Category : teatru

chiriac_fits2011_yes_Cds0088nbdin culisele FITS 2011 – exclusiv Constantin Chiriac

din culisele FITS 2011 – exclusiv Constantin Chiriac

am rugat-o pe Ruxa, pe cind pregatea broshura festivalului si-l intervieva pe dl Constantin Chiriac, directorul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, sa-l intrebe si pentru mine 2 lucruri.

iata-le mai jos.

Este vreun spectacol românesc pe care ati fi vrut să îl aveti în Festival și pe care nu ati reușit dintr-un motiv sau altul?

Constantin Chiriac: Da. În general ce e mai interesant în România am adus. M-ar fi interesat eventual să fi adus spectacolul lui Kordonsky de la Bulandra, „Ingropati-ma pe după plintă” . Nu e spectacol, să spun, extraordinar din punct de vedere al unui director de festival care să spună „Domnule, e o creație uriașă, o chestie inovatoare, o chestie fără de care nu pot face festivalul”, dar e un spectacol care are o energie și o emoție și care în același timp are o distribuție foarte bună. Din păcate am colaborat foarte prost cu Teatrul Bulandra, au cerut o sumă imensă pentru o turnantă pe care eu nu o am. În același timp au fost tot felul de chestii neînțelese și am renunțat foarte repede. Deci eu am vrut de altminteri să fac un serviciu lui Kordonsky pe care eu îl aduc și cu care fac un spectacol imediat după Festival. Aș fi vrut să mediatizez prezența lui în Festivalul de la Sibiu, în Festivalul următor pentru că în mod cert spectacolul lui după polonezul pe care l-am dramatizat va fi anul viitor în Festival. Deci era o chestie și de PR.

Anul acesta, mai mult decat în oricare an, avem unele dintre cele mai tari companii de dans din lume. E o întamplare dată de ce producții și turnee aveau trupele respective sau simțiti tu că este o nouă energie de exprimare care va fi din ce în ce mai mult teatru dans?

Constantin Chiriac: Eu din 2006, 2007, 2008, an de an am avut un sezon de dans foarte bun. Și anul trecut a fost excepțional. Și anul acesta este foarte bun, chiar mai bun decât cel de anul trecut. Și este foarte divers, foarte adevărat și foarte puternic, dar nu pot să spun că teatrul nu este la fel de puternic, poate chiar mai puternic. Prin complementaritate este un program pe care îl dezvolt de multă vreme. Eu știu ce aduc la anu, știu ce aduc peste doi ani, știu ce aduc și în 2014. Am unele companii care sunt antamate pentru teatru. Nimeni nu vine de pe un an pe altul. Les Ballet Jazz du Montreal ar fi trebuit să îl aduc încă de anul trecut. Lucrez ca să îl aduc din 2007 și iată îl aduc abia în 2011. Nu este simpu deloc ca să poți să îl aduci pe Yukio Suzuki. Am vrut să îl aduc încă din timpul Capitalei Culturale Europene. Nu am putut pentru că a fost mereu foarte prins și acum am prins legătura cu Festivalul de la Berlin și am reușit să-l aduc. Pal Frenak îl vânez de mulți ani, am tot discutat cu el. E o prezență absolut excepțională. Claire Cunnigham, faptul că am reușit să o conving după ce a luat Herold Angel anul trecut la Festivalul Internațional de la Edinburgh, totuși este un premiu uriaș, iar ea este o actriță și o dansatoare și o creatoare de spectacole absolut excepțională. O curtez tot din perioada Capitalei Culturale Europene. Anul trecut ar fi trebuit să o aduc. S-a suprapus cu turneul lor de la Expoziția Mondială unde au primit o sumă mult, mult mai mare și un număr mult mai mare de spectacole. De asta a fost precumpănitoare opțiunea lor de a merge în China anul tecut și de a bloca în mod evident datele pentru anul acesta. Și nu sunt singurele.

*
credit foto: dragoş spiţeru | FITS 2011

797
OYSTER_t180Prima zi de FITS 2011

Prima zi de FITS 2011

ieri am ajuns in sibiu la ora 17.30 si la 18.00 eram deja la un spectacol.
mi-am inceput extrem de frumos experienta Sibiu 2011 pentru ca la gara m-au asteptat Ruxa si asistenta ei, Cristina. Mi-au adus ciocolata, asta dupa ce in tren constatasem ca pierdusem ciocolata pe care mi-o cumparasem din gara.

*
am vazut 3 spectacole si jumatate. Jumatatea aia nu e pentru ca nu mi-ar fi placut spectacolul si am iesit (din contra, a fost de departe cel mai tare din ziua de ieri), ci pentru ca am vrut sa ajung sa vad si O noapte furtunoasa ( r. A. Dabija, Teatrul National Iasi).

in topul zilei de ieri e echipa geniala coregrafiata si regizata de InBal Pinto & Avshalom Pollack. am vazut Oyster (Perla) un spectacol ca o cutie cu jucarii, din aia cu papushi cu sfori la care ne uitam uimiti in bilciuri in copilarie, doar ca in locul papushilor erau oameni care se miscau divin- comic- ironic- elegant- eclectic.

mi-a placut f f mult, iar la conferinta de presa l-am vazut pe Avshalom Pollack, unul dintre cei doi coregrafi si regizori ai companiei care era exact asa cum mi-l imaginasem dupa un asemenea spectacol.

super empatic, mai degraba axat pe simitire, decit pe gindire.
“cum faceti sa va descurcati cu deplasarile multe in lume si cu realizarea unor noi spectacole?”, a intrebat gazda conferintei de presa iar Pollock a raspuns cu ceva ce ar parea bizar pentru oamenii care nu -s ca el: “daca trebuie sa se intimple , se intimpla. ne uitam la lucrurile din jurul nostru, le simtim energia si, uneori, cream si in deplasari. alteori producem show-urile in spatii noi, cum e Oyster un show produs in belgia in urma cu 12 ani pe care inca il mai jucam si-l imbunatatim, sau producem in Tel aviv adunind oamenii cu care lucram de prin toate colturile lumii.”

Pollock vine din teatru catre dans, in timp ce colega lui, Inbal Pinto vine din zona dansului clasic, asa ca mixul pe care-l realizeaza e unul aparte si, recunostea si el de dimineata, uneori iese cu cearta:)

foarte foarte tare este aceasta companie de dans. daca sunteti in sibiu trebuie sa mergeti in seara asta la un alt spectacol de-al lor, Rushes Plus.

sunt sigura ca o sa fie o super intilnire. daca nu va place spectacolul, ma trageti de mineca la sfirsit si va fac cinste cu o bere, ok?

467
matthew-fox-063-01Mattew Fox (Lost) vazut in teatru la Londra

Mattew Fox (Lost) vazut in teatru la Londra

Cei mai multi dintre cei care citesc blogul meu si lucreaza intr-o agentie de publicitate o stiu pe Sorana Savu drept business woman (ferma, exacta, super atenta la detalii, cu super planning).

O parte din studentii care ma citesc o stiu pe Sorana drept profesoara care cere multe de la ei.

Eu o stiu dintr-o perspectiva in plus: de super cunoscatoare in teatru si film, super pasionata de pictura si de arta in general.

Asa ca m-am rugat foarte tare de ea ( la propriu, pentru ca in prima faza m-a refuzat:) ) sa scrie pe blogul meu, din cind in cind, despre spectacolele pe care le vede in lume.

Bine ai venit Sorana pe S!mpa.

In a forest dark & deep

Într-un weekend cu mult teatru la Londra, bursa pariurilor în cercul meu de prieteni înclina către „Flare Path”, care îi aducea pe scenă pe James Purefoy si Sienna Miller. O drămuță călduță despre al doilea război mondial pe care englezii nu-l vor uita nici după sfârșitul lumii, n-a confirmat. A doua seară ne pregăteam pentru o piesă precum numele – dark and deep, ca să avem și noi un motiv de deprimare, nu doar suporterii lui ManU, messicratzi de Barcelona.

Ne-a așteptat un spectacol scurt și intens, în care plotul previzibil era doar pretext pentru două performanțe actoricesti solide. Am iesit din sală fluierând și aplaudându-l pe Matthew Fox nu pentru umerii de Hollywood și pentru amintirea celor șase serii de „Lost”, ci pentru un rol în care mi-a amintit de „Party of five” with a twist.

Textul e suficient de puternic și de ofertant ca să nu fie cazul să-l teatralizezi. Iar Fox, pregatit pe platouri de filmare si nu la cursuri de declamațiune, e perfect pentru rol. E, în continuare, fratele iubitor și atoateiertător, umărul pe care orice femeie își doreste să plângă și pe care eroina principală îl are, din fericire, la dispoziție atunci cand are nevoie.

În principiu, întreaga piesă urmărește antiteze – adevăr/minciună, moralitate/imoralitate, dragoste/ură, viață/moarte, dar cumva nici una dintre cele de mai sus nu e o antiteză perfectă, nicăieri nu-i alb și negru. Adevărul se redefineste, moralitatea capătă flexibilitate, dragostea se confundă cu ura și viceversa.

Poate am citit prea multe ziare de mi s-a părut că, drapată în haine de casă, pe scenă era în desfășurare o mare dezbatere politică, cu republicanii rigizi și contradictorii și democrații gata la orice compromis care i-ar putea scoate din colțul în care singuri s-au vârât. Unii cu alții iubindu-se maxim la final de piesă și punând umărul fără ezitare ca să scape de problema comună. Eh, unde ați mai văzut așa ceva la noi pe scenă?

N-o să vă spun povestea – mai aveți o șansă să vedeți piesa la Vaudeville Theatre, în Londra – dar o să vă recomand cu mare însuflețire să-l vedeți pe Matthew Fox semnificativ altfel decât la televizor, cu un vocabular rated R, dar cu aceeași căldură și aceeași energie care l-au luat din drumul lui spre Wall-Street și l-au dus mai întâi în publicitate și apoi în televiziune, acum aproape 20 de ani.

Sorana Savu, mai, 2011

292
marius manoletraversind strada cu Marius Manole

traversind strada cu Marius Manole

ieri, duminica, pe la 6, veneam pe Hristo Botev catre Rosetti. la stop la rosetti, un tinar simpa. il vedeam din spate, avea un buchet de flori in mina, un tricou marinaresc si un aer liber.
cind am ajuns linga el, am descoperit ca era Marius Manole.

cit ne-am pupat s-a facut verde, am traversat strada timp in care m-a intrebat ce mai fac (era ingrijorat ca mi-am dat demisia:) ) , mi-a spus ca merge la teatru si ca florile sunt pentru cabiniera lui care iese la pensie. si i-a fo alaturi de multi ani.

la capatul celalalt al trecerii de pietoni, drumurile noastre s-au despartit. ne-am mai pupat o data, si-a plecat sa cumpere prajituri pentru doamna cabiniera pentru ca apoi sa joace intr-un spectacol la tnb, de la ora 19.00.

*
dar uite asa, ne-am pupat pe 2 strazi si ne-am povestit rapid vietile pe o trecere de pietoni

438
dosaredespre succes

despre succes

uitati-va la aceasta fotografie.

pare ceva banal. niste dosare pe un birou, ca in orice loc de munca.

ok, mai uitati-va o data la ea gindindu-va ca intre pagini sunt sperantele a 6 orase din spania pentru a fi capitala culturala europeana. cu tot ceea ce implica: turism, bani, influenta culturala.

adaugati la aceste informatii, faptul ca e vorba de anul 2016! si ca dosarele astea se afla pe un birou din romania.

mai exact din sibiu, din teatrul Radu Stanca din sibiu, de la etajul 1, intr-o camera larga cu fotolii de piele maro inchis.
fotolii care au fost martorii unor discutii cu oameni a caror nume intimideaza.

*
dosarele se afla in biroul dl Constantin Chiriac, directorul Teatrului Radu Stanca si directorul Festivalului International de Teatru de la Sibiu.
dinsul trebuie sa decida, impreuna cu alti oameni de cultura din alte tari, care oras va fi capitala culturala europeana in 2016.
orasele din dosarele din foto sunt Cordoba, Zaragoza, Las Palmas (intreaga regiune Gran Canaria), Burgos, San Sebastián, Segovia. pentru acelasi proiect va mai primi dosare din partea oraselor poloneze Vroslav, Gdansk, Katovice, Varsovia si Lublin.
ca sa dea un “verdict” corect va trebui sa le citeasca atent, apoi sa si viziteze toate aceste orase pentru a fi sigur ca au capacitatea de a face fatza unui asemenea proiect.

*
fotografia asta cu dosarele e despre succes.
despre perfectionism, planning, munca grea si perseverenta.

*
uneori ma gindesc ca asta e raspunsul pentru care Festivalul de teatru de la Sibiu bate la scor mare oricare alt festival de profil din Romania.
am sa va arat curind o lista impresionanta de comitete si comitii internationale din care face parte directorul festivalului de teatru de la sibiu, activitate care-i permite nu doar acces la informatiile despre cele mai importante spectacole din lume sau persoanele care le realizeaza, ci si continuitatea de a fi in mijlcoul evenimentelor.
ceea ce, din pacate, nu se mai intimpla cu selectionerul festivalului national de teatru :(
dar asta e alta poveste.

cum spuneam: fotografia cu dosarele e despre succes.

1176
diana turtureanuIntilnirea de la Timisoara

Intilnirea de la Timisoara

La Timisoara ar fi trebuit sa ajung pe 12 mai, in ziua conferintei PR Beta. Dintr-o neintelegere pe mailuri, organizatoarele ( Oltea si Cristina) mi-au cumparat bilet pentru 11 mai.

Daca n-ar fi fost mini incurcatura asta, n-as fi cunoscut-o pe Diana.

*
Miercuri cind am ajuns la Hotel Timisoara, la lift pe drumul catre camerele noastre rideam cu Ana Bulgar si Victor Kapra nici nu mai stiu de ce…

O tinara blonda a venit in spatele lui Victor ca sa astepte si ea liftul.
Dupa doua clipe, i-a ocolit pe prietenii mei si s-a indreptat catre mine

– Sunteti Cristina?
– Da, am zis rusinata.
– Ce bine in pare ca v-am intilnit. Ati venit pentru festival?, a continuat tinara emotionata.
– Nu, am venit pentru o conferinta de PR, am raspuns in timp ce ma uitam la ea si incercam sa ma prind daca o stiu de undeva si mai ales cam ce meserie ar avea ea ca sa inteleg despre ce festival era vorba.

Era foarte fragila si tare frumoasa, gratioasa si cu gleznele fine. Primul meu gind a fost: e balerina, dansatoare..
– Sa facem cunostinta, a zis ea si mi-a intins mina.
– Cristina Bazavan am zis eu, iar ea emotionata nu si-a spus numele, doar mi-a strins mina cu caldura.
Din lift a iesit un critic de teatru si m-am prins ca e festival de teatru, deci tinara e probabil actrita.
– Joc in seara asta as fi onorata daca ati veni la spectacol.
– Vin cu drag.
– Va trimit invitatie. Joc in Jack Lunetistul, piesa care a fost premiata pentru cel mai bun text la UNITER in 2009.
– Multumesc, hai sa ne schimbam numerele de telefon.

Cind i-am trecut numele in agenda, am intrebat-o din ochi cum o cheama – a zis Diana…

– Va citesc si va urmaresc. Pot sa va imbratisez?, mi-a zis si eu am murit de rusine.
– Sigur, dar mi-ar placea sa ne vorbim la per tu.
M-a luat in brate si m-a strins cald.

Cind am ajuns in camera, am cautat-o pe google dupa numele piesei si “Diana” – asa am aflat ca o cheama Diana Turtureanu si joaca la Teatru de Nord din Satu Mare.

Mai tirziu mi-a dat sms ca are biletul pentru mine, am rugat-o sa-l lase la receptie la numarul camerei mele, iar seara m-am dus la spectacol.

Era diafana, translucida, o nimfa in piesa, o frumusese pe scena. Foarte delicata. Si foarte frumoasa.

Cred ca mi-a cumparat bilet din banii ei ca sa vad piesa (iar asta m-a emotionat la fel de tare ca imbratisarea de la lift), desi mi-as fi cumparat si singura pentru ca ii promisesem ca ma duc.

Asta a fost INTILNIREA de la Timisoara.

A doua zi, cu o jumatate de ora inainte ca ea sa plece catre Satu Mare, ne-am intilnit din intimplare din nou la lift. Ne-am mai imbratisat o data.

430
twinsin seara asta la Timisoara…

in seara asta la Timisoara…

acum ca PR Beta s-a terminat (a fost una dintre cele mai bune conferinte la care am participat), sa ne intoarcem la altfel de bucurii.

in seara asta vad spectacolul Twins in coregrafia lui Pal Frenak, parte din festivalul european al spectacolului

aceeasi companie va fi la festivalul de la sibiu cu show-ul InTimE

500
chirila o-lume-pe-dosTudor Chirila fata in fata cu Iarina Demian

Tudor Chirila fata in fata cu Iarina Demian

text aparut in Tabu, martie 2010.

Prolog.
În care se explică de ce se înțeleg atât de bine pe scenă (și în afara ei) Tudor Chirilă și Iarina Demian.

Iarina Demian: Între doi oameni care au și relație de sânge, dar și profesională, pot fi N situații limită, dar nu există trădare. Si în profesia asta a noastra, în special, sunt foarte mulți trădători. Ai nevoie să știi că cineva lângă tine trage alături de tine chiar dacă te cerți la disperare. Oamenii inteligenți ajung la concluzia că un lucru e mai bun decât altul și disputa se încheie, dar nu se trădează. Între noi nu mai e vorba de mamă, tată, fiu, văr. E vorba de o echipă care are o bază ca asta.

Actul 1
În care Tudor Chirilă își construiește rolul dirijorului din “Preludiu și Liebestod”, prima din cele 3 piese. Pe muzica lui Wagner pentru Tristan și Isolda.

Tudor Chirilă: Foarte mult m-am chinuit cu rolul ăsta. În primul rând emoțional, pentru că am simțit niște lucruri în comun din viata mea cu personajul ăsta. Åži te sperie când e vorba să te joci pe tine.
Apoi tehnic. E vorba de un dirijor. N-am putut să mă urc pe scenă și să fac pantomimă. Am studiat un dirijor care mi-a placut foarte mult, Mariss Jansons, care a venit in festivalul Enescu chiar cu Wagner – Tristan și Isolda.
A fost un semn. Bun. Noi repetam, eram la lectura textului în care se vorbea de Wagner și în festival a venit exact asta.

Iarina: Am avut niște emoții imense când am mers la concert.

Tudor: Am luat înregistrarea de la TVR de la camera care a stat chiar pe dirijor. L-am studiat seri la rind. Calculatorul meu e plin de însemnări despre gestică (“desface brațele”, “arcuiește mâna”), dar și de metafore care să dea substanță gesturilor (“învăluiește o femeie pe după gât”). O parte din ele se află și în caietul program. Åži când l-am învățat destul de bine, am putut să aduc gesturi din mine sau din personaj. Nu mai era o corporalitate mimetică, era una filtrată. Dar a fost foarte greu să ajung la asta. La un moment dat nu mă mai ocupam decât de “dirijat”.

Iarina: Aici a fost conflictul dintre noi.

Tudor: Un conflict mare. Da.

Iarina: Făcea prea mult. Mult prea mult.

Tudor: Dar eu știam asta. Åži explicam: “Fac mult acum ca să am de unde topi mai târziu.” Cu rolul eram destul de înainte la un moment dat, după aia am rămas în urmă și am devenit “dirijor”. Au fost două chestii până s-au unit: dirijorul ca și corporalitate, și dirijorul ca și minte. Åži a mai fost ceva foarte greu: să nu cânți vorbele când vorbești pe muzică.
Cu asta s-a luptat foarte mult regizorul din mama: “Tu trebuie să te lupti cu Wagner. Să fii un contrapunct la muzica lui.” S-a luptat cu toată lumea pe chestia asta.

Iarina: La un moment dat nici nu mai juca. Dar eu am înțeles foarte bine că întâi trebuie să învețe să dirijeze ca să se liniștească. Pe de altă parte, trecea timpul și era tot cu gestica amplă de dirijor. Åži treceam prin toate stările posibile. Dar până la urma totul a fost foarte bine.

Tudor: Rolul s-a salvat în ultimele 5 -6 repetiții.

Iarina: A fost un moment foarte greu pentru mine, nu ți l-am spus niciodată. Totul a ieșit foarte bine până la secvența în care rememorează dirijorul o partidă de sex, la Milano.

Tudor: Da, îmi tot venea să cânt vorbele.

Iarina: Era ceva în-gro-zi-tor. Åži mă gândeam “Doamne, ce să fac?”

Tudor: Mi-a ieșit într-un final, dar cred că am mai lucrat pe rol și după primele spectacole, după ce am văzut și reacția publicului.

Iarina: Tudor e încăpăținat, dar are inteligența scenică de a pricepe că e mai bine ceva decât altceva. După o dispută, vorbește inteligența scenică din el. Nu mă întâlnesc foarte des cu actori inteligenți pe scenă.

Tudor: Zic NU din prima, după care e un proces foarte lung până la DA, desi știu că e posibil să fie bine, că nimeni nu-ți vrea răul. Nici mama ta, nici un regizor. Dar, la mine, NU vine și din faptul că merg foarte mult pe instinct, în prima fază a formării unui rol. Åžtiu că instinctul nu e tot timpul corect, dar tind să-l cred. Iar acasă mă mai gândesc “Hmm…Bine, hai”. Dar acum sunt un instrument mult mai bun decât în urmă cu câțiva ani. N-am mai negat chiar așa de mult. Cred că vine odată cu vârsta.

Actul 2
În care Iarina Demian se reîntoarce la actorie, ca o datorie de onoare față de sine. Si în care fiul, Tudor Chirilă, e oglinda în care își construiește rolul.

Iarina: Foarte greu am luat decizia de a mă întoarce ca actriță. Mereu îmi spuneam “O să joc eu sau cine va fi. Sau poate o să găsim o dublură”. Mă ascundeam. E foarte greu pentru că, dacă tu montezi un spectacol, trebuie să ai o oglindă și ca să joci. Dar, am reusit.

Tudor: E greu să te regizezi pe tine.

Iarina: Da. Nu te poți vedea. Am mai avut experiența asta cu prima mea piesă din 2000. Un Kopit. Îi mai trimiteam în sală, pe Dorina Chiriac, pe Tudor, care jucau. A fost greu, dar până la urmă criticii au spus că e incredibil ce a ieșit.
Aici nu am foarte mult text, sunt doar în ultima piesă, dar și-așa mi-e foarte greu pentru că nu pot să îmi mai văd spectacolul. Stau în spate acolo și tremur, ascultându-i .

Tudor: Pot să vorbesc eu mai mult despre lucrul ei cu sine, pentru personaj.

Iarina: Tudor a trecut printr-o experiență foarte ciudată și drăguță în același timp, alături de mine, cu piesa asta. El juca, dar nu mai putea să fie atent la avea de făcut. Era atât de speriat că eu sunt acolo și că trebuie să revin la teatru. Åži ce-o să fac eu.

Tudor: Eram spectator. Mă uitam la rolul ei.

Iarina: Da, era Tudor Chirilă, nu un personaj îmbrăcat în travesti. E într-un moment al celei de-a treia piese, când poartă hainele soției lui. Din când în când oprea repetiția și zicea: “Haide domnule, mai fă o dată.” Se ducea în sală și se uita. A stat acolo și a făcut pe regizorul o vreme. Si ne certam.
“Tudor, eu nu pot să fiu așa vulgară cum crezi tu că trebuie să fie personajul. Vulgaritatea mea ține de altă zonă.”
“Da, poate că ai dreptate, dar aici ți-am spus să faci așa”, zicea încăpățânat și eu îl lăsam până se liniștea.

Tudor: Orice rol când se naște are niște momente când actorul merge bine în direcțiile alea. Momentele respective sunt fixate ca la alpinism; sunt piloane care te ajută să urci mai departe. Si nu toate nuanțele sunt fixate bine într-un rol de la început. Iar ea ce prindea, nu mai făcea câteodată și eu mă enervam. “Dar ai făcut bine aici, fă așa și fă așa.”
Era o diferență de viziune. Eu o vedeam pe babă –personajul ei – puțin mai mitocancă. Iar ea a adus mult mai multe nuanțe. Ce e mișto acum la personaj e că nu mai ai unde să-l încadrezi. E un amestec între Vivienne Westwood cu o instalatoare, sunt mai mulți nebuni într-unul singur.

Iarina: Ceea ce e foarte frumos aici, și eu am înțeles foarte bine, e că Tudor a suferit în momentele alea ca totul să iasă perfect. Dar era atât de dur! Åži eu mă gândeam “Doamne Dumnezeule, dacă el ar repeta cu actorii n-ar putea să ducă piesa la capăt niciodată”.

Tudor: Eu încercam să ajut…Mă simțeam cumva vinovat pentru că am insistat destul de mult să se întoarcă pe scenă și nu cred că ea regretă acum. Cred că îmi mulțumește. A spus cândva un lucru foarte frumos care e o sinteză a meseriei noastre: “Actorul este iubit, regizorul este respectat.”

Iarina: Pentru că am simțit asta pe pielea mea. În momentul în care ai terminat spectacolul ca regizor, nu mai ai nicio participare. Eu în mod special, Tudor e martor aici, am fost la toate reprezentațiile spectacolelor pe care le-am montat.

Tudor: Nu uiți la Avatar cu gândul că l-a facut James Cameron. Åži nici după ce se termină filmul nu te gândești foarte mult la meritul lui, cât te gândești la meritul echipei. Dar până la urmă e meritul omului care adună toată lumea. Asta se neagă regizorilor cumva.

Iarina: E mai mult de atât. Regizorul a jucat pentru toată lumea, a gândit pentru toată lumea, a construit pentru toată lumea. El creează personaje. El vede persoajele înainte să le vadă actorul și începe să-i dea, să-i dăruiască de toate.

Tudor: Inspiră pe toată lumea. Dar, vorba dirijorului din piesă, “Acolo sus ești foarte singur”. Regizorul e foarte singur, nu e atât de iubit.

Epilog
În care se explică o altă față a succesului lor.

Iarina: Eu am mai spus-o: de când sunt liberă, sunt fericită. Am pus spectacole la Teatrul de comedie, dar și cu fundația mea și-am pus ce am vrut. Åži pentru asta mă simt liberă. chiar dacă ne-am chinuit groaznic.

Spectacolul “O lume pe dos” se joacă la Teatrul de Comedie din București

670
curtis_intercontinental1ce trebuie sa vedeti la festivalul de teatru de la sibiu

ce trebuie sa vedeti la festivalul de teatru de la sibiu

azi am primit programul de la FITS 2011 si m-am gindit un pic: sa scriu ce spectacole trebuie vazute inainte de a-mi cumpara eu bilet sau nu?

(va avertizez ca daca nu mai gasesc bilele ca le luati voi pe toate o sa marsaluiesc prin fatza salilor cu pancarda in semn de protest)

*
preferata mea din festival e Claire Cunningham o dansatoare foarte speciala ( are show pe 5.06, la ora 18.00)

mai trebuie vazut In TimE al lui Pal Frenak – pe 2. 06, portretul lui Dorian Gray (la concurenta cu Claire – diceti-va voi la Gray ca sa gasesc eu bilete la dna Cunningham)

dar si genialii care fac Rushes Plus – spectacol care e pe 31.05 la ora 21.00)

mai am vreo 3 recomandari, dar le pastrez pentru zilele viitoare. pentru comunitatea online cele mai bune si mai sigure informatii vin de la ruxa (asa ca, intrebati-o)

poate nu mai gasesc bilete, sa vedeti necaz. nu mai scriu niciodata in avans nimik:P

962
jamesthierree2Singuratate(a …lui Raoul)

Singuratate(a …lui Raoul)

Singuratatea nu o explici, o traiesti. Nu o descrii, o simti.
Iti place sau te chinuie, o alegi sau esti obligat de soarta; daca o intilnesti, trebuie sa te confrunti cu ea.

Nu ai alta sansa; trebuie sa te uiti in oglinda si sa te lupti cu tine. Iti faci fatza? Rezisti la puterea mintii tale? Face trupul pact cu mintea sau i se opune naravas?
Iti cauti prieteni in orice sau te temi de ce-I in jur, pentru ca te temi de tine?

Perfectiunea e ca singuratatea. O alegi sau esti obligat de soarta, dar – daca o intilnesti – trebuie sa te confrunti cu ea. Nu o descrii, incerci sa-i faci fata. Incerci sa-ti supui mintea pentru ca trupul sa depaseasca limitele imaginate.

Orice artist obsedat de perfectiunea muncii lui e singur. Nu are importanta cit de multi prieteni are in jur. E singur cu mintea lui. Si trebuie sa-I faca fatza.

*

la repetitiile de la Raoul (un spectacol de James Thierree, adus la bucuresti de Institutul francez, cu sprijinul orange si Samsung) m-am gindit ca spectacolul asta despre singuratate e despre toti artistii mari pe care-i cunosc. E un omagiu pentru magiile pe care ei stiu sa le faca pentru ca noi sa iesim din lumea si din mintea noastra si sa ne uimim.

in timpul spectacolului pe care l-am vazut aseara la TNB, m-am gindit ca spectacolul asta e foarte mult si despre autorul lui, James Thierree. Despre perfectionismul lui de la repetitii (l-am vazut mingiind cu palma marginea scenei pe multi metri ca sa fie sigur ca acolo nu e nimik care sa-I strice magia, cum l-am mai vazut facind acrobatii incredibile in timp ce cu o voce calma explica detalii tehnice – coarda e prea rigida, lumina face o umbra dubioasa, aici e o intirziere de trei secunde.) dar si despre racordul pe care trebuie sa-l ai cu cei din jur, chiar si cind esti genial.si singur.

*
am doua imagini in minte din zilele astea care ma fac sa-mi fie bine pe dinauntru.

Prima e replica sinzianei (colega mea). Aseara, in holul teatrului, la sfirsitul spectacolului avea un zimbet urias pe fatza: “N-am mai vazut in viata mea asa ceva”.

Cea de-a doua e o imagine fara cuvinte de la repetitii. James, asezat la marginea scenei , cu piciorul sting sub el cu celalalt in V, in lateral, cu cotul miinii stingi infipt in podea ca sa fie sprijin pentru palma care tinea barbia. Isi citea mailurile de pe un Mac de ultima generatie.

Cum cadea lumina pe el, cum era imbracat (in tricou gri, pantaloni bej, largi – descultz) si in pozitia aceea care arata o incredibila mobilitate semana cu Charlie Chaplin.
Dar era prea modern pentru Chaplin.

m-am gindit atunci ca oricit ar incerca sa se fereasca de asocierea cu familia lui celebra (e nepotul lui Chaplin) A. D. N-ul o sa aiba ceva de spus. Dar pentru cei care ii vor vedea show-urile va fi o revelatie.

Pentru ca show-ul lui e ca singuratatea – nu poti sa-l descrii, trebuie sa-l traiesti. si sa-i faci fatza.

Raoul se mai joaca la TNB simbata si duminica de la ora 20.00. si da, mai sunt bilete;

1036
andreiSerbanAndrei Serban a cistigat UNITER-ul!!!

Andrei Serban a cistigat UNITER-ul!!!

sunt happy.

mi-a placut piesa Strigate si soapte. mult. mult. in topul meu pe 2010 a fost pe locul 1

m-a lovit personal si, la sfirsitul ei, am plecat cu gindul fragilitatii lumii in care traiesc artistii. ma mai bintuie gindul acela.

ma bucur foarte tare ca dl Andrei Serban a luat 2 premii in seara asta cu aceasta piesa (cel mai bun regizor, cea mai buna piesa). iar bucuria asta e pe multe paliere (unele tin de orgoliu, altele de umilinta; ale mele, dar si ale celor care au dat premiul. probabil ca si al celui care-l primeste)

felicitari! sa va spun ca astept UNITER-ul de la anul cu „Ivanov”?:)

*
si pentru ca vorbeam de orgoliu: Conrad Mericoffer, pe care l-am promovat in Tabu special teatru/film la sectiunea debut pariind pe talentul lui, a cistigat premiul pentru debut. e cel de-al patrulea premiu de debut pe care-l anticipam in Tabu, in lunile de dinaintea decernarii premiului.

lista cistigatorilor UNITER 2011

688
silviu-purcareteCfoto-dragos-spiteru-300x296mina lui Purcarete

mina lui Purcarete

stia ca venisem acolo ca sa fac un interviu cu el, tot asa cum eu stiam ca nu-i plac interviurile.
il convinsesera ceilalti, habar n-am cum: poate cu argumentul ”ajuta la promovarea piesei” sau poate cu ”o sa fim parteneri la festivalul de teatru, trebuie sa-i dam ceva la schimb si asta e ce vrea” sau poate cu ”dureaza putin, nu e chiar cel mai idiot dintre jurnalisti, nu o sa fie foarte rau”

nu voi sti niciodata.

dar eram acolo, fata in fata, el avindu-l in stinga pe Vasile Sirli (domnul care a scris muzica pentru multe din piesele sale), eu avindu-l in dreapta pe Constantin Chiriac (care ma adusese in fata lui, prezentindu-ma politicos, dar care e si actor in piesa, dar si directorul teatrului in care se joaca piesa).

am schimbat citeva amabilitati: despre cum au muncit toata ziua, despre timpul scurt ramas pina la premiera, despre cum n-o sa-i tin mult de vorba.

 zimbea si-avea vocea aceea calda si bonoma.

apoi am scos reportofonul din geanta si-am spus ”acum incepem, dau drumul la inregistrare, e ok?” si-am vazut cum ia o tigara din pachetul de pe masuta din fata lui ( unde erau un Mac si scenariul piesei), ia bricheta, o aprinde si, cu tigara fumeginda, isi aseaza mina dreapta in fata gurii si a nasului, cu caushul palmei spre interior ca o platosa, iar trupul i se duce putin catre inapoi.

 mintea mea a inceput sa urle: ”se apara! nu vrea interviul asta! ”

*
Silviu Purcarete a avut joi la Sibiu premiera la D-ale Carnavalului si sper foarte tare ca e o piesa care va placea publicului.
n-am vazut-o inca, dar – acolo, cu citeva zile inainte de premiera – am simitit toata energia buna de pe scena.

si-am auzit povesti minunate:

despre studentii care au dat auditii cot la cot cu actorii mari pentru roluri in piesa si pentru ca au fost atit de constructive auditiile ( stateau toti in sala si, pe rind, faceau exercitii pe scena, invatind unii de la altii; aveau teme pentru a doua zi – sa construiasca personaje uitindu-se la oamenii de pe strada), ei descriu intilnirea pentru piesa asta drept un workshop.

despre actorii care cinta in orchestra de pe scena (da, cinta live la instrument – pentru ca la facultatea de teatru din sibiu faci obligatoriu un instrument) si despre munca lor cu Vasile Sirli:  ”trompetistul are buzele cu bataturi de la cit a repetat, dar e ca la gimnasti – nu poti face performanta la paralele, fara sa nu-ti ranesti palmele”.

despre unele simboluri din piesa pentru care mi-am gasit explucatii fara sa apuc sa le vad – mi-au fost de-ajuns descrierile; Mita Baston nu mai dispare dupa un paravan, ci trece printr-o oglinda; balul a devenit un bilci, se maninca 10 kg de mici in piesa – preparati direct pe scena; personajele sunt elegant imbracate, dar incaltate in cizme de cauciuc pentru ca traiesc in mocirla.

”Bilciul e locul de unde a pornit teatrul”, mi-a spus Silviu Purcarete pentru ca mai tirziu sa adauge ”as fi putut sa fac textul asta si la Palatul Parlamentului si la Hotel Marriott, nu doar aici pe scena, ca un bilci.”

*
de ce sa vina lumea sa vada piesa asta?

 i-am intrebat pe toti trei (Purcarete, Sirli, Chiriac), iar domnul Vasile Sirli mi-a raspuns cu o poveste:

”aseara, la iesirea de la Faust, prietenul unei tinere care parea studenta a intrebat-o:
– ei, cum ti s-a parut piesa?
ea s-a uitat lung, si-a tras respiratia.
– stai sa-mi aprind o tigara si discutam dupa aia.

despre asta trebuie sa fie teatrul. sa mergi intr-un loc, sa traiesti emotii si, la iesire, sa -ti aprinzi o tigara si sa discuti despre ce-ai vazut.”

*
la sfirsitul interviului , domnul Chiriac – care a privit cu un drag de copil catre Purcarete pe tot parcursul interviului si despre care am aflat ca a dat si el casting pentru piesa – mi-a spus rizind:

– ai stat pe un scaun din piesa, asa vor fi asezate in spectacol.
– pe scaunul cui am stat?
– al Didinei.

*
(m-as muta si miine la Sibiu daca as avea de muncit acolo ceva care sa se potriveasca cu ceea ce fac eu. ma reintilnesc cu sibiul la festivalul de teatru peste mai putin de 2 luni)

*
D ale Carnavalului s-a jucat in primele trei reprezentatii cu casa inchisa. Urmatoarea reprezentatie este pe 29 aprilie.

Multumesc frumos Ruxa pentru un week end tres s!mpa la Sibiu.

462
25ore25 de ore de teatru

25 de ore de teatru

8 tineri au facut la Sibiu festivalul de teatru de 25 de ore (o zi si o noapte non stop de teatru).

Aproape nimic spectaculos: niste pusti care s-au adunat sa-si vada piesele de teatru, ale lor si ale colegilor din alte facultati din tara.

Doar ca:
– primul spectacol a fost cu Horatiu Malaele si s-au vindut aproape 500 de bilete.
– Al doilea spectacol l-a avut in distributie pe nominalizatul Uniter la debut de anul acesta Conrad Mericoffer, pentru ca al treilea sa aiba un alt pusti teribil Lari Giorgescu
– Toate biletele din festival s-au vindut, dar cind spun toate inseamna ca studentii n-au mai avut bilete tiparite ca sa le vinda doritorilor.
– Teatrul national le-a pus salile la dispozitie pentru spectacole, agentia de bilete pentru promovare si vinzare, iar directorul teatrului (care le e si professor) a girat cu increderea lui la unii dintre invitati, dar si la jurnalisti, participind la conferinta de presa.
– Toate televiziunile nationale au prezentat stiri

Aproape ca si asta poate sa fie normal…DOAR CA… totul s-a facut cu 1000 de ron.

Pustii astia s-au descurcat de la proiect pina la administrarea locurilor in sala, de la convingerea artistilor mari sa vina contra unui onorariu pe care-l vor primi dupa ce se vor fi vindut biletele … si pina la cazarea actorilor in apartamentele matusilor lor:)

S-a intimplat (de fapt se mai intimpla la aceasta ora) in Sibiu.

Si , din cafeneaua in care scriu, in pauza unuia dintre spectacolele studentilor, uda de la o sampanie care a trecut (recuzita in piesa) pe de-asupra capului meu si plina de confetii (care in mod normal ma scot din minti pentru ca sunt greu de scos din par), ma uit cu drag la tinerii care stau duminica la prinz si se uita la teatru.

Poate ca piesa asta nu e o capodopera, nici tinerii actori nu stiu inca sa-si controleze foarte bine emotiile si orgoliile, dar e asa o energie buna in sala… si asa o stare de bine, incit ma gindesc ca mai e o speranta. Pentru tot ce nu mai credem noi, uitindu-ne la stiri, ca este fara-de-speranta.

ater edit: si da, au facut si bani din asta. au ramas cu ceva banuti dupa ce au platit toat eonorariile.

299
Capture12de ce trebuie sa vedeti Frankenstein la Light Cinema

de ce trebuie sa vedeti Frankenstein la Light Cinema

Am vazut saptamina trecuta la Light Cinema din liberty Center, Frankenstein, montarea vedeta a sezonului acesta pentru London National Theatre.

live, eu in sala din bucuresti, alte citeva sute de oameni in sala din londra, alte mii in toata lumea.

A fost o senzatie exceptionala.

Nu va ginditi sa respingeti ideea de a vedea teatrul pe ecran pentru ca “pierzi contactul cu scena care e esenta teatrului”.

E filmat cu cel putin 8 camere (cite am identificat eu), are niste prim planuri absolut geniale (cred ca operatorii stiau la secunda unde si ce trebuie sa decupeze…intr-o transmisie live!), piesa e foarte foarte buna, iar actorii sunt exceptionali.

Regia e semnata de Danny Boyle domnul care a facut Trainspotting, 127 ore si Slumdog Millionaire, dar povestea lui Frankenstein a fost redramatizata dintr-o perspectiva foarte umana, vazuta din partea Creaturii.

Montarea e minimalista, dar e impecabila prin simbolurile care dau o imagine macro a puterii creatiei / tehnologiei actuale. Eletricitatea e forta suprema, ea e punctul de plecare pentru aparitia Creaturii.

Trebuie sa vedeti neaparat acest spectacol, va mai fi transmis DOAR O DATA, joi 24 martie, ora 21.00, intr-un program cu transmisie live in toata lumea.

Iata citeva motive pentru care nu trebuie sa ratati acest spectacol:

– E mai mult decit cost effective: ai parte de un spectacol live de la londra, fara sa mai platesti billet de avion/ cazare.

– Daca esti din industria teatrului (actor, regizor, scenograf) e o ocazie foarte buna sa vezi o productie care se putea face si la noi; o dovada ca o piesa buna trebuie sa aiba in spate un concept, ca minimalismul nu inseamna “decoruri mai putine, pentru ca nu avem suficienti bani”; o dovada ca tehnica actoriceasca e la un alt nivel dincolo de granitza ( si o motivare, pentru ca se poate, in distributie e si o romanca- Andreea padurariu – n-are un rol f mare, dar e o prezenta cu adevarat de remarcat)

– Daca esti iubitor de teatru, asta va fi pentru tine o bucurie vecina cu extazul.

– Daca esti nefericit cu ceea ce monteaza teatrele din bucuresti, e momentul sa-ti iei doza de teatru din alta parte. e o doza de soc!

Mie mi-a placut spectacolul acesta atit de mult, incit cred ca mai merg si joia asta.

Plus ca regizorul s-a jucat atit de tare cu mintea actorilor principali, incit e demential sa-i urmaresti. amindoi actorii principali joaca alternativ Creatura sau Frankenstein, o data domina, alta data sunt dominati.

Chiar trebuie sa-l vedeti.

La sfirsitul piesei, cu un pic de invidie pentru ei si ceva rautacios pentru neputintele teatrului nostru national m-am gindit ca e mai bine sa te citeze wikipedia cu inovatii (cum se intimpla cu London National Theatre cu aceste transmisii live, primele din lume), decit sa citezi tu wikipedia (cum se intimpla in caietul program de la Macbeth, cea mai recenta dintre productiile Teatrului National din Bucuresti)

611
Poza-2-Alexandru-China-Birta-micul-print_thumbRepetitiile de la Micul Print

Repetitiile de la Micul Print

Un pusti de 11 ani si jumatate sa stea singur pe scena unui teatru bucurestean de top, timp de o ora si sa joace unul dintre cele mai frumoase personaje din literature universala nu e o intimplare pe care sa o gasesti des. Asa ca n-am vrut sa ratez o perspectiva “din culise”.

In ziua premierei, cind mai erau doar citeva ore pina la intilnirea cu publicul – si presiunea era cu atit mai mare pe echipa – am fost la repetitiile de la Micul Print (cu Alexandru China Birta, in regia lui Carmen Lidia Vidu)

*
Un actor invata in scoala o multime de trucuri tehnice prin care poate, pe scena, sa fie “natural” orice spune sau face, dar cum poate sa invete un copil asta, intr-un timp scurt (aproape 2 luni)? Si cum il inveti fara sa-l stresezi, fara sa-l intimidezi, ca sa-i pastrezi prospetimea?

Asta cred ca a fost marea provocare pentru Carmen Vidu si mi-ar fi placut sa vad mai mult din repetitii ca sa inteleg trucurile pe care le-a folosit. Iata insa citeva dintre secventele pe care le-am vazut in mai putin de o ora cit am stat la repetitii.

*

– Spui asta ca la Cintarea Romaniei, ai o melodie in ce spui, nu e bine.

Carmen il opreste pe Alex care e aproape de marginea scenei, are o stea (un bec) in fata si trebuie sa vorbeasca cu publicul despre cum prietenia ii schimba pe oameni. E dificil ce are de facut pentru ca trebuie sa ajunga in lumina becului pe o anumita replica (pe care o aude de pe banda – toate celelalte personaje sunt in proiectii video), trebuie sa se aseze astfel incit becul sa nu-i optureze privirea, dar sa-I dea o lumina aparte pe chip. Tocmai ce i-a fost schimbat parcursul pina la aceasta stea, trebuie sa-si ia repere noi, sa-si schimbe tonalitatea interpretarii, sa tina minte tot ce e nou (sa “fixeze” cum spun actorii, dar ei sunt antrenati cu zeci de exercitii ca sa se obisnuiasca cu “fixatul”).
Alex are 11 ani jumate si sta cu becul in fata, ride de expresia “cintarea romaniei” – nici nu se nascuse pe atunci, habar nu are ce e.

– Joaca-te cu becul, cauta-ti o miscare care sa-ti fie familiara si in timpul asta spune-ti textul in cap, ii spune Carmen.

Alex ia becul cu podurile palmelor si-ncepe sa-l miste in balans, apoi cu stinga il miingiie ca si cum ar fi o floare. Ii imprima din nou o miscare de balans. E concentrat la bec, pentru ca nu stie inca in ce fel sa-l miste ca sa nu-l incurce pe fatza lumina, dar isi spune incet textul

– Mai spune-l o data. Aici vorbesti despre prietenie, despre cum tocmai ti-ai facut un prieten, pentru ca ai imblinzit vulpea si e unica pentru tine. Gindeste-te la ce spui, ce semnifica cuvintele, continua Carmen.

Si Alex in timp ce zimbeste la bec incepe sa spuna textul; isi ia pauze, coboara vocea, e constient de ce spune… sta o vreme cu privirea in bec, apoi – pentru ca simte ca e altfel, ca a ajuns intr-o zona diferita – isi ridica ochii si se uita catre scaunele goale unde, peste citeva ore, va fi public.

Si-si spune textul de ti se zbirleste pielea si te gindesti la toti prietenii care au insemnat vreodata ceva pentru tine.

*

– E foarte frumos ce faci, ii spun lui Alex in prima pauza pe care o are.
– Multumesc.
– Stii ca s-au vindut toate biletele la spectacolele din saptamina asta.
– Stiu, pentru ca vrea o colega sa vina si nu a mai gasit.
– Dar asta e foarte tare, stii da? Iar spectacolul e foarte bun, eu am plins de citeva ori acum.
– Of. Si mama mi-a zis ca o sa plinga. Stii, eu inteleg ca e important ce fac, ca e ceva mare, ca e teatru, dar pentru mine e tot ca o serbare scolara. Asa pot sa vad eu cu mintea mea de copil, sa nu te superi pe ce am zis.
(…)
– Dar cind te-ai intilnit cu actorii care apar in proiectii cum a fost?
– Wwwwaaau. M-am simtit….mic.

*

– Alex, aseaza-te pe jos si ia-ti mai mult timp ca sa te ridici. Ai 2 minute cit vorbeste banda ca sa te ridici, fa in asa fel incit miscarile tale sa fie lente si sa nici nu te simtim ca te ridici, ii spune Carmen indicindu-i sa se duca sa se aseze catre spatele scenei linga un norisor care coboara din tavan.

Alex se aseaza cuminte pe jos, in salopeta neagra cu care e imbracat tot spectacolul, isi intinde picioarele, apoi pune miinile dupa ceafa. Incepe banda si el, cu miscari atit de lente de par relanti, incepe sa se miste. Pare un practicant de yoga, asa concentrat isi misca fiecare muschi, mai intii piciorul drept, apoi stingul, apoi se ridica in fund, isi pune miinile sub el ca sa se ajute sa se ridice… Cind se termina sunetul de pe banda e in picioare, pregatit sa-si spuna replica.

(e un lucru complicat sa te coordonezi pe timp si sa ai rabdare si calm interior ca sa faci niste miscari atit de lente; si asta e un exercitiu pe care studentii la actorie il exerseaza mult)

*

Mi-a placut tare ca semanau Carmen si Alex – ca atitudine, ca look; ca Alex – desi ii vorbea la per tu- o privea pe Carmen cu mult respect, iar Carmen – desi avea in fata un copil- il trata ca pe un adult.

M-am gindit ca, oricit de serios e el si oricit de respectuos il trateaza ceilalti (m-au impresionat tehnicienii care-i vorbeau cu un deosebit respect – si-am vazut tehnicieni vorbind de sus si cu actori f f mari), el tot copil ramine: “Ma pacaleeesti”, a ris cind Carmen i-a zis ca nu intelege engleza ca sa nu-l incurajeze sa vorbeasca in alta limba si sa se concentreze pe ce are de facut.

Mi-a mai placut ca parintii lui i-au dat independenta pentru acest proiect. A venit singur la repetitii dupa scoala, cu metroul, pe toata durata repetitiilor; in ziua premierei parintii au venit ca spectatori la sala, desi el ajunsese cu doua ore jumatate inainte sa mai repete o data.

(nu cred ca putem descrie ce era in sufletul Adinei si al lui Cristi, parintii lui, dar au tot respectul meu ca s-au luptat cu ei insisi si nu l-au cocolosit, nici nu l-au intimidat cu emotiile pe care ei le aveau. ce zice tatal lui, Cristi China Birta – chinezu – despre aceasta experienta puteti citi aici)

*
Mai zic inca o data: e foarte greu ce face Alex pe scena la virsta pe care o are, stiu ca o parte din lucrurile de acolo le face instinctual (iar parintii lui, in caz ca nu se asteptau la asta, tre sa se prinda ca se va face artist), o alta parte o face pentru ca a deprins-o via Carmen Vidu, dar cea mai mare parte o face pentru ca a descoperit-o singur, exersindu-si textul. Si pentru un copil de 11 ani si jumatate asta e f f tare.

*
– Repetam aplauzele?, ii zice Carmen.
– Sigur, hai sa-ti arat ce vreau sa fac.
Alex se duce prin lateralul scenei, in partea stinga unde e un fel de pod care merge pina la culise.
– Pe aici am iesit, merg pina in spate, astept sa se termine banda si vin de acolo, dansind, spune Alex aratindu-si dansul cu miinile in sus, ca de personaj animat.
Merge pe podul acela din lateralul scenei, ca si cum nu ar vrea sa ia caimacul atentiei.
– Pai nu, trebuie sa vii aici in fata, in centru. Vii de acolo, iti faci un traseu, aici e mijlocul scenei, cind ajungi te uiti in fata si apoi te apleci.
Alex o insoteste pe Carmen pe traseul din spatele scenei pina in fata, se apleaca.

Ride si-i sopteste ceva.

Bate palma cu ea, in salutul acela smekeresc “hai 5!”, si trec unul pe linga altul, in directii opuse. Carmen spre stinga, unde se misca ceva la décor si trebuie sa verifice; Alex spre dreapta catre unul din scaunele din primul rind, unde are bagajele si se uita la mesajele de pe telefonul mobil.

*

Micul Print se joaca la Teatrul Odeon.

856
2134551cronicarilor de teatru, din nou

cronicarilor de teatru, din nou


toata dimineata am citit cronici pentru piese de teatru pe care le-am vazut sau la care n-am ajuns inca.
unele m-au infuriat cumplit (pentru ca e cel mai usor sa scrii din virful penitei ca e rau), altele m-au amuzat, altele mi s-au parut niste panglicarii teribile.

mi-am adus aminte de un editorial pe care l-am scris pentru JN acum mai bine de 4 ani in care cred si acum pina la ultima litera. nu e vorba de o generalizare, stiu ca sunt si mici exceptii printre criticii cu multa scoala in teatrologie care nu sunt in descrierea de mai jos, dar MAJORITATEA…

*
Merg rar la teatru pentru că m-am fript cu montările româneşti şi suflu-n orice piesă, dar şi pentru că, rareori, găsesc în cronicile de specialitate ceva care să mă convingă să intru în sălile de teatru. E motivul pentru care astăzi, în ziua deschiderii Festivalului Naţional de Teatru, vreau să vă spun dvs., criticilor de profil, oful meu.

Nu sunt din lumea teatrului, nu am studii de specialitate, nu ştiu mai mult de 10 nume de actori şi regizori de acum 50 de ani. Sunt un spectator obişnuit, care merge la teatru de bucurie, ca să simtă o energie specială, ca să se minuneze cum între el şi cei de pe scenă se creează un flux prin care se transmit, în dublu sens, emoţiile.

Dar sunt un spectator care, din cauza “scrierilor” dvs., nu are repere ca să poată alege unde să meargă.

Când citesc cronicile de teatru, mi se pare că am deschis dicţionarul de neologisme şi că am nimeritîntr-un concurs unde vor fi premiate cea mai lungă frază, cele mai multe gerunzii folosite, cele mai multe adjective puse în faţa unui substantiv, cele mai multe cuvinte care să nu exprime nimic.

Dvs. nu scrieţi pentru mine, spectatorul. Scrieţi pentru gloria personală, să vadă ceilalţi critici / regizori cât de culţi şi de rafinaţi sunteţi; scrieţi ca să plătiţi poliţe. Fie că plătiţi o favoare ce v-a fost făcută de regizor, actor, director de teatru, fie că sunteţi supăraţi şi le arătaţi astfel aceloraşi actori, regizori, directori de teatru ce putere aveţi cu pixul în mână. Scrieţi pentru premii sau pentru deplasări la festivaluri. Scrieţi ca să fiţi remarcaţi. Uneori scrieţi pentru o masă bună, după premieră. Şi mă uitaţi pe mine, spectatorul.

V-am văzut la premiere. Vă scoteaţi tacticoşi şi ostentativ hârtiile şi notaţi, notaţi, notaţi. Aţi ratat multe detalii din piese, eraţi cu ochii în hârtii tot timpul. V-am citit, apoi, cronicile; mi-aţi dat un spectacol din capul dvs., cel pe care-l ştiaţi de când aţi intrat în sală, nu cel care era pe scenă. V-amvăzut şi la alte premiere. Vă plictiseaţi şi căscaţi. Băteaţi uşor din picior, a nerăbdare. (În sală, eu – spectatorul – căscam ca şi dvs. şi nu înţelegeam ce e cu porcăria aia.) Şi când v-am citit cronica era… elogioasă. Pentru că regizorul, un “maestru”, vă era prieten şi n-ar fi dat bine să scrieţi că tocmai a dat rateu.

Uite de asta merg din ce în ce mai rar la teatru. Şi-mi pare al dracului de rău că nu vă pasă, că daţi vina pe oricine altcineva (că televizorul prosteşte lumea, că nu mai există interes pentru teatru, pentru cultură, că n-avem bani şi pentru această distracţie) în loc să vă gândiţi că nici dvs. nu mă trimiteţi în sală.

Eu, spectatorul ăsta care are suficienţi bani să poată plăti un bilet la orice spectacol bun, vreau să fiu convins să-mi scot banii din buzunar. Vreau să ştiu că nu-mi pierd timpul. Vreau să mi se recreeze, pe hârtie, emoţia din sală, în câteva rânduri şi cuvinte simple. Ca şi cum mi le-ar spune un amic. Cu sinceritate. Un prieten care să aibă curajul să recunoască atunci când un alt prieten sau protector al lui a dat-o în bară, sau când unul care nu face parte din gaşca lui a realizat ceva frumos. Ce ziceţi, ne împrietenim?

P.S. Am făcut o selecţie de fraze, expresii şi neologisme pe care le-am găsit în cronici, în doar 2 zile de documentare. Ştiu că o să râdeţi când o să le citiţi şi-o să ripostaţi că sunt ale altora. Îmi pare rău că veţi gândi aşa. Dar sper încă să citesc una din cronicile dvs. viitoare care să mă trimită în sala de teatru.
Jurnalul National, noiembrie 2006

*
la link sunt fragmente din cronici, iar aici reactiile pe care le-a generat articolul la vremea respectiva. mai mult, regretata Magdalena Boiangiu a facut un dosar la Dilema pe tema asta. din pacate, desi a trecut atit de mult timp, tot acolo suntem cind e vorba de cronica de teatru.

*

si-acum mai rid de exprimari gasite in cronici, dar doua – din reasearch-ul de atunci – bat orice asteptare

Mărturisesc de la început că am trăit un sentiment de aprehensiune în drum spre întîlnirea “vîlceană” cu personajele lui Cehov.

aprehensiune = Teamă vagă, frică nedesluşită

Lamentările capătă şi ele o melodicitate soporifică.

Soporifică = (Substanţă, medicament) care are proprietatea de a produce somn

1155
Background_TheatreIvanov- vzt de un barbat

Ivanov- vzt de un barbat

pina sa vada aseara Cristi (Chinezu) repetitiile de la Ivanov nu m-am gindit niciodata la textul lui Cehov ca la unul despre branding.

da, mi se parea un text masculin (dincolo de istericalele din iubire ale celor doua femei care vor sa-l salveze pe Ivanov, e drama unui barbat de 30 si ceva care si-a pus prea multe provocari in viata si acum nu le mai poate duce), dar tocmai de aia m-am gindit ca Andrei Serban l-a distribuit pe Vlad Ivanov in rolul principal. (cind am vazut cum spune monologul cheie al piesei m-am gindit la Marlon Brando cu monologul despre copilarie din fata cosciugului sotiei sale, din Ultimul tango la Paris)

dar a venit Cristi la repetitii, s-a uitat barbateste si proaspat (iubesc oamenii care pot sa se uite cu prospetime la teatru, eu deja-s virusata) si-a scris un text in care m-am descoperit pe mine acum citiva ani, la primele mele repetitii de teatru la Pescarusul (tot Cehov, tot Andrei Serban regia).

Nici măcar nu știu dacă ce am văzut e o capodoperă sau nu. Și nici nu mă interesează. Pentru mine e una din piesele care o să însemne toată viața ceva și care o să îmi aducă aminte de faptul că mă pot face vinovat nu neapărat făcând ceva, ci nefăcând ceva. Pentru mine ceea ce am văzut aseară este o capodoperă. Pentru că m-a schimbat. Pentru că m-a făcut să-mi doresc să mă schimb.

Ca să nu credeți că am căzut în găleata cu nostalgism melancolic, dacă îmi permiteți barbarismul (necesar pentru o și mai necesară rupere de ritm și aducere a textului în ceea ce erați obișnuiți aici pe blog), vă pot spune că ”Ivanov” este despre branding. Văzut și înțeles pe 3 niveluri. Brandingul pe care ți-l faci tu în mintea ta, oglinda aia în care te vezi sau crezi că te vezi. Aici Vlad Ivanov este, din nou, magistral. Apoi e vorba despre brandingul pe care ți-l fac ceilalți și care funcționează pe principiul nu ești ceea ce crezi tu că ești, ci ceea ce cred ceilalți despre tine. Aici scena în care ceilalți discută despre Ivanov, așezându-se în fața reflectoarelor și luând niște trăsături demonice este fantastică. Și apoi mai este vorba despre brandingul pe care tu, ca spectator, îl vezi că se întâmplă în ceea ce te privește. Pentru că, așa cum se întâmplă când vezi mari actori pe scenă, pentru o fracțiune de secundă (sau mai multe…) te trezești că tu ești personajul acela, că tu îți joci propria viață. Și respirația ți se oprește, transpiri brusc și te forțezi să ieși din starea aia, care nu îți place, nu, nu îți place, pentru că te-a făcut să te vezi așa cum credeai că nu ești…

intregul text aici

eu cred ca teatrul nu e pentru critici; adica actorii si regizorii nu trebuie sa lucreze pentru ei, ci pentru spectatorii obisnuiti, aia care nu-s culti in ale teatrului, dar sunt smart ca sa inteleaga si sa simta emotia de pe scena. si daca la sfirsitul piesei, macar un spectator pleaca incarcat cu o energie pe care nu si-o explica, cu o stare care-l impinge sa faca lucruri noi in viata, sa faca o schimbare – de atitudine, de emotie, de stare – e cea mai mare victorie pe care o pot avea cei implicati intr-o piesa de teatru.

asa ca multumesc frumos cristi ca ai venit aseara, ai stat 4 ore la repetitii si, apoi, ai avut curajul sa spui pe bune ce ai simtit.

412
repe ivanovIvanov – perfectionism

Ivanov – perfectionism

Alte citeva secvente de la repetitiile piesei Ivanov (dupa A.P. Cehov) in regia Andrei Serban, la Teatrul Bulandra.

Andrei Serban in mijlocul scenei explica grupului de figuranti, aflati linga actorii mari, cum fac o iesire “pentru secventa nuntii”. Vlad Ivanov se desprinde usor din grup, vine la un scaun din fata scenei. Se aseaza pe mijlocul scaunului, isi muta trupul cit mai mult in spate, pe spatar, apoi capul e lasat pe marginea scaunului. Capul coboara usor spre stinga si, ca la dans, Vlad isi calculeaza miscarile miinilor: indoaie mina stinga, rasucind-o la spate, in timp ce corpul aluneca de pe scaun rostogolindu-se. Miscarea e controlata, toti muschii ii sunt incordati si, de la distanta, se vede ca un relanti. Cind ajunge jos pe podea se ridica usor si se duce inapoi la grup.
Cit timp ceilalti actori au fost prinsi cu explicatiile despre iesirea “ca la nunta”, Vlad tocmai ce si-a mai repetat o data miscarile “mortii” personajului sau. In citeva clipe, va insoti miscarea de replici si va fi sincronizat perfect cu partenerul care-i descopera moartea trintindu-l de pe scaun.

*

e o pauza de 10 minute pentru reasezarea decorurilor.
Mirela Oprisor alearga catre o doamna blonda, imbracata in jeans.
“aici sunt, am venit gata!”
Se aseaza pe un scaun in coltul din dreapta a scenei, ia violoncelul intre picioare, arcusul in mina dreapta si o priveste pe femeia blonda.
Femeia ii spune ceva si trupul Mirelei isi schimba pozitia, devine mai ferm, cotul drept ajunge la 90 de grade, arcusul imprima forta.
Doamna e violoncelista si o invata pe Mirela detalii utile pentru o secventa de citeva secunde din spectacol.

*
Actorii, imbracati in costume, stau in fata scenei, ca sa-i vada regizorul; mai putin Ioana Anton, cea mai tinara dintre actritele care joaca rolurile mari. Ioana are o rochie mare cu crinolina, de mireasa, si tocmai ce s-a bagat sub pianul de pe scena…vrea sa vada cum se comporta rochia in spatiul ingust. Dupa ce e familiara cu situatia, o ia la fuga pe scari pina intr-un spatiu si mai ingust deasupra scenei. Cind coboara, vine in fata regizorului cu un zimbet impacat.

– Astazi vin costumele, trebuie sa probez si ghetele, spusese sfioasa cu o ora inainte in fata lui Marius Manole.
– Cind va aud cu “vin costumele, sa incercam ghetele” , mi se pare aiurea. O sa ne descurcam, incercase sa o incurajeze Marius.
– Da, Marius, dar tu ai multe spectacole in spate, te-ai obisnuit… eu sunt la inceput, se aparase ea.

*

E seara tirziu, se repeta deja de mai bine de 6 ore. Unii dintre actori au plecat la spectacolele pe care trebuie sa le joace chiar in aceeasi seara, iar in repetitie sunt inlocuiti de asistenta de regie care interpreteaza multe roluri – simultan☺
Vlad Ivanov sta pe o canapea unde personajul lui trebuie sa se reculeaga dupa un mic lesin. In spate, Andrei Serban da indicatii despre cum sa fie modificata intensitatea luminii.
Vlad se uita fix in fata pret de citeva secunde, apoi se ridica usor de pe canapea. Ia violoncelul de linga care lesinase cu doua clipe mai devreme si-l muta citiva centrimetri mai in fata. Apoi il rasuceste. Se duce pe canapea, pare ca se gindeste la altceva. Peste citeva secunde vine inapoi la violoncel, ia florile de linga el si le aseaza in echilibru pe corzi.
Cind se intoarce pe canapea are deja expresia personajului lui; se recupereaza dupa lesin.

Cind reiau scena, personajul lui Vlad imbratiseaza violoncelul, iar florile ii ies la citiva milimetri din unghiul pe care-l face cotul, lasindu-I fatza in lumina, fara nici cea mai mica umbra.

***

(Sunt la birou, am treaba multa si nu ma pot duce din nou la repetitii, dar sunt ca drogatii in sevraj. Sau ca indragostitii care, ca sa li se para ca sunt mereu cu iubirea lor, povestesc la nesfirsit despre ea, retraind lucruri…

Nu credeam ca imi lipseau atit de mult repetitiile unui spectacol)

1327
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!