Mai degraba e ca o spirala: in aceleasi locuri, dar pe grade diferite.

Mi-a adus Jack Kerouac – On the road – The original scroll, the legendary first draft- rougher, wilder, and racier than the 1957 edition.
I-am daruit Tihna lui Atilla Bartis.

Vizionarea filmului Frost/Nixon…

…urmata de o googalire serioasa despre Frost. Cu citeva interviuri minunate descoperite. Interviuri cu el, nu facute de el.

Is there anything you regret not asking Nixon in your famous interview with him in 1977, the first in-depth interview following his resignation?

We did the 12 days of interviews. After it was all over we realized we had actually forgotten one question, which was: “Who was Deep Throat?”

(continuarea, in care vorbeste despre munca lui de la al jazeera varianta engleza si despre de ce nu ar face un interviu cu Bin Laden, in NY TIMES.)

Plus materialul asta, in care spune ce e fictiune si ce nu in film, si cum a cedat drepturile pentru viata lui stiind ca o vor romanta pentru dramatismul cinematografic.

Apoi o parte din transcrierea interviului original, nu cel din film, care arata ca “I’m sorry?” intrebarea care marca in film punerea in corzi a lui Nixon, nu a existat in realitate.

David Frost: Are you really saying the President can do something illegal?
Richard Nixon: I’m saying that when the President does it, that means it’s *not* illegal!
David Frost: …I’m sorry?

In realitate

David Frost: Would you say that there are certain situations – and the Huston Plan was one of them – where the president can decide that it’s in the best interests of the nation, and do something illegal?

Richard Nixon: Well, when the president does it, that means it is not illegal.

David Frost: By definition.

Richard Nixon: Exactly, exactly. If the president, for example, approves something because of the national security, or in this case because of a threat to internal peace and order of significant magnitude, then the president’s decision in that instance is one that enables those who carry it out, to carry it out without violating a law. Otherwise they’re in an impossible position.

(n-am gasit alta cale sa va fac sa cititi transcrierea celei mai importante parti din interviu aici)

Week end-ul meu cu trimitere la jurnalism a fost mai lung, dar va veni si partea a doua de descriere pe blog.
M-am asezat la scris ca sa mai cistig putin timp pentru ca vreau sa vad un film care stiu ca ma va chinui, asa ca ma invirt pe linga el pina imi fac curaj.

Filmul se numeste The Killing Fields.

Si da, am trisat cu titlul acestui “post”, ca sa cititi:)


morti la tv/ marian cozma

Sa ma razbun?

Mai am doi copii si un nepot……..

Razbunarea e arma prostului.

Intre fiecare dintre aceste propozitii a fost o pauza. Tonul vocii a devenit din jos in mai jos cu fiecare propozitie. Ultima propozitie a fost spusa la distanta de aproape 15 sec, cu toata amaraciunea pe care ti- o poti imagina.
Dar nu era rostita pentru reporter. Era pentru el, o justificare morala. Rationalul pentru care nu i-ar fi omorit pe cei care i-au ucis fiul, fusese rostit. Doar ca nu ii era suficient.

Ma enerveaza comentatorii tv cu exprimari de genul “marele handbalist roman” rostite cu gura plina. C’mon fiti onesti, pina ieri nici nu stiati de Marian Cozma.

Cind e vorba de morti, jurnalistii de tv sunt ingrozitori de patetici.
In seara asta mi s-a zbirlit pielea si mi-au dat lacrimile cind am simtit demnitatea tatalui handbalistului.


Din culisele televiziunii

Am doua motive pentru care va invit sa cititi urmatorul text.

1. E felul meu de a saluta spiritul de echipa al celor de la cursul de jurnalism narativ de la CJI ( editia de avansati). Sunt dincolo de orgolii de autor, se ajuta intre ei pentru a-si publica subiectele, si le promoveaza unul altuia. Chapeau!
Ok, sunt tineri; dar tocmai asta e frumusetea, pentru ca ai mai mari si mai intelepti nu prea fac asta.

2. E un exemplu bun ca scrierea narativa salveaza un subiect. Cred ca asta e solutia pentru tabloidizarea care ne ataca din toate partile (m-am dat cu parerea in directia asta in JN de azi).
Personajul din textul urmator nu are nimik spectaculos (in limitele pe care le cere spectaculosul din/de presa), n-are o viata extrema si nici probleme existentiale majore. Insa pentru ca viata ii este (de)scrisa intr-un fel special, o traiesti/citesti cu suspance.
Nu scriu asta pentru ei (cursantii de la CJI), caci ei stiu muuult mai bine decit mine lucrurile acestea. Scriu pentru noi, astialaltii care spunem repede cind citim asa ceva, “dar si eu puteam sa fac asta”. Practica ne omoara insa:)
Banuiesc ca au fost cel putin trei drafturi la story-ul asta si vreo 2-3 saptamini de munca.

Din culisele televiziunii: guma de mestecat si aplauze.
Text: Sorana Stanescu. Editor: Cristi Lupsa.


(Too much) Obama

dupa avalansa de informatii post victoria electorala, ma tot intrebam cum mai poti scrie despre Obama ceva nou.

AICI o poveste minunata despre tinarul Jon Favreau care-i scrie speech-urile lui Obama – are 27 !!! de ani – (via domn Lupsa), apoi un articol a carui deschidere m-a terminat (de David Von Drehle cel care a scris pt Time pe parcursul campaniei electorale atit de multe, incit eram f curioasa sa vad cam ce va mai face acum ca sa nu se repete), iar la final un fel de trivia simpa cu cumnatul lui Obama, antrenor de baschet, despre cum, dupa un meci jucat impreuna, i-a dat binecuvintarea surorii Michelle sa-l aleaga pe Obama.

Primul art e din Washington Post, celelalte doua-s din Time, dar oricum ar fi prezentate, toate-s (si) despre Obama. Cum era de asteptat Obama e TIME – Person of the year 2008.

(darurile pentru andrei continua si sapt viit)


inscriere la cursul de jurnalism narativ. hurry up!

in maxim doi ani, jurnalismul narativ va fi f cautat de catre revistele care vor fi ramas pe piata. pentru ca are clasa, pozitioneaza up market, adauga credibilitate.

acum e momentul in care se poate exersa pe tema asta. si, mai ales, se poate invata.
Cristi Lupsa incepe o noua serie de cursuri de jurnalism narativ (detalii mai jos).

daca as fi in locul vostru as face tot ce e posibil sa ajung acolo. m-as gindi ca, inainte de toate, trebuie sa inteleg cum functioneaza ca sa stiu cum sa-l folosesc in viitor.

Centrul pentru Jurnalism Independent organizeaza o noua sesiune a cursului Jurnalism narativ incepand cu data de 29 ianuarie 2009. Cursul se adreseaza jurnalistilor, studentilor la jurnalism sau la facultati cu specific apropiat si este condus de Cristian Lupsa.

Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.00 la 20.00, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 300 RON si se se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.

Pentru inscriere trimiteti la email sau fax 021 311 13 78 urmatoarele: CV, o scrisoare de intentie si doua articole pe care le considerati model de scriitura, motivandu-va alegerea.
Va rugam consultati descrierea cursului la

Aplicatiile se primesc pana la data de 18 decembrie 2008.


Guliani & Time

acum 7 ani, cu doar citeva zile inainte de Anul Nou pe drumul de la Viena la Salzburg am citit TIME. era numarul special cu Omul anului.
alesul era Giuliani, atunci primarul NY.

am citit cover story-ul si m-a emotionat f tare. mi-au dat lacrimile de citeva ori. am fost atit de fascinata de cum era scris incit, desi la vremea aia eram sub contract cu Europa FM, m-am gindit ca m-as putea indrepta catre presa scrisa.

cind m-am intors acasa din vacanta i-am scris un mail autorului articolului Eric Pooley, pe atunci editor sef Time Europe. Ii povesteam cit de tare ma impresionase textul lui. mi-a raspuns flatat si politicos, ba chiar uimit, ca cineva din romania i-a scris.

nu mai am mailul lui pooley, mi-au crapat de atunci doua laptopuri si-mi pare rau ca nu m-a dus mintea sa-i dau un print atunci. are o anume insemnatate pt mine. aseara insa anaceadesteapta mi-a dat textul de care ma leaga multe amintiri.

pe giuliani il vedeti diseara la tv de la noi din ograda (10 pentru romania – realitatea tv), iar pentru cine vrea sa se cutremure un pic la gindul cita munca e in spatele unui text de la liga mare, luati-va o jumatate de ora si cititi pe indelete:
giulliani in Time 2001

ma rog, acum ma gindesc ca premiantii care nu se afla la teambuilding il si vad pe domnul giuliani, in timp ce noi facem prezentari.


Posh Beckham designer

“Do I draw? No. Then again, nor do lots of designers. But I know how a dress should sit – I’ve worn so many”

Doamna Victoria Beckham in The Times, jurindu-se pe mama si pe tata ca ea a fct totul la colectia noua de rochite (400 la numar, toate numerotate). Intr-un interviu fct de Lisa Amstrong

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email: