Tag : hospice casa sperantei

academia-de-optimismCum faci sa descoperi optimismul care ramane pt totdeauna?

Cum faci sa descoperi optimismul care ramane pt totdeauna?

 

Intr-o alta viata, cand eram semi corporatista si un manager care avea in grija lefurile multor oameni, eram o persoana care dedica foarte mult timp profesiei. La munca ii ajutam pe colegii mei sa-si duca la capat task-urile, iar acasa rezolvam task-urile mele ca sa nu incurc “fluxul de lucru” de a doua zi.

Eram atat de doborata de treaba ca simteam pe umeri pietre de moara.

Nu stiu daca am facut bine sau a fost rau, oricum nu pot schimba nimic din ceea ce a fost, dar am momente de mandrie cand ma intalnesc cu oameni care sunt importanti/mari acum in moda, in design, in muzica si-mi spun ca revista pe care o conduceam le-a inspirat drumul in viata.

Pe vremea aceea aveam putine motive de optimism, mai degraba aveam momente de mandrie si de bucurie pentru victorii de moment.

Astazi nu ma mai intereseaza Victoria de moment, imi masor “victoriile” in momente de liniste si de bucurie, iar asta este pentru ca – undeva pe drum- mi s-a schimbat mentalitatea.

Poate ca m-au influentat lecturile, poate au fost oamenii din jurul meu, poate a fost viata pur si simplu (am trecut printr-o delicata problema de sanatate in urma cu cativa ani), dar astazi caut din reflex partea buna a lucrurilor si intamplarilor de care ma lovesc.

In perioada mea corporatista aveam insomnie, dormeam 2-3 ore pe noapte si mintea mea nu concepea sa nu duc la bun sfarsit toate task-urile din to do list. Astazi dorm mai mult si am invatat sa-mi ascult corpul, iar el sa ma inteleaga: ma pot trezi fara ceas exact la ora la care mi-am propus. Si nu ma mai cert daca nu am dus la capat toate sarcinile din ziua precedenta. In plus, aleg sa fac doar ce imi place – si personal si profesional, oricat de greu ar fi asta de suportat pentru cei din jur.

Multa vreme am facut un exercitiu de relaxare inainte de culcare: multumeam tuturor persoanelor pe care le intalnisem in ziua respectiva. Sigur ca unii ma deranjasera, sigur ca altii ma enervasera, dar era un exercitiu frumos sa caut ceva bun, util, inspirational si din intalnirea in care confortul meu mental fusese provocat.

Cu vremea genul acesta de exercitiu a devenit o practica pentru toata ziua si chiar in momentul in care cineva ma provoaca e un gand in mintea mea care gaseste o explicatie despre ce voi invata, ce greutati are cel din fata mea si alte mici detalii care ma fac sa vad… partea buna a lucrurilor.

Ce vreau sa spun cu aceasta marturisire?

Uneori avem nevoie de indrumatori ca sa redescoperim ca optimismul e o alegere. Ca noi alegem daca vrem sa criticam orice, sa ne luptam pentru a avea dreptate de dragul de a avea dreptate sau sa vedem partea buna a lucrurilor si intamplarilor.

Viata ne ia insa pe drumurile ei si uitam detaliile acestea, controlati de ego, de anturaj, de propriile mize personale sau profesionale. Si iar avem nevoie de indrumatori, de profesori de optimism.

Poate de asta, cei de la Hospice Casa Sperantei s-au gandit sa faca cursuri de optimism predate de copilasii care sunt in situatii delicate de sanatate.

Copiii care s-au nascut cu deficiente care pe noi ne sperie sunt dintre cei mai optimisti si mai ambitiosi copii pe care i-am intalnit vreodata. Pentru ca ei nu cunosc o alta realitate. Asa s-au nascut si asa merg mai departe prin viata. Sigur ca, odata ce cresc, realizeaza ca altora le e ceva mai usor prin conditiile naturale, dar ei stiu din instinct ca trebuie sa mearga mai departe si merg cum stiu ei, cum pot ei.

Cred ca sunt cele mai emotionante lectii de optimism si ambitie pe care le putem primi.

Si daca vreti sa faceti si o fapta buna, dar sa va si incarcati putin cu optimism, va rog sa donati cu un sms la 8844 2 euro pentru crearea unui nou centru Hospice Casa Sperantei pentru copilasii are au nevoie de ingrijire paliativa.

Sau in schimbul unei donatii mai mari veti primi o lectie de optimism de la profesorii de la Academia de optimism Hospice Casa Sperantei – vedete, sportivi, copii foarte simpatici si speciali. Detalii pe site-ul academiei.

Am fost acum cativa ani impreuna cu Marius Manole in vizita la Hospice Casa Sperantei din Brasov. Voiam sa se “confrunte” pentru un articol cu copilasi asemeni lui Oscar , personajul sau din Oscar si Tanti Roz. Am plecat de acolo cu super energie amandoi. Puteti citi povestea aici, poate va convinge ea sa donati 2 euro.

Ce se va intampla cu banii stransi?

Academia este, de fapt, un centru socio-medical inovator, unic în România şi în regiune, ce va oferi copiilor afectați de boli rare și cu prognostic limitat de viață o șansă la bucurie, demnitate și incluziune socială.

Centrul este construit pe suprafața unui domeniu donat de familia Florescu şi este format dintr-un conac şi 5 alte clădiri aflate într-un loc pitoresc aproape de Bucureşti.

Centrul va beneficia de o unitate cu 12 paturi pentru servicii gratuite de îngrijire paliativă a bolnavilor; 6 apartamente de cazare temporară a copiilor, împreună cu familiile lor, centre de zi ce vor oferi terapii fizice și psiho-emoționale, activități educative şi distractive dar şi servicii de consiliere psihologică pentru copii și familiile lor.

Hai, va cunosc stiu ca vreti sa ajutati, stiu ca mai credeti in micile minuni facute de multi oameni adunati la un loc de un gand si o fapta buna. Va rog tare sa donati.

Va multumesc.

(eu sunt un donator recurent pentru Hospice Casa Sperantei, dar am donat si acum si voi pastra donatia lunara pana la sfarsitul acestui an)

20170818_095205

KV_ADO_Stefi-9-ani

1502
tabu_de_octombrie__vizita_e09c7e6Marius Manole – Vizita

Marius Manole – Vizita

E bine sa fii prieten cu actorii. Când vrei sa scrii despre ei, ii poti ruga sa faca lucruri pe care le-au refuzat regizorilor sau colegilor.

tabu, octombrie 2010

Când l-am rugat pe Marius Manole sa mearga la Hospice Casa Sperantei stiam ca ii imping limitele. Am vazut atunci cum i se strâng maxilarele in timp ce ia o hotarâre. |si scrâsnea dintii: sa ma refuze sau nu? {tiam ca n-o sa accepte decât daca respectam regula lui: sa le daruim ceva acelor copii.
Pe drumul catre Brasov m-am prins ca ii era frica. Se temea ca o sa simta durerea copiilor blonavi, dar nici chiar asta nu-l speria foarte tare cât faptul ca o sa fie fata in fata cu ei si nu o sa poata sa-i ajute.
|n fata spitalului privat care gazduieste persoane pentru ale caror maladii nu se cunosc inca tratamente, s- a ghemuit in masina – un copil covrig ascuns dupa ochelari de soare si un tricou chic cu inscriptii rock – si, la remarca soferului care a anuntat ca ne asteapta in parcare, a oftat greu:
– Nici tu nu vrei sa intri?

*

Din primavara, Marius Manole joaca alaturi de Oana Pellea in „Oscar si Tanti Roz”, o dramatizare dupa Eric Emmanuel Schmitt. El e Oscar, pustiul bolnav internat intr-un spital de copii care, indrumat de Tanti Roz, o asistenta cu suflet mare, traieste intr-o zi cât ar trai in 10 ani si-i scrie scrisori lui Dumnezeu pentru ca vrea sa si-l faca prieten.
Piesa arata o alta fata a lui Marius Manole, poate cea mai aproape de felul lui de a fi in real dintre toate rolurile pe care le-a jucat: vulnerabil, empatic, intr-un balans delicat intre a da si a primi – dragoste, atentie, incredere.
Rolul n-a fost pentru el la inceput. Vlad Logigan – actor la Bulandra – repetase mai bine de 3 luni când a decis sa se retraga din spectacol. Cu 4 saptamâni inainte de premiera, regizoarea, Chris Simion, i-a dat textul si i-a spus:
– Ai 10 zile sa te obisnuiesti cu rolul. Doamna Pellea e in vacanta, când vine facem o repetitie.
A invatat textul, a memorat miscarile scenice si, la intâlnirea cu Oana Pellea, era pregatit de un snur, un spectacol cap-coada.
– Ce e asta? ~sta nu e monolog, nu se poate asa ceva. Eu plec, a spus Oana dupa ce l-a auzit prima data, iar el si-a dat seama ca il provoca. Un fel de examen de admitere – pentru ca nu mai lucrase niciodata cu ea. Daca ii facea fata, jucau impreuna, daca nu, se termina totul.
-Mai pot sa mai spun o data? As vrea sa mai spun o data.
Oana Pellea l-a privit curioasa, apoi a inclinat din cap.
A spus monologul dintr-o suflare, cu o forta si o emotie pe care – crede el – nu le-a mai simtit apoi la nicio reprezentatie cu Oscar. Când a terminat, s-a uitat nerabdator catre examinator.
Oana si-a asezat hainele pe un scaun si s-a transformat intr-o clipa in Tanti Roz:
– Buuun. Ce repetam astazi?
Astazi ceea ce vad spectatorii pe scena e pura magie: o iubire care se simte ca e reala si care trece din unul in celalalt, printr-un un sistem bizar al sufletelor comunicante. Marius ar vrea sa mai joace si intr-un alt spectacol impreuna cu Oana, “dar trebuie sa mai treaca o vreme, pentru ca noi ne-am jucat pe noi acolo. Trebuie sa luam distanta, ca sa fim altfel.”

*

Când Marius Manole a intrat in centrul de zi de la Hospice Casa Sperantei, sapte copii il asteptau in jurul unei mese rotunde pe care erau pestisori din plastilina. {tiau ca se intâlnesc cu un actor si, cum l-au vazut, l-au masurat din cap pâna-n picioare. Apoi, cu timiditate au pornit asaltul ca sa-i capteze atentia.
Un baiat blond a aruncat discret o jucarie pe jos.
– Ce e asta? E dintr-un desen animat, a râs Marius de jucaria pe care a ridicat-o.
– Asterix si Obelix, a soptit copilul.
– Asa, asa, i-a intâns jucaria baiatului care a inceput sa zâmbeasca larg. Fusesee remarcat.
Dintre cei 7 copii aflati in centru in ziua aceea, 4 erau frati. Doar unul – bolnav grav – statea intr-un scaun cu rotile, dar centrul care se ocupa si de consilierea psihologica si de tratamentul paleativ pentru membrii familiei, tine ca fratii sa stea impreuna când e vorba de joaca. Organizeaza si tabere pentru fratii sanatosi ai copiiilor din centru sau vacante cu toata familia. E parte din filosofia lor: „sa facem viata mai usoara celor care sufera de boli incurabile”.
– Avem o fetita care vrea neaparat sa va cunoasca, i-a spus educatoarea lui Marius. Vrea sa se faca actrita. A si jucat intr-un film, un spot de prezentare pentru centrul nostru. E in alt salon, trebuie sa o anuntam, sa o pregateasca si sa o aduca.
Marius a zâmbit din nou, inclindând din cap in semn de aprobare. Pâna sa ajunga fetita, a explicat, in râsetele copiilor cum a jucat el un câine pe scena Nationalului, in „Inima de Câine”, si mânca de pe jos.
– Chiar de pe jos?
– Da, de pe jos. {i mai auzeam si spectatorii care spuneau ca li se face sila. Bine, n-am patit nimic. Nici viermi n-am facut.
O pustoiaca blonda s-a invârtit cu scaunul cu rotile ca sa-si poata ridica trupul, sa fie mai aproape de el si l-a confruntat cu niste ochi albastri, imensi:
– Actorii-nu-fac-viermi.

*

Actorii se imbolnavesc si ei câteodata, dar Marius nu vorbeste despre asta. Din 2001 de când a terminat actoria a muncit ca un nebun.
|ntr-o vreme juca in 18 spectacole, in teatre din toate colturile tarii. Are amintiri cu trenuri in care era singurul calator pe timp de noapte, povesti despre gari din satucuri care pareau desprinse din „Apocalipsa“. Erau zile in care facea naveta Timisoara Bucuresti, o zi repeta in capitala, alta la 538 km distanta. Noptile le dormea pe tren. |l motiva un singur gând: „Sa nu fi niciodata actorul unui singur regizor. E foarte important sa stii sa jonglezi cu orgoliul regizorului si sa stii ce sa alegi sa joci. Altfel publicul te-ar vedea intr-o singura directie si e cea mai mare greseala pe care poti sa o faci.”
I-a luat ceva vreme sa invete sa zica NU si când a facut-o a ajuns la stirile tuturor televizunilor: a oprit un spectacol in care juca la Sibiu.
Bause impreuna cu toti colegii ca sa se poata urca pe scena – trebuiau sa joace pe o scena montata afara, la minus 2 grade, imbracati doar in tircouri. La stiri, el a fost „actorul beat scandalagiu”. Pe de o parte stia ca gresise, pe de alta instinctul ii spunea ca procedase cinstit: refuzase sa joace intr-un spectacol prost. Asta nu l-a ajutat insa sa treaca peste spaima si rusinea intâmplarii, asa ca a stat câteva saptamâni inchis in casa.
Acum stie ca toata perioada aceea de munca in viteza supersonica era o fuga de sine si ca efortul acesta a lasat si urme in trupul lui. Când – epuizat -a ajuns in spital si-a promis ca o va lasa mai moale. Ca se va lasa de fumat si va avea o viata mai linistita. Dupa o vreme a uitat si-a luat-o de la capat. |n stagiunea aceasta poate fi vazut in 8 piese la Teatrul National, mai are in lucru inca 2, plus un spectacol de televiziune, dar are si proiecte in care e producator: vrea sa-i ajute pe actorii talentati din tara sa fie vizibili la Bucuresti.
Spune ca una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-a invatat in timpul asta a fost „sa coboare garda”.
„|ncepi un spectacol, gresesti si – in momentul in care gresesti – esti constient de ceea ce faci. Atunci ai o singura sansa sa te duci la adevarul simplu: sa lasi garda jos. Publicul recunoaste sau simte ca ai gresit, dar simte si onestitatea si, daca esti cu garda jos, incepe sa se transmita o energie de la ei catre tine. Iei de la ei si urci. {i poti sa termini un spectacol foarte sus.”

*

– Actorii nu fac viermi? Da, asa e, când esti pe scena e altceva, a inceput Marius sa-i explice Ioanei, pustoaica blonda care-l infruntase din caruciorul cu rotile. Mi s-a intâmplat sa am febra mare sau sa ma doara maseaua si sa trebuiasca sa intru sa joc. Pe scena nu m-a mai durut nimic.
– Ca nu era in rol.
– Da, pentru ca noi când jucam credem ca suntem altcineva, un personaj. {i pe personajul ala nu-l doare nimic. {i-atunci pentru cât joci, o ora – o ora jumatate, nu te doare nici pe tine nimic.
Când explica asta, din dreapta lui, a intrat pe usa o fetita bruneta de 13- 14 ani, intr-un carucior cu rotile impins de o tânara care parea abia a fi terminat liceul.
– Actrita?, a intrebat-o Marius.
-Katia – a spus ea intânzând mâna usor, atât cât ii putea permite corsetul cu care spatele ii era prins de scaun. „Oaaaaaaaaau, n-am mai vazut niciodata un actor”, a zâmbit dezvaluind discret un aparat de indreptat dintii. „Visul meu e sa ma fac actrita.”
– {tiu. E frumos, nu? Esti altcineva pentru o ora…
Fetita a inceput sa râda relaxata, simtind ca actorul din fata ei – care arata ca un baiat de liceu, blond si subtire – o intelege. A inceput sa-i povesteasca despre actorii ei preferati, a fost surprinsa sa afle ca si Marius l-a jucat pe palarierul nebun din Alice in }ara Minunilor. La fel ca Johnny Depp, preferatul ei.
– Pot sa-ti aduc palaria. Ca nu se mai joaca spectacolul. {i putem sa facem aici o poveste a voastra, cu costume, o si filmam. Ce zici?
– Ar fi super.
– Scrii tu o poveste?
Ioana si-a strecurat carutul pe lânga al Katiei si s-a apropiat si ea de Marius.
– Sa facem Alba ca zapada. As putea juca eu vrajitoarea, iar Katia pe Alba ca zapada.
– Sa facem ceva mai modern, i-a replicat Katia. Alba ca zapada si… cei 7… verisori enervanti.
|n râsetele tuturor, s-au stabilit sarcinile: Katia va scrie un scenariu, i-l va trimite lui Marius pe mail care o va invata cum sta treaba cu decupajul si aranjatul miscarilor pentru actori. La urmatoarea vizita vor incepe sa lucreze.

*
|n copilarie, Marius a ajuns din intâmplare la cursul de actorie. Tata cumparase un aparat foto si l-a dus la Palatul Copiilor din Iasi sa invete cum sa-l foloseasca, doar ca erau prea multi copii inscrisi si i-au impartit in doua grupe; unii foto, altii actorie. Lui i-a fost rusine sa ceara sa fie schimbat si-asa s-a jucat de-a actoria din clasa I-a. A luat la facultate din prima incercare si, chiar daca a intrat ultimul, in timpul studentiei a devenit vedeta clasei. Parintii l-au lasat mereu sa faca ce-i place si chiar si in momentele critice, ca in disputa de la Sibiu, i-au fost alaturi: „Ai grija, mai tata, sa nu te dea afara. Cu ce o sa-ti mai platesti ratele la casa?“ Asta a fost singura dojana pe care a primit-o, dar el a plâns când si-a auzit la telefon tatal ingrijorat.
Pentru casa pe care si-a luat-o – o garsoniera aproape de Unirii – plateste rate de doua ori mai mari decât salariul pe care-l ia la Teatrul National. Bani pe care–i face din proiecte independente si colaborari cu alte teatre. Casa e insa locul in care se relaxeaza dupa spectacole, unde gateste pentru prieteni (care spun ca e un foarte bun bucatar), unde creste plante decorative sau aromatice, pentru gatit: busuioc, menta.
Pentru noptile grele, are un secret. O fata de perna dintr-un bumbac pufos care pare prietena cu somnul: cum pune capul pe ea, cum adoarme. |i e asa de draga fata asta de perna ca o spala numai dimineata ca sa fie sigur ca se usuca pâna seara. O ia si in turnee, imbraca perna de la hotel cu ea si pastreaza astfel cu el un pic din „acasa”.
Iese rar in cercurile mondene pentru ca prefera sa fie intre prietenii lui, dar când iese face un soi de one man show, iar toti cei prezenti se distreaza foarte mult. „Oamenii se asteapta sa fac atmosfera la mese si, oricât de obosit as fi, am grija sa se simta bine. De asta si ies rar printre „straini“; e un consum mare pentru mine, dar daca nu as face atmosfera, ar spune ca sunt fitos, nu ca sunt obosit“.
De fapt el face actorie din timiditate si, ca la toti marii artisti, aceasta forma de arta e singura lui cale de a se exprima, de a le vorbi – pe bune – celor din jur.
„Uneori pe scena vorbesc eu, Marius Manole, nu personajul. Pe scena sunt in siguranta. Nu ma loveste nimeni, nu ma fura. Ce poate sa mi se intâmple? Sa nu-mi iasa rolul, ceea ce e cel mai naspa lucru oricum. {i esti vai de tine daca ti se intâmpla. Dar altfel, sunt in siguranta.“
De asta pe strada se imbraca in nuante de gri, ca sa nu-l remarce lumea. Desi uneori, dimineata, pe la 10, pe Lipscani, câte un trecator se mai uita lung dupa tânarul cu cana de cafea in mâna care trece grabit in drum spre repetitiile de la National.

*

Cum a iesit din centrul Hospice Casa Sperantei, Marius Manole a inceput sa dea telefoane. |i spusese Malina Dumitrescu, director de programe si PR , ca in saptamâna 4 – 10 octombrie sunt zilele internationale Hospice, in care se fac actiuni caritabile pentru asemenea institutii.
– Lia, buna. Vrei sa jucam „Sta sa ploua” si sa donam banii unor copilasi bolnavi?
Asa si-a inceput organizarea propriei actiuni caritabile.
Cum Lia Bugnar, autoarea piesei dar si partenera lui pe scena, a fost de acord, dupa câteva minute a trecut la alt telefon: Voicu Radescu, managerul Green Hours – locul unde ar putea sa joace piesa. Apoi a inceput sa faca o lista cu teatrele din Bucuresti pe care le-ar mai putea implica.
Eram pe strada, in centrul Brasovului, in cautarea unui loc pentru prânz. Vorbea la telefon, stabilea date si deadline-uri. Nu mai era actorul Marius Manole, era producatorul. |n momentele alea mi-am adus aminte de o discutie mai veche de-a noastra, despre cum fiecare actor isi alege un rol sau altul si pentru necesitatile lui emotionale, dincolo de a lucra cu un alt actor drag sau un regizor. I-am zis ca poate ca nu stia care vor fi pasii pe care-i va face când a acceptat sa joace Oscar, tot asa cum nu stia cu adevarat de ce se impotriveste sa viziteze copiii bolnavi. Doar ca a venit vremea pentru prima lui mare actiune caritabila. A zâmbit.
|n masina pe drumul catre casa l-am intrebat.
– Marius, te-ai gândit vreodata de ce te place atât de mult publicul?
A inceput sa se incrunte.
– Ion Caramitru te-a numit „singura vedeta a Nationalului de dupa 89”, ai fost nominalizat la UNITER de 2 ori, umpli toate salile la spectacolele pe care le faci. Nu poti sa spui ca nu te iubeste publicul.
Tacea. |si facea de lucru cu o sticla de apa minerala si vedeam in gesturile lui toata fragilitatea cu care facea fata ambitiei, neincrederea amestecata cu hotarârea de a face lucrurile bine daca tot s-a implicat in ele. Dupa o vreme a zis:
-Nu stiu. Pe bune ca nu stiu. {i eu m-am gândit la asta de multe ori.

1112
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!