Category : carti simpa

Felul in care care ne gandim la noi insine si la abilitatile noastre  ne influenteaza fundamental parcursul in viata – de la felul in care ne formam familia, construim relatii de prietenie pana la cum luam decizii in cariera sau cat de mult ne stresam pentru lucruri care nu tin de noi.

Zilele trecute in timp ce editam interviul cu producatorul documentarului Nasty, Cosmin Hodor (e un interviu pe care l-am facut special pentru TIFF, dar a fost realizat cu mult inainte dat fiind programul lui  Cosmin, il cititi aici), m-am reintors sa ascult o conferinta pe care el o mentiona cu Horia Tecau la TIFF 2020 (o ascultati aici). Am remarcat inca o data cum explica modul in care a invatat sa nu ia personal greselile din meciurile de dublu, sa nu dea vina pe partenerul lui.

In esenta el spune ca a invatat de mic sa destructureze ce a gresit si sa se orienteze catre a corecta ce nu a fost bine, fara sa ia nimic personal.

Discutia are mai multe nuante ( e despre tenis, dar poate fi aplicata si in viata), pentru ca intr-un meci de dublu nu e loc de ego, trebuie ca fie partener sa stie exact care e caracterul si tipologia colegului, la ce reactioneaza spre motivare, dar si obiectivele lor – mindsetul – sa fie tot timpul pe pozitiv, pe sa facem mai bine.

Mi-am adus aminte de cartea psihologului Carol S Dweck care analizeaza mindsetul si cum am foarte mare nevoie in aceste zile de o reasezare a gandurilor si motivatiilor, am citit-o. (in engleza, in kindle, dar intre timp – bucurandu-ma profund de ea si stresandu-mi prietenii cu ce scrie doamna – am luat-o si pentru ei, la lecturi obligatorii, mai ales ca am descoperit ca e tradusa la Editura Curtea Veche)

Cum defineste doamna psiholog Carol Dweck, de la Universitatea Stanford fix mindset/ mentalitatea fixa vs growth minsetul/ mentalitatea flexibila.

Stiinta ne-a spus candva ca creierul uman se opreste din dezvoltare in copilarie, insa acum stim ca acesta evolueaza si se schimba in mod constant. Multe parti ale creierului raspund la experiente, iar “software-ul” nostru poate fi actualizat prin invatare.

– O mentalitate fixa: in aceasta mentalitate, oamenii cred ca inteligenta lor este fixa si statica.

– O mentalitate de crestere: in aceasta mentalitate, oamenii cred ca inteligenta si talentele pot fi imbunatatite prin efort si invatare.

Persoanele cu o mentalitate fixa cred, de obicei, ca nivelul lor de inteligenta si abilitatile sunt innascute. In propriile cuvinte ale Dr. Dweck, persoanele cu mentalitate fixa cred ca “au o anumita cantitate [de inteligenta] si atat, iar apoi obiectivul lor devine sa para tot timpul inteligente si sa nu para niciodata proaste”.

Pentru persoanele cu o mentalitate de crestere, insa, acestea inteleg ca a nu sti sau a nu fi bun la ceva poate fi o stare temporara – astfel incat nu trebuie sa se simta rusinate sau sa incerce sa demonstreze ca sunt mai inteligente decat sunt in prezent.

Dweck afirma ca, in cadrul unei mentalitati de crestere, “elevii inteleg ca talentele si abilitatile lor pot fi dezvoltate prin efort, o buna predare si persistenta”.

O mentalitate de crestere considera inteligenta si talentul ca fiind calitati care pot fi dezvoltate in timp.

Acest lucru nu inseamna ca persoanele cu o mentalitate de crestere presupun ca ar putea fi urmatorul Einstein – exista inca variabile in ceea ce putem realiza cu totii. O mentalitate de crestere inseamna pur si simplu ca oamenii cred ca inteligenta si talentele lor pot fi imbunatatite prin efort si actiuni.

O mentalitate de crestere recunoaste, de asemenea, ca esecurile sunt o parte necesara a procesului de invatare si le permite oamenilor sa “revina” prin cresterea efortului motivational.

Acest tip de mentalitate vede “esecurile” ca fiind temporare si schimbatoare si, ca atare, o mentalitate de crestere este cruciala pentru invatare, rezilienta, motivatie si performanta.

Si da exemple de mari sportivi care au ratat primele examene de evaluare in sporturile respctive pentru ca aoi, prin mii de ore de antrenament, au facut istorie in sport. E si o trimite la cartea lui Malcom Gladwell – tipping poit – in care se remarca ca e nevoie de minimum 10.000 de pre de exercitii pentru a excela intr-un domeniu.

Cei care adopta o mentalitate de crestere au mai multe sanse sa:

– Sa adopte invatarea pe tot parcursul vietii

– Sa creada ca inteligenta poate fi imbunatatita

– Sa depuna mai mult efort pentru a invata

– Sa creada ca efortul duce la maiestrie

– Sa creada ca esecurile sunt doar piedici temporare

– Considera feedback-ul ca pe o sursa de informatii

– Accepta de bunavoie provocarile

– Priveasca succesul altora ca pe o sursa de inspiratie

– Priveste feedback-ul ca pe o oportunitate de a invata

*

Intr-o mentalitate fixa, oamenii cred ca atributele, cum ar fi talentul si inteligenta, sunt fixe – adica, ei cred ca se nasc cu nivelul de inteligenta si talentele naturale pe care le vor atinge la varsta adulta.

O persoana cu mentalitate fixa evita, de obicei, provocarile din viata, renunta usor si se simte intimidata sau amenintata de succesul altor persoane. Acest lucru se datoreaza in parte faptului ca o mentalitate fixa nu vede inteligenta si talentul ca pe ceva ce se dezvolta – este ceva ce “esti”.

Mentalitatea fixa poate duce la o gandire negativa. De exemplu, o persoana cu o mentalitate fixa ar putea esua la o sarcina si crede ca acest lucru se datoreaza faptului ca nu este suficient de inteligenta pentru a o face. In timp ce o persoana cu o mentalitate de crestere ar putea esua la aceeasi sarcina si crede ca acest lucru se datoreaza faptului ca trebuie sa petreaca mai mult timp exersand.

Persoanele cu o mentalitate fixa cred ca trasaturile individuale nu se pot schimba, indiferent de cat de mult efort depuneti, si sunt mai predispuse:

– Sa creada ca inteligenta si talentul sunt native, cu ce te nasti, cu aia defilezi toata viata.

– Sa evite provocarile pentru a evita esecul

– Ignora feedback-ul din partea celorlalti

– Sa se simta amenintate de succesul altora

– Ascunda defectele pentru a nu fi judecati de ceilalti

– Creada ca efortul depus este inutil

– Priveasca feedback-ul ca pe o critica personala

– Renunte  cu usurinta

Cercetarile lui Dweck au constatat, de asemenea, contrar opiniei populare, ca este mai benefic sa nu lauzi talentul sau abilitatile naturale, ci sa lauzi procesul. In special, ar trebui recompensate efortul, strategiile, persistenta si rezilienta. Aceste procese joaca un rol major in furnizarea unui feedback constructiv si in crearea unei relatii pozitive intre elev si profesor.

Printre beneficiile suplimentare ale unei mentalitati de crestere se numara:

– Reducerea epuizarii

– Mai putine probleme psihologice, cum ar fi depresia si anxietatea

– Mai putine probleme de comportament

 Felul in care ne gandim la intelectul si talentele noastre nu numai ca afecteaza modul in care ne simtim, ci poate afecta si ceea ce realizam, daca ne mentinem noile obiceiuri sau daca vom continua sa dezvoltam noi abilitati.

Sigur ca astazi, in epoca social media cand o poza cu tine primeste mai multe validari decat munca ta, e greu sa stai pe linia corecta a lucrurilor. Dar pentru asta trebuie sa ne slefuim ego si sa avem o lista proprie de criterii de evaluare in functie de obiectivele noastre si progresul pe care-l facem catre ele, ca sa nu cautam validare la cei din jur.

Incepe Bookfest si e din nou un rasfat pentru cei care iubesc cartile.

Iata ce carti va recomand din inima sa luati acasa.

Prima pe lista, fara sa ezit, Teoria Corzilor – David Foster Wallace, a aparut la editura PilotBooks, in traducerea lui Radu Paraschivescu. Aveti lansare la targ vineri la ora 16… detalii aici

Sunt atat de bucuroasa ca a fost tradusa cartea asta incat deja am comandat-o in mai multe exemplare sa o trimit prietenilor, sa o citeasca. Wallace a fost un mare scriitor american, o minte sclipitoare dar chinuita ( s-a sinucis la 40 de ani). In cartea asta sunt eseuri despre tenis, care de faptsunt eseuri despre viata.

Am citit-o in versiunea in engleza, o am in Kindle, dar o voi avea si in romana pentru ca mi se pare minunata alegerea traducatorului, dl Radu Paraschivescu, un mare si important traducator si scriitor, dar si un  mare iubitor de sport.

Ca sa raman tot la editura Pilot Books va recomand sa cititi / cumparati In lupta cu valurile – Diana Nyad

O doamna care are acum 73 de ani, si-a dedicate intreaga viata sportului, inotului pe mre distanta, a traversat oceanul din Cuba in Florida 177 km, fara cusca impotriva rechinilor.

Si cartea aceasta am citit-o, pentru un proiect, si m-a pus pe picoare, m-a motivat pentru ca eram in zile in care ma incerca o depresie din cauza de oboseala si epuizare.

La Humanitas, eu am pe lista de achizitii urmatoarele titluri

Noua Carte a domnului Radu Paraschivescu – Garoafe la bordel

Existus – Gabriel Liiceanu , o carte despre care stiu ca este despre doliu si moarte si raportarea noastra la aceasta etapa avietii

Si bonus, Simon – Narine Abgarian (doamna care a scris si Din cer au cazut trei mere) – eu am citit-o deja pentru ca am primit-o in avanpremiera. aici un fragment pe care l-am publicat pe urban.ro

La editura Pandora M

Bucurie – Manuel Vilas

Koba cel cumplit – Martin Amis (pe asta am citit-o), dar Amis tocmai ce a plecat dintre noi si va recomand aceasta analiza dura si meticuloasa a raului. (aici  e un fragment pe care l-am publicat pe urban.ro)

La editura Vellant

Alain du Botton – o educatie emotionala

Pe vremea cand nu erau atat de multi guru de Instagram care sa ne invete cum sa traim, BOtton care vine dintr-o familie unde a facut multa educatie informala, scria carti destepte care sa arate o alta latura a vietii. Erau multe citate din cartile lui pe Instagram. Dar mSai bine cititi originalul.

Susan Sontag – Despre fotografie

O carte fina, o analiza rafinata, a impactului fotografiei asupra vietilor noastre. Stiu ca astazi nu mai gandim in fotografii ci in poze de selfie-uri, dar cartea asta e definitorie pentru cultura vizuala si sociala a fiecaruia dintre noi.

Editura Publica

Anders Hansen – Creierul Puternic.

Cu o asemenea avalasa de informatii in fiecare zi, lupta de astazi e mai intai pentru un creier puternic; de acolo incolo se construieste sanatatea si calitatea vietii nosstre.

Si ca sa raman la Publica, am doua bonusuri, nu sunt carti din anul asta, dar au contextul potrivit pentru a fi citite/cumparate anul acesta.

Rafa – Povestea mea, biografia lui Rafael Nadal scrisa impreuna cu John Carlin.

Nadal a anuntat ca la anul ia in calcul retragerea prin participarea la cat mai multe turnee care i-au adus bucurie in viata. E unul dintre cei mai mari sportivi ai lumii, un caracter cu o darzenie si o ambitie supra omenesti. Anul asta, dupa f multi ani, nu va participa la Roland Garros pentru ca nu s-a recuperat dupa accidentari.

Pentru el Roland Garros e viata. L-a castigat de 14 ori.

(anul trecut, cand am fost la Roland Garros, citeam prin cafenele cartea lui ca sa-i salut succesul si viata in felul meu)

Si al doilea bonus Staley Tucci Gust.

Stiu ca am recomandat-o si anul trecut, este despre mancarea italiana, cultura italiana, iar actorul Stanley Tucci e un gourmand si un mare rafinat. Cartea e ca o vacanta in Italia. E de pastrat in orice biblioteca. Sunt dintre cei care am petrecut multe vacanta in Florenta si Roma, atat de multe ca stiu proprietari de carciumi din aceste orase :), cred ca inteleg destul de bine gastronimia italiana si cred ca Tucci ii face un mare serviciu cu aceasta carte.

Ieri a fost ziua internationala a cartii, am daruit cateva carti, asa de sarbatoare.

Imi place sa citesc si sa recomand carti. Am o bucurie imensa cand aflu ca cineva si-a cumparat si a si citit o carte recomandata de mine, mi se pare – intr-un mod vanitos, stiu – ca las si eu o urma mica in mintea si sifletul cuiva, ca poate i se deschid noi perspective.

Stiu cat de mult inseamna cititul pentru autoeducatia mea pentru ca nu am fost o cititoare dedicata de mica, ba din contra (imi placea matematica, iar cititul si compunerile sau comentariile/referatele deloc). Am ajuns insa sa vorbesc la radio, ca profesie, si aveam langa mine colegi exceptionali, cu lecturi foarte multe ( Nic Cocarlea pe care-l ascultati acum la Radio Guerrilla a fost o mare inspiratie pentru mine si mi-a fost multa vreme frica sa spun ceva langa el pt ca era mult mai citit decat mine).

De pe la 25 de ani, poate putin mai devreme, mi-am promis sa citesc o carte pe saptamana. Si m-am tinut de promisiune.

Uneori citesc si mai mai mult, cel mai adesea cartile mai mullte intr-o saptamana sunt ca parte a documentarii pentru un articol sau un interviu.

Dar imi place sa arat ce citesc, nu ca sa ma laud (cum mi-a zis cineva aici pe blog acum multi ani si o vreme n-am mai scris despre carti marcata de vorbele omului), ci pentru ca sa -i inspire pe altii. Poate ei nu stiu de cartea respectiva, poate au incredere in recomandarile mele si incearca un titlu nou care le ajunge in fata.

De fiecare data in proiectele print/online la care am lucrat am pus fragmente din carti sau chiar carti cu totul; e marea mea bucurie.

Acum la urban.ro de 3 ani punem aproape in fiecare sambata cate un fragment dintr-o carte. Ma gandesc ca daca omul testeaza putin – ca la parfumuri, daca vreti – poate e convins si cumpara cartea.

Am facut asta inca de pe vremea cand lucram la Tabu.

Tabu a fost prima revista din Romania care a publicat o carte simultan cu revista – a fost vorba de Brokeback Mountain, nuvela lui Annie Proulx, imediat dupa premiera filmului.

Era important ca oamenii  – aflati sub impactul notorietatii filmului – sa citeasca intreaga nuvela, mai ales intr-o tara ca a noastra unde nu suntem foarte deschisi la minte in ceea ce priveste relatiile interumane si de dragoste din jurul nostru.

A fost super super greu sa conving publisherii de atunci sa publicam nuvela, li se parea o fita de snob 😊 si, dupa ei, nu ar fi adus vanzari deci nu era utila o asemenea cheltuiala. Am gasit eu sponsor care sa plateasca tiparul nuvelei, ca sa pot sa fac proiectul.

Un an mai tarziu, ziarele vremii publicau editiile de week end cu carti ca sa ajute si vanzarile dar si formarea unor noi biblioteci casnice.

Dar nu asta voiam sa va spun. Ci, intr-un mic moment de vanitate, voiam sa va spun ca istoria se repeat si am influentat iar, un pic mic, piata de carte.

 De cand am reinceput la urban.ro sa publicam fragmente din carti, au inceput ziarele mar isa se gandeasca daca nu e util si pentru ei. Si au incept (cam dupa 1 an de la proiectul nostru) si ziarele mari – Libertatea, Adevarul etc – sa publicce fragmente de carte; iar pentru mine e o bucurie uriasa si un semn ca buturuga foarte mica poate sa influenteze rotile foarte mari sa se invarta in directii pe care altfel nu ar fi mers.

Nu stiu daca e initiativa ziarelor sau a editurilor, dar ma bucur f f f mult pentru ca sunt sanse in plus ca oamenii sa descopere noi autori si carti.

Sambata pe urban.ro a fost un fragment din Narine Abgarian – Simon (aici), iar duminica in Libertatea un alt fragment din aceeasi carte. (aici)

Aici seria de fragmente din cartile 2022 publicate de urban.ro

Zilele acestea citesc o carte pe care am descoperit-o intr-un interviu cu actorul Jeremy Strong, pe care-l vedeti in Succession.

Strong e un mare actor dar si un om foarte rafinat si educat, si o persoana de mare caracter.

Pasiunea lui pentru pictura si lecturi, dar si cat de serios isi trateaza meseria o despcoperiti in interviul pentru GQ, va mai spun un detaiu care arata ce super caracter este.

Dupa moartea lui Heath Ledger in 2008 (care i-a fost un prieten foarte bun) s-a vazut saptamanal multi ani cu fetita lui Matilda (mama ei e actita Michele Wiliams) ca sa o ajute sa treaca peste tracedie si sa aiba o prezenta masculine constanta in viata ei.

Sunt mai multe carti care mi-au atras atentia in ce povesteste Strong (am dat chiar stop la cadru ca sa pot sa citesc toate titlurile cartilor 😊 ), dar am inceput sa citesc una care mi s-a parut potrivita cu zilele acestea pentru ca e si despre greseli, si despre smerenie, si despre perseverenta si a crede in visul tau. – On writing and Failure  de Stephen Marche.

E o carte care a a aparut pe piata in februarie acest an,

Stephen Marche este editorialist la Esquire, povesteste in carte si cum s-a schimbat perce[tia si efortul fata de munca lui in epoca digitala.  Spune ca pentru opinia din Esquire se documenta cand doua spatamani, si avea [ana la 6 versiuni editate de revista, adica chiar muncea aproape o luna pentru o pagina de revista si acum, in epoca digitala, a scris un necrology intr-o seara in doar cateva ore, cat se pregatea cine pe aragaz, iar pana a terminat de mancat a si fost publicata online.

E o metafora frumoasa despre cum se dilueaza nu doar efortul pentru scriere dar si consistenta unui text.

Iata cateva dintre remarcile lui, in original…

No amount of success is a protection from the spectre of obscurity. There’s no amulet against oblivion.

*

Rejection is the evidence of your hustle. Rejection is the sign that you are throwing yourself against the door. All creative careers demand persistence because all creative careers require luck. Persistence is the siege you lay on fortune. In one sense, the subject of this book applies to many different creative fields

*

….. any actor counted for about 7 percent of the reason they were cast in any given role. Age and ethnicity and “box office value in China” all mattered more. Success as an actor is only incidentally related to talent or effort. Painters and sculptors and designers and dancers and musicians all create under the same capriciousness of fortune. Even so, the life of a writer demands a peculiar persistence. Writers make meaning. They trade, equally, in illusion and disillusion. To live in the quaking of meaning is to shudder from your feet up.

Cartea expune cateva dintre marile ratari ale unor scriitori care au marcat literatura mondiala, vorbeste foaret elegant despre ego-urile scriitorilor ( e un fragment in care Margaret Atwood tine sa precizeze ca si ea a scris pentru o revista, ca replica pentru un tanar care, mare fan fiind, nu stia cum sa se prezinte mai bine si mai vandabil).

Dincolo de povesti e o lectie despre smerenie si munca sustinuta si poate fi citita cu mare placere si de cei care nu traiesc din scris.

E frumos sa intelegeti de ce, pentru unii, niciun soft AI nu va fi niciodata o amenintare… observatia naturii umane nu o sa o aduca cu emotie si atentie la detalii surprinzatoare niciun robotel

Textul de mai jos a fost publicat aici in 2020 si scris in 2014. Il readuc in atentie pentru ca tocmai am vazut o mini serie britanica Time care e despre un profesor aflat intr-o puscarie din Anglia si va fi de saptamana viitoare pe BBC First Romania. Scriu curand despre film, pe larg.

*

Ieri a comentat cineva pe facebook ca a descoperit prefata cartii Orange is the new black si ca a plans, dupa ce a citit-o chiar de doua ori.

Nu mai stiam ce scrisesem, sunt aproape 6 ani de atunci, am cautat textul, il las mai jos, e despre cum oamenii nu sunt nici fundamentali buni, nici definitiv rai

Prefata pentru cartea Portocaliul este noul negru, aparuta la editura Publica in 2014. Cartea poate fi cumparata de aici.

Am fost in puscarie. De 7 ori, cate o zi. In 2 ani.

N-am fost condamnata, dar am stat cate 10 ore in fiecare dintre zilele respective inchisa intre portile mari de fier ale penitenciarului de maxima siguranta de la Targsor. Un penitenciar pentru femei.

Prima data, in 2005, in septembrie.  Motivul? Cel mai frivol dintre orice v-ati imagina: un pictorial pentru rubrica de moda a revistei Tabu, al carei redactor sef eram, pictorial in care vorbeam despre expunerea feminitatii in spatii care minimalizau esenta unei femei; protagonista – o tinara de 25 de ani condamnata pe viata.

Pastrez in minte o secventa foarte colorata, la propriu. In curtea destinata celor care erau la regim “inchis”, adica ieseau la plimbare doar o ora pe zi, era un perete pictat cu umbrele si flori mari in culori foarte aprinse. Genul de desen pe care l-ai gasi in curtea unei gradinite. Fotografului (Cosmin Bumbut) i-a placut locul si l-a ales pentru unul dintre cadre. Fata care poza fusese machiata si coafata, asa ca a fost imbracata de stilista in haine scumpe – camasa, fusta plisata, pantofi, toate intr-un violet pruna– si s-a trecut la munca.

Pentru ca nu era un model obisnuit, fetei nu i s-au cerut posturi speciale, miscari ale capului sau ale trunchiului pe care le fac, de obicei, modelele profesioniste in fotografiile de moda pentru ca hainele sa fie puse in evidenta. Trebuia sa se uite la fotograf si sa zambeasca. Fata a refuzat sa zimbeasca, avea probleme mari cu dantura, dar s-a uitat fix in cadru cu ochii ei albastri, senini, care nu lasau nimic de banuit din crima la care fusese partasa.

Locul de fotografie era foarte aproape de geamurile unui dormitor, asa ca detinutele de acolo au inceput sa se afiseze la ferestrele cu gratii si sa comenteze ironic. Una dintre ele si-a schimbat look-ul de trei ori cat in curte s-a realizat fotografia. Si-a pus peruci diferite, blonda cu par lung, blonda tuns bob si roscata cu par lung, si-a scos o oglinda pe geam si a inceput sa strige:

“Doamna, doamna, eu sunt mai frumoasa decat ea, pe mine nu ma fotografiati?” Si ea avea niste dinti lipsa.

*

Cea de-a doua imagine pe care o pastrez din acelasi penitenciar e o intamplare din 2010, 5 ani mai tarziu de la prima mea vizita.

In clubul penitenciarului (un fel de sala de clasa cu tabla, catedra, scaune rabatabile si o mica scena) o tanara statea intr-un colt, cu fata aproape lipita de un perete, si cinta “I will always love you”. Era imbracata in haine de strada potrivite cu o cafenea luxoasa din mijlocul Bucurestiului, parul blond il prinsese cu o cordeluta lata pe care o intuiai doar pentru ca printre buclele vesele se facuse un spatiu mare ca un sant.

Notele de sus de la refren le atingea ca si cum ar fi fost acolo langa ea pe zidul de care aproape ca-si lipea fata. Canta impecabil iar intre spatiile dintre note, sau dintre cuvinte, era mult mai multa tensiune si jale decat erau in cantecul original.

Tinara care canta era inchisa pentru trafic de droguri, reteaua din care facea parte plimbase pe teritoriul Romaniei cateva sute de kilograme de heroina. Cantecul era cadoul colegelor ei pentru mine si colegii mei la incheierea unui curs special pe care-l facusem prin revista: invatasera sa faca fotografii.

Fetei ii fusese rusine sa cante uitindu-se la noi, asa ca se auto pedepsise si se dusese in coltul scenei, ca sa cante cu fata la perete.

Cand a terminat si s-a intors catre public (erau 9 persoane in incapere – 7 detinute , un gardian si cu mine) i-am vazut lacrimile siroaie pe obraji  cum si ea a vazut lacrimile celor care erau in sala.

Toata lumea plangea. Fara exceptie.

*

Cea de-a treia amintire e despre mine si inceputul unui atac de panica.

Dupa 10 ore de stat in penitenciar, cu toate simturile alerte pentru ca e un loc in care ti se pare poti fi atacat de oriunde chiar daca e un gardian aproape, cu femei care vin la tine si-ti cer tigari, mai intai politicos, apoi mai ferm iar cind le refuzi trec pe linga tine injurand, cu alte femei care-ti spun povesti pe care le-au auzit de la tine cu cateva clipe inainte, doar ca-si imagineaza ca sunt ale lor intr-un transfer bizar de identitate in lipsa unei vieti reale si a unui contact cu realitatea asa cum o stiau cu multi ani in urma cand erau in libertate, cu dispute care se petrec in fata ta, plecate aparent de la nimic dar care  vorbesc despre dorinta de superioritate demonstrata in fata cuiva “de afara” care se poate revarsa in putere si autoritate asupra celor “dinauntru”, dupa 10 ore din astea, aerul de dupa gardurile mari ti se pare mai curat si vrei foarte mult sa fii afara.

In prima zi in penitenciar, aproape de ora la care ar fi trebuit sa parasim locul, pentru ca dupa ora 18.00 nu mai aveau voie barbatii in zona, am ramas fara aer. Eram in curte, a inceput sa ma stranga cutia craniana, inima sa-mi  iasa prin ochi si sa mi se para ca nu mai e nicaieri oxigen.

Am avut nevoie de citeva minute bune in care mi-am spus in gand “curand am sa fiu afara, curand am sa fiu afara” ca sa plece inima catre locul ei, iar respiratia sa revina la un tempo normal.

***

Ce ne imaginam noi despre penitenciare nu e chiar ceea ce vedem daca ajungem acolo. In Romania in penitenciare nu se mai poarta uniforme, ci haine de strada, detinutii care sunt la regim deschis – care merg la munca in timpul zilei si doar noaptea ajung in dormitoarele cu 6 sau 10 paturi – se pot plimba linistiti prin curtea mare care are si-un chiosc de unde isi pot cumpara lucruri de igiena sau suplimente la mancare.

Dar presiunea pe care o simti acolo nu vine din ceea ce stiai, ci din ceea ce nu credeai ca o sa simti.

Ai in jurul tau femei care ravnesc dupa atentie, care n-au notiunea de incredere in sine pentru ca nu prea au experimentat-o, care sunt tatuate din cap pana in picioare sau care poarta tocuri fine si machiaj sofisticat.

Si tu trebuie sa traiesti printre ele, sa-ti gasesti un loc fie si pentru o zi sau, in cazul celor care sunt condamnate, pentru cativa ani. Intr-un mod straniu, iti dai seama ca si dincolo de zidurile alea mari, in libertate, e aceeasi situatie.  Te lupti pentru ce-i al tau, incerci sa-ti faci loc si sa captezi atentia, ti-e incredibil de rusine cand esti in varianta ta cea mai sincera si mai curata, iar in mintea ta se creeaza tornade cand simti ca te ingradeste cineva si nu te lasa sa faci ceea ce-ti doresti.

Sunt foarte putini oameni care au privilegiul sa experimenteze ceea ce am trait eu. Cartea aceasta va ajuta insa sa va uitati la lumea dinauntrul penitenciarelor si sa nu mai judecati. Sa va ganditi ca nu exista om fundamental rau sau fundamental bun.

Si intelegeti ca libertatea e in mintea noastra cand suntem stapani pe noi si mintea noastra si cand ne gasim un loc potrivit in puzzle-ul care reprezinta imaginea lumii in care, pentru o vreme, traim.

Saptamana viitoare, pe 10 ianuarie, va fi lansata biografia Printului Harry, Rezerva, inclusiv in romaneste – la noi cartea apare la editura Nemira

Despre povestile de acolo se va scrie foarte mult pentru ca printul si sotia lui genereaza multe controverse si, prin urmare, fac audiente peste tot deci vor fi preluati peste tot.

N-am citit inca aceasta carte, o voi citi saptamana viitoare, acum vreau sa fac cateva remarci despre scriitorul care se afla in spatele ei, pentru ca este scrisa de J.R. Moehringer, domnul care a scris una dintre cele mai bune biografii ale ultimilor 50 de ani ( Open  – Andrei Agassi) si care are un premiu Pulitzer, dar si o autobiografie transformata in film – Tender Bar ( filmul e regizat de George Clooney cu Ben Afleck in rolul principal)

Cand Penguin Random House a prezentat coperta pentru viitoarea autobiografie a printului Harry, multa lume a spus ca imaginea de pe coperta aminteste mai degraba de memoriile lui Andre Agassi – un cadru care seamana cu portretele in stil National Geographic. E simpatic si ca amandoua cartile au titluri de un sigur cuvant, versiunile in engleza sunt la Harry – “Spare”, la Agassi “Open”.

Cartea lui Harry face parte dintr-un contract de 40 de milioane de dolari pentru trei carti asa ca ne vom mai delecta cu discutii complicate despre moralitate si ce si cat spui in spatiu public despre o familie cu reprezentare la nivelul politicii si vietii unei tari.

La momentul anuntului contractului printul spunea in comunicatul de presa “Scriu aceste randuri nu ca printul care m-am nascut, ci ca omul care am devenit”, iar Moehringer nu a fost mentionat in mod expres atunci si nici de atunci nu a mai fost mentionat, desi implicarea sa este deja notorie pentru cei apropiati de cercurile editoriale.

Sigur ca e normal ca aceasta biografie sa aiba in spate pe cineva de specialitate, care stie sa creeze imagini prin cuvinte, care are o tehnica de a scrie pentru a transmite mesaje pe mai multe layere … si asa mai departe.

E o practica foarte uzitata, nu doar la Hollywood. Pastrand proportiile, chiar si eu am fost ghost writer pentru doua biografii din Romania (la una dintre ele mi s-a solicitat chiar sa-mi pun numele pe coperta, dar n-am vrut pentru ca as vrea ca prima mea carte sa fie A MEA, nu despre povestile altora; in plus nu cred ca as fi ajutat in mod special la vanzarea cartii cu numele meu pe ea)

Ca sa ma intorc la Liga Mare, in America avem nume foarte mari de jurnalisti care au lucrat pentru biografii celebre Ariel Levy  – care a colaborat la memoriile lui Demi Moore din 2019, Inside Out, Buzz Bissinger  – care a colaborat la memoriile lui Caitlin Jenner din 2017, The Secrets of My Life. In aceste cazuri, colaboratorii nu au fost mentionati nicaieri pe cartile in sine, desi munca lor a fost documentata intr-o serie de reportaje ulterioare publicarii.  Chiar si Michelle Obama a fost ajutata cu bestsellerul ei din 2018, “Becoming”, desi asistenta ei, Sara Corbett, se numeste pe sine “consultant pentru carte” nu ghost writer.

Ozzy Osbourne, de exemplu, a povestit despre autobiografia sa, “I Am Ozzy” procesul scrierii in felul urmator: “Credeti-ma, nu am stat jos si nu am pus stiloul pe nenorocita de hartie. Inca as fi scris prima pagina. Am angajat un ghostwriter, Chris Ayres, si a fost relativ usor sa lucrez cu el. Am o mie si una de povesti, asa ca a mers destul de repede. De fapt, aveam destule pentru doua carti.”

Keith Richards a fost, de asemenea, mai mult decat sincer cu privire la scriitorul sau fantoma, James Fox, atunci cand a fost vorba de memoriile sale best seller din 2010, “Life”.

Sa fii ghost writer pentru o biografie este o munca extrem de specializata care necesita un amestec de abilitati… cei mai buni sunt in egala masura editor, reporter, scriitor si psiholog. Conform publicatiilor de specialiate din zona de publishing carti, cum e Publishing Weekly, sunt pana la 50 de asemenea jurnalisti scriitori in America in categoria celor care fac un job spectaculos si au un CV impresionant, iar fee-urile sunt intre 100.000 si 300.000 de dolari pe an pentru cei mai buni dintre ei.

Revenind la Moehringer, cel care scrie biografia lui Harry, vreau sa fac cateva precizari… personale 😊.

In urma cu 11 ani, dupa ce am citit biografia lui Agassi i-am scris un mesaj spunandu-i ca mi-a placut  foarte mult cartea, ca am plans foarte mult in unele  fragmente si ca sunt fascinata de structura capitolului prim. Ca ii doresc ce-i mai bine pe lume si ca mesajul meu din celalalt capat de lume nu-si doreste decat sa-i aduca o bucurie, oricat de mica, pentru ca pe mine m-a bucurat mult cartea pe care a scris-o el.

Nu ma asteptam sa-mi raspunda, eu am vrut doar sa vada ca e citita cartea lui si a impresionat oameni si la multa distanta de viata lui.

Mi-a raspuns dupa 10 zile si mi-a spus printre altele ca fusese bolnav, in spital, si ca in ziua respectiva iesise din spital, cand era si ziua lui de nastere, asa ca mesajul meu a fost un cadou foarte frumos.

Mi s-a parut magica intamplarea si m-am bucurat ca, macar pt o clipa, i-am adus un zambet ca rasplata pentru bucuria imensa pe care mi-a adus-o mie acea carte.

Open a fost de altfel o carte pe care in 2011 am cumparat-o in foarte multe exemplare si am daruit-o multor prieteni ca sa o citeasca.

*

Ca si in cartea pe care a scris-o pentru printul Harry, Moehringer a mai relatat povesti complicate de familie, relatii tumultuoase intre fiu si tata (o face si in Open, si a facut-o si in Tender Bar, biografia lui).

John Joseph Moehringer are 58 ani, e din New York, dar a lucrat mult in Los Angeles.

Cum spuneam a castigat un premiu Pulitzer, aici e textul din 1999 cu care a luat cel mai mare premiu in jurnalismul american.

 A crescut cu o mama singura, tatal lui – povesteste in Tender Bar – era DJ la radio si a avut o viata tumultuoasa care a inclus consum excesiv de droguri si alcool.

El are in Romania tradusa inca o carte Sutton, o poveste politista despre un jurnalist care insoteste timp de 24 de ore un criminal proaspat eliberat din inchisoare pentru a-i face un profil.

E targul Gaudeamus si o sa fie un week end plin pentru cumparaturi de carti; cum e si Craciunul deci vreme de cadouri, va trebui sa fim atenti la buget.

N-as fi foarte sigura ca doar o carte functioneaza drept cadou emotionant de Craciun pentru ca sunt putini oameni care au o pasiune asa de mare pentru carti.

Eu, de exemplu, care=mi cumpar carti in engleza cum apar (versiunea Kindle) si care mais I primesc de la editurile din Romania noile aparitoo ( va multumesc mult inca o data) nu sunt dintre cei caruia sa-I daruiesti o carte de Sarbatori. E foarte posibil sa o fi citit/ ascultat via audiobooks sau sa o am deja acasa. In plus, am mai spus asta, cum exceptia anumitor editori de la editurile din Romania si a Cristinei Balan (pe care nu o cunosc personal, dar o citesc via facebook si are un gust minunat, dar si o cultura vasta intr-un mix de poezie si exactitate matematica) sunt foarte putini oameni in ale caror recomandari de carti am incredere.

Ma rog, fiecare cu reperele lui.

m-am gandit insa sa va spun ce carti am eu pe lista de cumparaturi pentru acest week end la Gaudeamus… am adaugat si alte cateva carti pe care eu le-am citit deja si care cred ca ar fi o bucurie pentru o lectura de vacanta.

Ce vreau sa-mi cumpar:

Mircea Cartarescu Theodoros – Editura Humanitas. Noua carte a domnului Cartarescu despre care am citit numai lucruri frumoase si despre care domnia sa a povestit cu emotie cat de mult “l-a chinuit” in procesul de scriere

Haruki Murakami Persoana intai singular, editura Humanitas – Fragmente autobiografice. Am citit mai multe dintre cartile dlui MIrakami, iar asta imi pare din ce am citit despre ea in linia analizelor interioare din Autoportretului scriitorului ca alergator de cursa lunga

Genki Kawamura Daca pisicile ar disparea din lume, editura Humanitas. Dl Kawamura e regizor si producator de film, am citit o proza scurta a domniei sale si cateva interviuri facute de el si cred ca aceasta carte are potential de “incalzitor pentru suflet, iarna, langa un ceai aromat, cozonac si o patura pufoasa”

Radu Paraschivescu – Podul Diavolului, Humanitas. E cea mai noua aparitie a dl Paraschivescu si imi place foarte mult cum scrie domnia sa. Are eleganta si umorul cu care poate sa-ti spuna cele mai grele lucruri despre tine si sa nu te superi, ba chiar sa-I multumesti pentru ca si-a indreptat atentia asupra ta. Si face asta la nivel de popor, de nastiune.

Colm Toibin Magicianul – un roman biografic in care detaliile cele mai mici capata valoare de metafora. Am citit despre el, n-am vrut sa citesc varianta in engleza (domnul scriitor e irlandez) pentru ca mi se pare ca are poezia pe care o traducere buna  o sa ma faca sa o simt altfel in limba mea nativa.

T S Eliot Taramul pustit si alte poeme 1909 -1962. Cred ca imi va da o stare buna in vremuri aspre. Asa descriu cartea asta despre care nu stiu multe dar pe care vreau sa o cumpar.

Pandora M

Pranzul dezgolit – William S Burroughs – n-am citit-o desi stiu ca David Cronenberg a facut-o film prin anii 90, e despre cultura americana intre sexualitate si divertisment.

Exasperare creatoare – corespondenta – Geo Bogza Sasa Pana. Nu stiu nimic despre aceasta carte dar imi imaginez ca trebuie sa fie intima, emotionanta, dar si o radiografie a unei epoci din Romania culturala. Sasa Pana se numea de fapt Alexandru Binder si era medic militar, redactor sef al unei reviste culturale pe la 1930. Trebuie sa fie interesanta corespondenta lui cu Geo Bogza.

Nemira

Matthew Perry Friends, iubiri si marele lucru teribil – am citit foarte multe despre cartea asta, am crescut cu Friends e un must la lecturile din vacanta care vine.

Pe lista de recomandari pentru cumparat pentru voi, pentru ca eu le-am citit deja, mai am.

De la Editura Publica

Dave Grohl Istorisiri din viata si muzica, Povestitorul – despre cum sa castigi 15 premii Grammy si sa-ti pastrezi umorul si pofta de munca. Ma rog, domnul de la Foo Fighters e genial dansul in viata lui, cu totul, si o arata si cartea asta de memorii.

Bourdain: biografia orala definitive- Laurie Woolever asistenta lui Bourdain a facut interviuri multe interviuri despre un om cu un suflet si o minte speciale. O confirmare ca oamenii altfel schimba lumea, chiar si prin mancare.

Stanley Tucci Gust, Autobiografia mea culinara.

Domnul Tucci a mai scris carti cu tema gastronomica, iar Gust e o bucurie despre viata, mancarea buna, cinema, iubire… cred ca e un om f f fain domnul Staley Tucci nu doar un actor minunat.

De la Nemira

U de la Uliu – Helen Macdonald

O carte despre doliu si pierderi importante in viata. Pentru cei care au iubit Anul gandirii magice al preaminunatei doamne Didion, e o alegere foarte frumoasa si foarte emotionanta, e o carte catharsis.

Pandora M – Pasiune simpla. Confesiunea Adolescentei, Annie Ernaux (pentru cei care au Voxa, e acolo si in ebook si in audiobook)

Si o mentiune speciala, la standul Help Autism, pavilion B, stand 181, gasiti cartea lui Daniel Tammet – Nascut intr-o zi albastra, dar si alte cateva carti scrise de copii cu autism. Cumparati-le cartile, va vor da acces la o lume cu o alta perspectiva si veti face si o fapta buna.

Cu Daniel Tammet, savant autist, considerat unul dintre cei mai inteligenti oameni din lume,  am facut un interviu pe care-l gasiti aici.

Pastrez in minte foarte multe lucruri destepte spuse de el, dar ce ma emotioneaza cel mai tare e cum explica faptul ca orice copil, oricat ar parea ca nu intelege ce e in jurul lui, percepe iubirea in cel mai direct mod cu putinta.

Pentru ca e ziua nationala a Romaniei, m-am gandit care ar fi 10 carti scrise de autori romani care sa nu lipseasca din bibliotecile noastre, parte din educatia noastra, dar care sa fie citite si peste 30 de ani si sa aiba aceeasi valoare.

Sigur ca e o selectie subiectiva si mai sunt multe alte titluri care ar trebui mentionate dar aceasta e selectia mea, care urmareste si istoria, si partea literara “de manual”, dar si literatura contemporana.

Carti care arata mai multe laturi ale personalitatii noastre si care pot fi traduse oricand intr-o limba universala ca sa transmita un pic din spiritul romanesc, cu bune si (g)rele.

As incepe cu cartile “ de scoala”

• Jurnalul lui MIhail Sebastian – ca sa intelegem o parte din istoria tarii, dar si istoria personala a unui scriitor exceptional nascut in vremuri grele.
• Patul lui Procust , Camil Petrescu – nu doar ca e utila la examene, ci pentru ca e o carte care face o radiografie a societatii romanesti de dupa razboi si are o scriitura foarte foarte fina
• Ca sa raman la istorie, am ales cartea lui Neagu Djuvara – O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri. (mi-ar fi placut sa am un profesor ca dl Djuvara, nu doar pentru felul in care spunea istoria ci si pentru eleganta si rafinamentul domniei sale care ar trebui sa inspire cat mai multa lume)
• Stau in perioada interbelica si pastrez in colectia de recomandari Panza de paianjen – Cella Serghi (o carte pe care as da-o spre lectura oricarei adolescente care vrea sa simta vremurile lumii de alta data si n-a fost prietena prea mult cu lecturile; o sa descopere bucuria de a citi)
• Vin mai aproape de zilele noastre cu Viata pe un peron – Octavian Paler, o  carte ca un balsam pentru suflet… plus ca vedeti si d eunde sunt furate multe dintre citatele de Instagram si poate ii convingeti pe cei tineri sa-l citeasca pe dl Paler.

In istoria lecturilor personale contemporane, am sa pastrez oricand pe primele locuri Degete Mici – Filip Florian, Despre destin- Gabriel Licceanu – Andrei Plesu, Solenoid – Mircea Cartarescu si Florin Lazarescu – Noaptea plec, noaptea ma-ntorc.

Si pentru oricand pe lumea asta, ca o radiografie eleganta si cu mult umor a ultimilor doi ani in Romania, anii cu pandemia si post pandemie. Noi suntem Romani (nimeni nu-i perfect) – Radu Paraschivescu.

Mai ales ca traim vremuri in care imediat atacam cand cineva nu e de acord cu noi, dar militam pentru egalitatea de sanse si dreptul la libera exprimare (cam ca in fabule “vrem egalitate, dar nu pentru catei”); ne prinde bine sa vedem ca se pot spune lucruri impotante si grave in cuvinte foarte elegante.

Oricare dintre aceste carti poate fi un cadou frumos de sarbatori sau o lectura buna de vacanta. Uneori e frumos sa ne intoarcem la cartile pe care le-am citit cu multi ani in urma, ne dau o masura evolutiei noastre emotionale.

Zilele astea cand sunt intr-o decompresie emotionala dupa foarte multa munca (interviuri internationale care m-au consumat emotional si fizic foarte mult pt ca m-am documentat multe ore pentru ele) am ascultat pe Voxa.ro o carte care mi-a facut putin ordine in ganduri.

De ce nu mi-a spus nimeni asta pana acum – Dr Julie Smith e un audiobook despre cum am putea s ane gestionam emotiile si care sunt comportamentele noastre care ne duc pe diferite drumuri emotionale in care suferim sau ne relaxam.

Audiobook-ul e in lectura Cristinei Stanciulescu si suna foarte bine, linistitor, lady like… asculti de la un prieten partener. E poate cea mai buna voce feminine pe care am auzit-o pe cartile romanesti. Nu are pretentia de a interpreta pe voci (cum au facut doamne care nici macar nu sunt actrite), citeste cu creierul si iti transmite coerent si cu o logica a frazei.

De obicei ascult cartile (si in ro si in engleza) cu viteza 1.2 sau 1.5, pentru ca asa e potrivit cu ritmul meu. Si ma enerveaza tare cand pe viteza vocea devine ca si cum ar fi personaj de animatie. Nu e cazul aici, chiar mi-a placut si mi-a dat confort la o carte care oricum e putin mai greu de dus – iti face curat in ganduri si iti spune pe unde gresesti in rutina ta zilnica – lucruri care afecateza starea emotionala si, pe termen lung, sanatatea.

 De ce nu mi-a spus nimeni asta pana acum – Dr Julie Smith nu e chiar o sedinta de terapie la psiholog. Sunt multe lucruri pe care eu le stiam, si dintre cele pe care le fac bine, dar si dintre cele pe care le fac rau, dar ele sunt asezate intr-o structura care te face sa te intrebi – de ce nu modific astea, pentru ca mi-ar fi mult mai simplu.

Si nu sunt explicatii de vraci, cu numerologie, zodii si alte bazaconii, totul e stiintific, cu explicatii de psiholog.

Sa o cautati si sa o ascultati, nu intamplator e in topul celor mai ascultate carti all time la voxa.ro – e pe locul 5.

In perioada aceasta de sfarsit de an cand facem curatenie de mai multe feluri – in casa, in minte si in suflet – e o auditie perfecta. Si o puteti mixa de programul casnic din aceste zile.

Si daca vreti sa va faceti un cadou de sarbatori, sau sa faceti un cadou cuiva de sarbatori va recomand un abonament la voxa.ro. Il puteti achizitiona cu 25% reducere pentru 6 luni din abonamentul anual pana la final de decembrie (cu codul BAZAVAN) si inseamna acces la peste 45.000 de titluri de carti, in limba romana.

Bonus, aveti acces si la cateva reviste romanesti in pdf 😊

E un cadou frumos de sarbatori si pentru dvs, si pentru cineva la care tineti; o sa descopere ca isi valorizeaza mult mai bine timp in traffic sau in activitatile casnice si – intr-un an – e mai bogat emotional si intelectual.

Sa faceti alegeri inteligente 😊

Toate cartile despre care voi scrie in urmatoarele zile sunt in aceasta fotografie (ca sa va salvez timpul, poate nu vreti si detalii despre ele)

N-am avut energie la sfarsitul de an sa scriu despre cartile pe care le-am citit din septembrie incoace (prima parte a lecturilor din an am acoperit-o deja) e aici si se regasesc in aceasta imagine

2021 a fost foarte aglomerat pentru mine si colegii mei de la urban.ro (cand am facut bilantul am remarcat ca am publicat 135 de interviuri nationale si internationale (!!!) pe langa alte 2000 de articole, facute de doar 3 oameni; le gasiti aici)

Mai am cateva zile de recuperare/vacanta in care mai degraba incerc sa fac curat prin computer si prin restantele editoriale (intotdeauna las deoparte ce vreau sa scriu “de suflet” in locul chestiunilor pentru urban.ro, ceea ce nu e neaparat bine, dar trebuie sa ajut proiectul sa creasca), deci nici acum nu citesc foarte mult.

Inainte de vacanta am filmat un mesaj scurt pentru comunitatea myhive cu cateva recomandari de carti si doua filme de vazut, mesajul e aici.

Acum las mai jos lecturile (si audio books) care m-au insotit in diminetile de toamna iarna 2021.

Stiu ca am un pattern de cativa ani buni pentru ce carti citesc si, in 2022, mi-am promis ca voi iesi din el. Deocamdata sunt tot in formula carti despre jurnalism, carti scrise de jurnalisti (cel mai adesea biografii), carti despre tehnici de scris/scriitori, biografii de artisti, carti de marketing, carti despre sanatatea mintii si a trupului. Si foarte putina beletristica, din pacate. Voi remedia asta in 2022, primele luni mi-am promis ca voi citi doar beletristica.

Cartile nu sunt in ordinea in care le-am citit, ci mai degraba grupate pe subiectul lor. Si pentru ca scriind mi-am dat seama ca, daca pun si cate un fragment din carte, mic dar relevant, am ceva mai multe sanse sa va ocup timpul cu folos (macar va duceti direct la sectiunea de carti care va intereseaza) si sa va conving sa cititi ceva in plus, am impartit articolul intr-un mic serial.

Acum carti despre scris/ jurnalism/ scriitori

(in aceasta directie, cred ca cei care fac podcasturi cu interviuri fara sa fii citit macar o carte despre tehnica interviului si diferentele intre un interviu scris, vorbit, sau cu public isi bat joc de munca lor si timpul oamenilor. Nu e o scuza faptul ca nu esti jurnalist, daca vrei  sa fii responsabil cu timpul celui care te urmareste si sa ai un produs pentru audienta care sa stea in picioare si peste ani, nu conversatii banale cu prietenii, pune mana si citeste macar aceste doua carti si nu-ti imagina ca lumea incepe si se termina cu tine; mai trebuie sa si inveti ca sa ai un produs bun:

Howard Stern – Comes Again (in engleza) –tatal interviurilor la radio care explica aplicat unde a gresit in structuri si intrebari pentru unee dintre cele mai faimoase interviuri din lume, in conditiile audientei masurate la fiecare 15 min – cititi aici) si The art of the interview a lui Lawrence Grobel care e tradusa si la noi. Grobel e jurnalistul care a facut cele mai multe interviuri cu vedete la Hollywood si singurul cu care Al Pacino accepta sa faca interviuri. Am scris prefata editiei in RO a acestei carti, e aici, poate va conving sa o cititi  )

Iata si lecturile mele pe tema din toamna iarna 2021.

1. Process the writing life of great autors – Sarah Stodola.

O analiza a rutinelor de lucru pentru scriitori ca Hemingway, Kerouac, Nabokov,  Virginia Woolf, Margaret Atwood,  David Foster Wallace,  Toni Morrison, George Orwell, Zadie Smith sau Joan Didion (care, din pacate, ne-a parasit la sfarsitul anului, cea mai recenta carte a sa Let me tell you what I mean – o colectie a eseurilor pana in anii 2000 – am citit-o in primavara, detalii aici).

In Process the writing life of great autors, fiecare scriitor beneficiaza de o analiza a lucrarilor sale in contextul in care au fost scrise, care era viata scriitorului la momentul respectiv, care era contextul social si ce era relevant in epoca si  fiecare capitol se incheie cu cateva paragrafe despre rutina zilnica de lucru.

Am ales pentru exemplificare rutinele a doua doamne ale caror scrieri le iubesc foarte mult si care sunt traduse si la noi.

Joan Didion wakes up and spends the breakfast hour dreading writing. She ultimately forces herself to enter her study, where most often, after an hour or so, the words find her.

She begins by rewriting her own work from previous days, capturing the rhythm of her own prose and eventually breaking new ground, progressing further into the book. At some point in the morning, she takes a walk.

And at the end of the day, just before dinner, she retreats with a single drink to review her day’s work, marking it up for the next day’s revisions. Finally, for most of her adult life, she’d then dine with her husband, maybe see friends. And always, she is looking for the next picture to present itself.

 

Zadie Smith does not adhere to any particular daily schedule as a writer, and in fact has spent long stretches not writing at all. These days, she writes around her duties as a professor at New York University and a mother to two children (and a dog).

She prefers to hunker down in a small room, the blinds drawn to keep out the afternoon light. At the start of a session, Smith opens up the Internet-blocking program, Freedom, and reviews her work from the previous day before adding new pages.

If the work is going well, she might work a full day on it. If it’s not, an hour or two is all she has in her. Smith enjoys a low-key conversation, a glass of wine, and time spent with her family as the day winds down.

Cartea nu e tradusa in romaneste, dar cred ca e o lectura frumoasa pentru cei care studiaza literatura universala, chiar daca nu sunt interesati sa faca din “scris” o profesie din care sa castige bani. Cum e o lectura frumoasa pentru cei care vor sa stie putin mai mult despre scriitorii lor preferati.

2.   The Elements of Style, Fourth Edition de William Strunk Jr

O carticica scrisa la inceputul secolului trecut de un profesor la Universitatea Cornell care este si acum biblia tuturor celor care studiaza in America “cum se scrie”.

O carte despre cum sa scrii cu bun simt si corect gramatical ( in engleza), cum sa faci diferenta intre o compunere libera banala de scoala si o scriere elaborata, cu structura, gandita ca sa generezi anumite emotii in mintea celui care citeste.

O carte despre bunul simt de a-l pune pe cititor si emotiile lui pe primul plan si abia apoi propriul ego de a insira cuvinte.

Intr-o epoca in care textele sunt la persoana I-a, despre PAREREA MEA, carticica asta e ca o gura de cafea parfumata dupa o noapte lunga.

Vigorous writing is concise. A sentence should contain no unnecessary words, a paragraph no unnecessary sentences, for the same reason that a drawing should have no unnecessary lines and a machine no unnecessary parts.

This requires not that the writer make all sentences short or avoid all detail and treat subjects only in outline, but that every word tell. There you have a short, valuable essay on the nature and beauty of brevity — fifty-nine words that could change the world.

Having recovered from his adventure in prolixity (fiftynine words were a lot of words in the tight world of William Strunk Jr.), the professor proceeds to give a few quick lessons in pruning. Students learn to cut the dead-wood from “this is a subject that,” reducing it to “this subject,” a saving of three words.

They learn to trim “used for fuel purposes” down to “used for fuel.” They learn that they are being chatterboxes when they say “the question as to whether” and that they should just say “whether” — a saving of four words out of a possible five. The professor devotes a special paragraph to the vile expression the fact that, a phrase that causes him to quiver with revulsion.

The expression, he says, should be “revised out of every sentence in which it occurs.” But a shadow of gloom seems to hang over the page, and you feel that he knows how hopeless his cause is.

3. Speak Like Churchill, Stand like Lincoln de James C Humes- 21 Powerful Secrets of History’s Greatest Speakers – (audio book)
4. 

O carte despre cum sa scrii concis si sa-ti prezinti eficient ideile, foarte utila si pentru cei care lucreaza in corporatii si au de facut multe prezentari, dar si pentru cei care vorbesc in spatiu public.

E un exercitiu frumos, oricat de greu ar fi sa vorbesti in spatiu public, un discurs monolog (nu interviu- Q&A- unde e o alta tehnica) pentru ca, pregatindu-te sa vorbesti pe un timp prestabilit si sa tii captata atentia publicului, inveti sa fii eficient cu cuvintele, sa urmaresti un fir narativ pe mai multe planuri.

E o carte frumoasa pentru cei constiinciosi si constienti cu vorbele lor, in scris sau in fata unui public. (dupa ce o cititi o sa realizati cam cat de profani sunt cei mai multi dintre cei care glasuiesc in conferintele din Romania)

Un citat care mi-a placut “Leadership sometimes demands more than verbiage. It requires visible acts.”

4. Nora Ephron – Last Interview.

O carte cu trancrierile ultimelor interviuri acordate de Nora Ephron- o scenarista, scriitoare, eseista si mai tarziu regizoare –  care a schimbat mult mediul presei din America in anii 70-90, a fost de altfel prima femeie reporter in redactia The Post. E cea care a scris scenariile pentru filme ca “ When Harry Met Sally” sau “You’ve got mail”

Aceasta carte arata doua lucruri frumoase: cat de seriosi erau reporterii care ajungeau sa faca interviuri cu ea si cat de mult o respectau prin calitatea intrebarilor, dar si lumea din spatele textelor lui Ephron, cat de constiincioasa era si ce presiune punea pe ea. Intr-o vreme avea de scris o opinie lunara in Esquire si muncea minimum 2 saptamani pt ea. Unele dintre textele opinie semnate de ea sunt si acum legendare.

Do you have little exercises you do these days when it’s not coming as easily as you want it to?

EPHRON: I think one thing that you do is just make notes. You have to sit in a period called “not-writing” and write pages and pages of anything that crosses your mind. Or you can read things that will help you. I just did a script that has Pride and Prejudice as one of its themes …

BOREL: Lost in Austen.

EPHRON: Right. And I read the book a zillion times, and I did a kind of outline of the book, and in the end I used absolutely none of it except maybe the first six chapters. But the point is you do something, whether or not it’s the actual writing. When I work with my sister Delia, we outline everything we’re doing. Completely. The outlines are endless, at least fifty pages long. But when I write by myself, I almost never have an outline; I just do it. I know the structure. I know the beginning, the middle, the end.

Cartea nu e tradusa la noi.

Am mai scris despre ea in 2012, cand a decedat la 71 de ani – http://bazavan.ro/2012/06/nora-ephron-a-murit/)

5. Culisele revistei Vogue – Nina-Sophia Miralles. – Editura Rao 

E exact ce spune titlul, descrierea parcursului de 125 de ani din istoria acestei publicatii care acum are editii in 22 de tari si care a influentat imens piata de moda din toata lumea.

In aceeasi directie am mai ascultat in prima parte a anului biografia lui Andre Leon Tatley – The chiffon trenches (am scris despre ea aici http://bazavan.ro/2021/08/ce-am-mai-citit-martie-august/ ) care a fost coordonatorul artistic pentru departamentul moda multi ani la Vogue, dar si in urma cu doi ani, biografia singurul editor sef american pentru Vogue Paris, Joan Juliet Buck- The Price of Illusion (am scris putin despre ea aici http://bazavan.ro/2021/01/carti-2020-limba-engleza/ )

Toate sunt carti care arata inca o data si inca o data ca nu poti sa scrii despre lux daca nu il traiesti, pe bune, real, nu in fotografii fake. Ca pentru a face editoriale de moda care a stea in picioare si peste 30 de ani nu merge cu copy paste de la altii, ci functioneaza cu o cultura vizuala, cu informatii despre istoria artei si a filmului, si cu foarte multa tehnica de imagine si de fotografie.

Poate ca aceste publicatii astazi nu mai sunt atat de bine vazute si vandute, dar pentru cineva care vrea sa aiba treaba cu meseria asta cu scrisul despre lifestyle care sa fie educativ si sa ajute publicul sa se cultive, cred ca sunt lecturi relevante. Sigur ca au si momente cu barfe si mici rautati din industrie, dar chiar si ele sunt parte din viata acestor publicatii.

Mai am in asteptare o carte pe care sper sa o dovedesc zilele astea, despre cum a fost creata revista Rolling Stone, Sticky Fingers The Life and Times of Jann Wenner and Rolling Stone Magazine.

Mi-a recomandat-o colega Oana Vasiliu, am cumparat-o versiunea kindle (nu e tradusa la noi) si ii vine randul asap. Ii las titlul aici pentru ca e posibil sa va inspire.

P.S. Daca ati ajuns pana la acest moment cu lectura inseamna ca sunteti interesati de tehnici de scriere, interviu si jurnalism. In aceasta directie, va pot oferi in PDF, un curs despre jurnalismul la persoana I, atat de utilizat astazi la noi (mai degraba sub forma unei pareri personale, decat jurnalism)  de la Universitatea din Missouri care are absolventi castigatori de premiu Pulitzer pentru jurnalism. Lasati-mi un comentariu si, cand vi se cere sa completati mailul pentru a comenta, scrieti-va mailul unde doriti sa primiti cursul si am sa vi-l trimit.

Revin maine cu partea a doua a cartilor din prima imagine.

Am un dispret foarte mare pentru cei care scriu in presa din Romania. Pentru majoritatea, nu chiar toti.

Dar daca citesti ce se intampla si cum se lucreaza cu adevarat profesionist in redactiile mari de presa din lumea asta, intelegi ca suntem la sute de ani distanta in profesionalism, abordare, structura redactionala, increderea in colegi si pregatirea lor, responsabilitatea cu care abordeaza subiectele, etica, discutiile ample despre cum sa vorbeasca cu un potential subiect fara sa-l raneasca, dar sa-i castige increderea, cand e vorba de un subiect delicat.

Cand traiesti in Romania e un efort f f mare si un consum in plus de energie sa nu te murdaresti de ce e in jurul tau in presa, daca faci aceasta meserie. Sa nu te pervertesti, sa nu vrei castigul rapid ci sa cauti calea corecta. Sa ai responsabilitatea textului scris si constiinta faptului ca, in epoca online, ramane pe vecie scris. Sa fii preocupat sa intelegi structuri de scriere ale marilor articole care au facut istorie in lume (pentru ca scoala ro nu ti le preda) si sa-ti mentii entuziasmul incercand sa respecti tot ce tine de etica si profesionalism, indiferent de zona in care scrii (politic, sport, cultura, divertisment)

Am citit zilele acestea cartea She Said She Said: Breaking the Sexual Harassment Story That Helped Ignite a Movement”  despre ancheta de aproape 3 ani facuta de doua reporterite din The New York Times (  Jodi Kantor si Megan Twohey ) care a dus la dezvaluirile despre Harvey Weinstein, directorul casei de filme Miramax care a agresat sexual multe dintre angajatele sale. O gasiti aici.

Pe de o parte cartea mi-a dat aripi, mi-a dat increderea ca putem ajuta la schimbare si credinta ca, daca fiecare dintre noi isi face treaba bine si arata alte exemple exceptionale de jurnalism care sa-i inspire pe copii, mica noastra bula din meseria asta s-ar putea schimba inspre mai bine.

Pe de alta parte m-a demoralizat teribil, stiind ca suntem inconjurati de prea multi si prea prosti. (vin dupa o saptamana in care un text pe care l-am scris pentru urban.ro – necrologul lui Voicu Radescu – a fost copiat integral de zeci de site-uri pentru ca urban.ro a scris primul despre deces si a publicat un necrolog amplu; si pentru ca prea putini din presa ro de astazi au background-ul sa scrie pe un asemenea subiect, in plus au cultura google cu search pe net si luat de pe oriunde. Btw, am verificat la telefon inainte de publicare cu aproape toti oamenii mentionati in text anii si contextul in care au lucrat cu Voicu, stiind ca e  un text care va ramane, iar citatele din interviurile liternet.ro le-am ales ca sa marchez prietenia lui cu creatorul site-ului, Razvan Penescu, cu care a lucrat indeaproape la sustinerea tinerilor actori. Au fost copiate grupa mare, daca tot erau in text).

 Nu vreau sa dezbat contextul de ce am ajuns sa fim inconjurati de prosti la site-urile care pun stiri (pentru ca nu le scriu, doar le pun cu copy paste de pe unde apuca), la ziare si uneori la tv, am sa va arat insa cateva lucruri frumoase din cartea She Said. Si cred ca mai exista o speranta si pentru presa noastra, pentru exista departamentul investigatii Libertatea, exista Rise Project, Recorder sau DOR.

Investigatia doamnelor Jodi Kantor si Megan Twohey a pornit de la un alt caz de abuz sexual la nivel inalt, de la investigatiile despre abuzurile presedintelui Trump de dupa aparitia inregistrarii in care fostul presedinte SUA pe atunci om de televiziune i-a spus unui coleg ca atunci cand ii place o femeie, trece la actiune adica “grab them by the pussy”.

Editorul coordinator al The New York Times a vrut sa vada daca mai sunt alte cazuri la asemenea nivel in alte domenii si li s-a sugerat sa se uite spre Hollywood. Era in 2015. ( textul final despre investigatia Weinstein a aparut la sfarsitul lui 2018)

A delegat-o pe Jodi pentru un research pe tema pentru ca mai lucrase pe asemenea subiecte.

Iata cine era Jodi la acel moment, intre timp e castigatoare de premiu Pulitzer.

“in 2013, Jodi had started investigating women’s experiences at corporations and other institutions. The gender debate in the United States already seemed saturated with feeling: opinion columns, memoirs, expressions of outrage or sisterhood on social media. It needed more exposure of hidden facts. Especially about the workplace.

Workers, from the most elite to the lowliest, were often afraid to question their employers. Reporters were not. In doing those stories, Jodi had found that gender was not just a topic, but a kind of investigative entry point. Because women were still outsiders at many organizations, documenting what they experienced meant seeing how power functioned. She wrote back to Rose McGowan, calling on those experiences:

“Here’s my own track record on these issues: Amazon, Starbucks, and Harvard Business School have all changed their policies in response to gender-related problems I exposed. When I wrote about the class gap in breastfeeding—white collar women can pump on the job, lower paid women cannot—readers responded by creating the first-ever mobile lactation suites, now available in 200+ locations across the country. If you’d rather not speak, I understand, and best of luck with your book publication.”

Prezentarea e dintr- un mail pe care l-a scris catre Rose McGowan, o actrita care postase pe twitter ca a fost abuzata sexual fara sa dea alte detalii, cand incerca sa o convinga sa vorbeasca cu ea despre agresiune.

Peste mai bine de 6 luni in care Jodi Kantor a vorbit cu mai multe actrite, a cautat printre pozele de la festivalurile de la Cannes sau Venetia confirmari ca femeile – care nu voiau sa-si spuna identitatea in ziar si vorbeau off the record – chiar au fost acolo cu oamenii despre care spuneau ca au fost abuzate, editorul coordinator, Rebecca Corbett, i-a propus sa mai aiba o colega de investigatie.

Pe Megan. Iata ce facuse Megan Twohey  pana atunci.

In mid-June Corbett suggested that Jodi contact a colleague, Megan Twohey, who was relatively new at the paper. Megan was on maternity leave, but she had a real touch with this kind of work, the editor said. Jodi didn’t know what help she would be, but she sent off an email anyway. — When Megan got Jodi’s email, she was caring for her newborn child and recovering from the most bruising reporting stretch of her career. She had arrived at the Times in February 2016 to cover politics, investigating the presidential candidates. Megan had said yes to the job with some hesitation: Politics had never been her assignment or interest. But within weeks of her arrival, Dean Baquet, the executive editor of the paper, had tapped Megan for a specific line of inquiry that drew on her reporting expertise: Had Donald J. Trump’s behavior toward women ever crossed legal or ethical lines? For more than a decade, Megan had been uncovering sex crimes and sexual misconduct. In Chicago, she had revealed how police and prosecutors in the area were shelving rape kits, robbing victims of the chance for justice, and how sex-abusing doctors had continued to practice. Later, she had exposed a black market for adopted children that had delivered some of them to sexual predators.

Si iata si un fragment din carte carte arata cine era Rebecca Corbett, editorul coordonator cea care verifica periodic statusul ancheiet, punea intrebari pentru ca reporteritele sa vada din mai multe perspective si era un suport activ pentru doamnele care au facut reporting.

She was sixtysomething, skeptical, scrupulous, and allergic to flashiness or exaggeration, the cohead of the Times investigation department but so low profile that she barely surfaced in Google search results. Her ambition was journalistic, not personal. But she was revered in newspaper circles because of one quality she did share with Weinstein: She had exerted outsized influence by championing other people’s work. At the Baltimore Sun, she had mentored a twenty-two-year-old reporter named David Simon, pushed him to stop writing short news items about rowhouse fires and murders and pursue more ambitious ones about the sociology of crime and class, and edited him until the day he left the Sun to create shows like The Wire. (In the final season, the character of the city editor, one of the show’s few heroes, was a man, but he was based in part on Corbett.)

A few years after September 11, 2001, when two Times reporters discovered that the National Security Agency was secretly spying on American citizens without warrants, Corbett kept the investigation alive despite internal debate and intense pressure from the White House not to publish, producing one of the biggest scoops of the Bush years. Like Jodi and Megan, she had come of age in male-dominated newsrooms, raising a daughter in the middle of story sprints. When she was appointed to the Times masthead in 2013, it became 50 percent female for the first time, but the milestone went mostly unremarked. Later, people would say that two women had broken the Weinstein story, but it had really been three. As Corbett tracked the growing body of hotel room stories, she had one chief concern. “What is your strategy for getting these women on the record?” she asked every few days. Jodi and Megan had a sort-of answer: If we find enough of them, we can urge everyone to go public at once, for safety in numbers. That was too risky an approach for Corbett. The sources were extremely reluctant, for understandable reasons. There was something inherently unfair in this kind of reporting: Why was it their burden to publicly tell uncomfortable stories when they had never done anything wrong?

Corbett was worried that Jodi and Megan could end up with a shocking pile of off-the-record hotel room stories but no article. Even if the reporters did manage to persuade one or two women, that could lead to the old “he said, she said” problem. The journalists were realizing the Weinstein story would have to be broken with evidence: on the record accounts, ideally, but also the overwhelming force of written, legal, and financial proof.

Iar seful tuturor – executive editor la The New York Times, cel care participa impreuna cu reporteritele, editorul coordinator si avocatii dupa aproape 3 ani de investigatii la o intalnire cu Weinstein este Dean Baquet.

Six people, all with some form of authority and some final responsibility for guiding the Weinstein story safely into the paper, sat in Baquet’s office. Baquet was the boss, the journalist charged with supervising the entire, encyclopedic newspaper every day. The ultimate calls were always his. But Corbett had guided the project from the beginning, and Baquet relied on her in part because her instincts were a little different. They were in running conversation with Matt Purdy, who amid the tumult of supervising many stories across the newsroom was still keeping close watch on the investigation. But Jodi and Megan as reporters had their own form of authority and responsibility. They had gathered the information. They had the relationships with the sources. They were writing the story, their bylines would appear at the top, and they would take a great deal of the blame or credit for whatever happened. The sixth figure in the room was David McCraw, the Times attorney. He was there to keep the paper out of legal trouble, so no one present wanted to reject his advice. Corbett felt they needed to give Weinstein forty-eight hours, as much for the journalists’ sake as his. They would be able to say they had done things right and avoid giving Weinstein an opening to say they’d been unfair. To Baquet, that seemed like too much. Nobody in the group trusted Weinstein, but he was the most suspicious. His instincts told him that Weinstein was just going to run out the clock. Besides, the team figured that however long they gave Weinstein, he would take more time. This was a negotiation and the journalists had to start on the short side.

But Baquet also wanted the investigation to be irreproachable. At the start of his newspaper career, he had covered the case of Gerald Hatcher, a small-time actor who was accused of posing as a talent scout to lure aspiring actresses as young as fourteen into private meetings about their future movie careers and then raping them. The way Baquet had written those stories still made him cringe all these years later. The man was guilty, Baquet was sure. But he had been too quick to convict him on the page, he thought, writing in a way that was too sensationalized and melodramatic, without enough fair summary of the arguments for the defense. “It was even probably disrespectful to the women,” he said later. “I always felt like everyone in the courtroom lost a little respect for me, including the prosecutors.” Baquet wanted to expose Weinstein, but correctly.

Acum ganditi-va la cine sunt cei care conduc redactiile de la site-uri, ziarele din ro, televiziuni sau reviste. E o secventa in carte  – care e scrisa ca un thriller – cand editorul coordinator pune presiune pe reporterite sa caute mai mult spunand ca altfel nu publica ancheta.

In Romania te-ai gandi ca, de fapt, editorul a primit un telefon “de mai sus” si va fi oprita investigatia. La ei, desi e vorba despre influenta de milioane toti sefii ierarhici au fost la sustinere pentru reporterite, s-au luptat ca paraleii cand au venit avocatii lui Weinsten peste ele cu amenintari.

 Weinsten angajeaza inclusiv firma din Israel Black Cube – care a fost platita si de PSD ca sa-i faca o imagine negativa Laurei Codruta Kovesi pe vremea cand ar fi facut orice sa o dea afara din DNA. Weinsten voia sa fie intimidate victimele, sa li se faca o imagine negativa in presa ca sa nu mai aiba curaj sa vorbeasca on the record, cu nume si prenume.

Organizeaza si conferinte pentru drepturile femeilor la Hollywood ca sa aiba un cadru sa plateasca reprezentantele din ONG-uri care ar fi putut vorbi impotriva lui.

Nu stiu cati redactori din Romania ar fi rezistat presiunilor, cate redactii ar fi avut un asemenea cod de etica si proceduri de lucru. Si un asemenea spirit de echipa intre oameni exceptional de bine educati in meseriile lor. (catre final cand actritele incep sa spuna ca vor sa povesteasca on the record, colegii le ajuta pe reporterite sa rescrie fragmente importante de text pentru ca fi gata in timp pentru tipar)

Aici e textul rezultat dupa 3 ani de ancheta, e semnat doar de cele doua doamne desi a fost o munca de echipa cu foarte multi oameni. E textul care a schimbat istoria la Hollywood si a generat miscarea #metoo. https://www.nytimes.com/2017/10/05/us/harvey-weinstein-harassment-allegations.html

Daca lucrati in industria media va rog sa cititi aceasta carte. O gasiti aici.

O sa va arate cat de importanti sunt oamenii cu care va insotiti in meseria asta, dar si cata pregatire e nevoie si cata munca pentru textele care fac istorie si schimba si cu un milimetru lumea. Jurnalismul nu e despre “sa punem ceva online”. Se poate face performanta si  se pot scrie articole exceptionale si cand vorbim despre un actor, un sportiv dar si cand vorbim despre presedintele tarii.

Noi alegem daca facem lucrurile exceptional sau ne scaldam in balegar.

Si cum zicea domnul regizor Andrei Cohn “nu poti sa pui toata viata in tine numai mizerii si, cand vine momentul de rascruce in care trebuie sa fii super erou, sa iasa Superman din tine. De unde sa iasa, bre?!”

Cartea va fi adaptata intr-un film cu Carrey Mulligan si Zoe Kazan in rolurile reporteritelor, am scris pe urban.ro despre el, aici.

Vin dupa o perioada in care am muncit foarte mult ( pentru cartea urbanro TIFF 20 de ani, dar si pentru ceea ce scriem zilnic pe urban.ro, plus proiecte viitoare care acum sunt in pre productie) si in week end, cand lucram la un story pe care-l veti citi curand – un profil al unui domn de la care avem toti de invatat – m-a lovit un gand: am fost atat de ocupata in ultimele 4 saptamani incat n-am citit nimic.

Inainte de asta (re)citisem 3 carti pentru profilul de care spun.

Asa ca mi-am luat o pauza si… am citit o carte.

Ce am mai citit cand n-am muncit… intr-o ordine aleatorie poate va inspira spre lecturi de vacanta (mi-am dat seama ca nu am mai scris despre carti  – cu trei exceptii – de pe 5 ianuarie.. am mai pus pe instagram lecturile de week end, dar nu am scris nicodata mai pe larg)

Exceptiile erau – cartea asistentei personale a Melaniei Trump, putin Joan Didion ca a mai aparut o carte de-a ei in ro si, la moartea lui Larry King, cartile pe care el le-a scris si le-am citit cu multi ani in urma. Intr-una e despre un restaurant romanesc unde se ducea adesea…

In acest moment citesc o carte care iti trezeste pofta sa faci jurnalism de investigatie, e un fel de Toti oamenii presedintelui – scandalului Watergate doar ca e cu jurnaliste si miscarea #metoo. Povestea investigatiei jurnalistelor de la The New York Times despre abuzurile lui Harvey Weinstein, She Said: Breaking the Sexual Harassment Story That Helped Ignite a Movement”

(si da, stiu ca lecturile mele au un pattern in ultimii ani, mai ales acum in perioada pandemiei – maniere, protocol si jurnalism. Asta pentru ca imi aduc confort si simt ca invat ceva care mi-e util acum. dar am sa ma intorc curand si la literatura curata, am un teanc pregatit)

Audio books

The chiffon trenches – Andre Leon Tatley, memoriile unuia dintre cei mai influenti oameni de la Vogue SUA. Care voia sa se faca profesor de franceza la o scoala privata, a venit din provincie la New York, a dormit pe jos la un prieten ca sa faca voluntariat la un proiect care i-ar fi putut deschide usi in publishingul glossy, a ajuns asistentul lui Andy Warhol si asa a intrat in lumea modei.

Peste ani a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai Annei Wintour, apoi s-au certat si disputa lor a avut notorietate mondiala.

Tatley nu e jurnalist, e om de fashion extravagant care vrea sa fie lumina pe el tot timpul, iar cartea asta face. Ia rand pe rand oamenii mari din lumea modei care l-au inselat cu ceva si descrie intamplarea. Printre polite platite, cartea e insa o privire in culise la mecanismele comerciale ale modei si ale industriei publishingului pana in anii 2010 la aparitia social media.

The beauty of living twice – Sharon Stone

Foarte emotionanta si scrisa aproape ca de un barbat, clinic, curat, fara multe adjective. Cand ai un atac cerebral care inseamna si o operatie super complicata pe creier si o iei de la capat cu vorbit, mincat, mers, iar tu esti una dintre cele mai celebre femei din lume, viata se complica pe mai multe planuri. Pierzi cariera, pierzi mult bani, sistemul in care ai lucrat si ai crescut te elimina pentru ca nu mai esti perfecta.

E o poveste – scrisa optimist –  despre a o lua de la capat cand ai trei copii, toti adoptati, si muncesti intr-un domeniu in care sansele sa te mentii in varf tind spre zero cu cat inaintezi in varsta, chiar si cand esti perfect sanatos.

Anthony Bourdain World Travel

Un ghid cu tarile vizitate de Bourdain si locurile recomandate de el de-a lungul timpului. Scris de una dintre colaboratoarele emisiunii sale.

Justine Bateman – Face

Actrita si regizoare, Bateman vorbeste despre raportarea oamenilor la femei pe parcurs ce imbatranesc. Despre nevoia de a fi tanara mereu ca sa ramai competitiva profesional sau social.

Books in kindle

Letters to a young gymnast – o altfel de biografie a Nadiei Comaneci, prin scrisorile ei catre o potentiala gimnasta. E o carte care a aparut in anii 2000, multe informatii sunt de mult in spatiul public, dar e f f frumos ca Nadia nu se amesteca in mizeriile care ar fi facut cartea senzationala. Are un caracter superb si, daca cititi cartea, intelegti exact ce vreau sa spun.

Lady in waiting –  Alice Glenconner – biografia celei care a fost asistenta personala a Reginei Angliei pentru 12 ani. E o carte despre maniere, bun simt, despre cum sa spui cu umor si fara ranchiuna lucruri grave din viata ta. E delicioasa si doamna are un umor taios dar elegant pe care-l expune si cand vorbeste despre propriile decizii. S-a casatorit cu un tanar foarte chipes desi familia sa nu a fost de acord – familia dansei are o vechime si o traditie de 400 de ani de nobilime pur sange – iar tanarul s-a dovedit a fi extrem de instabil emotional si a pus-o in situatii foarte complicate pe care le trateaza in carte cu foarte mult umor. Iar eleganta cu care povesteste anii in care a insotit-o pe Regina in orice activitate publica e de invatat in scoala la stilurile de scriere.

The choice embrace the possible – Edith Eger. Doamna Eger a supravietuit Holocaustului, a emigrat in America, a  devenit medic psihiatru si povesteste in aceasta carte cum greutatile inimaginabile pentru noi au ajutat-o sa aiba o viziune luminoasa asupra vietii. E mai mult decat o carte motivationala, sau o carte despre studii de psihiatrie (pentru ca povesteste si despre pacientii sai cu exemple aplicate) e o carte despre cum sa accepti ce ti se intampla in viata si sa te concentrezi pe ce e pozitiv.

Delivering happiness Tony Hseih. Am citit cartea asta pentru ca tocmai descoperisem ca domnul Hseih s-a sinucis, el fiind un antreprenor multi miliardar din lumea tehnologiei care avea o filosofie de viata – ca si in cartea asta – plina de zambete. Contextul vietii lui e mai complicat si inca i se mai ancheteaza moartea – multe droguri, afaceri ilegale si prieteni interesati foarte mult de banii lui.

The son and heir – a memoir – Alexander Munninghoff. Cartea unui jurnalist german care descopera ca tatal sau a fost nazist. Face o intreaga ancheta jurnalistica ca sa aiba certitudinea faptului ca tatal lui a facut lucruri ingrozitoare si isi confrunta familia odata adunate dovezile. O carte despre asumare si curatarea trecutului. (Cred ca e un exercitiu pe care multi dintre noi ar trebui sa-l facem cu parintii nostri sa vedem daca au fost sau nu informatori ai Securitatii. )

Joan Didion –Let me tell you what I mean. Cartea care a fost oaza mea de rasfat si de relaxare, dar si de studiu. A aparut la inceputul anului si o asteptam ca pe o comoara. Contine eseurile de inceput ale lui Joan Didion anii 70 -2000, doamna Didion fiind poate una dintre cele mai importante voci feminine ale jurnalismului la persoana I -> in carte scrie despre politica, viata, California, dubiile unei femei care vrea o cariera puternica si influenta dar fara sa “calce pe cadavre”.

Sper din tot sufletul ca la universitatile de jurnalism din Romania sa se studieze candva unul dintre eseele ei, sa fie destructurat, analizat, trecut dincolo de mesaj si descoperit ce a facut prin structura si cuvinte ca sa transmita atat de simplu si de elegant atat de multa emotie, fara sa fie patetica, fara sa se scoata artificial in prim plan.

Upstairs at the white house –  Majordomul sef de la Casa Alba povesteste despre viata lui in serviciul a 3 presedinti si tot atatea Prime Doamne. E din nou despre maniere, protocol la nivel inalt, dar si despre umanitate si despre cum cei mai importanti oameni din lume raman umani, emotionali, in momentele importante din viata lor, in care simt multa presiune. Si, nu, domnul majordom n-a lucrat cu Trump, s-a pensionat inainte.

Not pretty enough – Helen Gurley Brown. Biografia celei care a creat revista Cosmopolitan si care in anii 60 a scris o carte care se numea Sex & Single Girls, ceva mai mult decat scandalos in epoca. A influentat milioane de tinere fete din lumea intreaga, a vorbit despre power women cand femeile invatau la colegiu retete pentru mesele festive si, ceea ce e foare simpatic, a gasit puterea in tinerete sa treaca peste faptul ca lumea ii spunea ca e uratica si nu o sa-si gaseasca un barbat care sa-i asigure o viata confortabila. A transformat look-ul ei diferit de standardul frumusetii de atunci intr-un atu si a schimbat lumea.

E o carte si pentru cele care vor sa faca produse media destinate femeilor pentru ca doamna Gurley Brown povesteste multe detalii despre industria publicatiilor glossy.

Fire your publicist Ed Zitron –  O carte despre comunicarea vedetelor la Hollywood in vremea social media cand poti pune singur pe Instagram orice vrei si poti transforma agenda zilei pentru jurnalisti, daca intelegi mecanismele si stii ca noii jurnalisti sunt “copy paste” asa ca ii exploatezi cum trebuie.

E mai mult decat atat cartea si e de citit pentru cei care fac comunicare, dar si pentru cei care vor sa ajunga in lumina reflectoarelor.

Carti de la editurile ro

Nadia si securitatea – Stejarel Olaru. O carte  greu de purtat dupa citire. Iti dai seama in ce mediu toxic au trait sportivii pe vremea lui Ceausescu, dar apreciezi inca o data caracterul exceptional al Nadiei. Chiar si dupa toate problemele pe care i le-au facut, in anii 90 a donat o suma foarte mare de bani federatiei de gimnastica ca sa le ajute pe sportive. Am facut pentru urban.ro un interviu cu domnul Olaru, istoric, care ii face acest profil incredibil Nadiei in contextul restrictiilor Securitatii. E aici.

Joan Didion Nopti Albastre – te rupe in bucatele si te ambaleaza la loc cu respect pentru fiecare clipa traita stiind ca moartea e ceva ce nu vom ocoli niciunul. O scriere incredibil de rafinata si minunat tradusa in romaneste.

Lisa Brennan Jobs – Small fry – marturisirea terapeutica a fetei lui Steve Jobs despre viata sa.  Un fel de “aici e tot, nu ma mai intrebati alta data, viata merge mai departe”… am facut pentru urban.ro un interviu cu doamna Brennan Jobs, o minte sclipitoare si mult bun simt, il puteti citi aici

Mi-e dor de tine cand clipesc –  Mary Laura Philpott – povesti de dragoste si intamplari de viata comentate de o doamna jurnalista care a avut o rubrica la ziar. Este despre femei si feminitate din intamplari marunte si cu tâlc.

Phil Jackson 11 inele – domnul antrenor Phil Jackson e un geniu. Are o profunda intelegere a caracterului uman, individual si in echipa. Intr-o vreme in care avem guru peste guru care ne invata si cum sa bem apa, cartea dlui Jackson este o demonstratie minunata de leadership, de cum sa-i convingi pe cei mai mari si mai grei sa fie o echipa si sa renunte la individualismul care i-a facut campioni ( a antrenat echipele de baschet Chicago Bulls si Los Angeles Lakers in momentele lor de glorie cu  Michael Jordan sau Shaquille ONeal si Kobe Bryant)  O carte despre viata si despre management, chiar o bijuterie de carte.

Sa nu ne facem de ras in fata furnicilor, Iv cel Naiv… o carte nostalgica despre adolescenta generatiei care batea la usile majoratului in anii 90 -2000, foarte emotionanta si cu ceva din Momo al lui Michael Ende.

Stiu ca la prima vedere, Melania & Me – The Rise and Fall of My Friendship with the First Lady  pare o carte despre barfe de la Casa Alba pe vremea mandatului lui Donad Trump, dar cartea scrisa de Stephanie Winston Wolkoff a avut alt scop.

In prima faza am crezut ca e o carte prin care autoarea incearca sa-si consolideze imaginea pentru noi locuri de munca la nivel inalt, dar e o carte in care incearca sa dea context despre cum au fost cheltuiti banii pentru ceremonia de inaugurare a lui Donald Trump (pentru care se afla in ancheta), asa ca apar in integralitate o multime de mailuri din corespondenta din acel timp.

Putin context. Doamna Stephanie Winston Wolkoff a fost timp de multi ani cea care a organizat MET GALA, cel mai important eveniment al revistei Vogue si a fost si producator al Saptamanei Modei de la New York. Vorbim deci de o persoana care stie foarte bine sa organizeze si sa administreze detalii pentru evenimente de protocol zero.

Gasiti informatii despre cum se negociau tinutele cu designerii pentru diverse aparitii, cum publicistii vedetelor negociaza parcursul pe covorul rosu al clientelor lor si ilustrarea in media.

Sunt informatii si despre evenimentele conexe – construite special ca sa sustina brand-ul MET Gala – de la licitatii cu diverse tinute din galele precedente pana la cine si dineuri caritabile pentru networking si consolidarea unor relatii.

Pentru cineva care lucreza in comunicare si construieste branduri de lux, paginile in care este descrisa activitatea doamnei de la revista Vogue, impreuna cu MET Gala, sunt foarte valoroase.

Evident si in acest capitol apare si familia Trump  cu context despre cum construieste un brand din nimic.

In anii 2000, Trump a semnat un contract de publicitate cu Vogue care a publicat mai multe pictoriale cu Melania, pe atunci un model seminecunoscut, dar iubita a magnatului de imobiliare. In contract era prevazut si ca André Leon Talley, directorul creativ Vogue, sa o aiba partenera pe Melania la prezentarile de la Fashion Week la Paris si Milano pentru ca lumea sa o vada in primul rand la prezentari si sa inceapa sa se obisnuiasca cu numele si chipul ei.

Din aceasta perspectiva, e de inteles de ce fosta prima doamna a Americii a fost suparata ca, pe durata timpului petrecut la Casa Alba, revista Vogue nu a vrut sa faca nicio coperta cu ea. I-au propus mai multe articole de interior, dar coperta niciodata.

Tot din colaborarea Vogue si/sau Conde Nast (trustul de presa de care apartine Vogue) un alt detaliu de context: cand Trump a fost desemnat candidat pentru prezidentiale, el a avut un pranz cu toti publiserii si editorii sefi de la Conde Nast (incluzand aici Vanity Fair, The New Yorker, GQ,  Wired, Architectural Digest (AD), Condé Nast Traveler si La Cucina Italiana). Toti sefii, desi scrisesera multe lucruri rele despre Trump, s-au prezentat regulamentar la acest pranz considerat a fi “pentru networking”.

Partea despre evenimentele legate de inaugurarea prezidentiala au detalii foarte bune organizatorice pentru cei care organizeaza la noi evenimente din campaniile electorale, dar si pentru jurnalistii de politic care au comentat si vor mai comenta asemenea evenimente.

Dupa ce citesti aceasta carte, iti dai seama cam cat de superficiali sunt ai nostri jurnalisti la documentare (dar nu e o noutate, pentru ca traim in epoca vitezei, nu mai are nimeni timp sa citeaca mult).

La americani, ceremonia de investire prezidentiala e precedata de o serie de evenimente de ordinul zecilor – intre 30 si 50 de la un mandat la altul – unele create sa le multumeasca sindicatelor, donatorilor din campanie, altele pur si simplu pentru a strange alti bani.

Bugetele pentru aceste evenimente sunt impresionante. De exemplu, un detaliu care apare in carte este ca la Balul de dinainte de inaugurare, familia Obama a daruit principalilor donatori cate un glob de cristal de la Tiffany’s, un cadou pe care l-a copiat si familia Trump.

Si da, si la ei sunt oameni de o calitate indoielnica, unii au plecat acasa cu mai multe globuri de cristal. 🙂

In seria aceasta de evenimente preinaugurare a fost si cel la care a participat si s–a pozat domnul Dragnea, eveniment care se afla acum in ancheta pentru cum a fost finantat si cum s–au cheltuit banii. In carte e explicat procedeul in care oamenii ca Dragnea ajung la ceremonie, sunt pachete de 1 milion de dolari pentru 5 invitati, si pachete de 5 milioane de dolari pentru 20 de invitati.

Conform datelor facute publice din ancheta lui Dragnea, aparute in presa, el a fost pe pachetul de 1 milion de dolari impreuna cu alti politicieni aspiranti la glorie internationala si influenta de la America.

*

Si cateva detalii picante daca ati ajuns pana aici cu lectura.

Consilierul personal de imagine al lui Trump, inainte de a fi orice candidat politic, e domnul care a creat The Aprentice si Survivor. El i-a facut un scenariul despre cum sa-si anunte logodna cu Melania, ca sa aiba cat mai multa acoperire media, la o Gala Met pe covorul rosu. Imaginea de mai jos e din 2004, de la acea gala MET. Erau la inceputul campaniei de imagine, nu aveau acces la fotografii pe trepte, asa ca aranjau poze in fata.

Pentru familia Trump deviza principala este “nu conteaza adevarul, ci perceptia pe care o cream legat de un eveniment”

Da, a fost un razboi deschis intre Ivanka Trump si Melania, fiecare incercand sa aiba o mai buna prezenta in presa. Fiica lui Trump a dovedit-o in cele din urma pe Melania, dar vedeti in carte detaliile.

La inaugurare Melania a avut un plan exact unde sa se aseze, unde sa fie Ivanka asezata pentru ca fiica lui Trump sa nu apara in imaginile cu juramantul de investitura. ( e un detaliu sordid dar arata nivelul acestei familii si a disputelor din interiorul ei)

Melania a avut pe perioada mandatului de prima doamna un stilist – designerul american de origine franceza, Hervé Pierre Braillard, care a avut in grija si alte prime doamne – Laura Bush, Hillary Clinton si Michele Obama – stilist pe care a refuzat sa-l plateasca in prima jumatate de an, considerand ca e o onoare pentru el ca munceste pentru ea, deci nu mai are nevoie de bani 🙂 .

Da, cum banuiau multi oameni de comunicare, fotografiile cu Melania nud au fost facute publice cu acordul lui Donald pentru ca avea nevoie sa se mute atentia publica de la problemele sale.

Cartea e si un profil indirect al Melaniei Trump, o femeie care nu a fost deranjata nici de infidelitatile sotului, nici de faptul ca a fost pusa in situatii penibile in fata opiniei publice internationale, atat timp cat a avut asigurata viata luxoasa pe care si-a dorit-o.

In plus, femeia facea doar ce voia ea in materie de respect fata de protocol. La vizita premierului nipon cu sotia in New York pentru ca echipa de comunicare a sotului (separata de echipa ei, si condusa de Ivanka) a pacalit-o cu detaliile de organizare, rezultatul fiind ca a atacat-o toata presa ca nu a fost non stop langa sotia premierului, la primul moment de intalnire cu Akie Abe– o plimbare printr-o gradina japoneza – s-a imbracat cu o rochie alba Dior si nu a avut lenjerie intima.

Cam asta era nivelul sordid al disputelor dintre ei. Dar nu aceste detalii sunt importante pentru profesionistii din comunicare, astea sunt amuzante la cafea.

M-am gandit mult cum as putea pastra o parte de documentare a acestor zile de la cat mai multi oameni.

Ceva care sa vorbeasca despre intimitatea lor, fara sa fie intruziv. Sa pastreze nota de discretie care cred ca trebuie sa faca parte din viata oricarui om de bun simt si educat, dar sa si dezvaluie ceva despre el din aceasta perioada.

Mi-am adus aminte ca in urma cu aproape 10 ani am publicat un ebook cu obiecte de confort ale oamenilor care ma citeau. Acele obiecte pe care le plimbau cu ei oriunde s-ar fi mutat in lume, care le aduceau aminte de ceva important in viata si le marcau radacinile.

Astazi vreau sa va propun sa facem o colectie de obiecte de confort din izolare. Ce va da voua, la nivel emotional, un confort in aceste zile grele?

Trimiteti-mi o fotografie pe adresa Cristina.bazavan@gmail.com cu obiectul, obiectele care va aduc putina liniste emotionala in zilele grele. Acele obiecte care peste 5 ani vor fi “cele care m-au ajutat in izolare”.

Spuneti-mi cateva cuvinte despre voi, cu ce va ocupati, cum va e in aceste zile. Si daca doriti sa nu va apara numele intreg in colectia obiectelor de confort din izolare.

Pentru mine, care sunt o persoana senzoriala (am povestit de multe ori ca pentru mine e foarte important sa ma insotesc de arome si culori placute), in aceasta perioada imi incep zilele cu un parfum italian – Tocca (inspirat de iubirea dintre Frederico Fellini si Giulietta Masina) cu arome florale de primavara si o nota pudrata, dar si cafeaua cu aroma de crème brulle de la Nespresso. (ieri am comandat cateva cutii sa fiu sigura ca am pentru cat mai mult timp)

Stiu ca sunt niste rasfaturi, ca arata o parte superficiala a mea (sunt oameni carora le e foarte greu din punct de vedere financiar in aceste zile, imi pare rau si unde pot ajuta, ajut), dar aceste obiecte sunt parte din viata mea din carantina. Si, probabil, multi ani de acum incolo am sa ma uit cu drag la ele stiind ca mi-au oferit un confort emotional si o rutina care imi parea stabilitate in vreme de furtuna.

Care sunt obiectele voastre de confort? Va rog sa mi le trimiteti, sunt sigura ca vom face o colectie foarte emotionanta si personala, fara sa fie intruziva sau sa treca o linie a discretiei si elegantei de care avem nevoie si in aceste vremuri.   O alta imagine a perioadei istorice de izolare.