Category : interviuri

nartea moderareWebstock 2021. Adi Nartea: “Ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata”

Webstock 2021. Adi Nartea: “Ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata”

 Aceasta este transcrierea interviului cu Adi Nartea de la editia Webstock 2021.

A fost un interviu live cu public, de 40 de minute si ii multumesc pentru relaxarea de a vorbi despre lucruri de care altii se feresc, de la cum exploatezi frumusetea cu care te-ai nascut pana la ce inveti din a fi la un pas de moarte.

Adi Nartea e un foarte bun exemplu despre succesul care vine dupa multa munca facuta cu mult bun simt.

In acelasi panel de interviuri, inaintea acestui interviu a fost o discutie cu Carla’s Dreams a carei transcriere e aici.

*

 

Sa stii ca am scris doua randuri despre cum sa te prezint. Am scris esti cunoscut publicului ca Vlad – James Bond de Romania, ca esti considerat un super erou in imaginea publica din perspectiva rolului din serial, ca foarte multe femei sunt fanele tale (desi e si insurat si cu doi copii acasa, asta e ghinionul nostru) si ca barbatii de invidiaza. (Adi Nartea rade)

Dar dincolo de asta esti un sportiv foarte organizat, un om care care are o rigoare a vietii si un instinct foarte bun pentru supravietuire si vede cu totul altfel frumusetea decat o vedem noi… Si despre asta vreau sa vorbim. Il avem pe Adi Nartea alaturi de noi.

Salutare, multumesc mult de invitatie. Sa stii ca e o misiune grea sa fii super erou si nu vreau sa mi-o atribui. In momentul in care ma imbrac in Vlad – poate, si in momentul in care sunt cu fetitele –  poate, dar in rest nu vreau sa-mi atribui misiunea asta pentru ca sunt multe fapte bune de facut pe care nu ai cum sa le faci niciodata.

Hai sa o luam cu pasi usori. Oamenii te stiu acum din Vlad si cred ca o parte importanta din rolul pe care-l ai este nu doar pentru ca erai un actor bun, ci si pentru ca ai fost model si stii sa porti un costum, ceea ce nu poate orice barbat; sa duca un costum scump care sa arate autentic ca esti bogat, pentru ca asta este rolul, si pentru ca faci foarte mult sport. Si daca ne uitam in industria noastra de cinema, sunt foarte putini barbati –actori care acorda o atentie foarte mare sportului. Tu faci sport, de cand erai mic, ce te -a invatat pe tine sportul?

adi nartea webtock 2021

In Romania cred ca sunt mai putini actori care fac sport, in restul lumii e altfel… In primul rand, alegerea de a face sport nu a fost a mea, a fost a mamei. In clasa a V-a, cand am trecut in gimnaziu, problema era ca eu si cu sora mea, Cristina, sa nu stam in acelasi timp acasa daca parintii sunt la serviciu. Si-atunci mama stia ca la scoala 15 in Brasov programul incepe de la ora 1, era dupa amiaza, si trebuia sa ne separe. Si a spus “sa-l dau eu pe Adita la liceul cu program sportiv”, care avea si gimanaziu in program de dimineata.

Asa am facut practic meditatii sa intru si mergeam din clasa V-a la 7 jumatate la scoala si la ora 13 ajungeam acasa cand sora-mea deja pleca la scoala. Asta a fost prima miscare. In liceul cu program sportiv am fost cooptat in echipa de handbal pentru ca aveam fizicul necesar unui interstanga, am facut 3 ani de handbal. Admiterea la liceu a fost cu o schimbare de profil, in sensul ca a trebuit sa ma mut la volei, pentru ca lectia de handbal se desfiintase. Am facut din nou meditatii, acum la volei.

Cum sunt meditatiile la volei? In ce constau?

Te duci, alergi, sari, incerci sa dai cu mingea (rade)… Nu, sunt niste aptitudini pe care un profesor/ antrenor de volei trebuie sa le urmareasca la tine: inaltime, coordonare, spirit de echipa.

Dupa aceea am fost cooptat si in echipa de volei si uite asa am intrat si la liceu, tot cu program sportiv. De cand am inceput sa joc handbal am inceput practic o disciplina; dar nu e ca eu am vrut sa fac asta, s-au intamplat lucrurile in viata mea care m-au adus aici… Si asta poate sa fie the story of my life, intr-un fel…

Tu natural, esti un barbat frumos (Adi Nartea se stramba usor, in gluma). Ma iertati nu este meritul tau, este meritul parintilor tai.

Da, Corect.

Ai facut si sport, deci ai avut si datele fizice pentru a fi si mai bine structurat si ai ajuns sa fii model… Noi din afara ne gandim ce frumoasa e meseria de model (Nartea rade), jumatate din barbatii din sala asta te invidiaza, fetele spun “mama, ce misto e”. Dupa cum stii am lucrat mult ani la o revista de femei si stiu partea din interior a modelingului si mi se pare ca unul dintre cele mai grele lucruri in aceasta meserie e sa ai mentalul puternic.

Ajungi model la 19 ani, 18 ani sau chiar mai tanar, si trebuie sa faci fata unui NU la casting. Pentru ca tu toata viata esti validat pana la momentul acela pentru ca esti frumos, stii ca esti frumos (n-are cum sa nu iti dai seama ca esti mai frumos decat altii, aveai niste avantaje, iti zambea lumea cand erai mic, primeai bomboane; oricarui copil mai dragalas i se mai intampla niste chestii, e mai ciufulit in par). Si la 19 ani, tu incepi prin meserie sa primesti NU pentru ceva ce toata viata ai stiut ca e atu-ul tau… Cum faci fata?

Aici e chestiunea. Eu nu am stiut ca ma defineste asta. Intr-adevar doamnele din biserica de la tara, cand mergeam si ziceam Tatal Nostru in biserica, ziceau “doamne, ce frumos e”, dar niciodata nu mi-am asumat-o si nu am crezut in asta.

Si cred ca asta a fost norocul meu, faptul ca nu am mizat niciodata pana la un anumit punct, pe treaba asta.

Adica eu am crescut in Brasov cu o disciplina de sportiv, inclusiv in facultate, si niciodata nu m-am gandit ca eu voi ajunge pe podium si voi putea prezenta pentru faimosi designeri, nationali si internationali, sau ca eu voi ajunge vreodata sa joc in Vlad.

Cand eram la liceu/ facultate ma gandeam: ce o sa fac eu? Incepusem sa lucrez ca promoter, ca team lider, incepusem sa vad o viata in industria asta dar pe publicitate si ma gandeam ca o sa ma duc job-uri de la 9 la 6 seara si dupa aceea o sa fac un antrenament.  O sa stau in Brasov sau o sa-mi gasesc “o cale”. Nicioata nu m-am gandit ca podiumul ar putea fi pentru mine…

S-a intamplat in 2000 cand la o prezentare in Brasov a fost nevoie de baieti, eu eram prin preajma pentru ca eram prietenul unei fete care era pe podium; si am zis “why not”. Cam asta a fost strategia mea: ”why not”  pentru ca in momentul in care mi s-a zis te imbraci asa, mergi asa – m-am ridicat, m-am plimbat pana in capatul scenei si inapoi, am coborat.  Am zis “despre asta e vorba?!”

Si de atunci, multi ani de zile, ca erau prezentari de moda, ca erau reclame, ca erau castinguri la care ma duceam si primeam acele Nu-uri, pentru mine deviza era “easy money”. Adica eu ma duc si fac un ciubuc pe langa ceea ce as vrea sa fac lucrul principal. Asta a fost practic mind set-ul meu care m-a ajutat sa imbratisez sau sa ignor acele Nu-uri.

Un exemplu extrem, eram pe placa in Postavaru si ma suna Silvia de la agentia MRA, “Adi, avem o reclama, rolul principal te descrie pe tine si regizorul vrea sa te vada pe tine”/ Ok, cum facem?/ “Pai tre sa vii azi”.

Era dimineata 9 jumatate si mi-a spus ca pana la 5 sa ajung in Bucuresti.

M-am urcat pe placa, din Postavaru cred ca niciodata nu am coborat atat de repede pana jos in Poiana, am luat rapid autobuzul, am ajuns acasa, m-am schimbat, m-am dus la microbuz si am ajuns la Bucuresti. M-am prezentat la proba, m-am impachetat inapoi si m-am dus acasa. A doua zi am fost la scoala. Au trecut doua zile si ma suna – de obicei, dupa castingurile astea nu te suna nimeni daca nu-l iei, pentru ca sunt multi care participa – dar stiind ca eu am venit de la Brasov, m-a sunat sa-mi spuna “Adi, nu te-a ales pe tine”. Si eu am fost: Ok, bun. Asta e. Ce am de facut astazi…

Atitudinea aceasta am avut-o pentru ca niciodata nu mi-am pus sperantele in asa ceva, in meserria asta… Asta a fost secretul meu…

Dar astazi tinerii care cauta o validare in social media, sigur folosesc filtre, iar pe vremea noastra (si acum nu vreau sa spun ca suntem in varsta – Nartea rade – dar la momentul la care faci referire nici nu aparuse instagramul)…

Era Mirc si Yahoo messenger (rade)

Dar tinerii de astazi folosesc aceste artificii ca sa para mai frumosi, sa fie mai “placubili” in spatiu public. Din perspectiva omului care a monetizat frumusetea – pentru ca la capatul liniei, tu ai obtinut niste bani din frumusetea nefiltrata – ce i-ai sfatui pe tinerii de astazi care cauta acelasi lucru?

Nu cauta unde trebuie… Ei – nu doar ei, ca si noi avem o valenta – nu trebuie sa ne luam confirmarile din ceea ce incercam sa proiectam. Pentru ca pe vremea yahoo messenger-ului cu totii am avut “idile” virtuale si stateam si ma gandeam ce inseamna o conversatie cu o persoana care se afla la nu stiu cate sute de km departare, via yahoo msg, unde tot ce poti sa exprimi acolo sunt niste emoticoane. Pe atunci nu erau audio messages.

Ok, 70% din comunicarea noastra este non-verbal, nu este pusa sub niste licente de vorbire, acei 70% pe o conversatie virtuala nu exista. Sunt supliniti de niste emoticoane… care sunt, nu stiu, 50 la numar din care folosesc poate 8, zic si eu asa. Si atunci tot ce folosesti de la persoana cu care vorbesti este efectiv in proportie de 90% proiectia ta pe acea persoana. Iar in momentul in care te vei intalni cu ea in realitate, exista o mare posibilitate sa nu o recunosti, sa nu iti placa si exista o foarte mica posibilitate sa-ti placa si sa o iei de nevasta…

Exact asta se intampla cu toate cele din social media. Exista atat de multe unelte, filtre, tot felul de metode de editare a videoului, incat ceea ce facem noi este ca proiectam o imagine la care multi rezoneaza. Eu daca vad pe cineva pe TicTok si vad ce face – s-ar putea sa-mi placa un video si altul, nu – dar cand vad ceva care imi place, e persoana pe care am proiectat-o in mintea mea. Nu exista in realitate. Si cel care a creat video-ul are 200.000 de oameni care au placut o proiecte, iar la sfarsitul zilei, in anumite momente in viata, isi va da seama ca ceea ce reprezinta in ochii tuturor nu este ceea ce este inauntru.

Si-atunci de asta spun ca ceea ce cauti, nu trebuie sa fie in confirmarea celorlalti, ci trebuie sa fie in confirmarea din tine.

Dar la 17 ani sau la 20, inca nu ai aceste unelte sa cauti in tine si cauti calea cea mai scurta validarea externa. Cred ca si tie ti-au zis parintii “ce o sa zica gura lumii”.

Gura lumii care e dusa in social media prin like-uri si alte validari. Ce le-ai recomanda tinerilor ca sa isi optimizeze suferinta viitoare. Cum spunea Carlas putin mai devreme, nu exista sa le poti interzice sa faca orice in online, fiecare trebuie sa mearga pe drumul lui, dar sa-si optimizeze comportamentul ca sa le fie bine pe mai tarziu…

Aici e greu sa dau un sfat pentru ca ce m-a ajutat pe mine, si pot sa ma dau exemplu, au fost momentele grele in viata.

Adica in momentul in care eu am inceput sa imi asum aceasta “meserie de a fi frumos”, am inceput sa proiectez lucruri care nu fac parte din mine.

Inca din adolescenta am facut asta. Si ce m-a ajutat sa ma intorc la mine si Ia a deveni autentic au fost momentele grele, cum am si marturisit acum 3 ani de zile, au fost momente medicale, sa le zic generic. Asta a fost un wake up call in care, efectiv,  – in engleza se spune turn left –  m-am oprit si am stat cu mine “de ce am ajuns aici? Pentru ca exista o gramada de motive de ce am ajuns aici, hai sa vedem ce este de facut”.

Bineinteles cu terapie, cu lucruri pe care le putem face cu totii, in afara a avea momente din astea critice, ne putem da seama ca acea validare in primul si in primul rand trebuie sa fie in tine. Adica sa ma duc sa ma uit in oglinda si sa pot sa spun “te iubesc Adi, multumesc Adi” si dupa aceea pot sa pun cate filtre vreau eu pe Instagram.

Pentru ca atunci voi sti ca sunt asumat. Asta e felul in care vad eu veridicitatea si ma ajuta sa pot sa continui in aceasta era.

O sa ma duc putin in partea de medical, dar foarte de suprafata pentru ca nu doresc sa intram in detaliile tehnice, desi stiu ca tu nu ai absolut nicio problema sa vorbesti…

Da…

Ai povestit o multime de lucruri din incercarile prin care ai trecut. Am sa rezum doar ca ai avut o tumoare sub creier si ca ai fost operat de doua ori, chiar intre castingurile pentru Vlad.

Toti in viata ne vom intalni cu evenimente radicale – sigur, nu doresc nimanui sa i se intample incercarile prin care ai trecut tu – dar si noi vom avea incercari pe care trebuie sa le depasim… incercarea ta a fost extrema.

Cum ai manageruit pe dinauntru sa poti sa mergi mai departe, pentru ca intre cele doua operatii ai dat un casting si, dupa a doua operatie, ai mai dat un casting pentru “sa fiu frumosul James Bond de Romania”. De unde ai gasit resursele sa mergi mai departe?

Eu cred ca a fost inconstinenta. Am refuzat, sau cel putin o parte mare din mine a refuzat, sa se duca in dramatismul situatiei si in posibilitatile negative. Probabil dintr-un optimism inconstient, dar asta pe mine m-a facut sa nu ma ingrop. Si mi-am transformat tot ce am avut de facut intr-o misiune, si asta practic mi-a dat drive-ul.

Daca stateam sa analizez prea mult – exact sfatul pe care-l dau prietenilor mei atunci cand se despart: sa te tii ocupat. Sa-ti gestionezi lucrurile in asa fel incat durerea aia din spate, sa o constietizezi ca este acolo, dar sa-i dai cat mai putin timp sa te copleseasca.

Sunt momente in care trebuie sa o lasi sa te copleseasca, dar sunt momente in care trebuie sa devii efectiv util, si nu pentru ceilalti, pentru tine in primul rand, chiar daca nu o faci in mod constient, iti impui.

Iesi din casa, sa nu ramai practic tu cu gandurile tale, ci sa faci lucruri intr-un mod activ pentru ca intr-un mod pasiv acasa, sau pe canapea, nu se rezolva mare lucru in situatiile astea de criza.

Cum ti-am si marturisit intr-o conversatie la telefon, am fost foarte uimita ca tu ai facut aceasta marturisire despre probleme medicale; ti-am povestit despre un istoric al meu medical, dar eu nu as povesti in spatiul public nimic care tine de viata mea. Diferenta intre mine si tine este ca, daca eu povestesc astazi ceva, pe mine nu ma baga multa lume in seama pentru ca merg linistita pe strada; daca tu povestesti, esti in toate ziarele a doua zi si toata lumea diseaca dupa reperele lor de intelegere si propria experienta. Care nu are cum sa semene cu experienta ta. Deci te lasi judecat in pielea goala…  De ce ai vrut sa povestesti?

De ce ai vrea o fotografie cand ai medalia nr 1 pusa pe gat. De asta. In momentul in care eu simt ca am castigat si simt ca am avut puterea sa trec peste intamplare, mi-era ciuda sa iau medalia aia si sa o pun in vitrina. Nici macar in vitrina ca despre asta e vorba, sa o pun acasa, undeva, fara sa o vada cineva. Mi-era ciuda sa nu arat lumii ca “bai, uite, I’m a winner”. Si sunt multi care ar putea sa vada asta si sa spuna “daca el a putut, eu de ce nu as putea”. Asta a fost drive-ul meu nr 1, daca vrei intr-un mod ciudat de a ma lauda.

Mi-era ciuda ca aceasta experinta care, mie, practic, mi-a schimbat viata, sa o las sa treaca neobservata, stiuta doar de mine, de apropiatii mei…

Si-am zis eu trebuie sa fac lucrul asta, trebuie sa spun ca sunt out in the wild si a fost o chestie, sunt om ca toata lumea, nu sunt acel super erou, si poate sunt multi care vor rezona si vor vedea ca intr-adevar sunt si alte valente ale unei experiente grele.

adi nartea bazavan webstock 2021 -1

Asta imi aminteste de ceva ce ai tot spus in interviuri “nu-ti plange de mila ca nu ajuta la nimic”. Interviuri care sunt si dinainte de a avea acesta problema, adica tu aveai deja acest mental. Poti sa dezvolti putin mai mult despre ce intelegi prin “nu-ti plange de mila ca nu ajuta la nimic”.

Pentru ca fiecare dintre noi, cand ne e greu, mai simtim nevoia de alint… Si cred ca si tie ti s-a intamplat sa vrei sa vina cineva sa te mangaie pe crestet, la propriu sau la figurat, si sa-ti spuna: ”o sa fie bine”

Da, corect. Cred ca asta vine chiar din educatie, sa nu iti plangi de mila ca nu ajuta. Pentru ca asa este. Plansul din mila mi se pare o victimizare. Si victimizarea mi se pare o unealta pe care nu ar trebui sa o folosim, pentru ca nu esti corect fata de ceilalti. Din punctul meu de vedere, cele mai grele momente ale mele sunt atunci cand eu nu mai pot sa fac nimc si cineva ma ajuta. Alea pentru mine sunt cele mai cumplite momente. In momentul in care nu mai pot eu sa fac nimic.

Si-atunci stai si te gandesti ca acest plans de mila este, din punctul meu de vedere, o tradare a faptului ca tu nu mai poti sa faci nimic cu tine.

Stiu ca am niste arme in debara, nu le folosesc, mai bine stau si ma plang. E ca si cum as avea 200.000 euro in banca si as ofta “bai, asa mi-as dori sa-mi iau o masina”. Atitudinea asta, asa percep eu cand zici ca iti plangi de mila.

Citind declaratia ta m-am gandit ca abordarea este “de ce sa consum energa plangandu-mi de mila, cand pot sa o consum facand ceva care muta intr-o directie constructiva”.

Asta e un derivat, asa este. Pentru ca eu stiu ca am banii aia in banca, dar de ce sa nu-i folosesc, care ar fi principiul. De ce sa nu-i sparg pe toti daca asta vreau sa fac. De ce stau si sa ma lamentez si sa-mi plang de mila cand stiu ca am resurse…

De ce sa nu te duci pana la capat cand stii exact ce vrei. Inseamna ca nu stii ce vrei si plansul de mila nu este despre situatia in sine, ci despre ce cauti tu sa faci, nu stiu.

Am sa mut discutia intr-o zona putin mai pe veselie. Povesteai mai devreme ca la 10-12 ani te-au dat la sport ca sa nu te mai ciondanesti cu sora ta si n-ai visat niciodata sa fii erou in Vlad, prima versiune de James Bond de Romania, insist pe asta mai ales ca vine si noul James Bond acum. (Nartea rade).

Te incurca faptul ca esti atat de cunoscut astazi? Ca nu cred ca mai poti sa mergi pe strada fara sa te stie lumea…

Ma incurca si nu ma incurca. Norocul meu este ca pot avea masca, ochelari, sapca, si de multe ori lumea nu ma recunoaste daca ma imbrac mai sport si atunci nu ma incurca. Si pot sa rezonez cu Carlas…

Si uneori, intr-adevar, ma incurca pentru ca sunt lucruri pe care as vrea sa le fac si nu pot pentru ca, na, voi fi ingreunat de faptul ca lumea o sa ma opreasca pe strada, sau lumea o sa ma judece.

Dar simti o responsabilitate in plus pentru lucrurile pe care le faci in spatiul public?

Categoric… Norocul meu este ca ai mei m-au crescut bine si-atunci, by default, indiferent daca as fi fost sau nu o persoana publica, ma comportam normal, politicos. Si asta e noroc. Pentru ca daca nu as fi avut o educatie buna, lucrurile ar fi putut deriva intr-un fel sau altul.

Si faptul ca lumea se uita aspirational la mine e o responsabilitate foarte mare si atunci revin la faptul ca, daca eu sunt autentic cu mine si nu trebuie sa proiectez o alta imagine cu mine, atunci intr-adevar n-am foarte mari probleme cu aceasta responsabilitate.

Ma gandeam daca simti si o responsabilitate de a face fapte bune, de a transmite mesaje sociale. Sigur, inclusiv marturisirea ta despre operatie a fost manifestarea unei responsabilitati publice, stiind ca o sa-i motivezi pe altii.

Da, asa a fost. Fapte bune am facut dar la anumite nivele. Acum sunt brand ambasador Hope & Homes for Children, primesc tot felul de solicitari pe care nu le pot onora pe toate pentru ca fiecare trebuie verificata, nu pot sa fac o postare sau ceva care sa nu fie real; lucrurile trebuie echilibrate foarte bine.

De asta cumva apelez la ONG-uri care sa ma ajute in momenul in care devin intermediar; dar fapte bune am facut si cand nu eram cunoscut, fapte bune fac si acum. Poate nu suficient de multe, dar e vorba de un echilibru pe care trebuie sa-l ai cumva.

Daca vorbesti de echilibru, si ne indepartam de zona de care vorbim a faptelor pentru altii, ce iti da tie echilibru… Si cu aceasta perspectiva a vietii a unui om care a trecut prin situatii atat de la extreme, intre viata si moarte.

La nivel foarte profund, faptul ca eu sunt AICI si ACUM.

In momentul in care se intampla ceva, fac un pas in spate, respir si zic “Ok, hai sa vedem. Bun, am toate mainile? le am, doua. Picioare am, da; respir, e totul in regula, da… Hai sa o luam de aici.” Asta imi da echilibru. Faptul ca eu reusesc sa ma intorc la mine si sa-mi zic “esti tu cu tine, hai sa vedem ce e de facut”

Urmatoarele prioritati sunt copiii, sotia, familia, job-ul si dupa aceea, daca mai am timp, un antrenament de sqash sau ceva… (rade)

Asta ma ajuta sa te intreb cum arata o zi a ta de filmari si una de nefilmari…

Vreau sa fac doar o mentiune la ideea de dinainte: sa nu creada lumea ca este vorba de egoism, ca eu vreau mai intai sa fiu bine cu mine si dupa aia sa fiu bine cu copiii mei.

Cu copiii tai nu esti bine decat daca esti tu bine cu tine. Fiicele mele vor invata de la mine, iar daca eu nu sunt bine cu mine si am tot feul de lucruri pe care nu le rezolv, ignorandu-ma pe mine de dragul lor, ele asa vor invata si vor face mai departe.

Si atunci vreau sa fiu bine cu mine chiar daca asta implica si sacrificiul suprem pentru copiii mei; dar mi-l asum. E vorba ca pentru a fi mai puternic trebuie sa fii tu ok cu tine in orice situatie.

Si sa revenim la zilele obisnuite… ce vrei mai degraba sa afli: disciplina mea…

adi nartea bazavan webstock 2021

Da. Si pentru cineva care n-a fost pe set vreodata nu stie cat de solicitant este. E un consum emotional si intelectual foarte mare, dar si unul fizic, nu e o operatie pe creier, dar este ceva care te consuma foarte mult… Si a doua zi, sper ca nu e cazul zilei de astazi, sa te duci la alergat…

(Nartea: de aici ma duc la un antrenament)

Iata… deci ce te motiveaza? Eu, dupa o zi ca asta, as vrea sa dorm sau sa am vacanta o saptamana… De unde gasesti resursele pentru asta?

Pentru ca nu simt ca am nevoie de resurse pentru asta, efectiv. Sunt lucruri pe care le fac cu o extraordinar de mare placere si-atunci nu simt ca sunt obosit. In momentul in care afirmi ca esti obosit sa mai faci asta, inseamna ca nu iti place foarte mult lucrul pe care trebuie sa-l faci.

Spre exemplu, ieri am avut intr-adevar patru secvente consecutive foarte grele din punct de vedere emotional, in care Vlad trece prin niste lucruri destul de complicate la capatul razbunarii, sa zic asa. Si-antuci, dupa ce m-am consumat, stateam in masina – pentru ca inainte sa te sun am avut un moment cu mine: Ok, bun, este ora 9. Copiii trebuie pusi la culcare undeva la 9 jumatate, as putea sa o las pe Alina sa le culce pe fete sau sa ma duc acasa si sa ma mai bucur putin de Mara, de fata cea mare pe care de obicei o culc eu in ultima vreme.

Fac aproape o ora pana acasa, gandul meu era sa o prind pe Mara, desigur depindea si de ce voia si ea. M-am pus pe drum, te-am sunat pe tine, am ajuns acasa, am stat cu Mara putin peste program, ne-am culcat la 10 si n-am simtit oboseala decat dupa ce a adormit Mara. Am pus capul pe perna si am adormit instant. Mi-am dat seama cand am pus capul pe perna, cat de grea a fost toata ziua. Pentru ca niciodata nu m-am gandit “ bai, sunt obosit as vrea sa se culce Mara, sa stau si eu linistit cu mine, stii…”

Sau astazi, dupa interviul asta, o sa am o fereastra de doua ore in care as putea sa stau sa nu fac absolut nimic, dar nu imi face placere treaba asta. Imi face placere sa ma duc la un antrenament fizic, unde nu ma consum foarte mult mental, dar ma consum fizic pentru ca nu am mai facut antrenament de cateva zile.

Si atunci daca imi place nu voi fi niciodata obosit. Cred ca e o chestiune de perceptie inversa.

Pentru ca ne apropiem de final, as vrea sa te intreb, ceva ce l-am intrebat si pe Carlas si l-a incurcat, dar asta pentru ca era vorba de modestia lui, si sper sa nu te duci si tu in zona asta de modestie…

O sa fiu sincer, asta pot sa garantez..

Daca ar fi sa-ti multumesti tie, pentru ceva personal sau profesional, pentru ceea ce esti tu astazi, aici, Adi Nartea, pentru ce ti-ai fi recunoscator?

Pentru ca sunt aici. Si pentru ca SUNT. Ma uit la mine si imi spun multumesc mie, nu-mi spun pentru ce. Ca sunt situatii in care, bai da am avut ambitie, nu m-am batut, sau da- am cedat; lucruri de genul asta, pot sa spun: Adi iti multumesc ca ai fost ambitios, iti multumesc ca ai fost inconstient peste anumite etape ale vietii pe care le-ai trecut, pentru ca asta te-a ajutat, iti multumesc ca iti asumi lucrurile pe care le faci si pe care le proiectezi, iti multumesc ca incerci sa fii un parinte bun si un sot bun; si iti multumesc ca se dovedeste ca pare ca esti talent.

Si cam atat. Si, Doamne ajuta pentru inainte. Doamnele ajuta, ca sunt trei acasa. (rade)

Eu iti multumesc pentru relaxarea de a vorbi despre lucruri atat de importante de viata si de moarte, dar si despre unele care par frivole, cum ar fi frumusetea…

Nu e un noroc sa te nasti frumos, am vrut sa te corectez. Sa stii ca daca te nasti frumos este cu doua taisuri foarte ascutite; pentru ca lumea nu se asteapta de la tine sa mai fii altceva in afara de frumos. Si-atunci e o chestie superficiala care nu te ajuta, pentru ca nimeni nu se asteapta sa fii si talentat in ceva.

Multumesc mult pentru dialog.

octombrie 2021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1442
carlas dream cristina bazavan interviuInterviu Webstock 2021- Carla’s Dreams “Tu peste 5 ani sa-ti spui merci pentru ce faci azi.”

Interviu Webstock 2021- Carla’s Dreams “Tu peste 5 ani sa-ti spui merci pentru ce faci azi.”

Aceasta este transcrierea interviului cu Carla’s Dreams pe care l-am facut la webstock 2021. In acelasi panel i-am mai intervievat pe Adrian Nartea si Horia Brenciu (voi posta curand si transcrierile acelor interviuri).

Alte interviuri live, cu public, pe care le-am facut la Webstock de-a lungul a mai multi ani le puteti descoperi aici. Printre intervievati – Andreea Esca, Vlad Voiculescu, Andreea Badala (Murmur), Pavel Bartos, Andrei Selaru, Cornel Amariei,

 Durata de citire a interviului e de 30 min. 

Le multumesc inca o data aici, lui Carla’s pentru ca a raspuns invitatiei, chiar daca a fost un efort in plus pentru el, si a fost atat de sincer si de generos in raspunsuri, dar si lui Cristi Manafu pentru ca de aproape 10 ani imi ofera aceasta platforma de a face interviuri care nu si-ar putea gasi locul in niciun alt program (radio, tv etc)

 carlas dream cristina bazavan interviu

Cum a fost pentru tine aici in Romania la inceput; erai cunoscut la Chisinau, dar nu te stia lumea aici.

Trebuie sa le spun celor care ne urmaresc ca am avut privilegiul sa te cunosc inca din 2013 cand ai venit in Romania, pentru ca prietenii nostri comuni din industrie ti-au spus ca imi place foarte mult muzica ta si m-ai sunat. Am purtat niste conversatii la telefon foarte tehnice despre muzica si despre ceea ce faci…

Ne-am si vazut…

Da, ne-am si vazut in civilie…

Corect, in civilie.

Eu am amintiri despre acea perioada de inceput despre cum cantai in baruri mai mici, stiu despre unul din Brasov. Astazi, cand ai intrat aici, a fost rumoare pentru ca toti te cunosc, dar atunci in anii de inceput nu erai asa cunoscut in Romania. Cum a fost atunci, la inceput?

Greu… Si cand spun greu, am in vedere foarte greu. Eu nu stiu daca e cazul sa intru in foarte multe detalii, dar foarte multe dintre intamplarile pe care le povesteste lumea despre greutatile unui “artist” la inceput sunt adevarate… Insista, te rog, un pic daca vrei sa povestesc ceva anume.

Am aceasta amintire: mi-ai povestit ca ai cantat la Brasov in fata unui public foarte mic.

Nu doar la Brasov, asta s-a intamplat si la Bucuresti. Proiectul era pentru basarabeni, l-a mai vazut cineva – vreun prieten, doi, romani – dar asa de companie, in rest nu ne stia nimeni.

Concertele pe care le-am avut atunci in Romania erau, in principiu, pentru studentimea basarabeana… Primele concerte au fost Iasi, Bucuresti si am mai fost noi prin tara inca un pic, dar nu erau asa de multe. Dupa un timp au fost mai multe. Bine, nu stiu daca sa le numesc concerte, sincer, reprezentatii muzicale poate, pentru ca ele nu erau concerte. Erau niste..  cred ca cuvantul potrivit e aparitii.

Si da, a fost greu. Peste un an jumate cumva de la vremea aia, cred ca ma lasam de muzica in maximum cateva saptamani, o luna. Pentru ca trecuse vremea, eram deja in Bucuresti, eram cu Luci cu Global (n. mea. Lucian Stefan, managerul si fondatorul Global Records), ei tot erau la inceput atunci si inchiriasem noi – ei, nu eu – o vila in nord, in Baneasa. Acolo erau si trei studiouri, adica doua studiouri echipate, si al meu: doua boxe, un laptop si un pat. Si eu am trait acolo o jumatate de an; despre asta foarte putina lume stie, dar cred ca asta a fost un moment in care era sa ma frang.

Dar nu m-am frant, asa ca deocamdata cant…(rade)

Dar pe vremea aceea nu castigai foarte multi bani; astazi esti vedeta de televiziune, proiectul Carla’s – cu toti oamenii din spate – e foarte cunoscut la nivel national, insa pe vremea aceea – stiu povesti de la tine – despre onorariile care nu erau foarte mari.

(Carla’s rade)

Da, nu erau mari. Eu pot sa spun si asta, pentru ca deja a trecut foarte mult timp, a trecut perioada de prescriptie morala pentru a spune asta, mi-era cumva rusine sa spun asta inainte… Nu rusine in sens de vina, dar imi parea ca pescuiesc complimente sau cersesc ceva…

Primul meu onorariu in Romania, am factura pentru asta, a fost de 87 de euro. Atat am primit eu dupa toate cheltuielile, dupa tot tot, atat am facut eu prima data in Romania. Si nu o sa uit asta niciodata. Eu nu spun ca e putin, dar am in vedere ca pentru a creste un proiect era foarte descurajant. Extrem de descurajant.

Si era contextul in care proiectul Carla’s facea bani frumosi la Chisinau pe care tu, de fapt, ii cheltuiai ca sa traiesti in Romania si sa cresti proiectul…

Da, asta e un pic paradoxal, dar eu plecam la Chisinau si cu baietii acolo lucram, nu doar in Chisinau ci in toata Moldova unde eram un pic mai cunoscuti intradevar, si cheltuiam banii pe zacusca si pateu aici… Dar eu stiam ca merita. De fapt, nu stiam, e un cuvant greu “stiam”… simteam ca merita… Pentru ca, din cate intelegeam eu atunci, toate datele pentru a face ceva erau.

Si ti-ai urmat un vis. M-am intrebat daca nu a existat niciodata un moment de ego… Sigur ca este un proiect foarte frumos, o comunitate, ai gandit totul foarte strategic, inteligent si structurat,  dar tu, Sergiu, si nu poate nici Sergiu ca el e purtatorul de mesaj al proiectului, ci omul de acasa, n-a avut niciodata dorinta sa  spuna cine e? Toti avem orgolii, n-ai vrut sa spui “Eu am creat Carla’s Dream”?

Dar eu spun, adica Narcis – ul din mine se simte bine… e ok, are masaje, totul e bine. Asta nu e insa pe o scara larga, dar oamenii cu care eu lucrez stiu. De exemplu, eu tie ti-am spus.  Asa ca orgoliul din mine e bine, e sanatos si bine.

Doar ca sunt si cazuri, care imi par mai mult amuzante decat frustrante, am mai spus chestia asta, ca pot sa fiu in circumstante in care sa fie vorba despre proiect si eu sa fiu de fata fara ca oamenii sa stie. Dar nu-mi provoaca o frustrare pentru ca, cumva, datorita faptului ca pana acum imi pare ca reusim sa facem ceva muzica, partea asta orgolioasa, a oricarui artist in principiu, imi este hranita dar intr-un mod indirect iar pentru mine este suficient. Si in muzica, si in general in orice tine de media.

Cum ai descrie tu o persoana care la 12 ani sau la 16 ani, ia telecomanda in mana, e acasa singura sau singur, in pijamale, se duce in fata oglinzii, sau se imbraca frumos – de duminica, canta, compune ceva – despre mare soare, iubire si dor – si in cap ii vine ideea: “eu cred ca ceea ce am cantat acum trebuie sa auda o tara.” Ce om e asta?

Un om curajos…

Un om extrem de indragostt de sine si de orgolios, un om foarte slab in sens de caracter, un om care cauta solutii simple. Oamenii din domeniu asta in general, si muzica, si teatru, actorie, tot domeniul artistic, sunt de regula oameni foarte slabi. Sensibili, indragostiti de sine – sunt si exceptii, nu spun ca toti sunt asa- , dar daca te uiti mai de aproape un pic, astia nu-s neaparat oamenii cu care vrei sa fii prieten. Astia-s oamenii care pot duce discutia despre ei in orice circumstanta, chiar si intr-un spital de cancer… eu te asigur.

De aceea trebuie sa fii foarte, foarte atent pe cine alegi. Mie imi pare ca, in viitor, lumea o sa fie mai atenta la chestiile astea si o sa inceapa sa aleaga –  nu stiu cum sa ma exprim -, chestiile mai adevarate, care nu-s doar despre ambalaj…

Eu cred ca ideile o sa conduca business-ul si, in general, domeniul acesta mai departe, ideile si nu oamenii. Ca e muzica, ca e teatru, ca e film.

carlas dream

Cu o asemenea intelegere si perspectiva asupra zonei divertismentului, cand ii ai pe copiii acestia care sunt in fata ta la concursurile de talente – cum a fost X Factor cum e Superstar acum – dar avand si background-ul ca ai construit totul pe mintea si pe sufletul tau si n-ai avut pe nimeni in spate care sa te ajute… te emotioneaza vreun copil?

N-am fost chiar singur…

Sigur, ai avut toti colegii din proiect, un colectiv, dar nu ai avut “pile”, nu a venit cineva sa zica “bag bani in asta”, voi ati construit totul pas cu pas, pana ati ajuns ceea ce sunteti.

Circumstantial da, multe decizii s-au luat la rascruce…

Dar te emotioneaza astia micii care doresc sa fie ca tine, sau ca Delia…

Nu. Asta e un vis stupid, ceea ce este de asteptat pentru ca sunt copii. In fine, asta e pozitia mea si cred ca nu o sa o schimb niciodata, sau daca am sa o schimb o sa am argumente bune, dar deocamdata nu am.

Eu cred in puterea de strabatere a talentului, eu nu imi fac niciun fel de griji pentru viitorul muzical, teatral, cinematografic, sau in orice domeniul artistic al Romaniei, deloc nu am niciun fel de dubii ca oamenii talentati sunt… Dar nu toti o sa strabata.

Dar eu nu imi fac nicio grija ca noi o sa avem si anul acesta, si peste 10 ani si cand o sa fim noi batrani, ce sa ascultam. Da, o sa fie si mult noroi, dar si oameni de calitate mereu. Asa ca eu cred ca trebuie depus un efort special pentru asta, si mai e lupta cu lenea asta a noastra, a tuturor, cu ignoranta. Media, inclusiv social media. In rest eu cred ca suntem bine si ne facem probleme in zadar.

Ne urmaresc foarte multi tineri, ce crezi tu, indiferent de cariera pe care o vor urma, ca ar trebui sa citeasca ca sa le fie mai bine… sa se cultive ca sa nu fie ignoranti, cum zici.

Carti, dar nu ziare… carti, dar nu postari sau comentarii.

Nu cred ca, in general, eu ar trebui sa ma exprim pe tema asta. Nu cred ca exista vreo carte anume, eu am cateva carti preferate pot sa vi le spun daca vreti, dar procesul basic e format in doua etape. Daca as avea un prieten sau un frate mai mic, sau un copil baiat de varsta cu care se poate deja vorbi, eu as impune… as depune eforturi, ca el sa urmeze doua procese.

  1. De creare a unui repertoriu de notiuni abstracte care sa-i largeasca orizontul ca el sa poata sa aiba idei nu doar pentru maine, sa poate sa inteleaga lucrurile mai larg pe mai departe.
  2. Deconstructia conceptelor, asta e obligatoriu, ca sa inteleaga esenta cuvintelor pe care le spune. Sa inteleaga “estetic”, sau “bine”, sau cuvantul “relativ”. Nu e suficient sa stii DEX-ul pe de rost…

Stii ca te-am intrebat despre aceasta teorie, despre destructurare care iti da adancime si informare care iti da perspectiva si context, daca tu ai invatat asta la scoala voastra din Chisinau care e diferita de a noastra.

Nu. Nu cred ca e diferita scoala. Putem sa ne uitam in curricula, e acelasi lucru. Asta nu e scoala, asta inseamna prieteni si intalniri cu oamenii vii. Astea-s discutii nu numai despre cluburi, femei, fotbal si masini, asta-s niste dezbateri, infantile uneori, dar care in timp cresc. Astia-s ani totusi, plus experienta, dezamagiri…  Dar asta e o tema foarte trista, noi o sa incepem sa plangem acus…

Asta nu e un proces usor, in schimb premiul il primesti zilnic. Adica nu exista un scop “peste 10 ani o sa iei diploma de nu stiu ce”; nu, in fiecare zi se intampla lucruri, in fiecare zi oricine dintre noi intelege ceva… Relativ vorbind, noi toti suntem prosti comparativ cu cineva si destepti comparativ cu altcineva… Hai sa devenim in fiecare zi un pic mai adanci si un pic mai larg vazatori.

Asta e tot. Un pic.

Dar pentru asta este absolut necesara comunicarea umana. Pentru ca, pentru a observa niste procese si sociale – si vorbim despre influenceri si despre artisti –, este foarte importanta intelegerea a cum se raporteaza oamenii la tine sau tu la oameni. Dar pentru asta e nevoie de perspicacitate, si ea vine din ochi, trebuie sa vezi multi ochi si sa-i compari ca sa poti sa ai o intuitie pentru a manevra mai usor prin viata si prin cariera…

Cand am vrut sa inteleg cum procedezi tu, mi-ai explicat ca la fiecare lucru nou intalnit cauti sa intelegi si te documentezi in profunzime si faci asta zilnic; termenul tau a fost Wikipedia, desi nu te refereai doar la wikipedia. E un antrenament de zi cu zi ca sa capeti aceasta perspicacitate sau aceasta intelegere a contextului.

Nu. Perspicacitatea e un termen care se refera doar la oameni, dar mijloacele de informare – Wikipedia, apropos, s-a stricat; e foarte influentata politic in ultima perioada, dar spre bucuria noastra, domeniile exacte inca nu au fost atinse de ultraprogresivism si asa mai departe si poti sa afle multe lucruri interesante si utile. Oamenii care spun “auzi, mai mare filosof”, o sa piarda in viata.

Eu as recomanda oricarui adolescent sa faca si un pic de filosofie, dar in sensul foarte basic. Sa inteleaga ce inseamna vointa, sa inteleaga ce inseamna negare, nihilism, stoicism, niste lucruri de baza. Dupa asta o sa inteleaga unde el se afla, ce il atrage si asta o sa-l faca mai fericit in viata pentru ca scopurile lui – posibil o sa se schimbe – dar o sa-l defineasca mai mult. O sa stie ce schimbari vrea sa faca, ce cale vrea sa urmeze; el o sa fie mai liber in decizii si mai elocvent in deciziile pe care le ia, mai ales in tinerete.

Asta e o tema atat de larga (ofteaza) intrebarile pe care le pui tu par simple dar nu sunt deloc simple… sunt foarte largi…

Te salvez, ne mutam in alta directie. Ai spus candva ca tu crezi ca social media este depasita. Poti sa explici putin?

Ma rog ea nu este inca depasita, e in firescul dezvoltarii si o sa continue sa se dezvolte.

Ea e depasita in sensul faptului ca inainte, 5- 10 ani in urma, toate trendurile aratau Social Media in urcare, pe toate segmentele. Acum nu… Lumea cauta realul si o realitate mai sumbra e mai bine decat o falsitate frumoasa, cumva. Oamenii de varste… nu tineretul si nici persoanele cu un buchet de flori in poza de profil … se distanteaza putin cate putin. Eu am din ce in ce mai multi prieteni care, da folosesc cumva social media (in afara de lucru care tine de promovare, vanzare si asa mai departe) mai putin pentru ca, daca e mult, e foarte stresant.

Cumva lumea tinde spre o realitate mai intima chiar daca e rece si sumbra, catre o personalizare a lucrurilor. Nu spun ca sunt toti, si nici ca e majoritatea, dar trendul asta se amplifica.  Si eu cred ca in urmatorii 5 ani, hai poate 5 e cam optimist, in urmatorii 5-10 ani, asta o sa fie majoritatea. Si cred ca social media o sa ramama ca pentru cei de pana facultate.

Dupa asta o sa fie atatea cazuri si atatea alte date pentru ca, daca tu petreci 6 ore pe facebook la 35 de ani … mmmm.

carlas-dreams-webstock-2021

Dar tu nu le dai o veste foarte buna celor care vor sa fac o meserie din a fi, a trai din online.

Ce inseamna a trai in online?

Sa monetizeze aparitiile lor din online, sa faca bani din expunerea lor in online.

N-am nimic impotriva. Daca ingustam un pic si folosim alta lentila de analiza pentru asta: lasa-i sa faca. Eu nu sunt impotriva chestiei asteia sub nicio forma. Sunt pentru mersul natural al lucrurilor… dar antiprostie. Asta nu trebuie promovata, dar in momentul in care rasare, creste si infloreste, inseamna ca asta este si noi nu o sa putem sa controlam asta.

Imaginati-va ca noi suntem toti intr-un club antifacebook aici, sau anti Instagram, putem sa numim sala asta sala impotentilor. Nu ai ce face. Noi trebuie sa avem o privire nu agera, dar realista asupra lucrurilor. Si asta o sa sune… si o sa schimb topul cliseelor pe care le-am spus anul asta… dar banii nu-s tot.

E ok o sa facem niste bani, dar ei vin cu un pret, atentie, publicul nu costa ieftin, pe tine personal in viata reala; ma rog, mie mi-e usor ca sunt mascat, dar stiu despre ce vorbesc.

Analizeaza-ti costurile si ia niste decizii care sa tina. Sfatul meu in sensul asta ar fi: tu, peste 5 ani, sa-ti spui merci pentru ce faci azi.

Sa pot sa fac acele lucruri pentru care peste 5 ani sa-mi zic merci, sa fiu mandra…

Poate nu toate, ca nu ai cum sa le faci pe toate, dar sa aiba sens ce faci pentru ca peste 5 ani o sa vina un alt prezent si este foarte important sa faci ceva pentru tine din viitor. Daca nu tot, macar ceva…

Dar diferenta intre a fi Carla’s in Social Media, care este un orientat pe promovare si sales in acel spatiu,  si a fi eu sau un spectator de aici in SM e foarte mare… Tu promovezi un concept, noi ne expunem pe noi..

Ce ne-ai sfatui pe noi – nu e cazul meu pentru ca am 30 de fotografii toate in spatiul public pentru ca asa e felul meu – dar sunt foarte multi tineri care primesc validare din fotografiile lor pe Instagram – ce ne-ai sfatui sa facem  ca sa ne tinem mintile acasa sa nu o luam razna cand dupa o fotografie primesti multe like-uri si te crezi important, sau, habar n-am, te simti bine, poate nu te crezi important…

In primul rand eu cred ca este o greseala sa credem ca asta e doar un efect al consumerismului, nu este. Toata lumea are haine de duminica, fetele cand se duc la intalniri isi pun cerceii mai scumpi si mai stralucitori, toata lumea cand vin oaspeti pune fata de masa mai buna, toata lumea incearca sa para “gospodar”. Si nu e vorba doar de curatenie.

Si nu e vorba doar de Romania sau Moldova, sau de spatiul balcanic sau Est European, e o chestie globala si milenara, nu are 20 de ani. Asa ca ceea ce se intampla acum pe Instagram, cu coltul asta bogat plin de aur si doamne fereste, este un lucru care s-a intamplat mereu doar ca noi nu-l vedeam; el mereu a fost asa…Acum s-a amplificat – si-l amplificam si noi prin discutia asta –  dar eu nu stiu daca e “din pacate”.

Nu cred ca asta trebuieste schimbat, cred ca asta trebuie dus spre maxim ca el sa se omoare singur pe el, printr-o opozitie care o sa apara oricum. Totul e in balanta si oricand va fi, asta e regula regulilor. Lasa-i pe toti sa mearga incolo. O sa apara tot mai multi oameni care o sa inteleaga si o sa simta, o sa aprobe sau o sa aprecieze, aspectele frumoase ale unei vieti mai line, mai personale.

Noi o sa intelegem cat mai repede ca viata e scurta.

Eu nu-mi fac mare griji pe tema asta, lasa-i sa-si faca de cap; si nici nu cred ca trebuie opriti si nu cred ca suntem in pozitia in care sa-i oprim.

Nu, invers: du-te tare.

Dar daca tu ai avea un copil, care ar fi adolescent, si si-ar dori sa se expuna in social media sa fie influencer, cum ai administra aceasta situatie?

Prost. Adolescent ce varsta?

16-18?

Depinde. Eu cunosc lume de 16-18 ani, influenceri, care sunt buni. Noi vorbim de parca toti oamenii de 16-18 ani sunt la fel; nu, sunt diferiti. Asta e o problema. Si se leaga si de viziune, de apreciere sociala. Noi am spus, de exemplu, ca buletinul se da la 18 ani. De ce nu am spus ca se da la 16 ani si 11 luni. E o generalizare.

Dar sunt copii de 16 ani care au ce spune. Da, nu au ce spune pentru cineva de 50 si daca ai 50 sau 45 sau 35 si scrii un comentariu rautacios, “ba esti prost?!”… e absolut irelevant.

Dar el are ce comunica pentru semenii lui, plus de asta, nu uitati inca un lucru: noi nu putem sa ne prefacem ca gandim cu mintea de 16 ani, noi acum suntem ca niste medici la o boala gresita.

Si eu te asigur ca daca un tanar de 16 ani asculta discutia asta o sa ne spuna noua amandorura “habar nu aveti despre ce vorbiti, baieti.” Si o sa aiba dreptate pentru ca noi vorbim in alta categorie decat gandesc ei, dar asta nu inseamna ca ei nu au dreptate. Ma rog, asta nu inseamna ca ei nu sunt sinceri si nu vor binele…

Asa ca chill. Eu cred ca orice fel de implicare, mai ales statala Doamne fereste, este o prostie; eu cred in puterea exemplului si niciodata in restrictii.

Ne apropiem de final, si as vrea…

Stai, sa spun de carte, sa-i bag in depresie…

Te rog

Stimati adolescenti…

“Insemnari din subterana” (n. mea Feodor Mihailovici Dostoievski) ca sa nu mai posteze o saptamana cel putin si “Ganduri catre sine insusi” (Marcus Aureliu); ca-s de moarte.

Dar eu altceva vreau sa intreb se refera nu la proiectul Carla’s, poate nici la Sergiu, ci la omul de dincolo de toate astea si e singura dintre intrebari in directia asta. Daca ar fi sa-ti multumesti tie, personal sau profesional, dar sa-ti multumesti (tu care esti foarte aspru cu tine, foarte dur si analitic, dupa cum a putut sa descopere lumea) pentru ce ti-ai fi tu tie recunoscator pentru momentul care esti acum in viata?

O intrebare care ma provoaca la cel mai narcisist exercitiu: bravo, mai …

Un aspect al caracterului tau care te-a facut sa ajungi unde esti…

Nu stiu, Cristina, eu… Ma bucur ca am muncit, ca n-am lenevit, dar pe de alta parte il urasc si i-as da o palma omului asta ca s-a apucat de fumat; ma bucur ca nu am mers prin cluburi si la jocuri de noroc, dar pe de alta parte i-as da o palma pentru ca nu s-a bucurat de viata; ma bucur ca a fost ascet intr-un sens de hainarit si bling blinguri, dar pe de alta parte i-as da o palma pentru ca si-o distrus sanatatea prin 18 ore de munca, ani…

Asta e atat de … nu stiu, asta e o intrebare foarte intima si foarte complicata, desi iarasi pare foarte simpla; uite tu esti maestru la chestia asta, sincer. Pare totul simplu cand intrebi, la la la, dar la intrebarea asta e foarte greu de raspuns.

Ma bucur ca m-o lasat cu ceva, dar pe de alta parte am si esuat in multe. Cred ca eram mai linistit, poate intr-un sens mai fericit, daca nu exista proiectul asta, dar pe de alta parte am si plusuri, am facut niste bani, niste relatii, m-am ”realizat” ca barbat… Slava Domnului, Sergiu ala de atunci si-o gasit timp sa mai si iubeasca din cand in cand, sa nu-si piarda prietenii; macar atat.

Multumirile mele ar fi mai mult despre ce cred ca putea sa faca si n-o facut, din prostie, decat din lucruri marete…

Sigur ca acum oamenii descopera partea analitica si foarta aspra cu tine, dar reamintesc ca la momentul in care am intrat in sala, pentru ca esti in personaj, a fost rumoare… E parte din succesul tau si n-ai fi ajuns aici daca nu erai, cum spuneai, muncitor. Dar stiu din conversatiile noastre ca nu accepti sa lucrezi cu artisti care nu muncesc foarte mult, care nu sunt foarte perfectionisti, care nu inving lenea.

Da, eu vreau sa te vad ca transpiri, ca suferi si nu intr-un sens rau al cuvantului. Eu nu cred in lucruri usoare. Si chiar daca cuiva lucrurile i se dau mai usor decat altcuiva, si asta e realitatea vietii – noi nu suntem egali-,  eu nu lucrez cu oameni pe jumatate de masura, da. Asta ma enerveaza si ma indispune. Si e o bataie de joc; tu iti bati joc de ceea ce esti. Eu nu o sa fac asta si nu o sa fac niciodata.

Si merg mai departe din ce am discutat noi, ca nu crezi ca e un artist cel care nu-si compune si nu isi creeaza singur, ajutat de oamenii din jur de profesie, sigur. Dar daca translatam asta in zona de civilie, a noastra nu a ta, ca sa fim standardul acesta, ce ar trebui sa facem noi?

Nimic. Noi nu putem face mai mult decat putem face. Vorbim de creativi, mai ales vorbim de influenceri si internet, peste 90% dintre ei fura. Fura, nu se inspira, direct fura.

Tu poti intr-un moment dat sa crezi in minciuna proprie, dar ea nu o sa dureze pentru ca o sa treaca timp si tu nu o sa poti sa-ti multumesti. Sa te mandresti cu sine.

Dar creatorii de content vlogeri, influenceri care au ganduri, sau n-au dar sunt carismatici, eu ii salut si ii felicit. Ma bucur ca exista cat mai multi de alte voi si mai putini furaciosi, asta e tot ce conteaza. Si noi, ca public, putem sa ii abandonam pe aia falsi si sa-i sustinem pe cei buni, chiar daca nu ne plac. Macar sa nu-i pedepsim… asta trebuie sa facem, asta e adevarul obiectiv.

Asta e chirurgie, nu se rezolva cu pastile.

Ai devenit pasional cand ai zis ca sunt unii care fura…

Majoritatea fura, vorbesc de furt, nu de inspiratie. Nu sunt eu cineva care sa-i judece. Furati domnilor, dar ideea este ca asta nu are un rezultat bun in consecinta, nici pentru altii, asta e o lupta continua pentru un balon de sapun.

Sunt si care fura intelegand si ca e doar un balon si o fac numai pentru bani sau alte interese (pentru ca nu pot sa spun cum as vrea sa le numesc)… ok, bravo, prostiti prostimea…

Dar daca totusi intrebarea a fost despre esenta, in asta esenta nu este. E inca o smecherie, dar exista oameni si eu cunosc oameni are sunt talentati care au ce spune, chiar daca eu nu ii inteleg pana la capat, pentru ca e diferenta de varsta… care sunt, nu stiu daca as spune chiar adorabili, dar sunt foarte simpatici si se vede ca fac ceva. Si sper sa faca bani, sa fie cunoscuti in masura in care isi doresc…

O sa incheiem cu aceste ganduri despre sinceritate si cu ceva care mi-a placut foarte mult din ce ai zis: “sa facem lucruri de care sa fim mandri peste 5 ani”

Macar cateva, toate nu putem pentru ca trebuie sa corespundem varstei, nu trebuie sa ne purtam la 20 ca la 30, intelegeti-ma corect. Trebuie sa corespunzi varstei, dar daca nu faci cateva lucruri pentru tine, macar nu face cateva lucruri de care sa-ti para rau… Macar atat si o sa fii mult mai bine.

Octombrie 2021

1822
petreanu bazavan webstockWebstock 2020 interviu Vlad Petreanu – “Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.”

Webstock 2020 interviu Vlad Petreanu – “Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.”

Vlad Petreanu e pentru generatia care are astazi 20-30 de ani, domnul pe care-l aud la matinalul Europa FM si cel pe care-l mai descopera pe blog explicand o alta perspectiva a chestiunilor politice si sociale.

La o iesire in macro in timp, e unul dintre jurnalistii care a reusit sa stea in picioare in meseria asta mai bine de 30 de ani, exprimandu-se in ziare, tv, radio, online, conducand redactii de stiri de televiziune, prezentand jurnale importante de stiri in momente care au scris istorie in Romania. 

Aceasta este transcrierea conversatiei noastre de la Webstock 2020, o editie online, in pandemie, in care eram in sala doar noi si echipa tehnica, iar publicul ne urmarea de acasa.

Daca aveti pe aproape tineri care vor sa se faca jurnalisti, care vor sa fie vloggeri/bloggeri sau sa se afirme online, dati-le sa citeasca aceasta discutie.

octombrie 2020

 

Ai acest parcurs foarte serios, foarte sobru in jurnalism si vii dintr-o familie de istorici. M-am intrebat tot timpul, cat din educatia ta s-a imprimat in munca? Eu zic ca tu esti modelul tocilar, super documentat, super riguros adica nu te duci niciodata la emisiune la radio fara sa stii toate informatiile, background-ul informatiilor pe care le prezinti. Imi cer scuze pentru termen – si eu sunt modelul tocilar..

 

Acum ca ai folosit termenul asta – tocilar – cred ca e cel mai departe posibil de ce am fost eu in scoala cand oscilam intre loaza, copil genial si rebeliunea adolescentina fara rost.

N-am avut note grozave decat la materiile care-mi placeau sau mai bine zic la profesorii care-mi placeau.  Istoria este o poveste spusa cu date riguroase. Adica da, parintii mei erau istorici, mama inca traieste, tata era un profesor care avea darul povestirii, asta era farmecul lui. Povestile mele din copilarie erau povesti din istorie cu voievozii si domnitorii romani, dar si cate un pic despre Grecia Antica, despre Roma si Imperiul Roman.

Cred ca asta mi-a dezvoltat curiozitatea foarte devreme, de a asculta povesti. Dupa aceea, poate printr-un soi de imitatie careia ii cadem cu totii victima fata de parintii nostri, am incercat sa spun si eu la randul meu povesti mai departe.

Eu m-am dus o data pe ascuns sa-l vad pe tatal meu la o ora de istorie, el era profesor universitar, n-am vrut sa stie ca sunt acolo. M-am dus cu inima stransa pentru ca il iubeam foarte mult si aveam speranta de a nu fi dezamagit cumva, stii, sa nu fie vreun profesor din ala bleg si plicticos, asa cum cunoscusem atat de multi in scoala si in facultate. Si tipul era fascinant, adica era o placere sa-l asculti asa cum si eu il ascultam pentru ca povestea frumos, nu pentru ca era doar tatal meu.

Poate de acolo mi-a venit inclinatia asta de supra-documentare pe subiecte care este si o capcana pentru ca intr-un interviu, de exemplu, e foarte bine sa fii super documentat, dar asta te si impinge intr-o zona in care vrei sa si folosesti tot ce-ai aflat si trebuie sa controlezi fluxul interviului foarte bine ca sa nu treci momentele in care interlocutorul tau iti deschide oportunitati, lucruri la care nu te-ai gandit, pe care nu le-ai anticipat…

Daca te tii numai de planul respectiv risti sa pierzi momentele in care chiar poti sa dai o lovitura si trebuie sa inveti sa manageriezi.

Dar te-ai gandit sa predai vreodata jurnalism?

 Eu acum profit ca suntem singuri aici, ma simt foarte bine in dialog cu tine, dar eu nu sunt bun la interactiune, adica am tracul asta, timiditatea fata de interactiunea cu oameni reali.

Sunt ok la interviu 1 la 1, sunt ca pestele in apa intr-un studio de radio sau de televiziune, pot vorbi cu tine, dar Cristi Manafu stie foarte bine ca daca ma invita la Webstock conditia e: “bai, nu ma pune sa vorbesc la oameni, ca nu stiu sa le vorbesc oamenilor”.

Am incercat sa predau cate ceva si am imbatranit ani de zile in orele alea; am ajuns acasa leoarca. Mi s-a parut inspaimantator. Nu stiu, nu inteleg paradoxul asta, cred ca fiecare are nebuniile lui.

Cand intri in televiziune sunt 2 praguri psihologice pe care trebuie sa le depasesti: primul e ca “e ok sa vorbesti cu un obiect”, pentru ca vorbesti la o camera si trebuie sa convingi camera respectiva. Iar asta e impotriva instinctelor si a educatiei ca esti invatat pana la varsta respectiva ca a vorbi cu obiecte este “no-no”, ca nu poti sa vorbesti cu obiecte. Dupa ce treci peste pragul asta trebuie sa intelegi ca in spatele obiectului respectiv se afla multi oameni, sute, mii, in unele situatii poate si milioane si daca treci de asta, esti ok.

Eu nu am avut niciodata problema sa trec de acest obiect, sa vorbesc cu obiecte si sa vorbesc cu ma rog multi oameni in spate, dar daca sunt in sala aici 20 de oameni sunt mort de frica.

 Acum sunt sub 20, deci suntem bine (rade).

Da, suntem super bine, salut (rade) ma bucur ca sunteti in spatele camerei, imi face placere sa va salut pe toti si va multumesc ca va uitati la noi.

Cand te prezentam spuneam ca ai acest background in care te-ai exprimat pe toate suporturile media care exista in comunicare. Mai putin …

Mai putin agentia de presa (rade)

 Exact, da, agentia de presa si mai putin PR si comunicare propriu-zisa …

Da, pai stai ca sunt lucruri diferite.

Sunt, dar tot e o utilizare a unui alt mediu in comunicare. Mai ales in directia in care merge astazi PR-ul. Sunt multi jurnalisti din Romania care s-au dus in directia aceasta. Nu-mi imaginez ca nu ti s-a propus sa faci consultanta politica si PR politic.

 Mi s-a propus, sigur. Dar cred ca sunt lucruri incompatibile.

Observi ca principiile jurnalismului au devenit destul de relative in ultimul timp, dar eu continui sa cred ca unele lucruri nu se amesteca, Si unul din lucrurile cu care jurnalismul nu ar trebui sa se amestece deloc este asta: sa faci consultanta politica sau training media pentru politicieni si in acelasi timp sa faci jurnalism, e o granita care nu trebuie depasita. Pentru ca inevitabil dezvolti un subiectivism pentru niste oameni cu care interactionezi in permanenta.

Eu am fost jurnalist pe politic un timp, multi ani de fapt si acolo te vad si le place de tine si te intreaba: “dar n-ai vrea sa ma sfatuiesti?” Nu e in regula, nu poti sa faci asta, adica e o meserie legitima …

Dar nu exista si tentatia banilor?

Sigur ca exista tentatia banilor, da’ pana la urma trebuie sa te gandesti “bine, dar ce fac?”

Stii si securitatea oferea avantaje, adica nu poti sa accepti bani pentru orice, cred ca fiecare trebuie sa-si stabileasca niste limite, sunt domenii sunt industrii cu care eu nu as interactiona.

As scuza de exemplu pe cineva care este absolut disperat, o mama singura cu 5 copii in prag de evacuare; ok, face pact un cu diavolul pentru supravietuire. Asta da, dar altfel … multumesc nu sunt mort de foame, pot sa-mi castig banii sau macar pot incerca sa-mi castig banii din alta parte si nu neaparat din incalcarea acestor principii.

Daca pot sa-mi respect tot mai mult principiile, cu atat mai bine. Asta nu inseamna ca nu fac ca nu fac publicitate pe blog, ca nu scriu advertorial, dar nu am facut advertorial sau nu am facut publicitate cat timp am lucrat la stiri, pentru ca si acolo e o problema, stiristii nu trebuie sa aiba contracte comerciale. Acum sunt entertainer, viata e mult mai libera din punctul asta de vedere, fac un program matinal de infotainment, de divertisment in care rad, spun glume iar publicitatea pe care o fac eu este marcata intotdeauna.

Nu scriu la comanda, adica trebuie sa scrii asa si asa. Relatia este …”ne-ar interesa, vrei sa scrii despre acest produs sau despre acest serviciu?” Si daca-mi place, ma intereseaza zic : “ok, dar abordarea este a mea, cu verificarile voastre, sunt, dar sunt pe chestiuni tehnice…”

Vlad-Petreanu-si-Cristina-Bazavan-la-Webstock

Revenind la principii si la reguli pe care ti le stabilesti, ai fost redactor sef de redactie de stiri si cand esti manager de presa este mai greu sa iti pastrezi niste principii, pentru ca intotdeauna sunt presiuni…

Ce vrei tu sa spui cred ca este faptul ca oricat de sef ai fi, intotdeauna mai e un sef peste tine intr-o societate.

Sefii tai sunt adesea actionarii daca esti CEO-ul, daca esti cel mai mare si atunci e un consiliu sau actionarii te preseaza in anumite directii, dar in Romania, in trusturile de presa redactiile sunt detinute de patroni care actioneaza si ca sefi.  Nu doar trusturile de presa, sunt echipe de fotbal care actioneaza asa, in care patronul considera ca este si seful echipei cu toate riscurile care decurg de aici.

Acum cred ca fiecare se descurca cum poate, eu am considerat intotdeauna ca fiecare om, angajat are o anumite rezerva de negatii pe care le poate folosi, de NU-uri si in functie de cat de bun esti in meseria respectiva si cat de multe lucruri faci pentru organizatia respectiva, pentru dezvoltarea ei sau pentru functionarea ei corecta, anumarul acesta de NU-uri e mai mare, dar dupa un timp rezerva asta se epuizeaza ca nu poti sa spui nu intr-una.

Poti sa spui “nu” de mai multe ori cand apar diverse presiuni ca ele exista, sa nu ne mintim. Acolo e momentul in care trebuie sa decizi ce faci, daca ramai in continuare dar spunand DA de acolo inainte si ramai pe un statut profesional, de fapt statutul profesional e naspa ca devii o sluga, dar ai un salariu bun… Da, esti sef, esti nu stiu ce….

Sau nu accepti sa te transformi intr-o sluga si viata ta sa devina din ce in ce mai, cum sa spun, o viata in care iti e din ce in ce mai dificil sa te uiti la tine in oglinda pentru ca stii ca si astazi trebuie sa faci un compormis, pentru ca nu mai poti spune NU, ai spus de multe ori NU si depinzi atat de tare ori pe masura ce inaintezi in varsta e si mai greu sa te eliberezi si atunci e o decizie: te arunci, pleci, te desprinzi sau ramai in continuare si spui DA din ce in ce mai des. Am colegi care au ales sa spuna DA, e treaba lor, eu nu am mai vrut sa spun DA, am spus NU.

Asta e raportarea la partea de sus in schema companiei, dar ca sef pe scara ierarhica exista si o raportare la partea de jos, in partea de jos a subalternilor. Un sef are de manageruit o multime de situatii emotionale foarte puternice cu echipa (eu cand am dat prima data un om afara, ti-am povestit, am ajuns acasa si am plans, nu eram pregatita pentru asa ceva).

Cum ai manageruit tu partea aceasta a situatiilor? Oamenii, din perspectiva subalternului, se gandesc: ” ala e biroul sefului, e privilegiat”, nu se gandeste nimeni niciodata la emotiile managerului de acolo.

Exista o diferenta intre lider si manager din punctul asta de vedere si cred ca fiecare trebuie sa se gandeasca cu cine i-ar placea mai mult sa lucreze cu un lider sau cu un manager.

Liderul e ala pe care-l urmezi in batalie, managerul e ala care iti face sa functioneze o organizatie.

Un lider nu iti face intotdeauna sa functioneze o organizatie, pentru liderul ala te arunci si-n foc, dar el ar putea sa te arunce el in foc si sa-i si multumesti. Nu e deloc comod sa fii sef peste o companie, peste o organizatie destul de mare si de emotionala si plina de, cum sa spun, hormoni si de energie cum este o redactie de stiri.

Oamenii de la stiri sunt  super adrenalizati in permanenta. E aproape ca pe front. Intr-o redactie de stiri de exemplu, unde mai exista redactii de stiri ca sunt din ce in ce mai putine, oamenii sunt foarte competitivi si se raporteaza in permanenta la ce fac ceilalti.

De ce au avut aia stirea si nu am avut-o eu; de ce au stiut-o inaintea mea.  Si se autoselecteaza pentru ca daca pierd stiri, o data, de doua ori, de trei, nici colegii nu prea ii mai ajuta.

Si atunci sunt decizii care vin de la sine: “ba, trebuie sa pleci, imi pare rau, nu merge, la revedere”. Sunt alte decizii de acest gen care tin pur si simplu de chestiuni de organizare, de resurse financiare, n-ai ce face, trebuie sa reduci, personalul.

Mai este un tip de concediere exemplara, pe care am vazut-o la un lider de redactie, nu la un manager de redactie care a venit sa preia departamentul respectiv si s-a uitat, a zis :” o sa va fac niste salarii, nu o sa aveti ce o sa faceti cu banii, dar in acelasi timp o sa va pun sa munciti ca niste caini, iubiti-ma” si a doua zi sau a treia zi nu mai tin minte a dat afara o vedeta.  A dat-o afara in mijlocul redactiei, a concediat-o si mesajul pentru redactie a fost: “ba frate, stii ce? Trebuie sa ii dam astuia tot pentru ca daca nu-i dai tot, daca da afara o vedeta, pai pe mine cum sa nu ma dea afara?”

Noi traim intr-un context media care e “tinerete fara batranete”, toate prezentatoarele de la televizior sunt foarte tinere (comparativ cu americanii unde avem jurnalisti care au 70 de ani, care au 80 de ani, care au scris istorie si care au carti despre fiecare presedinti). Noi avem o alta cultura media, sigur avem si doar 30 de ani de presa reala…

Daca te uiti la ce se intampla pe ecran – e foarte bine ca sunt tineri sigur – dar e incercarea televiziunilor sa “intinereasca” publicul. Imi pare rau, nu merge asa, e o incercare esuata. Tinerii sunt mai usor de mutat de colo-colo pentru ca n-au experienta necesara: de la un timp inveti trucurile patronatelor si opui rezistenta. Raman aia mai in varsta  care sunt mai harsiti in rele, care nu mai au NU-uri de spus si incep sa spuna multe DA-uri si vedem ce se intampla in platourile majoritatii talk show-urilor din Romania unde realizatorii de talk show de fapt fac un soi de ping-pong amical cu invitati.

Cat despre relevanta, pana la urma asta e cumva in oglinda cu respectul, stii? Nu pot eu sa spun, sa ma consider relevant; adica eu continui sa spun publicului, sa relatez ceea ce observ si sa le spun care sunt concluziile mele si publicul alege sa consume ce spun eu sau nu.

Dar daca ai microbul asta al povestitorului, al relatarii, sa spui povesti, atunci nu te opreste faptul ca te citeste numai o persoana.

Cand mi-am facut blogul, cred ca sunt 13 ani de atunci, mi s-a parut incredibil 2 lucruri: 1 ca pot sa public orice, fara niciun fel de filtru eu, numai eu cu mine  si 2, ca dupa o saptamana sau doua aveam 100 de cititori.

M-am gandit, bai frateee, sunt 100 de oameni care vor sa ma citeasca doar pe mine. Pe blog eram doar eu si mi s-a parut fascinant, incredibil.

Deci daca ai microbul povestirii, e suficient sa te asculte un om si o vei face, ii vei spune o poveste unui singur om, asa cum tatal meu imi spunea mie povesti, pentru ca asta era microbul lui, sa fie povestitor si probabil ca l-am mostenit.

Sigur au existat in aceasta cariera – care este de 30 de ani – momente in care sa te fi emotionat teribil si sa iti fie greu, la radio sau la TV, sa faci fata emotiei propriu-zise.

Acum, daca esti profesionist iti stapanesti emotiile; pentru ca important nu e sa te vada lumea pe tine cum plangi, tu trebuie sa pui in valoare sau sa oferi publicului pe omul respectiv care produce aceasta emotie. Dar uneori sunt si exceptii, exceptiile intaresc regulile. Uite a fost un astfel de moment, la radio a fost si s-a intamplat  anul trecut…

Noi aveam o campanie la Europa FM care se numeste “Urmeaza-ti visul” care radioul impreuna cu niste oameni minunati si sponsori si public, ajutam copii care au diverse dificultati in viata.

Sunt niste povesti absolut extraordinare si oamenii sunt atat de fericiti si cand vor sa ajute si cand sunt ajutati. Si unul dintre cazuri a fost cu o fetita de 12-13 ani care era bolnava de cancer si era deja mutilata de boala, in sensul in care .avea un picior amputat. Visul ei era sa zboare cu avionul, nu zburase niciodata, voia sa scrie o carte, lucruri de genul asta.

A venit in studio, o fetita extraordinar de frumoasa, cu niste ochi albastri, extraordinar de pozitiva, de energica in conditiile respective. O priveam si ma gandeam cat de cumplita poate fi viata si cat de crud poate fi un destin sa faca asa ceva unui copil – si sunt enorm de multi copii care au astfel de destine cumplit de crude si de nedrepte.

Am discutat si a venit un moment care m-a rupt. Cu ea venisera evident niste oameni sa o ajute si un profesor de-al ei; noi i-am dat cadoul si profesorul a spus ca are si el un cadou si a scos o rama foto in care erau 4 sau 5 fotografii puse.

Alea erau momentele ei fericite din viata ei – 5 momente fericite, asta avusese ea pana la 12 ani, 5 momente in care fusese fericita in viata. A fost un moment greu, mi-am dat seama ca atat de putin a primit copilul asta din partea vietii, atat de putin intr-o perioada a vietii in care trebuie sa te bucuri, sa te joci, sa fii fericit, sa nu ai niciun fel de grija si…aia m-a rupt si, ma rog, am iesit din emisie, si dupa aia m-am ascuns undeva si m-am descarcat pentru ca pur si simplu nu am mai putut. Fata e bine, adica continua sa lupte, asta e lucrul cel mai important, am vorbit cu ea, a zburat cu avionul, a fost in simulator, i-am mai oferit cateva momente fericite.

Daca tu ai avea un copil si ar veni si ti-ar spune: “tata vreau sa ma fac jurnalist, nu blogger, el crescut in epoca digitala vrea sa se faca jurnalist…Ce i-ai spune sa faca sau daca l-ai lasa sa faca meseria asta?

Da, fara nicio indoiala. Uite o sa iti explic de ce sau o sa va spun de ce. N-are nicio legatura epoca digitala. M-ai prezentat la inceput ceva de genul ”a prins ziarele cand erau in print, da rotativ… si dupa aia televiziunea pe vremea cand nu existau televiziuni private in tara asta si dupa aceea bloggeri de cand bloggingul era ceva nou si acum e totalmente fumat si asa mai departe”. Nu…

Conteaza mai putin mediul, asta sunt medii prin care tu te exprimi, Important e mesajul sau, mai bine zis, important e ca tu vrei sa spui ceva.

Revin la ce ziceam despre povestitor. Important e ca tu ai drive-ul asta, ca esti, ca ai microbul cum se spunea pe vremuri, nu stiu daca se mai spune acum, bai ai microbul presei, adica vrei sa te duci sa te uiti, ce se intampla undeva si vrei sa impartasesti cu cineva lucrul asta, sa ii spui uite ce am vazut eu si de ce cred ca e important si de ce cred ca ar trebui sa te preocupe lucrul asta, sau sa te faca sa razi sau poate sa te faca sa gandesti. Asta inseamna jurnalismul…

Ori daca copilul are microbul asta nimic nu-l va opri sa faca asta…

Dar ceva trebuie sa citeasca macar putin … ce sa citeasca?

Sa citeasca tot, sa citeasca orice (rade)  indiferent, asta e un sfat: indiferent de meseria pe care ti-o alegi important e sa citesti cat mai mult, citeste mult, mult si o sa iti dai seama singur in ce directii te duci si ce iti place mai mult.

Asta o sa te ajute sa te orientezi pentru ca atunci cand citesti nu doar ca primesti informatii, dar iti deschizi si mintea. Cititul si calatoriile sunt cele doua activitati umane care pot fi facute relativ simplu si care deschid mintea… cu cat ai mintea mai deschisa cu atat esti mai pregatit pentru experiente noi si dupa aceea sa te adaptezi intr-o lume care se schimba in permanenta.

Spune-le o carte oamenilor pe care ai descoperit-o  recent si care ar fi si pentru ei o calatorie, pentru ca astazi calatorim mai greut.

Uite, ieri am terminat de citit o carte a unui fost ambasador britanic, la Moscova in anii caderii Uniunii Sovietice, dar este o carte pe care o recomand oricui ii place istoria ma rog, despre invazia sovietica in Afganistan. De fapt, despre cei 10 ani de invazie sovietica in Afganistan, e foarte bine scrisa, omul este foarte obiectiv… Acum am trecut la o nuvela de Arkady si Boris Strugatsky. Dar daca vreti o recomandare, cartile care m-au impresionat sau mai bine zis autorul care m-a impresionat profund, in sens emotional in ultimii ani, a fost Svetlana Aleksievici.

Incepeti cu cartea ei despre Cernobîl si daca reusiti sa treceti de primul capitol fara sa plangeti e mare lucru.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, sa iti fii tie recunoscator pentru ceva din viata ta, din ce-ai facut tu in acest timp, poate sa fie personal sau profesional, pentru ce ti-ai multumi?

Uite interesanta intrebarea, nu m-am gandit niciodata sa-mi multumesc mie pentru lucruri, mi s-a parut natural sa fac ce-am facut pentru ca, de exemplu, am refuzat sa semnez un angajament la securitate pe vremea lui Ceausescu si atunci am invatat ca pot sa rezist la presiuni. Dupa aceea am facut chestia asta, mai bine plec sau mai bine spun NU cu orice risc, refuzand diverse avantaje, poftim.

Acum sa nu credeti ca sunt vreun soi de… Doamne Fereste, nu cred ca sunt un model in viata; am si eu lista mea de compromisuri. Dar nu intru in politica, nu cer nimanui sa ma voteze… Cine ma citeste, ma citeste pentru cum sunt eu, nu… nu vreau sa (rade) ma laud cu mine, de asta intrebarea m-a luat prin surprindere.

Cred ca trebuie sa ne fim recunoscatori noua pentru niste lucruri pe care le-am facut bine pentru noi, niste fapte si niste actiuni.

  Pentru ca am fost, pentru ca mi-am urmat instinctul.  Eu trebuia sa am alta cariera profesionala; am facut Inginerie, dar pentru ca am crezut in microbul meu, am vrut sa fiu povestitor si, chiar daca am fost impins de viata si de regim intr-o directie, am stiut sa ma intorc intotdeauna la rolul meu de povestitor, la ce voiam eu sa fiu.

Asta cred ca e o lectie pe care merita sa o inteleaga oricine si sa o aplice oricine: fratilor cand vi se spune “urmati-va visul”, pai chiar asa e, urmeaza-ti visul.

E ca-n dragoste stii, am citit undeva asta, ai multi parteneri pana cand il intalnesti pe acela, stii ca asta este: asta este dragostea ta, stii ca cu omul asta sau cu femeia asta o sa vrei sa imbatranesti.  Asa e si cu profesia. Incearca, fii ok, fii corect in ceea ce faci, nu fura, nu minti, nu…ba dar la un moment dat o sa iti dai seama : asta vreau sa fac! Si atunci fa aia.

Sa incheiem intr-o nota foarte pozitiva si optimista, da-mi o reteta pe care as putea sa o fac eu, stiindu-ma cum sunt ca nu petrec mai mult de o… jumatate de ora in bucatarie, adica nu zi ceva super complicat, ceva pe care sa-l poata face toata lumea in acest weekend.

Oricine poate sa gateasca, sa stii, nu exista ca nu pot sa gatesc… Trebuie doar sa dai gres de suficiente ori ca sa intelegi unde gresesti (rade). Cu paine sau fara?

Pentru mine fara, dar hai sa zicem cu paine pentru public. 

Bine, atunci uite iti dau ceva de se face pentru sambata dimineata. Dar va duceti vineri si luati doua avocado d-alea care sunt gata ripe si niste ricotta sau urda si va mai trebuie si lamaie si ulei de masline si paine de buna calitate.

Nu luati toast, luati niste paine adevarata, paine taraneasca daca se poate. 2 felii de paine daca aveti toaster, daca nu va descurcati, pe care le taiati si le puneti impreuna in toaster si ele se vor praji pe o parte, sunt semi-toast, se prajesc pe o parte si in mijloc raman fragede si cand faceti ce va zic eu, puneti compozitia pe partea prajita, atunci cand o sa muscati, muscati din partea soft si aici in mijloc va fi crunchy, da?

Paine de buna calitate, nu prostii si aici puneti asa: putin ulei de masline pe toast-ul ala, feliute de avocado pe care puteti sa le apasati nitel, deasupra ricotta sau urda, niste suc de lamaie, poate si inca un strop de ulei de masline si niste frunze de busuioc.

 Si acum tot publicul a lesinat de pofta iti dai seama (rade)

…(rade) sau feliuta de ceapa murata, ceapa rosie murata. Vreti sa va dau reteta? (rade)

Se ia un borcan de iaurt, se mananca iaurtul, se spala bine-bine de tot borcanul, ceapa rosie se taie feliute foooarte subtiri, se pun toate in borcanelul respectiv impreuna cu niste frunze de dafin, piper si daca aveti piper boabe si niste chilli, se toarna pana la jumatate otet, de buna calitate si asta, apa fierbite se pune capacul, se da la frigider, s-a mai racit nitel si a doua zi dimineata obtii niste feliute d-astea care sunt crunchy, dulci, mmm putin picante, numai bune de pus pe sandvici.

Si daca vrei fara paine folosesti jumatate de ardei gras, dar zic ca merita putina paine

 

Stii ce e foarte simpatic? Am vorbit foarte mult despre jurnalism, erai foarte serios,
iar acum ti s-a schimbat expresia fetei  vorbind depre retete si ingrediente… Acum cand ai vorbit despre mancare esti Vlad Petreanu pe care-l stiu din civilie

Nici nu stii cat de mult muncesc la sport si la astea ca sa pot sa mananc tot ce vreau, nici nu stii cata munca e in spatele  acestui hobby (rade)

Iti multumesc foarte, foarte mult Vlad pentru aceasta intalnire.

1245
laurence dunmore kobe bryant johhny deppCu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cu regizorul Laurence Dunmore despre noul spot al Retelei de Sanatate Regina Maria, despre Johnny Depp, John Malkovich si Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania –

Cand ne uitam la spoturile publicitare din programele tv, rareori ne gandim la cine e regizor, ce poveste de viata are el, de ce a acceptat un asemenea proiect.

De cateva zile ruleaza pe tv un spot foarte emotionant al Retelei de Sanatate Regina Maria legat de lupta pacientilor cu cancerul. E filmat si realizat foarte atipic, diferit de ce avem acum in publicitate la tv.

 

El este realizat de Laurence Dunmore, un regizor britanic care a facut si filmul The Libertine cu Johhny Depp, Rosamund Pike si John Malkovich, dar si o parte din reclamele care-l au protagonist pe Kobe Bryant pentru Turkish Airlines.

Am vorbit zilele trecute cu Laurence Dunmore, despre implicarea in acest proiect, despre Libertinul, despre Kobe Bryant si… despre ce va filma in curand in Romania

LaurenceDunmoreheadshot

Noul tau proiect in Romania pentru Reteaua de Sanatate Regina Maria spune o poveste emotionanta despre cum ne luptam cu cancerul. Ce obiectiv ai avut cu acest spot, pentru ca arata ca un film, cu montaje speciale, scurte, dinamice.

Am vrut sa aratam o noua atitudine, despre empowerment, despre a sta alaturi de pacient in timp ce el preia controlul in lupta cu cancerul, in relatia lui cu boala sau cu tratamentul pe care-l face. Este despre a da mai multa expunere ideii ca doctorul si pacientul sunt o echipa intr-o calatorie pe care o fac impreuna, dar e si despre puterea individuala a fiecarui pacient, e despre suportul pe care-l primeste ca sa poata sa preia controlul asupra propriei Vieti.

Felul in care e filmat si montat imi aminteste de Gaspar Noe. De ce ai ales directia aceasta?

Abordarea a fost aleasa pentru a sustine ideea agentiei si viziunea clientului. Au vrut un film cu imagini puternice care sa fie in legatura cu aceste emotii. De asta arata ca o calatorie intr-un rollercoaster care, ca si in viata, merge de la diagnostic la tratament si apoi la recuperare.  Am incercat sa folosim imagini care – pe de o parte – erau ca niste metafore, dar – pe de alta – ilustrau emotiile puternice.

Sunt foarte flatat ca il amintesti pe Gapar ca referinta, imi place sa cred ca e o surpriza acest nou limbaj care nu e folosit doar ca efect ca sa creeze senzatii in public, dar e utilizat ca sa transmita o emotie. Pentru ca aceasta calatorie in lupta cu cancerul este literalmente un drum care iti redefineste viata.

Cancerul e o boala foarte complicata si foarte prezenta in viata multora dintre noi. Ai avut oameni din apropierea ta care s–au luptat cu aceasta maladie?

Da, in familia mea si intre prietenii apropiati sunt oameni care s-au luptat cu cancerul. Am vazut povesti uimitoare de lupta cu aceasta boala, chiar recent am fost martor si al unei lupte pierdute. E o poveste cu care ma pot identifica, nu direct, dar o stiu din perspectiva apropiatilor mei. Si inteleg complexitatea emotiilor si parcursul complicat pe care-l face un pacient in lupta cu cancerul.

Nu e prima ta colaborare cu Romania; esti cel care a facut spotul despre fotograful Samuel Marza care a realizat fotografia de la Unirea din 1918. Cum ai ajuns sa faci acel proiet? Pentru ca, banuiesc ca acum faci proiectul Regina Maria in continuarea colaborarii in Romania.

Nu stiu de ce a venit la mine proiectul cu Samuel Marza. Prietenii mei de la Multimedia Est mi-au trimis acel scenariu care a fost gandit ca un trailer pentru un film foarte mare. Am fost foarte norocos pentru ca voiau un povestitor in imagini si au vazut ca munca mea ar putea fi calea potrivita pentru a fi spusa aceasta poveste.

Pentru ca este o poveste istorica, si foarte importanta, m-am simtit obligat sa onorez cum se cuvine memoria lui Marza si celebrarea unui moment foarte important din istoria Romaniei. A fost despre respectul si iubirea pe care le am pentru istorie in general, apoi dragostea mea pentru Romania – care e o tara minunata.

Asta e partea frumoasa a ceea ce facem noi ca regizori, pentru ca atunci cand filmezi intr-o tara nu mergi doar sa filmezi si gata. Nu zici doar uite ce mancare buna, ce oras fumos si ce cladiri frumoase, oamenii frumosi. Ajungi acolo si vrei sa intelegi cultura si istoria tarii ca sa poti sa-ti faci treaba cat mai bine si  e o oportunitate frumoasa sa descoperi lucruri noi.

Ce lucrezi acum?

Acum lucrez la cateva reclame, pentru ca asta e parte din munca mea zilnica, dar mereu am in background munca mea pentru film de lung metraj – cinema sau tv. In acest moment am 3-4 proiecte pe care sper sa le pun in lucru in urmatorii 2-3 ani, care sunt o combinatie intre film de lung metraj si serial de televiziune. Si discutam acum ca o parte din proiect sa fie filmat in Romania pentru ca Bucurestiul si studiourile pe care le aveti acolo se potrivesc foarte bine cu povestea care e in mai multe locatii europene.

libertinul 1 libertinul

Priml tau film – Libertinul – a fost foarte frumos, nu doar ca poveste, dar si in termeni de imagine. Daca imi permiti, as spune ca imaginea mi-a amintit de Regina Margot a lui Patrice Chereau…

Am lucrat cu un director de imagine care e un foarte vechi prieten al meu; am crescut impreuna, am facut filme impreuna, reclame si videoclipuri. Alex Melman a facut imaginea si e cel care a facut si imaginea pentru clipul cu Samuel Marza.

Am stabilit impreuna cu Alex ca nu era timpul necesar, si nici nu aveam banii, sa folosim luminile asa cum se folosesc in cinematografia clasica. Asa ca am folosit lumina naturala si lumina de la lumanari aprinse. Toate imaginile de la interior au lumina obtinuta din diverse variante de lumanari aprinse. Uneori foloseam candelabre care aveau foarte multe lumanari.

Filmul e iubirea mea, amanta mea, e totul pentru mine. Filmul imi creeaza oportunitatea de a arata cum simt eu ca as putea spune povesti. Unul dintre lucrurile care mi-au placut foarte mult la Libertinul a fost sa muncesc cu actorii de un asemenea calibru. Am invatat foarte mult din lucrul cu Johhny Depp, Samantha Morton, Rosamund Pike, John Malkovich… Experienta lucrului direct cu ei este cel mai important lucru pe care le-am invatat in cinematografie. Pentru ca poti sa lucrezi cu o echipa geniala sa creezi sentimente prin poveste, o energie din costume sau decoruri, dar actorii sunt cei care transporta emotia si te duc in acea poveste. Si cand ai asemenea actori si le dai spatiul sa creeze alaturi de tine, e o experienta umitoare. De asta vreau sa mai fac alte filme, sa retraiesc experienta de a produce emotii cu ajutorul actorilor.

Pentru ca mentionezi magia de a lucra cu actori, nu pot sa nu te intreb cum gasesti calea de mijloc sa lucrezi si cu cei care nu sunt actori. Si aici ma gandesc la celebra ta colaborare cu Kobe Bryant. Cum l-ai facut sa se simta confortabil pe set, un sportiv care nu are rutina unui actor…

Cel mai simplu sa faci pe cineva sa se simta bine e sa te conectezi la dorintele lui. Nu poti sa fortezi pe nimeni sa joace pe ecran ceva in care nu se simte confortabil pentru ca se va observa. Daca regizezi pe cineva cu personalitatea lui Kobe, care e unul dintre cei mai frumosi oameni cu care am lucrat – era generos, amuzant, inteligent – tot ce ai de facut este sa-l pui intr-o lume pe care o intelege, sa-i explici povestea si scenarul si sa-i spui “Distreaza-te. Cand o sa simt ca e ceva ce putem adauga  in poveste, am sa-ti dau indicatii, dar distreaza-te in acest context”.

Si asta am facut: l-am observat cum se distra, i-am dat doar mici indicatii si ne-am facut treaba. E despre a crea o lume comuna.

Cred ca, de fapt, poti sa creezi foarte repede o relatie de incredere cu ei

(rade) Da, dar asa merg lucrurile pentru ca e o munca foarte intima. Camera e un lucru foare intim, se spune ca iti poate prinde sufletul. Si ca un film sa aiba succes chiar trebuie sa de uiti dincolo de vorbele actorilor si sa le prinzi sufletul.

Cum ai gasit echilibru in lockdown, in perioada de izolare totala?

Nu sunt foarte sigur ca am gasit un echilibru in acea perioada de izolare totala. Am devenit bucatar, om care face curatenie in casa, gradinar. Am pictat multe ferestre. Vremurile acestea ne dau o sansa sa reflectam la ceea ce e cu adevarat important, sunt vremuri pentru a invata pentru ca fiecare dintre noi sa putem merge mai departe cu un alt bagaj emotional si de cunostinte.

Uite un exemplu bun. Am filmat spotul Regina Maria imediat dupa lockdown. Si eram atat de dornic sa fac filme din nou. Imi lipsise atat de mult lumea de pe set, din spatele camerelor, si am venit in acest proiect cu o cu totul alta energie. Poate de asta am avut curaj sa fac cu totul altceva decat in celelalte proiecte ale mele. Era tehnica mea, erau aceleasi indicatii ale mele catre actori, dar erau si energia si dorinta de a face din nou film dupa o perioada in care am reflectat la propria persoana si propria munca.

2642
sanatate-emotionala-pandemie-3-1024x538La un an de la declansarea pandemiei in RO o perspectiva asupra mintii noastre.  Psiholog Dr Gina Chiriac: “Nimeni nu ne poate face furios, anxios. E doar o interpretare a mintii.”

La un an de la declansarea pandemiei in RO o perspectiva asupra mintii noastre.  Psiholog Dr Gina Chiriac: “Nimeni nu ne poate face furios, anxios. E doar o interpretare a mintii.”

E un an de cand am constientizat – pe cai oficiale si prin interdictii de deplasare – ca pandemia aceasta inseamna o schimbare importanta pentru noi. In primele zile de lockdown prea putini au fost cei care s-au gandit la impactul emotional asupra noastra si care vor fi efectele emotionale.

La un an distanta, intr-o continua avalansa cu stiri despre morti, restrictii, adaptari la situatii grele, mintea noastra e mai obosita chiar daca poate am muncit mai putin.

Imi pare rau ca autoritatile vorbesc prea putin in aceste zile despre o recuperare emotionala, ii inteleg ca au alte prioritati – vaccinarea, numarul mare de infectari – dar felul in care multi oameni si-au trait emotiile in anul acesta va lasa multe urme in cateva generatii.

E motivul pentru care am vorbit cu una dintre cele mai lumitate minti ale psihologiei noastre, dna doctor Gina Chiriac – fondator si președinte al Asociatiei Române de Psihoterapie Integrativa, presedinte al Institutul European de Studii pentru Terapia Copiilor si Adolescentilor, cea care a adus in Romania psihoterapia integrativa (o modalitate terapeutica care integreaza corpul, mintea si emotiile)

Va rog sa cititi pe indelete cu obiectivizarea propriilor ganduri din mintea fiecaruia. Chiar cred ca aceasta perioada poate sa fie un inceput pentru a ne uita altfel la mintea noastra, fiecare dintre noi.

dr psiholog gina chiriac

 

Cum credeti ca ne-a afectat emotional acest an de restrictii generate de pandemie?

Cercetarile din neurostiinta arata ca noi avem un principiu 60- 70.000 de ganduri pe zi. Si pentru ca avem atat de multe ganduri zilnic ar fi bine sa stim ca sunt, in principiu, aceleasi ganduri, iar mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut din care se construiesc imagini.

Din nefericire, toate aceste descoperiri moderne ale neurostintei inca nu au ajuns la publicul larg deoarece sunt cercetari foarte recente de cativa ani. In contextul acestor descoperiri, intelegem ca  mintea noastra traieste foarte mult din cunoscut si contextul exterior ne influenteaza foarte mult necunoscutul.

Deoarece corpul uman nu face diferenta intre imaginar si realitate, noi repetandu-ne mereu si mereu aceleasi ganduri, nu mai avem aceasta constienta prezenta – cum ca gandurile pe care le avem nu au, de fapt, legatura cu momentul prezent.

De aici apar o serie de probleme.

Desi pandemia este posibil sa fi scazut din intensitate, noi nu o percepem in felul acesta, noi o percepem exact asa cum era acum cateva luni cand era – sa zicem – momentul de criza. Si-atunci agitatia, stresul, nelinistea, nemultumirea, furia pe care e posibil sa le avem pentru ca nu mai facem anumite lucruri este posibil sa ne influenteze si sa ne streseeze la fel de mult, fara ca noi sa realizam.

Practic, dvs spuneti ca noi suntem atacati de propria minte zilnic prin 70.000 de ganduri, dar care provin din aceleasi multimi stocate in mintea noastra…

90% din aceste ganduri, cercetarile au aratat, sunt gandurile pe care le-am avut in ziua trecuta sau acum cateva luni pentru ca mintea noastra este o colectie de amintiri din trecut. Mintea este creierul in actiune.

Si eu cetatean obisnuit ce fac cu aceasta informatie, cand nu am antrenamentul de a merge la psiholog si de a lucra cu mintea mea… cum ma apar…

Cel mai important lucru este sa invatam sa ne detasam de gandurile noastre. Ce mi-ar placea sa intelegem si sa invatam cu totii este ca noi nu suntem mintea noastra. Si sa percepm mintea, din afara, ca un observator.

De exemplu, tehnicile din Asia, Buddhism-ul zen de acum cateva mii de ani pana la cercetarile moderne din vestul Europei arata ca observatia acestui fapt – ca noi nu suntem mintea noastra – ne ajuta sa nu ne mai confundam cu gandurile noastre. Pentru ca tendinta noastra este nu sa le observam, ci sa le credem ca sunt adevarate.

Ar fi bine sa invatam ca ele nu sunt in totalitate adevarate.

Pema Chodron, o calugarita buddhista foarte draga mie,  spune ca o furie sau o suparare genereaza un impuls in organismul nostru care dureaza nu mai mult de 90 de secunde, restul e vocea noastra din cap care reimagineaza situatia si intretine/ hraneste emotia.

Este foarte adevarat si cercetarile moderne au confirmat aceste tehnici stravechi din buddhism. Aici este locul unde neurostiinta intalneste mostenirea pe care ne-a lasat-o aceasta cultura estica extrem de avansata.

Ca sa intelegem: un gand declanseaza cortizol. Atunci suntem – ca sa avem o harta – in zona inferioara a creierului, in creierul acela reptilian imi place mie sa spun, stravechi, unde ni se activeaza instinctul de supravietuire. Corpul nostru secreta cortisol pentru ca atunci cand eram amenintati de un animal salbatic, trebuia sa fugim. Asa suntem noi creati, aceasta ne e biologia, este ca un boost de energie, ca si cum am pune mai multa benzina in rezervor.

Ei bine, de aici pana la pericol sau a ne confrunta real cu un pericol e distanta de mii de an. Atunci aveam nevoie sa fugim ca sa ne aparam, dar acum o stire de la televizor, de exemplu, ne activeaza acelasi instinct de supravietuire si noi nu realizam ca nu mai suntem acolo in jungla sa alergam.

Acea calugarita avea foarte mare dreptate. Corpului ii ia doar 90 de secunde sa metabolizeze adrenalina, cortisonul secretat de acest gand. Nenorocirea este ca noi ne repetam din imaginatie acelasi si acelasi lucru, desi in exterior nu mai exista acest pericol.

Creierul uman nu stie sa faca diferenta intre imaginatie si realitate. Este posibil ca noi sa nu mai fim in contact in exterior cu acel stimul care ne-a provocat o stare de spaima, de anxietate, nemultumire sau frustare si totusi in mintea noastra sa repetam la infinit. Si atunci iata cum apar bolile, sau stresul.

Dvs cu experienta dv si cu nivelul dvs de constienta ridicat fata de medie, ce ati facut in perioada de lockdown, cum ati primit ceea ce ni se intampla cand eram cu totii inchisi in casa?

 

La inceput m-am panicat ca toata lumea.

Si as vrea sa invatam cu totii sa fim foarte onesti si autentici. Este un indem la autenticitate. Era firesc sa ne speriem.

Era prima data in viata cand m-am confruntat cu o asemenea situatie. Cu o saptamana inainte eram in America la o conferinta, unde tocmai vazuzem cum NASA prezinta un program despre cartografierea creierului. Si eram foarte fericita ca il aduc in Romania.

Imaginati -va ca dupa nicio saptamana de la toata povestea asta atat de moderna pentru sistemul meu de credinta, pentru creier, ma vad pusa in fata unei pandemii.

La inceput mi-am imaginat ca totul o sa decurga repede si foarte normal. Insa pe masura ce vedeam amploarea pe care o iau lucrurile, am inceput sa realizez ca, de fapt, nu este ceva cunoscut. Si atunci creierul meu  -intrand in starea de necunoscut –  s-a panicat.

Foarte rapid am updatat tot ceea ce stiam la situatia de criza pandemica. Si am inceput sa tin webinarii pentru ca colegii mei pe care ii am in supervizare, sa invete sa lucreze cu astfel de probleme.

Asta facem noi in permantenta: practic am fugit in ceea ce stiam sa fac – in munca. Dupa 4-5 luni, dupa seminarii saptamanale cu 100-200 de colegi, aparitii la tv, eram deja obosita. Atunci a fost momentul in care m-am oprit si m-am intrebat: oare ce fac eu aici? Nu pot sa am un viitor predictibil, pentru ca omenirea nu a trait pana acum aceasta situatie.

M-am oprit si am luat vreo 3 saptamani de pauza. In care nu am mai facut nimic si abia dupa ce mi-am linistit sistemul nervos  si am inceput sa observ ce se intampla, am stiut sa ma ajustatez la ceea ce se intampla.

Chiar si mie ca specialist in domeniu sanatatii mintale mi-a fost destul de greu sa inteleg ce se intampla si sa ma uit la situatie, nu cu neliniste neaparat, ci in starea de curiozitate, incercand sa ma protejez de toate aceste informatii.

Dar in aceasta perioada sunt oameni care nu-si mai gasesc locul, se invinovatesc ca, din cauza presiunii, simt ca nu mai au acelasi nivel de reactie la munca, poate simt depresia si sunt necajiti pe ei ca ii incearca aceasta stare. Ce sa faca?

Cel mai bun lucru pe care-l pot face este sa se detaseze de context si sa se detaseze de gandurile lor. E foarte simplu de spus asta, dar se obtine prin practica.

Tehnica cea mai simpla si concreta pe care o putem recomanda este aceasta: sa incepem sa practicam constienta –  la ce ma gandesc eu in acest moment? Si apoi sa punem intrebarea. Este adevarat ceea ce gandesc eu/ ce se intampla cu mine in acest moment?

Adica se ne obisnuim sa avem aceasta metoda de introspectie pentru ca gandurile ne pot fura imediat. Si intradevar 10% provin din exterior, 90% din imaginatie.

Cei care citesc aici aceasta informatie, daca ar invata sa se intrebe “oare este adevarat ceea ce traiesc eu acum?” ar face primul pas spre mai bine.  Pentru ca emotiile noastre nu sunt generate pe baza realitatii. Nimeni nu ne poate face furios, nimeni nu ne poate face anxios, nici nu ne poate face sa fim suparati. Obisnum sa spunem “din cauza ta sunt suparat”, nu este adevarat e doar o interpretare a mintii mele.

 

Acum ascultandu-va ma gandesc la situatii in care particip la acelasi eveniment si am perceptie, reactie diferita de a cuiva de langa mine.

Exact. Despre asta e vorba. Emotiile iau nastere pe baza perceptiior noastre despre realitate si nu pe baza realitatii din interiorul nostru.

Sa luam ploaia care e un fenomen pe care noi nu-l putem controla.

Daca la 2 ani prima ploaie din viata noastra sa zicem ca ne-am imbratisat cu vecinul de la bloc si a fost o ploaie de vara eu am sa-mi formulez un “program” fara sa stiu de ce o sa-mi placa ploaia tot restul vietii. Insa un alt copilas care a trait o experienta neplacuta – sa zicem ca a racit la prima ploaie din viata lui si a facut injectii, atunci o sa-si inregistreze ca ploaia fiind neplacuta.

Si atunci avem acest filtru cu care vedem lumea – 95% din filtru e din ce am trait, din perceptiile trecute, doar 5% este constient.

Percetiile noastre dau emotia si nu realitatea obiectiva. Cu alte cuvinte, realitatea obiectiva este un teritoriu. Iar emotiile mele iau nastere pe baza perceptiilor mele despre acest teritoriu.

Cum putem sa-i invatam pe copii sa aiba o educatie a propriului gand?

Ar trebui sa incepem prin a-i obisnui de mici sa observe, sa-i invam ce e acela un gand, desi este o notiune abstracta. Sa facem diferenta intre ganduri si emotii, adica sa recunoasca o emotie, sa recunoasca starea de frica, starea de bucurie. Macar emotiile fundamentale. Apoi sa le activam in relatii empatia. De exemplu, daca cineva isi pierde o minge si copilul nostru o gaseste si vrea sa o ia casa, ii putem pune o intrebare “cum crezi ca te-ai simti tu daca ti-ar pierde mingea si alt copil ti-ar lua-o?”. Noi trebuie sa invatam sa cultivam aceasta inteligenta emotionala la copiii nostri.

Credeti ca vom invata ceva special din aceasta perioada?

Cuvintele acestei perioade sunt adaptabilitatea si flexibilitatea. Important e sa mergi cu valul, nu sa te opui, pentru ca tendinta noastra este sa mergem in cunoscut si sa cautam repere ale unei vieti pe care am avut-o. Ori iata ca nu despre asta e vorba. Pentru ca nu mai avem cum sa fim impliniti cu stilul de viata pe care l-am avut inainte de pandemie.

Sa luam in calcul si partea buna care exista in aceasta perioada, pentru ca sigur exista si o parte buna; nu mai muncim atat de mult, cu siguranta ca exista niste plusuri. Daca ne-am face o lista cu plusurile pe care ni le-a adus perioada asta, dincolo de toate frustrarile si nemultumirile, s-ar putea sa devina interesanta aceasta perspectiva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3992
Andrew Georgiou eurosport crop fb1Interviu Exclusiv Andrew Georgiou, CEO Eurosport: “A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona Halep la Aeroportul din Bucuresti” –

Interviu Exclusiv Andrew Georgiou, CEO Eurosport: “A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona Halep la Aeroportul din Bucuresti” –

Zilele acestea, ne-am petrecut nopti si dimineti uitandu-ne la Eurosport sau pe Eurosport Player pentru meciurile Simonei Halep la Australian Open, primul Grand Slam al anului.

Chiar in perioada turneului am avut privilegiul sa fac un interviu exclusiv cu domnul Andrew Georgiou – CEO Eurosport – despre evolutia transmisiilor sportive, aplicate pe tenis pentru ca asta inteleg mai bine, dar si pe ceea ce va urma la Jocurile Olimpice unde Eurosport are un studio in care, prin VR – AR, sportivii pot muta din ecranul plat in 3D orice miscare pentru a arata ce au executat si unde a fost bine sau nu.

E absolut SF pentru noi, dar e foarte incitant si ne da posibilitatea sa intelegem incredibilul efort pe care-l fac sportivii in timpul competitiilor.

Cred ca noi, romanii, abia asteptam sa intelegem mecanica din spatele salturilor la gimnastica. La sfarsitul interviului am sa las un film demonstrativ cu aceasta tehnologie, acum o discutie aplicata pe Romania cu dl Andrew Georgiou care cunoaste foarte in detaliu piata noastra.

  

Romanii iubesc tenisul, in special datorita Simonei Halep si a lui Horia Tecau, si multumita Eurosport, anul trecut l-am avut in Romania pe Mats Wilander. E un semn ca Europort acorda atentie fanilor romani. Aveti si alte planuri in ceea ce priveste Romania?

Romania este o tara prioritara pentru Eurosport si suntem total dedicati sa le oferim cele mai bune servicii milioanelor de fani pasionati de sport din tara dvs. Am stiut intotdeauna ca eroii nationali sunt cei care sunt adevaratele motivatii pentru fani si ca ei ii fac pe spectatori sa fie implicati total intr-un sport. E ceva ce observam in Romania dar si in toate celelalte teritorii, in toate sporturile si in special in timpul Jocurilor Olimpice in toata Europa.

Avand aceasta experienta, am fost incantati si bucurosi pentru telespectatorii nostri romani cand Simona Halep a avut meciuri exceptionale si a castigat titluri de Grand Slam. Au fost momente minunate in sport, nu doar pentru tara dvs.

Dupa ce Simona a castigat Wimbledonul anul trecut, trebuia sa celebram alaturi de fani aceasta realizare. A fost un privilegiu pentru Eurosport sa organizam un “bine ai venit acasa” special pentru Simona la Aeroportul din Bucuresti si sa ajutam organizarea la ceremoniei in care Simona a aratat trofeul miilor de fani din oras.

Si e doar inceputul. Pentru ca intarim promisiunea noastra fata de fanii din Romania cu o noua intelegere pentru a prezenta Wimbledon pentru inca 4 ani in acest teritoriu, dar si prin a adauga la transmisiile noastre meciuri din turneul ATP. Pentru fanii tensiului, Eurosport este “casa tenisului”

Ce pregatiti pentru jocurile Olimpice?

Eurosport este onorat ca va fi casa Jocurilor Olimpice in Europa. In timp ce ne pregateam pentru Tokio 2020, am avut privilegiul sa acoperim aproape 80% din intrecerile Jocurilor Olimpice de vara – PyeongChang 2018, o productie care a avut recorduri de audienta si a fost premiata la nivel international.

Ne dorim sa ridicam stacheta la Jocurile Olimpice de la Tokio.  Pe toate platformele Eurosport ne dorim sa aducem fanilor cat mai multa actiune din evenimentele care conteaza, expertiza de neegalat si tehnologie inovatoare pentru a analiza performatele si povestile din spatele Jocurilor. Vor mai fi noutati in aceasta directe in lunile urmatoare.

Planuim de asemenea sa devenim cea mai mare platforma digitala pentru Jocurile Olimpice de Vara, toate serviciile digitale Eurosport vor oferi posibilitatea de a vedea compettiile in orice moment. Deci orice atlet roman vreti sa urmariti in timpul competitiei, veti putea face asta fara problema cu Eurosport.

Tocmai am terminat de citit biografia lui Robert Iger (CEO Walt Disney) si am fost surprinsa sa descopar ca si-a inceput cariera in televiziunile care acopereau sport si a facut parte din echipele care negociau drepturile de difuzare, inclusiv in regiunea noastra. Dvs mai participati la asemenea negocieri? Care e partea cea mai provocatoare in negocierile pentru drepturi de difuzare?

Piata globala a drepturilor de difuzare e un domeniu in care am lucrat multi ani. Transmisiile live sportive au puterea de a aduna atentia a milioane de oameni pasionati intr-un singur loc in acelasi timp, iar asta face ca obtinerea drepturilor de difuzare sa fie un domeniu cu multa adrenalina.

Cea mai frumoasa parte a acestui domeniu este sa identifici oportunitatile care, impreuna cu o oferta fair, sa creeze o platforma care sa se adreseze comunitatilor de fani printr-un continut complet care sa devina parte din viata si pasiunea lor pentru sport.

Andrew Georgiou Tehnologia e parte din viata noastra si vine tot mai profund in activitatile noastre zilnice. Noi, consumatorii, ne dorim astazi sa fim parte – intr-un fel cat mai imersiv – din fiecare experienta pe care o traim, pe orice platforma. Pentru tenis, sportul pe care-l inteleg mai bine, Eurosport ofera deja posibilitatea sa –ti personalizezi optiunile de vizionare in functie de preferinte, dar cat de departe ne poate duce tehnologia? Eurosport are si alte planuri in care include tehnologia in analiza altor sporturi?

In calitatea noastra de specialist ai transmisiilor sportive, Eurosport are datoria sa spuna povestea dincolo de competitie. Vrem sa le oferim fanilor o analiza cat mai profunda a ceea ce se intampla pe teren. Credem ca daca un spectator intelege cat mai in profunzime ce se intampla si de ce se intampla pe teren, va deveni si mai implicat in ceea ce urmareste.

Si lucram sa inovam si sa exploatam cat mai mult tehnologia pentru a transforma analizele noastre intr-un mod cat mai atractiv pentru spectator, in toate sporturile pe care le prezentam.

In tenis avem “The Coach” unde folosim Realitatea Augmentata si datele statistice pentru a duce spectatorii in inima actiunii de pe teren, pentru a le arata diferentele de performanta intr-un anumit moment al fiecarui sportiv.

La Jocurile Olimpice de iarna PyeongChang 2018 am prezentat Eurosport Cube, care deja e o platforma multipremiata. E vorba de primul studio care combina tehnologia de ultima ora –  VR si AR – si muta analiza unui meci din ecranul plat, cu ajutorul expertilor si al sportivilor – in miscari 3D: sportivii explica prin propriul corp miscarea pe care au facut-o si ce rezultat puteau obtine. Asta ne ajuta sa spunem o poveste foarte imersiva si sa explicam diferente in executiile unor momente tehnice, dar si sa facem o analiza foarte apropiata de spectator, foarte simplu de inteles. Intentionam sa folosim acelasi studio si la Tokyo 2020.

Dar avem curajul sa mergem mai departe de atat. Mereu cautam sa ducem fanii cat mai aproape de actiune. De exemplu, la Tour de France expertul nostru, Sir Bradley Wiggins, medaliat cu aur la Olimpiada si castigator al Turului Frantei, a relatat live din spatele unei motociclete din mijlocul curselor, uneori facand interviuri cu sportivii chiar acolo in timpul competitiei. A fost riscant, la limita, diferit, dar fanii ne-au spus ca n-au mai vazut asa ceva si ca a fost o experienta minunata pentru ei.

Daca ar fi sa faceti o previziune, cum credeti ca va arata experienta in transmisiile sportive in 10 ani?

Intr-un domeniu atat de dinamic si in continua evolutie, e extrem de greu sa ai pareri definitive despre cum vor fi televiziunile de sport in 10 ani.

Ceea ce e clar este ca sportul va continua sa implice o masa mare de spectatori si o dorinta de implicare a lor cat mai directa; sportul e o pasiune pentru toata viata. Si datoria noastra cea mai mare este sa oferim fanilor acea experienta care ii aduce cat mai aproape de sport, de eroii lor, de momentele importante fata de care ei sunt pasionati.

Cand vorbim de experienta, avem deja cateva programe cheie care vor deveni din ce in ce mai importante in anii viitori. Fanii vor experiente care sunt foarte personalizate pe nevoile lor, cu un continut foarte relevant pe care sa-l primeasca in termenii si conditiile de care au ei nevoie. Sa aiba sansa si posibilitatea de a alege sa urmareasca orice, atunci cand vor ei. In plus vor o legatura care sa le permita sa inteleaga in profunzime ceea ce se intampla.

Fie ca prezinta Jocurile Olimpice sau ceea ce se intampla pe orice teren de la Grand Slam-uri,  Eurosport a inceput deja aceasta calatorie care ofera experiente speciale fanilor.

Eurosport ofera meciurile din ATP TOUR pentru intregul an. Aveti in plan sa cumparati drepturile si pentru turneul fetelor, la fel ca la baieti?

Nu pot sa fac comentarii specifice pe drepturi individuale, dar Eurosport ia in calcul toate oportunitatile care ofera un pret corect si pot oferi experiente care sa implice audiente de fani pasionati. Suntem foarte dedicati nevoilor pietei din Romania, si pe langa drepturile pentru ATP tour, am achizitionat recent drepturile pentru Wimblendon pentru inca 4 ani.

Aveti in acest moment o multime de drepturi pentru sporturi importante, pentru transmisiile in Romania. Cum intentionati sa manageruiti transmisiile cand se vor suprapune mai multe competitii si nu vor putea fi vazute simultan pe tv? Poate fi Eurosport Player solutia?

Cred ca Discovery, si Eurosport cand vorbim de sporturi, sunt singurele companii media are ofera adevarate platforme cu distributie multipla. E vital pentru ca ne ajuta sa le oferim fanilor continut live de cate ori doresc, pe orice platforma si orice device. Si ne ajuta sa maximizam reach-ul si implicarea in fiecare comunitate, fie ca e noua, fie ca nu. Lucram sa optimizam distributia atat pe tv cat si in digital. Platforma digitala este calea prin care poti sa implici fanii care vor sa consume sportul in ritmul lor si isi folosesc deviceurile drept “al doilea ecran”.

Pot sa va asigur ca urmarim cu atentie sa construim content de care sa fie direct interesata piata din Romania unde este o audienta care doreste competitiile sportive premium si alege televiziunea ca prima optiune pentru a le urmari.

**

Iata un film care arata ce face Eurosport Cube

3387
domnica carciumaru by cristian vasile - 5Directorul de casting care schimba vieti – Domnica Circiumaru –

Directorul de casting care schimba vieti – Domnica Circiumaru –

Intr-o lume in care fiecare vrea sa capteze cat mai multa atentie fotografiindu-se, exista oameni care pot schimba vieti cu o singura fotografie. Si unii dintre ei nu sunt nici macar fotografi:) Incep o serie de portrete ale unor oameni ale caror job-uri sunt in jurul fotografiilor.

*

Patru dintre marile productii de televiziune din Romania din acest moment – “Las Fierbinti”, “Vlad”, “Fructul Oprit” si “Umbre” o au pe generic pe Domnica Circiumaru, desi e foarte probabil ca tu, ca spectator, sa nu ii stii numele. Dar daca esti actor, te rogi sa-ti stie ea numele. E cea care te poate trimite la o intalnire cu un regizor, pentru un rol care sa-ti schimbe cariera si viata.

Domnica Circiumaru este unul dintre cei mai cunoscuti directori de casting din Europa de Est si are in palmares peste 70 de filme la a caror distributie a contribuit.

In vara, Domnica a facut un nou casting, pentru un serial care va fi pe piata anul viitor. Regizorul Iura Luncasu (“Minte-ma frumos”, “Inima de tigan”, “Numai Iubirea”) a vazut pe parcursul unei lungi zile barbati pentru rolul unui profesor, unii actori foarte cunoscuti, altii doar vedete cu expunere mare in online aflati la prima intalnire cu o proba pentru un film.

Pana la intermedierea acestei intalniri regizor-actori, Domnica a parcurs ritualul de la oricare alt casting:

Primesc scenariul, il citesc, scot personajele, fac notite cum imi imaginez ca sunt personajele, iau in considerare si trairile si dialogurile cu celelalte personaje. Notez cateva intrebari pentru domnul regizor pentru ca se intampla sa spuna ”pastrezi structura povestii, dar o sa fie altfel personajul.” ”

Apoi a trecut la lista de actori cei cu care se intalnesc pentru acest rol de profesor, urmand ca in zilele viitoare sa vizioneze rand pe rand pentru alte personaje.

Cand face lista aceasta cu nume apare magia si priceperea si inspiratia: dincolo de talent, uneori structura fetei unui actor e punct de inspiratie, alteori constitutia trupului care ar adauga valoare personajului… Directorul de casting e primul care pune un chip pe un personaj dintr-un scenariu, iar asta poate schimba radical viata unui film.

Dupa mai bine de 17 ani de experienta, Domnica face listele cu propuneri de actori pe personaj din memorie… “Da, totul e in cap. As vrea sa zic ca in 2019, totul e intr-o baza de date cum fac cei de afara, dar nu… totul e in cap”, rade Domnica.

Pe pagina de pe imdb unde sunt trecute toate filmele romanesti si internationale pe genericul carora apare, Domnica Circiumaru are o fotografie care ii suprinde exact personalitatea: e in jeans, intr-un tricou cu chipul lui James Dean, cu bratari impletite la o mana, putin machiata, dar cu un ruj rosu curajos, si cu o impletitura atipica a parului ei blond, rebel.

Domnica e un om loial, rebel, direct, e foarte optimista si orientata mereu pe gasirea unor solutii la intamplarile din viata. Loialitatea a si adus-o in aceasta meserie.

“O prietena foarte buna voia sa plece dintr-o agentie de casting ca sa fie producator tv si managementul agentiei unde lucra i-a spus: Nu pleci daca nu gasesti un inlocuitor. Asa ca m-a rugat sa ma duc pentru o luna la jobul ei.

Eu munceam cu totul altceva, mai faceam figuratie, dar nu facusem o ratiune a vietii mele din meseria asta. Evident ca i-am zis ca nu pot sa ma descurc, pentru ca erau peste 100 de oameni pe care-i coordona pentru o emisiune de televiziune, Roata norocului cu Florin Calinescu.

Mi-a zis “Nu stiu cum faci, dar daca ma iubesti si vrei sa ma ajuti, te duci” si asta e.  Bineinteles ca am luat-o din a doua zi cu 150 de oameni. Mi-am zis ca trebuie sa rezist, in primul rand pentru ea.”

In luna aceea a prins drag de meserie, a vazut ca felul ei direct, dar empatic de a-i aborda pe oameni functioneaza si ca ii poate coordona fara probleme. Aceleasi calitati au dus-o si pe platourile de la lung metraje pentru ca tot ea a fost trimisa sa rezolve situatii mai delicate.

A lucrat apoi la studiourile Media Pro unde era o perioada infloritoare pentru productia de filme straine iar partea de casting local era facuta de propriile departamente. In vremea aceea a facut in medie 7 filme pe an, printre ele “Joeux Noelle”, care a fost nominalizat la Oscar pentru film strain (unde, in scenele cu soldati la razboi, i-a distribuit printre altii pe Marius Florea Vizante si pe Adi Sana din trupa ACCENT, pe atunci proaspat absolvent UNATC), pentru Bunraku – un film care-i avea in rolurile principale pe Woody Harrelson si Demi Moore (in care i-a distribuit in partea romana printre altii pe Marcel Iures, George Ivascu,  Andrei Aradits sau Gabriel Spahiu) sau Modigliani unde a distribuit toti expatii si toate modelele super sexy ale momentului, in secventele cu petrecerile luxoase ale pictorului interpretat de Andy Garcia.

Intre timp are propria agentie de casting, iar lista filmelor la care a lucrat a crescut exponential cu seriale pentru toate televiziunile noastre dar si HBO, Netflix, filme pentru BBC etc.

Eu nu mi-am dorit niciodata sa fiu in fata camerei si, cumva, i-am ajutat tot timpul pe actori.

A face un casting bun inseamna sa pui actorul in evidenta pentru ca, in momentul in care este bun, iesi si tu in evidenta cu el. Daca-l sabotezi pe actor sau chemi gramezi de oameni nepotriviti, te sabotezi pe tine. Iti pierzi si timpul si nici nu gasesti omul potrivit.

Stiu sa-i fac pe actori sa se simta in siguranta cu mine pentru ca stiu ca le e greu. Procesul acesta de casting e o super expunere a lor, de multe ori le spun inainte “aveti grija nu o luati foarte personal si incercati sa va relaxati la proba pentru ca in momentul in care sunteti relaxati si nu va pasa, atunci simtiti cel mai bine.”

domnica carciumaru by cristian vasile - 2

La castingul pentru serialul nou al lui Iura Luncasu a fost chemat si un tanar care se afla la prima lui proba pentru un film. E parte din generatia pe care a lansat-o youtube-ul, e obisnuit si relaxat in fata camerei cand se filmeaza singur, dar acum trece prin ceva ce n-a mai intalnit. A venit cu aproape o ora mai devreme, si-a repetat textul pe hol, a avut si o asistenta din partea echipei de casting cu care a “dat textul” cu dialog… Acum a ajuns in fata Domnicai si a regizorului cu care va da proba.

Domnica ii explica pasii: mai intai o scurta prezentare video, in engleza, apoi cateva fotografii, iar la sfarsit proba propriu zisa formata dintr-un monolog si o secventa cu o partenera de dialog. Domnica, in timp ce se pregateste sa-i filmeze prezentarea, glumeste ca sa-l relaxeze…

 “Hai baga tot zambetul, ca avem dinti frumosi, avem tot”

Tanarul rade instant replicand “Si sunt toti ai mei”

“Cati ani ai?”

“31, dar sunt mai infantil ca asa e mediul in care traiesc”.

Isi inregistreaza prezentarea si apoi, cand ajung la fotografiile care raman marturie langa rolul pentru care va da proba, Domnica intervine din nou, pe gluma, ca sa-l detensioneze “Nici nu te-ai facut actor si pozezi ca pe un afis de la Teatrul National?! Hai, baga mainile in buzunare.”

“E normal sa incerc sa-i fac sa se relaxeze, pentru ca au momente in care trebuie sa se incarce, au lucruri dificile de facut,” explica Domnica. “E foarte greu sa te incarci emotional daca nu ai o partenera potrivita si de multe ori imi place mai mult sa dau eu proba cu ei decat sa-i pun cu un partener pentru ca se intampla ca nivelul de energie dintre parteneri sa fie diferit si atunci sa-l coboare.”

Ca actor, ca sa ajungi in baza de date din fisele computerului ei, dar mai ales in mintea ei, treci de fapt printr-o procedura mai lunga. Iti programezi o intalnire la ea la birou, unde e amenajat un mic studio foto, cu lumini profesionale, o camera care si fotografiaza si filmeaza, cateva scaune, un birou simplu de a Ikea si o canapea langa el.

“Mie imi place cand ii chem aici sa stau putin sa vorbim. Sa le stiu background-ul. Destul le e frica de mine, asa ca incerc sa fie mai calda comunicarea. Dar mi se pare ca daca nu sunt directa, nu o sa invete nimic pentru ca sunt foarte multi oameni din industrie care nu le spun ce gresesc, cum ar trebui sa vina. Le corectez detaliile despre cum se prezinta, cum sunt imbracati, daca sunt spalati pe par, daca au invatat textul, cum au abordat personajul, daca si-au pus si ei niste intrebari legat de text.

Mai intreb si chestii personale, despre familie, frati. Ii vezi imediat daca sunt haiosi, daca sunt introvertiti, daca poti sa lucrezi cu ei, daca sunt deschisi, spontani…”

 Din perspectiva celuilalt factor de decizie, regizorul, lucrurile nu mai sunt cu nuante sau scuze sau timpi pentru corectare. Corneliu Porumboiu povestea la intalnirea cu actorii din programul TIFF “10 pentru film” ca nu mai accepta sa dea proba cu un actor care nu si-a invatat textul, care vine cu orice fel de scuza pentru ca e nepregatit si sublinia ca ii place ca actorul sa vina cu “o propunere” pentru personaj, pentru ca vrea sa-l vada ca a gandit si s-a preocupat dincolo de fragmentul de text pe care l-a primit.

Tot atunci Porumboiu s-a uitat la fotografiile de casting ale celor 10 actori din program. Din 50 de fotografii a ales 3(!!!) ca fiind potrivite pentru luarea unei decizii de casting: toate curate, fara make-up, in lumina naturala si cu o expresie cat mai simpla-neutra pe fata.

In prima intalnire de la biroul ei, Domnica lucreaza cu actorii inclusiv la partea fotografiei pe baza careia regizorul ia decizia initiala.

“De cand am inceput meseria, asta mi-a placut cel mai mult: sa le fac fotografii.

E un truc aici, si eu trebuie sa am o stare buna si ei trebuie sa aiba o stare buna pentru ca altfel nu-i surprind exact cum vreau: exact cum sunt, dezgoliti de secrete.

De cele mai multe ori actorii au fotografii foarte proaste, desi au prieteni fotografi pe care ii pot ruga sa le faca o fotografie. Dar sunt usor… lenesi. Si nu inteleg ca cel mai important lucru e sa te vinzi pe tine – ei asta vand: chipul, fizicul, sunt un pachet.”

De fapt, partea aceasta de vanzare a propriei imagini ar trebui sa fie invatata inca din scoala, dar chiar daca facultatile de profil organizeaza workshopuri cu profesionisti din industrie, pregatirea e insuficienta. Pe piata sunt peste 4000 de actori activi, doar cateva agentii de casting si – chiar in asemenea conditii de concurenta majora – tinerii absolventi nu au cultura educationala de a se inscrie singuri in bazele de date ale agentiilor de casting.

domnica carciumaru 1

Domnica a fost printre cei mai buni elevi la scoala, dar nu neaparat printre premianti. Tatal ei a lucrat pentru CFR, venea dintr-o familie de ceferisti, strabunicul fiind architect la atelierele Grivita. Mama a lucrat in comert.

“Mai am o sora, dar ea a fost cuminte, e mai mica. Eu am fost oaia neagra. Am avut si nota 9 la purtare. Eram foarte energica si agitata, iar in vremurile acelea era cam complicat sa fii asa. Dar totusi m-am decurcat. Stii ce vorba am urat toata copilaria mea?

“Dar ce o sa zica lumea” – o urasc maxim si acum. Am fost usor rebela si i-am cam chinuit pe parinti.”

Rebeliunea aceasta si felul diferit de a vedea lucrurile, curajul de a nu se conforma, o ajuta astazi si profesional, dar si personal.

Are doi copii – Vlad (6 ani) si Isabela (9 ani) – si-i creste fara sa se supuna regulilor actuale de parenting.

Pe fiica-mea am retras-o de la cursurile de dans pentru ca intrase intr-o zona cu premii, locul 1 pentru toata lumea nu exista la mine. Te duci, iei mentiune, iei locul 1 sau nu iei nimic. Nu-i nicio problema, inveti din experienta.

Eu sunt foarte relaxata vis a vis de parenting. Nu cred ca trebuie sa-i sufoci pe copii, trebuie sa le vorbesti ca si cum i-ai vorbi unui adult.”

Copiii vin adesea la birou, au inteles ce meserie are mama si, cateodata, isi exprima dorinta sa participe si ei la casting. Domnica ii trateaza ca pe oricare alt copil actor, da proba cu ei si, daca regizorul ii vrea, ii trimite la munca. Stie ca asta ii ajuta sa creasca liberi, sa aiba incredere in ei. Vlad a filmat recent pentru un serial suedez si a jucat in serialul Triplusec de la ProTv, Isabela a aparut intr-un episod din Las Fierbinti.

Dar partea aceasta de a nu se conforma reperelor obisnuite s-a vazut de-alungul timpului si in deciziile de casting. Ea a propus-o pe Stela Popescu pentru rolul directoarei de scoala din Las Fierbinti. Astazi monologul dramatic, spus aproape cu lacrima-n gat, al doamnei Stela Popescu despre educatie si invatamant are pe youtube milioane de vizualizari. E departe de imaginea dansei din zona Teatrului de Revista Constantin Tanase, dar a devenit iconic pentru o generatie.

Am tinut foarte mult sa fie ea in acel rol, cand am citit mi s–a parut ca e cea mai potrivita. Doamna Stela era incredibila…

Era impecabila ca look si foarte cool. A venit la un casting cu niste colanti cu cap de mort, era moderna si plina de viata. Cu o luna inainte de accident ii cerusem sa dea o proba pentru un scurt metraj al lui Dorian Boguta si era asa de vie si de energica…

Am doi actori din generatia veche care imi sunt de suflet si o sa ma gandesc toata viata la ei: Jean Constantin si Stela Popescu. Erau ireprosabili. Jean Constantin ma suna si ma intreba la ce ora sa fie la casting, venea cu microbuzul de la Constanta, cu textul perfect invatat. Nu spunea niciodata NU, tot timpul imi spunea “ai grija de mine, protejeaza-ma fata de producator”.

Tot nonconformismul ei si felul de a nu-i pasa ce zice lumea, au facut-o sa-i propuna pe Anca Dumitra si Serban Pavlu pentru roluri cum nu mai primisera pana atunci.

Anca Dumitra e cunoscuta publicului pentru rolul Geanina din Las Fierbinti, dar cei care merg la teatru o stiu si din roluri dramatice foarte emotionante (“Mult zgomot pentru nimic”, “Pescarusul”). Domnica a propus-o producatorilor BBC pentru filmul “Doing Money”, un rol cutremurator al unei fete rapite de pe strada in Londra pentru a fi transformata in sclava sexuala. Filmul a ajuns la premiile BAFTA, iar Anca Dumitra a avut cronici minunate in presa internationala.

Anca spune despre Domnica ca este “omul ei de suflet” pe care acum – dupa aceasta colaborare – o considera prietena.  A primit de la ea intr-o seara un sms cu o invitatie la un casting pentru BBC. “Domnica imediat dupa ce am dat proba a zis “ e clar”;  24 de ore mai tarziu mai dadeam alta proba si alte 24 de ore mai tarziu zburam catre Belfast sa ma intalnesc cu regizoarea si producatorii”, isi aminteste Anca.

Apoi s-a mutat pentru 2 luni in Belfast si-a trait cea mai intensa experienta profesionala a ei, pentru ca un an mai tarziu cand a aparut filmul sa o redescopere si romanii pe actrita Anca Dumitra.

Aici nu a facut film romanesc. Deloc. Nimeni nu a avut incredere, toata lumea a vazut-o Geanina”, spune Domnica. “Mi-ar placea sa-i mai distribui si pe altii, pentru ca ii inteleg, e apasator: fac multi ani un personaj la tv. La fel a fost cu Gheorghe Visu, ani de zile toata lumea il percepea ca State.”

Inainte de Umbre si de rolul taximetristului Relu, pe Serban Pavlu publicul larg il stia din filmarile de la “In puii mei” si din rolurile de la Teatru Bulandra. Distribuirea in serialul HBO i-a relansat cariera, iar astazi la Bulandra sunt spectacole construite cu Serban Pavlu in centrul atentiei (“Coriolanus”, “Zadarnicele chinuri ale dragostei”).

“Au fost mai multi pe lista, dar am insistat mai mult pentru Pavlu pentru ca mi se parea cel mai potrivit…Era o figura noua pentru tv, avea structura fizica sa faca toate lucrurile pe care le cerea personajul si e si foarte talentat. A functionat exceptional, e si foarte disciplinat, foarte profesionist.

Nu sunt foarte multi pe zona de 40 de ani care sa aiba o anume structura fizica ca sa poata faca rolul asta…”

domnica carciumaru by cristian vasile - 4

In cei aproape 17 ani de cand Domnica Circiumaru face casting pentru filme de televiziune sau de lung metraj industria s-a schimbat radical, iar rolul directorului de casting a crescut in recunoastere si importanta. Se produc la nivel international atat de multe filme si seriale si se cauta mereu figuri noi, cat mai potrivit distribuite pe personaj, incat astazi exista directori de casting care sunt adevarate vedete. Nina Gold care a facut castingul principal pentru Game of Thrones e unul dintre starurile directorilor de casting (e aceeasi care i-a distribuit extrem de inteligent si de credibil pe actorii din proaspata mini serie Cernobyl).

“Acum e o miscare de revolutie, deja s-a propus si premiul pentru casting la premiile BAFTA (nota mea, echivalentul britanic al Oscarurilor)… A crescut foarte mult importanta directorului de casting pentru ca nu se mai scrie special pentru un actor. Sunt foarte multi actori necunoscuti care au aparut in prim plan, nu se mai lucreaza cu vedete… Game of Thrones s-a facut cu actori necunoscuti la momentul debutului serialului, asta e trendul.  Cu directoarea de casting de la GoT pentru zona de Irlanda, Carla Stronge, am facut Doing Money…”

In Romania, pastrand proportiile si intelegand piata, numai pentru Las Fierbinti au fost distribuiti in cele 15 sezoane peste 1000 de actori, iar astazi pentru a fi adusa o figura noua se lucreaza mult cu actorii din provincie.

Agentia Domnicai Carciumaru e parte din retelele internationale de casting si trimite constant actori romani pentru productii straine, sau face casting international direct de la Bucuresti.

Dar din toate proiectele pe care le-a facut, Domnicai ii e cel mai drag California Dreamin’, filmul regretatului Cristian Nemescu care a luat marele premiu in sectiunea Un Certain Regard la Festivalul de film de la Cannes. I-a placut Nemescu pentru incapatanarea solara cu care isi urma ideile (incapatanare pe care o are si ea cand crede ca un actor e turnat pentru un rol), pentru povestile pe care le spunea pe ecran.

In California Dreamin’ joaca un rol de extras si tatal ei, care la 2 ani de la premiera a murit. “Un rol tot de CFRist, a fost unul dintre sefii de tren care se intalnesc cu personajul lui Razvan Vasilescu”, spune Domnica.

Cand o intrebi ce zice familia ei despre jobul pe care-l are, nu pare sa aiba ceva extraordinar de spus. Copiii petrec timp la studioul ei si au crescut printre actori, nimic nu li se pare prea special.

“Probabil ca mama se mandreste, dar fac de atatia ani incat s–a obisnuit. Noi tratam foarte normal, poate ca din afara pare mare lucru, dar e un job pe care-l faci bine sau nu. Atat.”

domnica carciumaru by cristian vasile - 3

fotografii realizate de Cristian Vasile – Igu cu Canon EOS R.

Nota mea: Ce trebuie sa stie un actor care merge la un casting?

  1. Sa stie textul si sa-si fi pus cateva intrebari despre personajul din textul pe care l-a primit. (Intotdeauna primesti un text in care personajul intra cu o stare si iese altfel. Incearca sa-ti raspunzi de ce i se schimba starea.)
  2. Sa nu-si caute scuze ca sa le spuna in avans regizorului si directorului de casting pentru eventuala lui ratare.
  3. Sa nu ia nimic personal pentru ca sunt atat de multe detalii conexe in decizie incat niciodata nu e “doar el de vina”.
  4. Sa mearga cu inima deschisa si sufletul la vedere la intalnirea cu directorul de casting, si sa aiba curajul sa prezinte (sau sa accepte sa i se faca) cele mai curate fotografii; in care nu pozeaza, se arata pe el asa cum e. Fotografiile acelea i-ar putea schimba viata.
5406
selly 1Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Interviu Webstock Andrei Selaru -Selly “Nu va abandonati copiii in fata telefoanelor” –

Transcriere interviuri live, webstock

E unul dintre noii idoli ai copiilor, e vedeta de Youtube, o categorie de vedeta care in urma cu 15 ani nici macar nu exista. Noutatea domeniului si impactul lui e atat de puternic incat generatia mea ii cauta nod in papura. Natural. Ridicam cate o spranceana si ne gandim „Dar cum a ajuns baiatul asta ca la doar 18 ani sa aiba atat de multa notorietate si atat de mult succes, si poate sa castige mai multi bani decat noi.”. Cred ca multi adulti nu-i dau credit pentru munca pe care o face si, recunosc, ca in special pentru ei e aceasta intalnire si pentru asta l-am rugat pe Selly sa vina astazi la noi. Andrei Selaru.

Selly: Buna dimineata! Ma bucur sa va vad! Buna Cristina!

 Trebuie sa le spunem ca te-ai trezit la 4 ca vii de la Craiova.

Da. Nimic neobisnuit.

 In urma cu doar cateva zile ai fost la prietenii mei de la Europa FM, ei aveau o situatie, o campanie umanitara, intalnisera o doamna care avea niste probleme. Doamna avea o fetita de 12 sau 14 ani (Selly: 14 ani) care voia sa se faca vloggerita si atunci ei s-au gandit „Hai sa-l invitam pe Selly, s-o cunoasca, sa fie o surpriza, sa fie un moment frumos la radio.”Numai ca tu ai facut ceva foarte surprinzator pentru mine. Ti-ai dat din casa unul dintre obiectele cele mai speciale.

Am verificat la Europa FM daca ei te-au rugat sa faci asta si mi-au spus Nu, nu era vorba despre asta. Era vorba doar sa te duci sa te intalnesti cu ei. As vrea sa povestesti putin de ce ai rugat un prieten sa-ti aduca de acasa ceva, foarte personal si de ce ai renuntat la ceva din casa ta pentru o fetita de 14 ani.

Eu cred foarte mult in puterea unui om cu un vis. Stii, adica sunt extraordinar de multi oameni care isi doresc cu atata ardoare sa faca un lucru, sa se realizeaze, sa-si duca o pasiune sau un vis la bun sfarsit sau s-o inceapa. Si cand am vazut acest caz la Europa FM, dincolo de toate problemele de tot cazul social care a fost acolo, eu am vazut o fetita care avea un vis si se afla in imposibilitatea de a-l realiza si atunci mi-am dat seama ca pot s-o ajut mai mult decat cu venirea mea care ar fi fost o bucurie de moment, sa spun asa.

Si mi-am dat seama ca ar fi cumva un impuls foarte mare pentru ea si cumva ar impinge-o sa se dedice pe zona asta de vlogging daca i-as darui prima mea camera pe care am cumparat-o cu banii mei.

E o alta poveste legata de camera aia, eu am cumparat-o in 2014 cand faceam Youtube de cam 1 an si aia au fost primii bani pe care eu i-am facut din Youtube. Au fost in jur de vreo 2500 lei, a fost prima incasare pe care am avut-o si din toti banii aia mi-am luat un DSRL Entry level si cu ala am facut milioane si milioane de vizualizari. A fost camera pe care am folosit-o foarte foarte mult.

 Cand ai zis milioane si milioane speram ca zici de euro.

Nu, Nu.

Asa, dar totusi era un obiect cu o valoare sentimentala foarte mare. Acasa, tinut la tine, intr-un loc special, are tot felul de stickere camera aia si tu ai renuntat. Daca te-ar fi intrebat cineva acum 3 ani „Selly, renunti la prima ta camera?” Ai fi dat-o?

Nu stiu, pana la urma e tot un obiect. E doar un obiect. Adica, avea intr-adevar o valoare sentimentala, dar daca obiectul in mainile altcuiva poate sa fie mult mai de folos decat la mine pe un raft adunand praf, de ce sa nu faci un gest dragut? Mai ales ca n-a presupus niciun efort extraordinar chestia asta.

Si sa stii ca eu am ascultat in live la Europa FM, de asta stiu povestea, si am urmarit sa vad daca tu o sa pui pe canalul tau, ca sa promovezi fetita si dincolo de mediul in care fusesei invitat. Si am vazut ca ai postat un film unde i-ai lasat inclusiv linkul copilei ca sa-i faci vizualizari si ca sa-i faci subscriberi. Mi s-a parut foarte generos din partea ta. Te-ai uitat pe ce face?

Da, da, m-am uitat. E o vloggerita la inceput, are doua videoclipuri pe canal. Eu tot ce vad in ochii ei este dorinta de a face asta un pic mai bine si cred ca daca intr-o zi o sa scape de problemele materiale si limitarile pe care le are acum din punctul asta de vedere material, eu cred ca poate realiza chestii foarte misto. Am vazut-o ca stia foarte bine despre filmat, despre editat, ca o interesa zona asta, deci eu ii doresc tot binele. Are sanse.

E normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta de vloggeri si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic

Ai ajuns in atentia opiniei publice dincolo de comunitatea ta foarte mare de pe Youtube, dupa ce revista Decat o revista, Irina Tacu, care a fost colega cu mine la Tabu, s-a gandit sa faca un profil al tau. La momentul respectiv s-a inflamat toata lumea nu pentru ce declarasei tu, ci pentru ca Decat o revista s-a gandit sa scrie despre un pusti de aproape 18 ani la momentul acela. In valtoarea lucrurilor, spuse si nespuse in momentul ala, in care era tinta Decat o revista si tu erai un adolescent care iti faceai treaba si ai dat un interviu. Au fost lucruri care te-au marcat din ce s-a zis?

In ce sens sa ma marcheze? Ma asteptam oarecum la o reactie negativa din partea unei parti ale opiniei publice. Eu am invatat cu timpul sa ma detasez de ce se spune, de jigniri, de lucrurile care mi se aduc, sa le vad pur si simplu ca „uite, atatia oameni apreciaza, atatia oameni nu apreciaza, asta e un calcul, asta e un grafic.” O parte dintre romani au mentalitatea asta „sa moara capra vecinului”, daca mie nu mi-e bine sa nu-i fie nici altuia bine, si mai au si chestia asta ca „Ce domle, aia e munca? Hai, pe bune, aia e munca? Asta munceste aici? Adica..”

E o mentalitate cu care e normal sa ne confruntam pentru ca apar atat de multe joburi noi, apar atat de multe posibilitati, atat de multe revelatii in tehnologie, incat, nah, ce faceam eu in urma cu 15 ani n-ar fi fost posibil. N-ar fi fost posibil nici in urma cu 10 ani, e normal ca unii oameni sa nu inteleaga de unde vine valul asta si cum se pot crea bani din ceea ce lor li se pare ca e nimic. (Cristina: Sau o joaca.) Sau o joaca, da.

Dar in valul ala, ca nu mai era doar comunitatea ta care se certa pe un subiect, se certau niste oameni din afara comunitatii tale, pe subiectul Selly. Cu cine te-ai sfatuit despre cum sa reactionezi? Ai vorbit cu parintii tai, ti-au zis ceva? Cu cine vorbesti in asemenea situatii. Sigur ca la scara mare este un vartej intr-un pahar cu apa, dupa aceea. Dar in momentul ala, cand esti in timpul actiunii si toti navalesc pe tine, a fost un mega iures atunci, sa ne aducem aminte.

Da, intr-adevar, a fost un iures, dar ca numere efectiv, ca oameni care au fost deranjati, daca iei pur si simplu un numar de oameni, n-a fost un numar atat de mare. Desigur, m-am sfatuit si cu parintii, m-am sfatuit si cu echipa de PR de la Fabrica de PR. Dar n-am avut nicio reactie. Cred ca am iesit la radio Guerilla, ca m-au intrebat si m-au rugat sa am o interventie si sa zic cateva vorbe despre scandalul ala…

Dar te deranja in vreun fel?

Pe mine ma bucura ca au ajuns alti oameni sa ma cunoasca, ca am ajuns in atentia altor oameni si ca s-a creat un subiect de discutie in jurul meu. Acum fiecare isi face ce parere vrea, eu am fost impacat cu mine pentru ca articolul mi s-a parut foarte bine scris, l-am citit de vreo doua ori, mi-a placut ce am zis acolo, sunt de acord in continuare cu ce am zis acolo, deci eu am fost real si oamenii pot sa-si faca ce parere vor, eu doar ma bucur c-a ajuns la multi oameni si ca din tot iuresul ala cumva a iesit pozitiva situatia. Adica lumea pana la urma, majoritatea oamenilor a avut o intelegere mai buna despre ce fac eu decat aveau inainte. Inainte poate nici nu ma stiau.

Absolut. Dar esti constient ca nu li se intampla copiilor de 18 ani, imi cer scuze ca ma adresez cu copilul, stiu ca esti un adolescent, gandesti foarte matur, dar nu li se intampla, colegilor tai din scoala nu li se intampla sa se intalneasca cu un scandal la nivel national si sa trebuiasca sa faca fata acelei intamplari. Ai simtit in momentele alea ca vrei sa arati cuiva, sa demonstrezi in mod special cuiva cum esti tu de fapt?

Da si nu. E adevarat ca majoritatea copiilor, adolescentilor de varsta mea nu trece printr-un nivel de presiune si de stres, de nopti nedormite, cum o fac eu, dar asta e un sacrificiu care vine cu multe recompense. Si principala recompensa este ocazia de a face ceea ce iubesti, ceea ce-ti place. Cand poti sa faci ceea ce-ti place si poti sa faci si bani din asta, chestia asta te elibereaza, iti ofera oportunitati, iti ofera ocazia de a face un film de cinema, spre exemplu, ceea ce noi facem, va iesi de Craciunul asta.

Iti ofera toate ocaziile astea de a face astea la nivel mai profesionist. Pentru mine se merita din plin chestia asta. Eu cred ca arat cum sunt de fapt in toate videoclipurile mele. Cred ca daca lumea vrea sa ma cunoasca mai bine poate sa intre la mine pe Youtube sa se uite la ceea ce facem. Vor vedea ca unele chestii sunt pentru un public mai mare, vor vedea ca multe chestii sunt pentru un public mult mai mic. Dar poate cu ceva de acolo se vor identifica.

selly webstock

Cand era mic, parintii au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari.

 

Recunosc ca am cercetat inainte de articolul din Dor cu ce se ocupa parintii tai, pentru ca eram curioasa ce te-au invatat acasa de vorbesti atat de coerent, atat de ritmat, atat de dracos, daca e voie exprimarea asta, si totusi ai 18 ani.

 Te-am descoperit pe la 16 ani cand cautam sa inteleg si am vazut ca mama ta e profesoara de matematica, deci ai invatat ceva rigoare de acolo, si am mai citit ceva, cred ca este si in articolul din Dor ca tatal tau iti dadea sa asculti Parazitii si Bug Mafia. As vrea foarte tare sa stiu daca erau versuri cenzurate sau nu.

Nu, hai sa va povestesc cum a fost intamplarea asta. Nu erau versuri cenzurate ca sa-ti raspund la intrebare.

Eu am primit un MP3 player cadou cand eram foarte mic. Erau la moda pe atunci si tata mi-a pus pe el de la mai multe trupe, de la mai multi artisti diverse melodii, erau doua, trei de la Parazitii si Mafia, care pe mine m-au atras in mod deosebit, dupa care am invatat sa pun singur melodii pe stick si am descarcat doua albume full, unul de la Parazitii, unul de la Mafia si uite ca n-am ajuns atat de rau, adica puteam sa… dupa blocuri.

Dar in acelasi timp stiu ca parintii tai in copilarie au avut sa-ti ghideze coordonarea, atentia, si au facut o multime de lucruri, exercitii sau intamplari, s-au jucat cu tine.. Ce iti mai aduci aminte din perioada aia? Pentru ca garantez ca daca rog parintii sa ridice mana cati si-ar dori dintre copiii lor sa vorbeasca si sa fie asa ca tine, scoram bine. Ce faceau parintii cu tine de ti-au format asa o personalitate?

In toata perioada de early childhood, sa zic asa, de la 0 la 5 ani, parintii mei au avut foarte mare grija sa nu ma abandoneze in fata televizorului, sa nu ma abandoneze la desene. Nu, ca sa fie clar, ei n-au fost niste oameni cu niste posibilitati financiare deosebite, din contra, au fost si sunt in continuare niste oameni obisnuiti, dar sunt niste persoane foarte dedicate si foarte inteligente. Ei, in copilaria mea, au incercat sa petreaca cat mai mult timp impreuna cu mine si asta e cheie sa-mi stimuleze curiozitatea. Sa se plimbe cu mine prin parc, sa stea cu mine, sa se joace cu mine, astfel incat eu sa devin curios, sa pot sa pun intrebari, sa pot sa intreb cum functioneaza asta? De ce e asta asa? De ce se intampla asta?

La unele intrebari stiau raspunsul, la alte intrebari nu stiau raspunsul dar ei mi-au stimulat aceasta curiozitate. M-au facut sa fiu captivat de ce se intampla in jurul meu si automat, atunci mi-am dorit si eu sa fac lucruri. Adica n-am vrut sa fiu pasiv la tot ce se intampla in jurul meu, mi s-a parut ca e o lume extraordinara, o lume in miscare, e fabulos, vreau si eu sa fac ceva, vreau sa fac un lucru. Si cand eram mic am avut o gramada de pasiuni pentru diferite meserii. Am vrut sa fac roboti, am vrut sa fiu electrician, la 10 ani mi-am facut un site de programare in care aveam niste aplicatii, pe care inca le puteti descarca, o sa va dau siteul.

Si multe medalii la matematica si la romana la scoala. Ai fost si pe sistemul tocilar un pic.

Un pic. Da, era fun, am fost intr-o scoala generala din Craiova in care foarte multi colegi mergeau la concursuri si la olimpiade si atunci nu era ceva considerat, stii, de tocilar, era super ok.

Nu e ceva rau, este chiar o lauda. Cred ca toti parintii si-ar dori sa le fie copiii tocilari si sa ia medalii. Astazi cum arata o zi a ta? Pentru ca nu mai e cu atat de multa joaca. Doar astazi te-ai trezit la 4 dimineata ca sa ajungi aici, trebuia sa fii la scoala, vine bacalaureatul peste tine in curand. Adica e veselie?

Da, viata mea in mare parte e veselie, dar este si partea aia de stres, partea aia de griji. Cred ca este veselie atunci cand reusesc ce-mi propun sa realizez intr-o zi. Ca m-ai intrebat cum arata o zi din viata mea, depinde daca sunt la Craiova sau la Bucuresti. Ca a mea e 50-50 viata, jumatate sunt la Craiova, jumatate sunt la Bucuresti. La Craiova am liceu de dimineata, ma duc la liceu, dupa care mai am diverse meditatii la biologie, lucrez cu mama la matematica si dupa-aia e ce fac eu, activitatea mea, care e destul de greu de facut in timpul scolii.

Adica sunt toate barierele astea cu scoala, mai ales ca e un an cu bacalaureat, dar desigur ca nu, cum sa zic, din zona asta de vlogging sacrific cel mai putin, adica sacrific din invatat, sacrific din scoala, sacrific din toate lucrurile astea, sacrific uneori si din sport, din pacate, si lucrurile astea ca sa pot sa-mi fac treaba. Eu sunt foarte foarte concentrat pe ce fac si nu imi place sa raman in urma. Daca mi-am propus sa fac ceva intr-o zi si nu o duc la capat, o sa fiu deprimat.

Dar timp liber mai ai vreun pic?

Pai depinde cum definesti timp liber. Da, pot spune ca am si timp liber, dar putin si bine dozat si atat cat trebuie. Ma intrebau multi prieteni de-ai mei vechi din Craiova „ba, dar foarte misto, cum esti tu, mereu pe fuga” ca ei ma vad ca mereu dau sa plec undeva. „Foarte misto ca esti asa dar nu ti-e dor asa sa iesim si noi asa ca baietii”.

Un pic, dar eu de la 13 ani fac asta, de la 13 ani am si iesit cu baietii, am si stat prin cluburi, am facut toate lucrurile astea incat simt c-am trait toate lucrurile astea. Adica nu mi-e dor sa petrec sau sa..

Doamne, dar stii cat mai ai din viata inainte? Ai doar 18 ani. O sa ne povesteasca invitatul care urmeaza, domnul Bartos care este aici, cat mai ai in fata.

Uite, spre exemplu inainte imi placea sa merg in cluburi si de 2 ani, nu stiu, am imbatranit cred ca. Fara misto. Nu ma mai atrage atat de mult.

selly

 Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta.

(sala a inceput sa rada) Nu vreau sa ne oprim pe acest ras, chiar nu vreau. La un moment dat, in activitatea ta, s-a facut un switch, ne-am distrat, ne-am distrat, a fost frumos, am castigat audienta in online, si de la un anumit moment, discursul tau a inceput sa fie mai responsabil. Te-ai implicat in activitati sociale, ai avut atitudine publica, ai avut suficient curaj sa te certi cu Digi 24 pe o situatie, deci cumva ai inceput sa ai super atitudine si responsabilitate. Unde s-a facut acest switch, cand ai zis „Nu mai sunt Selly care ma joc.”

Eu super atitudine cred ca am avut dintotdeauna. Daca va uitati la vlogurile mele vechi, nu recomand, dar o sa vedeti ca eu acolo injuram, adica eram…

Cu responsabilitatea, asta a venit cu timpul. Nu s-a intamplat asa, snap, a venit pur si simplu cu timpul cand mi-am dat seama „Bai, se uita cineva la mine, nu pot sa zic ce vreau eu.”. Nu ca nu pot sa zic ce vreau eu, dar nu pot sa o transmit asa ca si cum e primul gand care imi vine-n cap ca s-ar putea sa fie inteles gresit, s-ar putea sa aiba niste repercursiuni. Deci nu s-a intamplat asa ca un fingersnap, pe masura ce publicul a crescut mi-am dat seama ca intr-adevar ce spun are o greutate, poate influenta, am devenit mai atent.

In atitudine, spre exemplu, cand a fost cazul cu Digi 24, cand au fost vloggerii atacati sau cand a fost cazul cu Ministrul Educatiei de anul asta, toata interventia mea de acolo, genul asta de atitudine as fi luat si in urma cu trei, patru ani, daca as fi avut ocazia sa o iau. Si asta cu responsabilitatea, eu nici n-o numeam responsabilitate, pur si simplu aveam grija la ce spuneam si imi pasa de contentul pe care il fac, dar in momentul in care am inceput sa dau interviuri si veneau oamenii si ma intrebau „Si acum ca ai 1 milion de abonati care este responsabilitatea ta? Este adevarat ca ai o mare responsabilitate?”

Te enerva asta?

Nu neaparat. Eu nici nu stiam ce sa raspund, adica eu fac divertisment, eu asta fac, desigur in niste limite ale bunului simt, dar nu e ca si cum la fiecare fraza pe care o scot pe gura ma gandesc „responsabilitate”. Se intampla de la sine.

Am inceput povestind despre faptul ca ai ajutat o tanara sa-si urmeze visurile si as vrea sa incheiem nu recomandandu-le ceva tinerilor care vor sa faca business in online, desi sunt foarte foarte multi care te urmeaza, ci dandu-le, atentie!, tocmai ce am vorbit despre atitudinea ta, dandu-le un sfat adultilor din sala sau cei care ne urmaresc. Pregateste-te ce zici.

Mi-e foarte greu sa dau un sfat atator adulti, atat de eminenti, de aici din sala. Ce pot sa spun, cred ca in Romania in momentul de fata se lupta mult cu…, si nu doar in Romania, in general lumea se lupta cu superficialitatea, cu prima impresie. Te uiti la ceva doua secunde si iti faci o impresie despre lucrul ala. Eu cred ca cu asta noi ne luptam. Si incerc mereu sa fiu cat mai putin superficial.

Spre exemplu, stiati ca in Romania exista o fata care facea slime pe Youtube si are un canal de 7 milioane de abonati, este mai mare decat orice alt canal independent care nu este o companie, de pe Youtube romanesc? Ea are un public international urias. Ai fi tentat sa fii superficial sa spui „Bai, femeia aia se joaca cu o mazga, nu face nimic. E simplu, nu?”

Da’ te gandesti de ce din toti oamenii din lumea asta, credeti-ma sunt mii de creatori pe Youtube care fac slime, tone de creatori. De ce din toti oamenii astia, fata asta Izabela din Romania a strans 7,5 milioane de abonati pe un canal, alte 2,5 milioane pe alt canal, are un videoclip cu aproape 1 miliard de vizualizari. Pai, cred ca ai un talent, mai ai probabil ca daca ai intreba-o pe ea ti-ai dat seama ca sa te joci cu mazga aia acolo, ceva ce pare foarte simplu pentru noi. Dar sa ai un miliard de vizualizari? Inseamna ca ai un talent, inseamna ca stii sa faci bine ceea ce faci. Deci e mereu mai mult decat se vede la suprafata.

De asta cred ca ar fi cat mai bine ca toti oamenii sa nu mai judece la prima vedere, sa fie mai putini superficiali, sa fie mai atenti.

Si sa se joace mai mult cu copiii cand sunt mici, ca sa le creeze curiozitatea.

Da, absolut. Nu va abandonati copiii in fata device-urilor si a tabletelor, adica o spun pentru ca.. daca voi ii abandonati, ei or sa se uite la mine, pentru mine o sa fie ok, dar spun doar ca idee, nu e bine sa faca asta. Trebuie lasati sa se joace pe internet dar nu trebuie abandonati acolo. Traim intr-o lume in care toata lumea se bate pentru atentia ta. Eu ma bat pentru atentia publicului meu, gigantii tech se bat pentru atentia noastra. Nici macar nu se mai bat niste oameni, se bat niste algoritmi cu acces la baze de date imense, pe atentia noastra, si pe atentia copiilor vostri implicit. Hai sa dozam un pic chestia asta. De asta acum pe iphone aveti screen time, aveti toate uneltele astea pentru ca lumea incepe sa-si dea seama Ba, stai un pic, poate se duce un pic prea asa situatia.

 Peste ani, 10, 15, 20, mi-ar placea sa ne reintalnim aici cu tine tatic, sa aud acest discurs.

Da, si o sa zic atunci, „Da, nu mi-a iesit nici mie copilul meu si copilul meu o sa fie asa. Da, nu mi-a iesit, aveti dreptate.”

Iti multumesc foarte, foarte mult.

Si eu va multumesc.

3457
WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.28.58(interviu) Nespresso TIFF Lovestories: Jean Michel Bernard, compozitorul care e iubit de Martin Scorsese si Michel Gondry –

(interviu) Nespresso TIFF Lovestories: Jean Michel Bernard, compozitorul care e iubit de Martin Scorsese si Michel Gondry –

Compozitorul si pianistul Jean Michel Bernard stie pe propria piele importanta schimbului multicultural in activitatea unui artist: traieste intr-o familie multiculturala. Sotia e americana, au doi copii cu care vorbesc alternativ cand franceza, cand engleza. In plus sotia e vorbitoare de japoneza si rusa.

Asa ca prezenta sa la TIFF 2019, in cadrul Sezonului Romania-Franta a fost o continuare naturala a stilului sau de viata.

Bernard, care are o nominalizare la Oscar pentru muzica fimului HUGO, regizat de Martin Scorsese, are o cariera impresionanta ca muzician de jazz, compozitor, producator si realizator de muzica de film. La TIFF a sustinut un concert cu muzica de film pe care a creat-o, iar participarea sa a fost cumva in oglinda cu cea a unuia dintre cei mai apropiati colaboratori ai sai – Michel Gondry.

Ambii invitati ca parte din Sezonul Romania-Franta, un cadou al sezonului pentru cinefili, Gondry si Bernand au fost cumva copertele festivalului. Gondry a fost prezent in primele zile cu filmele sale, dar si spectaculoasa instalatie Fabrica de Filme, in timp ce Bernard a incheiat festivalul si a participat la gala finala.

Iata un interviu cu Jean Michel Bernard, realizat cu sprijinul organizatorilor Sezonului Romania-Franta. Un interviu pe care l-am insotit si de cafeaua mea Nespresso – cafeaua oficiala a TIFF, si anul acesta.

WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.28.58

“Eu vin dintr-o familie de muzicieni amatori. Tata canta la modul amator la pian foarte mult jazz, bunica cumpara kilograme de muzica si ascultam zeci de discuri in familie. Suntem trei frati, iar fratele meu mijlociu, care e mai mare cu 10 ani decat mine, canta si el jazz.

Am trait intr-o familie in care era muzica peste tot, dar nu la modul profesionist. Aveam pian acasa si inca de mic am inceput sa apas pe clape pentru ca incepusem sa vad cum se face si sa prind dintre melodii. Putin mai tarziu au descoperit ca am auz perfect si am ajuns la conservator la 6 ani si jumatate.”

A fost greu pentru dvs. sa invatati disciplina de a canta la un instrument la o varsta atat de mica?

(rade) Nu eram precum muzicienii asiatici de astazi. Nu eram atat de virtuos precum copiii asiatici care pot la 5-6 ani sa cate sonate de Chopin, lucrari de Mozart, uneori coordonandu-se cu orchestra.

De fapt eu n-am fost niciodata disciplinat, pentru ca eram rasfatat si privilegiat. Nu a trebuit niciodata sa muncesc mult la pian pentru ca prindeam repede si invatam doar inainte de examene. Dar mi-a placut muzica foarte mult si m-am jucat mult cu ea.

Bine, peste ani cand am ajuns la o cariera internationala, a trebuit sa recuperez partea de disciplina si sa invat si sa repet cat mai mult. Asa ca am muncit mai mult cand am devenit adult, decat in copilarie cand invatam alfabetul muzical.

La 20 ani aveati un job foarte spectaculos: ii inlocuiati pe marii pianisti din cluburile de jazz din Franta cand acestia nu mai voiau sa cante intr-o seara. Cum ati ajuns sa avei job-ul asta?

Am crescut in nordul Frantei, am fost la Bordeaux la conservator. Joia luam trenul si mergeam la Paris ca sa ma distrez in cluburile de jazz, cantam cate putin, ma simteam bine, dar si invatam in acelasi timp.

Apoi m-am mutat la Paris pentru Master si deja cunosteam oamenii si am inceput sa fiu chemat sa cant in aceste cluburi de jazz.

Si nu aveati emotii ca trebuia sa-i inlocuiti pe marii muzicieni?

Am avut emotii cand a trebuit sa cant in fata lui Ray Charles, dar cand obtineam joburile astea era ceva natural. Primeam un telefon de la proprietarul clubului, imi spunea ca e o seara libera in program si ma intreba daca nu vreau sa cant eu…

Si cum a fost cu Ray Charles?

Asta e o poveste lunga si frumoasa. Cand Ray Charles a avut de sustinut un concert mare la L’Olympia in Paris i s-a intamplat o nefacuta: intreaga orchestra cu care trebuia sa cante a pierdut avionul. Producatorul show-ului s-a gandit sa nu anuleze spectacolul, sa beneficieze de cei trei muzicieni care erau cu Ray deja in Paris si sa mai completeze macar cu unul. Il intalnisem pe acest producator cu un an inainte cand fusesem invitat sa dirijez orchestra festivalului San Remo si ne inteleseseram foarte bine, asa ca m-a sunat si m-a intrebat daca nu vreau sa vin sa dau o proba in fata lui Ray Charles ca sa cantam impreuna.

Acolo am avut emotii!! Dupa ce am trecut proba cu Ray, a trebuit sa le castig increderea muzicienilor americani care se gandeau “cine naiba e francezul asta care a aparut printre noi?!” Am repetat impreuna, le-am castigat increderea si concertul de la Paris a fost foarte indragit. De fapt, a fost un succes atat de mare ca am plecat in turneu mondial un an in aceeasi formula. Ultimul spectacol a fost in Australia, avandu-l in deschidere pe Bob Dylan. Ceva incredibil pentru cineva care in copilarie asculta impreuna cu fratii sai discurile cu Ray Charles.

O intamplare din categoria nimic nu e imposibil.

Da. Astazi obisnuiesc sa le spun studentilor ca te pregatesti o viata intreaga pentru cateva clipe in care un tren face statie in fata ta. Il prinzi, ti se poate schimba viata. Daca-l ratezi, e doar vina ta, ca n-ai fost suficient de bine pregatit. Dincolo de deschiderea profesionala care a urmat dupa acest concert, pentru ca producatorul respectiv a facut si un album cu mine, prietenia pe care am dezvoltat-o cu Ray Charles, o relatie tata-fiu, e nepretuita pentru mine. Ray era un om minunat pana… greseai ceva in muzica. Atunci nu-ti accepta nicio scuza.

Sa vorbim putin de muzica de film. Dincolo de povestea filmului care da o directie pentru muzica care urmeaza sa fie scrisa pentru un film, cat de diferit a fost sa lucrati cu Martin Scorsese comparativ cu lucrul alaturi de prietenul dvs. Michel Gondry?

Marty e un artist care stie in detaliu ce vrea, care are o cultura muzicala gigantica, un artist care nu se teme sa utilizeze muzica la intreaga ei valoare in filmele sale, spre deosebire de regizorii tineri de acum. Muzica genereaza o anume teama in mintea unui regizor, pentru ca ea e independenta, isi e suficienta, poate crea singura o poveste si o imagine. Asa ca, pentru a avea relaxarea sa pui muzica in film, iti trebuie o cultura importanta si a filmului si a muzicii.

Si am sa dau un exemplu foarte exact. In Hugo e o secventa in care Sasha Baron Cohen intalneste o florareasa in gara, iar spectatorii aud pe fundal un cantec francez foarte vechi care se numeste Si tu veux Marguerite. Marty a vrut ca acel cantec – care se aude foarte in departare pe fundal – sa fie cantat de un copil si trebuia sa aiba atmosfera dintr-un anume film de Jean Renoir… Nu i-am spus niciodata, dar l-am pus pe copilul meu sa inregistreze acest cantec ca sa fie cat mai apropiat de ceea ce isi dorea Marty. Si cum spuneam, e o piesa care se aude foarte in departare.

Prin comparatie, Michel care e si el muzician, stie ce vrea, dar merge intr-o zona mai libera. Pentru La science des reves, care nu a fost un blockbuster, dar a devenit un film cult, am avut sansa sa ma lase sa fac o parte din muzica inainte de filmari… Iar aici am o poveste care seamana cu povestea cantecului tema din Titanic pe care James Cameron nu l-a vrut intial. Producatorul muzical a chemat-o pe Celine Dion, a inregistrat cantecul si cand Cameron l-a auzit, si-a schimbat parerea. Tema din La Science des Reves nu a fost acceptata initial (rade).

Morala acestor povesti este ca nu trebuie vazut compozitorul muzicii ca pe un prestator de servcii, el e parte din creatia intreaga a filmului.

Prin perspectiva profesorului care sunteti, ce i-ati spune elevului Jean Michel Bernard de la 12 ani daca l-ati intalni azi?

(Rade) I-as spune ca va veni o vreme cand va avea o multime de facilitati pe care nici nu si le imagineaza. Pentru ca, vedeti dvs., am cantat foarte multi ani la pian, am devenit copil artist pe un Steinway…

Dar astazi copiii muzicieni, chiar si proprii mei copii, nu mai simt nevoia sa mearga la conservator, nici nu mai e nevoie de asta. Le place muzica, nu i-au in discutie daca sunt sau nu capabili de performanta, dar nu ii mai obliga nimeni sa faca solfegii si sa exerseze in fiecare zi.

Cred ca un profesor poate sa distruga partea creativa a unui copil. Cand eram tanar am predat ca sa pot sa am un ban in plus, dar am fost un profesor teribil pentru ca nu eram pregatit sa inteleg copiii. Cred ca atunci cand dai de un copil talentat si pasionat de muzica, trebuie sa te porti cu el ca si cum ar fi o mare comoara.

Nu mi s-a intamplat nimic rau in copilarie cu vreun profesor, dar astazi daca ma intalnesc cu orice copil talentat il pretuiesc ca pe o comoara foarte rara.

*

Prezenta mea la TIFF2019 a devenit deja o traditie, la invitatia Nespresso, care este un sustinator al festivalului de la Cluj de 4 ani, fiind de altfel implicat in sustinerea si promovarea Festivalului de Film de la Cannes si a altor festivaluri importante.

Incepand de anul acesta, Nespresso are, in cadrul TIFF, si un VIP Lounge dedicat, cu diferite activitati proprii (spre exemplu, MasterClass-uri despre universul cafelei, workshop-uri pe diferite teme etc.), dar este si un spatiu perfect pentru a-ti incepe ziua savuros sau pentru a-ti seta diferite intalniri.

 WhatsApp Image 2019-06-11 at 14.31.42

1493
parvu sarajevo(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

(interviu)„Atata s-a putut!” – Emanuel Parvu la 5 ani de la primul nostru interviu #DupaAni

Intalnirea pentru interviul de mai jos a avut loc la sfarsitul lui ianuarie. Erau 5 ani de la publicarea primului meu interviu cu Emanuel Parvu.

De anul trecut am inceput proiectul „Dupa ani” in care urmaresc cum au evoluat subiectii unor interviuri, ce au facut din ce si-au propus la momentul primului nostru interviu, pe unde i-a dus viata si cum s-au schimbat.

Am facut interviuri cu Marius Manole (aici si la 9 ani distanta, aici), cu Andrei Serban (aici si la 10 ani distanta, aici), iar acum e randul lui Emanuel Parvu, profesor, regizor, actor, scenarist, dramaturg. Si prieten de ceva mai multi ani decat distanta de la primul interviu.

Acum 5 ani scriam o poveste despre pasiunea nebuna a lui Emanuel Parvu cu care-si urma visurile. Poveste care includea o plecare in Anglia la munca, o emisiune de televiziune de mega succes ( In Puii Mei) si renuntarea la succesul si banii pe care-i aducea televiziunea pentru a face un lung metraj. (cititi intreaga poveste aici)

Astazi, Emanuel Parvu e castigator de premiu pentru regie la Sarajevo pentru primul lui lung metraj, mai are cateva premii pentru scurt metraje, cateva roluri remarcabile in film, o vizita la Cannes cu film in competitie, o nominalizare la Gopo pentru cel mai bun actor in rol secundar, cateva spectacole de teatru scrise si regizate…

Dar pana la toate aceste victorii a fost renuntarea la un stil de viata luxos pentru unul minimalist, o reasezare a prioritatilor si a modului de a vedea lucrurile. Parvu recunoaste ca in perioada cand regiza si juca in „In Puii Mei” ajunsese la un nivel financiar care-i permitea sa faca tot felul de nebunii.

„Rad cand imi aduc aminte cateodata de nevoi d-astea de clasa a treia. Te plimbi printr-un mall si n-ai nevoie de nimic anume, dar… sa-mi iau ceva. Pentru ca am ajuns sa pot.

– Cat e sticla asta de whiskey? 5 milioane. O vreau? Doua, va rog. –

Eu am trait pe vremea lui Ceausescu, nu pot sa zic ca eram incarcat de jucarii si, cand am avut bani, mi-am luat toate jucariile cu putinta, in general masini. Imi schimbam masina la 6 luni.”

parvu - meda

Cap 1. RENUNTAREA

Stii cum se termina materialul nostru de atunci? Tu lucrezi la primul lungmetraj care e dupa “Inimi cicatrizate”. Hai sa continuam, sa zicem ce s-a intamplat cu “Inimi cicatrizate” …

Emanuel Parvu: S-a intamplat un lucru foarte bun. Dupa ce s-au dat rezulatele concursului CNC, unde eu am luat la debut, am vazut ca a luat la consacrati colegul Radu Jude cu acelasi film. Am scris amandoi fara sa stim unul de altul, dupa aceeasi carte.

 Ai suferit ca aveati acelasi subiect?

Parvu: Rau. Rau. Ca nu m-am gandit ca cineva, cel putin in miscarea cinematografica de acum 5 ani, se mai gandeste in paralel sa scrie despre Blecher. E un subiect greu, cartea-i grea. Am facut o combinatie intre “Inimi cicatrizate” si “Intamplari din irealitatea imediata”. Am castigat concursul cu “Inimi cicatrizate” si, dupa o luna de zile de plans, am luat o decizie: sa dau inapoi finantarea, sa zic „nu, multumesc”.

 Ai dat banii inapoi?!

E. Parvu: Da. Am renuntat “complect” – imi place acest cuvant. Si am luat de la zero. A fost cred cea mai mica suma din istoria CNC-ului data vreodata. Dar banii aia imi deschideau o gramada de usi pentru a aduce alte fonduri.

Si doi ani de zile ai stat si n-ai facut nimic?

E. Parvu: Nimic. Zero. Am stat acasa, in bucatarie si am scris. Si am rescris. Si-am taiat si am rescris. Initial noul film se chema „Dorul” si era in Delta. Un an de zile am facut prospectii in Delta, stiam tot filmul acolo. Tot, tot. Pe urma s-a ajuns ca il filmam la munte. Si a ajuns „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”. Si uite ca a iesit ceva foarte frumos, nu din priceperea mea. Din mana Lui. Nu de la mine.

 Dar ti-ai notat undeva cate premii a luat Meda…?

E Parvu: Da, cred ca da. Miruna cred ca stie mai bine. (n.mea. Miruna Berescu, producatorul filmului si partenera lui de viata). 10-11, nu mai stiu. Am fost si in America, n-am apucat sa merg in China, am avut o invitatie acolo, dar n-am apucat sa merg pentru ca nu ma duc fara consoarta si ea avea treaba in Bucuresti. Am fost prin Elvetia, am fost prin tot felul de locuri foarte misto si am vazut tot felul de oameni.

Te-a schimbat in vreun fel toata aceasta experienta?

E Parvu: Foarte tare. Adica filmul asta m-a deviat complet de la orice tip de gand aveam inainte. Complet.  Mi-a oprit linia pe care mergeam inainte, pur si simplu a taiat-o.

Si in ce directie vrei sa te duci?

E Parvu: Nu e ca vreau, s-a dus viata intr-o directie, singura, s-a dus intr-o directie de cunoastere. In momentul in care incepe sa nu mai existe “pofta materiala”, totul se schimba. Filmul n-o sa-ti aduca niciodata un Mercedes. O sa-ti aduca o masina de 4000 euro care sa te duca din punctul A in punctul B. Daca conteaza ce faci in punctul B si cu cine te intalnesti acolo si nu conteaza cum ajungi in punctul B, atunci se schimba felul de a trai.

Deci cumva ti-a schimbat raportarea ta la lume.

 E Parvu: Foarte mult. Pur si simplu s-a astupat un canal din care izvorau foarte multe nevoi. Nici macar nu e o chestie pe care o faci constient. N-a venit transformarea de pe azi pe maine, a venit in foarte mult timp. Azi am mai taiat o chestie, s-a mai oprit ceva, s-a mai oprit altceva.

 Mi se pare  ca esti mult mai introspect, mult mai analitic decat erai cand ne-am intalnit…

E Parvu: Atunci inainte, cand faceam televiziune, nu aveam timp sa-mi permit sa fii introspect. La televiziune ei au un spatiu de emisie, ala trebuie umplut. Nu exista sa-l faci mai scurt, chiar daca nu-ti place. Ala e spatiul, atata faci. Ai chef, n-ai chef, iti place, nu-ti place, e bun, e prost, tu trebuie sa umpli acel spatiu pe care il ai prin contract. Esti racit, nu esti racit, esti bolnav, a murit ma-ta, cainele, tu ai un contract – ei trebuie sa bage ceva, oamenii trebuie sa vada ceva si atunci trebuie sa livrezi indiferent de starea ta.

Televiziunea te forteaza sa te gandesti ce filmezi atunci pe loc. Odata a inceput o ninsoare si noi aveam de filmat intr-o decapotabila. La un film o dai dracului de filmare, n-o mai faci. La tv, filmezi n-ai variante pentru ca saptamana aceea trebuie sa fie pe post.

In 2017 Emanuel Parvu a avut premiera cu filmul „Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, o poveste despre un taietor de lemne ( Serban Pavlu) caruia ii moare sotia si se afla in imposibilitatea de a mai tine acasa o fetita pe care o luasera in asistenta maternala. Alaturi de Pavlu, ii distributie s-au mai aflat Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Rodica Negrea, Ana Radu.

parvu sarajevo

 Cap 2. RECOMPENSA

Revenind la film, cred ca unul dintre momentele cele mai frumoase din ultimii 5 ani este castigarea premiului de regie de la Sarajevo.

E Parvu: Asta nu se uita niciodata. Am inscris filmul la Sarajevo pe ultima suta de metri. Mai erau  festivaluri inainte care nu ne acceptasera. Eram la tata acasa cand am primit unul dintre refuzuri.  Nu pot sa uit intamplarea pentru ca tata m-a luat in brate, pana la 39 de ani, de doua ori: o data la 11 ani cand m-am certat cu mama si o data acum, cand am primit vestea refuzului. Eram la el acasa si, pur si simplu, ma uitam la telefonul de la care am primit vestea si fara schimonoseli, fara sa mi se schimbe fata, au inceput sa-mi curga lacrimile suvoi si nu ma puteam opri. Dar nu era cu suspine, pur si simplu curgeau acolo in viata mea. Si a venit tata, m-a luat in brate si mi-a zis “da-le dracu’ de festivaluri, or sa fie mai multe”. Nu eram in cea mai buna stare, mai ales dupa doi ani de chin.

Si in vara lui 2017 eram la Cluj, la TIFF, la masa cu Miruna si cu Dan Chisu. Am primit telefonul cu raspunsul. Nu m-am uitat atunci pe loc. Mi-am terminat fraza de spus, am stins tigara, cand m-am uitat am inceput sa urlu si i-am aruncat telefonul Mirunei, care a citit si ea si a inceput si ea sa urle. Chisu simtea si el ca e ceva de bine si zicea “da si mie sa urlu si eu”. E amuzant ca in aceste situatii, intervine frustrarea faptului ca n-ai voie sa spui ca ai fost selectionat. Si atunci, toata luna de dupa stai ca pe ghimpi ca n-ai voie sa spui nimanui. Ai un zambet tamp pe fata tot timpul. Si oamenii te intreaba “Ce faci, ma? de ce razi?” … “N-ai tu treaba!, un prieten de la Galati, nu-l stii tu”.

 Dar la Sarajevo, v-au anuntat ca trebuie sa va intoarceti pentru gala, la cateva zile dupa proiectie?

E Parvu: Nu plecaseram. Ne-au sunat ca tre’ sa fim la ora nu stiu care acolo. Da, bine, ok, am inteles. “Sa fiti toti!” “Ok, bine, o sa fim toti.” Si era foarte agitata lumea in jurul nostru, ne verificau pe toti,  „e toata echipa?”, cu locuri mai in fata …

 Si nu v-a incoltit un gand c-o sa luati ceva?

E Parvu: Simteam c-o sa ia Serban.

Serban mai fusese la Sarajevo chiar cu Jude cu „Toata lumea din familia noastra” si toata lumea zicea “mama ce-o sa iei, ce-o sa iei”. A venit cu costum si s-a pregatit si n-a luat. De atunci mi-a si zis „eu nu-mi iau haine de gala cu mine” iar cu o zi inainte a anuntat ca vrea sa plece cu sotia lui, Oana, nu stiu unde. I-am zis “Stai aici, nu pleca”.

In seara galei, Pavlu era agitat, avea pe el un tricou si un sacou. Simteam din ce se intampla, simteam ca ceva ia. A fost si o conjunctura potrivita pentru ca din 8 filme, 4 au fost cu barbati si 4 cu femei in rol principal. Deodata sansa devine mult mai mare si, fiind si un rol foarte bun, simteam ca se intampla ceva. Si cand l-au anuntat pe Serban cu premiul pentru cel mai bun actor am inceput sa urlam toti, sa ne bucuram. Apoi m-am relaxat.

Si ai zis gata, la revedere, acum ne bucuram, s-a terminat ceremonia pentru noi…

Parvu: Pai gata. Filmul deja avea un premiu, nu-mi mai trebuia nimic. Si ne-am relaxat. Eu mi-am scos sacoul, deja transpirasem tot.

Cand ne-au anuntat premiul pentru regie, m-a luat din oala si nu mai stiam ce a fac, m-am imbracat pe drum, erau aia cu camerele pe mine, nici nu stiam ce sa vorbesc, nu-mi pregatisem. Am zis “Multumesc, multumesc!” Nici nu stiu ce am zis. Imi tremurau mainile si picioarele.

 Da, uite, apropo de „imi  tremurau si mainile si picioarele”. Tu esti si actor, dincolo de regizor. Nu esti omul caruia sa-i fie frica sa vorbeasca in public pentru ca vorbesti in public. De ce te mai apuca emotia si-ti tremura si mainile si picioarele?

Parvu: Pentru ca tu vorbesti in general in public dupa niste luni de zile de repetitii in care esti foarte sigur pe ce ai de facut. Cand te pune cineva in conditia in care sa spui vorbele tale, exista intotdeauna senzatia de crud care cred ca o trasatura fundamentala a oamenilor si unul dintre cele mai frumoase lucruri: expunerea la interior.

Daca ai de tinut un speech pentru un pahar de apa poti sa-l tii, dar cand e ceva care are acces la interiorul tau, cand tii un speech la o inmormantare sau cand tii un speech la un premiu foarte mare care te ia din oala, acolo e un soi de acces spre interiorul tau.

Omul ascunde ce contine.  E o chestiune de aparare pe care o facem inconstient. Si atunci mimezi si nonsalanta si mai faci si o gluma proasta. Sau poate faci o gluma buna sau poate vii cu speechul pregatit si-l mimezi si pe ala. Dar, se vede.

bacalaureat echipa cannesEchipa “Bacalaureat” pe covorul rosu de la Cannes

Cap 3. INTERIORUL

 Ziceai ca omul nu e pregatit sa-si arate o parte din interiorul lui. Mie mi se pare ca, in teatru, prin piesele pe care le-ai facut in ultima vreme, si la „O spovedanie”, si la „Judecata”, sunt intamplari care vorbesc despre ceva din interiorul tau si despre probleme care te framanta si pe tine. Raportarea la adevar, raportarea la parinti.

Emanuel Parvu:  In momentul acesta ma obsedeaza in existenta si a mea si a omului, culoarea gri. Cat de motivat esti sa faci lucruri chiar cand faci cel mai rau lucru din lume sau chiar cand faci cel mai bun lucru din lume. Nu cred sa existe om fundamental rau din nastere. Si criminalul ala cand omoara pe cineva, excluzand nebunii, excluzand cazurile patologice, zice: „bai, am iubit-o ca pe ochii mei din cap, de aia am omorat-o, ca nu am suportat s-o vad la bratul altuia”. Cred ca orice om, orice actiune pe care o facem, are foarte multe straturi. Unele de care suntem constienti, altele de care nu suntem constienti si, in functie de contextul in care ne aflam si de temperatura discutiei, ajungi sau nu sa le accesezi. Dramaturgul e obligat sa faca accederea in primul rand in scriitura si pe urma regizorul sa vada temperatura la care reuseste sa aduca actorul ca sa para verosimil.

Inteleg de ce ai simtit nevoia sa te duci in zona asta de exprimare, dar de ce ai vrut sa si scrii, sa si joci, sa si regizezi.

Emanuel Parvu: Suntem intr-o vreme in care traim cu patos mize foarte mici. E adevarat ca orice miza mica poate fi transformata intr-o miza mare, atunci cand o treci in plan personal. Daca eu ma lupt pentru viata copilului meu, ea devine importanta in orice context. Dar cred ca lucrurile pe care le-au trait oamenii in razboi si in perioada lagarelor, cred ca schimba fundamental viata. Discutiile pe care le-am avut cu bunicul meu care nu vorbeste foarte mult, de multe ori ma amuz cand ii povestesc despre probleme mele: ce am eu pe la teatru, cu masina la care s-a dus un senzor…

Cati ani are bunicul?

Emanuel Parvu: 90.  A fost la razboi. In momentul in care vezi oameni plutind pe Siret cu matele sfartecate si apa rosie… problema senzorului de la masina e un nimic. E adevarat ca senzorul ala ma face pe mine sa nu pot sa ajung unde am treaba si declanseaza reactii in lant: ma cert cu regizorul sau cu actorul, sau nu ajung la studenti.

Dar cred ca orice miza de acum – n-am facut filmul, s-a intamplat ceva – raportata la drama oricarui om care a fost la Aiud sau la Gherla, sau in orice lagar nazist sau la un om care a trait atunci in vreme de razboi, e mult mai mica.

parvu

Cap 4. ACTORUL

In astia 5 ani de la ultimul nostru interviu, ai facut de toate: profesor la facultate, regizor de lungmetraj, de scurtmetraj, regizor de teatru, actor de teatru si ca actor in serial de televiziune si in film.

Emanuel Parvu: Am fost nominalizat la Gopo pentru Cel mai bun actor in rol secundar pentru „Aniversarea”, iar cu „Bacalaureat” am fost la Cannes cu domnul Mungiu…

Ai avut emotii?

Emanuel Parvu:  Foarte mari pentru ca este cel mai mare festival de pe planeta. Oscarul e o gala, nu e festival. Cand te duci acolo in competitie, n-ai cum sa nu ai emotii uriase. E o implinire prin ce a facut regizorul atat de frumos din film si esti si tu acolo o pietricica din constructie, ai pus si tu o caramida. Poate daca o scoti si pui alta, poate castelul sta la fel de bine in picioare. Sau poate ca nu, nu stii.

Dar Hackerville? Cum ai ajuns la Hackerville? (n.mea. cea mai recenta dintre productiile locale HBO)

Emanuel Parvu: La casting.

Te-ai dus la casting? Te mai duci la castinguri?

Emanuel Parvu: Ma duc tot timpul la castinguri atata timp cat castingul este la fel ca la oamenii astia la care am dat proba, cu foarte mult bun simt. Sunt castinguri in continuare unde nu ma duc, ca nu pot sa ma duc sa dau fețe. Mi se pare jignirea suprema. Nu raportat la mine, ci la orice tip de actor.

Ce inseamna „sa dau fețe”?

Emanuel Parvu: Genul de abordare „Ah, tu esti actor, da? Ia, si acum esti fericit? Dar nu zambesti, dom’le, esti actor sau ce esti? Si apoi esti trist”

Dom’le, da-mi un text sa zic niste vorbe. Chiar nu cred ca stiu sa fac fețe fara sa ma gandesc ce simt pe dedesubt. Dar de ce? Pe mine ma roade asta. Da-mi un context, explica-mi si filmeaza-ma cand tac, si vezi daca sunt trist sau nu.

Aici e iar o chestiune de principiu. Cred ca in prima etapa, vorba lui George Constantin, trebuie sa stii: „Ce e teatrul? Teatrul e sa stii textul si sa vii la timp la teatru”.

Aici este etapa intai a teatrului. Baza, nivelul 1. Sa stii textul si sa vii la timp la teatru. Si vedem noi mai departe dupa-aia ce se mai intampla.

Mai am un lucru care ma jigneste: cand chemi pe cineva la proba si la prima lectura incepe cu modificari… Eu m-am chinuit doi ani de zile, am intors textul ala in toate formele, mi-am plans viata si m-au omorat oamenii aia pe care i-am scris acolo, m-au stors de tot, si vine actorul si ce zice el la prima etapa „Ah, aici nu e asa.”

Si tu vezi negru in fata ochilor instant.

Emanuel Parvu: Mie imi vine sa-i bag furculita in ochi. Atunci, pe loc; asta e sentimentul.

La HBO e misto echipa, oamenii profesionisti. E un tip de profesionalism pe care vrei sa-l intalnesti in televiziune. E o altfel de filmare, e o filmare corporate. Toate lucrurile sunt aranjate, lucrurile stau altfel si la productie, toata organizarea, si e un mediu in care iti face placere sa lucrezi

emanuel-parvu-411204l

Cap 5. Tatal si fiul. Familia

Ca regizor stii sa conduci oamenii, ca profesor lucrezi cu copiii, te ajuta asta in relatia cu fiica ta, care cred ca se apropie de adolescenta?

Emanuel Parvu: Ea are 9 ani. Din pacate, nu ma ajuta deloc. Pentru ca n-am pricepere, n-am vocabular. Oricat de mult inteleg copiii, am senzatia ca se rup la mine-n mana. E senzatia pe care am simtit-o cand am tinut-o prima data in brate cand s-a nascut. Imi tremurau mainile asa de tare ca mi se parea ca se sparge, ca se rupe.  Am dat-o imediat inapoi de panica.

In ceea ce priveste copiii am o panica si plec. Copilul neavand filtre, el si spune si si primeste fara filtru. Eu avand atat de multe filtre si la primire si la serva, nu se leaga. Devine un chin cum sa-i spun cuiva sa-si spele farfuria. Si ma gandesc „da’ e ok sa-i spun sa-si spele farfuria?” Si vine replica din mintea mea „Dar de ce n-ai fi ok?” Apoi o noua intrebare: „Ii spun doar sa o spele sau doar s-o clateasca si s-o puna in masina de spalat?”

In capul tau e..

Emanuel Parvu: In capul meu e vraiste, vin 40 de intrebari. Si sfarsesc  ori prin a nu mai spune, ori prin a spune complet ca nuca-n perete „Bai, spala-ti farfuria.” Si s-a stricat totul.

Iti dai seama cat de greu a fost pentru mama ta, in raport cu tine?

Emanuel Parvu: Pentru mama a fost cumplit.  Cred ca mamele, in general, merita medalii toate.

Mama este o icoana. A avut gandurile la ea tot timpul in a-mi da un soi de libertate, in care sa nu ma simt constrans de nimic, si pe de alta parte sa simt tot timpul ca este o plasa dedesubt. Stiam ca orice as face, mama e acolo, dar nu voiam sa fie niciodata langa mine, dar sa fie cumva. Si asta m-a salvat.

Nu stiu de unde vine asta. Ca am trait si cu mama si cu tata in casa. Si n-am reusit cu taica-miu sa am o relatie similara; probabil el avand la fel de multe bune intentii doar ca, la fel ca la mine, forma de exprimare nu era pe aceeasi unda si imi doream de foarte multe ori sa fac exact opusul. Numai de-al dracu’. Cand imi spunea mama ceva din categoria asta cu farfuria, cred ca iti spalam toate vasele. Sunt niste note, cumva, pe care calca o mama, pe care un tata nu reuseste sa calce.

Probabil c-o sa gasim temele astea intr-un scenariu de-al tau viitor..

Emanuel Parvu: Da, l-am gasit deja. Tot cu familie.

 Asta imi permite sa intreb unde o sa fii peste 5 ani cand facem urmatorul interviu din serie?

Emanuel Parvu: Pai, cred c-o sa existe filmul care va fi fost lansat cu vreo 3 ani in urma, inca vreo 2 ani si vorbim despre urmatorul. Nu stiu, sper sa reusesc sa pun lung metrajul nr 2 pe roate asa cum e la mine-n cap. Care tine tot, nah, de familie, de griuri. Are foarte multe tonuri de gri, foarte multe.

Dar dupa Sarajevo, dupa toate astea, luand in calcul televiziunea ta de inceput, crezi ca te mai judeca lumea, adica crezi ca ti se pun piedici in lumea asta mica a cinematografiei romanesti? Unde suntem o gradinita.

Emanuel Parvu: Nu cred. Adica nu vad de ce sau habar n-am. Nu regret ca m-am lasat de televiziune. Regret complet ca am facut. E cel mai mare regret al vietii mele. Regret de fapt din cauza mesajului, nu regret ca am facut televiziune.

Satira e un procedeu scenaristic, nu l-am inventat eu. Nimic din ce am facut n-a fost inteles. Oamenii si copiii si-au facut modele din niste oameni care sunt pleava societatii.

Daca as putea da timpul inapoi, n-as mai face.

 Cand vorbesti acum ai relaxarea sa privesti in macro pentru ca intelegi mecanismul. Dar cand ajungi  la premii, nominalizari si nu e si filmul tau, nu te apuca un pic nervii?

Emanuel  Parvu: Te apuca frustrarea, dar cred ca depinde cat de mult esti impacat cu „asa trebuia sa se intample.” Daca reusesti sa treci peste chestia asta cu asa trebuia sa se intample, si sa incerci sa-ti gasesti oarecum aceasta scuza care cred ca e ortodoxa, sau dinainte de ortodoxie: asa au vrut zeii.

Atata s-a putut.

Emanuel Parvu: Atata s-a putut. (rade)

*

Pe Emanuel Parvu il puteti vedea la teatru in „O spovedanie”  (alaturi de Alexandru Papadopol, Adrian Titieni si George Ivascu/Mircea Gheorghiu), in „Judecata” (alaturi de Adrian Titieni) – ambele texte sunt scrise si regizate de el- , in „Konkurs” (alaturi de Cristina Flutur, Gabriela Popescu, Anghel Damian ), un spectacol regizat de el, dar si in „Ultimii” ( alaturi de Adrian Titieni, Andreea Mateiu si Conrad Mericoffer), un text scris si regizat de Mimi Branescu.

Cel mai recent scurt metraj al sau, „Totul e foarte departe”, n-a primit nicio nominalizare la premiile Gopo desi a avut un parcurs international cu multe premii si selectii in festivaluri importante. Decizia juratilor care au facut selectia (comunicata la cateva saptamani dupa intalnirea noastra) a provocat o reactie publica a regizorului care si-a manifestat dezamagirea.

2915
vlad voiculescuInterviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Interviu Webstock 2018: Vlad Voiculescu: “Cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze” –

Iata in continuare transcrierea interviurilor pe care le-am facut la Webstock 2018, in sectiunea Inspiration.

In acelasi panel au mai fost interviuri cu Cornel Amariei, Andreea Esca si Mihaela Noroc

inspiration stage

Invitatul urmator este creatorul mecanismului neoficial, dar legal, prin care sute de pacienti si-au primit medicamentele de care aveau nevoie in lupta cu cancerul. Celebra retea a citostaticelor care a ajuns subiect de stiri in toata lumea si chiar film documentar. A fost ministrul sanatatii in Guvernul Dacian Ciolos si a creat MagiCamp – tabara in care copiii bolnavi de cancer merg sa si recapete increderea de sine. A schimbat mii de vieti cu munca lui  si cu viziunea lui despre lume. Doamnelor si domnilor, Vlad Voiculescu.

 

In ultima vreme, in ultimele luni, a fost foarte prezent in online discursul tau de la TEDx Cluj din februarie, de la inceputul acestui an. Pentru mine a fost o surpriza acel discurs pentru ca am descoperit punctul, sa zicem, de plecare al faptelor tale bune. Ai povestit atunci cum o familie din satul tau ti-a cerut ajutorul, si l-ai dat cu putina intarziere, dupa ce ai cerut opinia mai multor persoane. Intrebarea mea este daca ai primit reactii si au simtit oamenii la fel ca mine ca te-au descoperit prin acel discurs si daca parintii au reactionat si au primit simpatie sau cum au primit mesajul publicului legat de acel discurs de la TEDx.

Discursul de la TedxCluj a inceput cu povestea unui baiat de la mine din judet, care a fost gresit diagnosticat si mi-a fost cerut ajutorul si l-am oferit foarte tarziu si s-a dovedit a fi prea tarziu. Nu stiu daca oamenii m-au descoperit pe mine, dar cu siguranta filmuletul a ajuns foarte departe. Mi-a spus cineva chiar zilele trecute ca sunt cativa calugari de la o manastire din nordul Moldovei care vor sa ma cunoasca si asta cumva m-a bucurat foarte tare, c-a ajuns filmuletul la manastire, un filmulet de la Tedx.

Ce sper ca au inteles multi sau ca au vazut multi, ca au descoperit multi e nu persoana mea, cat cateva mesaje. Si sper, de asemenea, ca am vazut de la inceput, ne vorbea Cristi Manafu despre Robert Cadar, el este, de asemenea, unul dintre cei foarte multi care au fost gresit diagnosticati. Tanarul despre care am vorbit in discurs a fost, de asemenea, gresit diagnosticat. Ce am inceput apoi a fost pe de o parte reteaua citostaticelor, pe de alta parte ajutor punctual pentru pacienti din Romania.

E un lucru pe care nu l-am povestit de multe ori sau aproape deloc, dar atunci cand ai un potential diagnostic de cancer, asta se face pe baza unei biopsii care se duce la anatomopatolog si se analizeaza in laborator. Am luat cateva sute de astfel de bucati de tesut de biopsii si le-am dus la laboratoare din strainatate specializate pe un anumit tip de tumora si pot sa va spun ca de-a lungul anilor, undeva pe la 40% erau diagnostice gresite. Deci daca ar fi un mesaj, dincolo de orice emotie, dincolo de orice mesaj mai inalt de transmis, ar fi second opinion intotdeauna atunci cand se pune un diagnostic grav. E esential.

De ce spuneam ca eu te-am descoperit prin acel discurs este pentru faptul ca am interactionat cu tine cand deja aveai Magicamp si cand apoi ai fost Ministru al Sanatatii in guvernul Ciolos, dar nu stiam ca ai plecat dintr-un sat, ca ai avut o bursa in Austria si ce m-a marcat pe mine, si asta vreau sa subliniez pentru ca e un exemplu foarte puternic despre caracterul tau, ai plecat la o bursa la care ai invatat germana in timp ce erai in bursa. Adica ai munci in draci, imi cer scuze pentru exprimare. Cat de greu ti-a fost sa te adaptezi acolo? Cred ca avem si parinti care vor sa-si trimita copiii afara, cred ca avem si tineri care vor sa meaga sa studieze afara. Povesteste-ne putin despre cum era sa pleci dintr-un sat si sa ajungi in Austria ca student.

Eu am plecat mai intai de la mine din sat, unde mama era invatatoare si eu premiant, in consecinta, am plecat la oras, la Pucioasa si nu stiu daca mai greu mi-a fost sa plec de la mine din sat la Pucioasa sau apoi sa plec de la Pucioasa la Viena. Au fost cumva relativ grele amandoua.

Cand am plecat la Viena nu stiam germana si m-am inscris la facultate mergand la un internet cafe la Targoviste, asta era la 15 km, si am pacalit secretara de la Universitatea de la Viena ca stiu germana, mi-am invatat replici de acasa, si apoi neavand bani de cursuri de germana, am avut destui bani sa-mi cumpar un CD pe care era un dictionar german-englez si aveam un calculator 486, nu stiu.. isi mai aminteste cineva de calculatoarele 486? Sunt cativa, dar nu multi. Am pus CD-ul acolo si traduceam fiecare manual de la facultate.

Din fericire, in Austria si in general in lumea civilizata, nu trebuie sa notezi tot ce spune profesorul la cursuri sau sa copiezi notitele altora, ci ai un manual dupa care daca inveti poti sa fii sigur ca iei examenul, asa ca le-am tradus pe toate aceste handbooks, cuvant cu cuvant, si mi-a luat 3 ani, dar 3 ani pana sa vorbesc cu adevarat germana si 3 ani in care am fost destul de mut, am adunat atunci destule frustrari pentru toata viata.

Banuiesc ca si partea sociala era destul de grea.

Vlad: Da, practic, a fost o perioada relativ lunga cand am trait foarte singur. Si viata mea era in vacantele in care veneam acasa. Undeva la 2-3 luni imi cumparam un bilet de tren. Pe vremea aceea facea 14 ore, acum face 17. Dar asta era momentul cand eu ma simteam acasa, cand ma urcam in tren, la cuseta de 6 locuri. Cei care vindeau biletul spuneau „Vrei la 12 picioare?”

Pentru ca ziceam ca sunt foarte multi tineri care vor sa plece la studii in strainatate, cu experienta ta din aceasta perspectiva, ce sfaturi le-ai da? Ce recomandari? Ca sa le fie mai usor acolo?

Sa plece. Serios. Cred ca pentru mine a fost o experienta esentiala si cred ca pentru orice tanar, e esential sa pleci. Calatoriile, in general, sunt esentiale cred ca sa pleci undeva si sa locuiesti intr-o tara straina pentru mai mult de una, doua, trei luni, este esential.

Cred ca e bine sa pleci ca sa recunosti ce ai lasat in urma si ca sa te intorci acasa cu tot ce ai invatat acolo. Cred ca e bine sa pleci, cred ca e bine sa stii ca insemni ceva, to know your worth. Your own somebodiness.

Cred ca e foarte important sa stii ca esti cineva si cred ca apropo de, am ascultat cu atentie interviurile de mai devreme, cred ca cel mai bun lucru pe care il pot face parintii pentru un copil e sa-i arate, din cand in cand, ca are o valoare, indiferent ce face, si sa-l incurajeze. Eu am avut norocul asta.

Apropo de parinti, pentru oricine te vede si prima data, chiar daca nu te stie, desi tu in ultima vreme ai avut multa expunere publica, este absolut evident ca esti un om foarte bun pana in maduva oaselor. Nu cred ca este cineva aici care se indoieste de asta. Ce ti-au spus tie parintii si cum te-au crescut de-ai ajuns asa?

Eu cred ca in fiecare dintre noi e bunatate. Avea Catalin Tenita o postare pe Facebook la un moment dat spunea ca fiecare avem in noi ceea ce se cheama clasa, si normal ca trebuie hranita. Cred ca esentiale sunt, stiti ca-i vorba aceea ca … o sa uiti ce ti-au spus altii sau ce ti-au facut altii, dar n-o sa uiti cum te-au facut sa te simti.

Cred ca e esential sa descoperi bucuria de a-i bucura pe altii sau bucuria de a-i ajuta pe altii, destul de devreme. De asta cred ca e foarte bine atunci cand cineva face voluntariat inca de la o varsta frageda sau pur si simplu sa descoperi bucuria asta imensa care este in a-i ajuta pe altii.

Suntem animale sociale si avem nevoie de aprecierea altora. Einstein spune foarte frumos cat de enorm de mult conteaza fiecare gest, fiecare uitatura buna sau rea, fiecare lucru pe care il facem e esential. Daca atunci cand am intrat in sala asta am intalnit cateva priviri bune, asta m-a ajutat si asta cu cat esti mai la inceput de drum si cu cat esti mai sensibil, mai firav, cu cat nu esti atat de constient de propria valoare, cu atat lucrurile astea mici iti pot influenta viata si cred foarte tare in asta.

Am o curiozitate, daca tu te enervezi vreodata. Pentru ca in ultima vreme, de cand esti in spatiul public dincolo de Magicamp, ai fost tinta orchestrata al unor atacuri, bullying-ul la tine este pe scara mare, mai ales cand erai Ministru, si n-am vazut niciodata, nici macar in postarile tale de pe facebook cand justificai si argumentai lucruri, n-am simtit un ton de enervare. Deci te enervezi si cum faci in cazul ca te enervezi?

Da, ma enervez. Ma enervez mai ales, dar atat de tare ca in ultimii 3 ani nu m-am enervat in toata viata mea. La minister e foarte interesant cred ca daca or sa ia domnii aceia care inregistreaza ce se intampla prin birourile demnitarilor, daca or sa ia vreodata inregistrarile de la mine din birou or sa auda niste lucruri.

Dar cumva in ce scriu pe Facebook sau unde reusesc sa mai scriu, in raspunsurile pe care le dau unor oameni, care sunt furiosi ar putea fi incadrati la categoria „hateri”, cumva nu iau deloc in nume de rau atunci cand cineva nu intelege ceva sau cand cineva a fost alimentat cu ura si cu cine stie ce idei, si cred ca a fost intr-o buna masura si greseala mea, greseala pe care am facut-o multi in 2016.

Cand am intrat in guvernul tehnocrat, multii mi-au spus ce defineste politicienii? Politicienii sunt definiti prin faptul ca vorbesc si nu fac nimic, nu? Si am zis eu sunt tehnocrat, eu o sa fac, n-o sa vorbesc. Prost, dar prost rau. Pentru ca daca nu spui ceea ce faci, daca nu-ti spui propria poveste, oamenii o interpreteaza prin propriul filtru si altii spun lucruri.

S-a spus ca sunt actionar AKH, ceea ce e un concept interesant, ca si cum cineva ar fi actionar la, nu stiu, spitalul Floreasca. O gramada de lucruri. M-am gandit c-o sa ma afecteze mult mai tare, dar ceea ce e foarte interesant e ca atunci cand iti asumi responsabilitatea pentru ceea ce faci, mai ales atunci cand responsabilitatea asta te apasa destul de tare pe umeri si stii ca ceea ce faci e bine si ca ai dat tot ce ai putut, lucrurile astea nu te ating, dar nu te ating deloc, pe mine nu m-au atins absolut deloc tot ce a fost.

Apropo de atins, cred ca traim niste vremuri in care avem nevoie de foarte mult bine in prezenta noastra si de fapte bune cum le numesc eu, iar ceea ce ati reusit voi cu Magicamp, cu MagicHome chiar, a fost sa atingeti niste resorturi in oameni, care sa se indrepte si sa faca alaturi de voi fapte bune. Cum crezi sau care a fost reteta sau cum facem fiecare dintre noi sa atingem ceva in sufletelul celui de langa noi sa faca si el bine impreuna cu noi?

Cred ca media de varsta e destul de joasa aici in sala, dar stie cineva Cat Stevens, Father and son?  Cat Stevens are o vorba, spune “You can argue with a philosopher, but you can’t argue with a good song. ” Poti sa te certi si sa te contrazici cu oricine, pe orice, de fapt, dar nu poti sa contrazici o melodie buna. N-ai cum sa contrazici o melodie buna si faptele bune, lucrurile pe care le facem  mai mult decat lucrurile pe care le spunem. Lucrurile pe care le facem asta sunt, sunt o melodie buna.

Daca faci lucruri bune, si daca iti pui sufletul si energia si timpul pentru a face niste lucruri, asta vorbeste de la sine, intr-o masura mult mai puternica decat orice altceva. Si un exemplu foarte bun a fost campania pentru MagicHome, cu scaunul de spital. Si atunci promisiunea a fost cat se poate de simpla.

Am spus asa: pentru cine nu a vazut, am pus un scaun de spital, langa un pat de spital, intr-o expozitie din Bucuresti si am pus o camera si totul transmis live pe Youtube, si am zis asa: noi echipa Magicamp ne vom aseza pe scaunul ala si vom sta asa cum stau parintii copiilor bolnavi de cancer si vom sta pe scaunul ala unul dupa altul pana se gasesc 100.000 de oameni care sa doneze cate 2 euro printr-un sms si nu ne vom ridica.

Si asta are cateva componente de care cred ca avem mare, mare nevoie si care sunt si esenta succesului din punctul meu de vedere – 1. Commitment – nu ne vom ridica. 2 – o explicatie foarte clara a ceea ce vrem sa facem. Ce vrem sa facem e o casa unde vrem sa stea acesti parinti. Foarte clar exprimat ce vrem, foarte simplu. Commitment foarte clar si cererea de ajutor foarte clara. De multe ori avem nevoie de ajutor dar nu stim sa-l cerem si asta e un lucru pe care eu l-am invatat dupa foate multa vreme.

L-am invatat cand nu am putut sa transport destule medicamente in Romania si a trebuit sa-mi fac cont de Facebook si sa scriu acolo cine zboara de la Viena la Bucuresti. Apoi a trebuit sa gasesc pe cineva care sa mearga de la un aeroport sau altul din alt oras din Romania catre spitale ca sa duca medicamentele. Apoi la Magicamp retelele de socializare sunt esentiale in tot ce am facut, pentru ca acolo poti sa faci lucrurile astea. Sa exprimi ceea ce vrei sa faci, sa arati propriul commitment si trei, sa ceri ajutorul. Foarte foarte important.

In ce stadiu este acum MagicHome?

MagicHome a strans 500.000 de euro in 3 saptamani, noi ne gandeam c-o sa dureze vreo doua luni si, de fapt, din toata echipa eu eram singurul care credeam c-o sa stranga 100.000, toti credeau ca sunt nebun, iar dupa 3 saptamani aveam 500.000 de euro, intre timp suntem pe la 1 milion si jumatate. Am asteptat aproape un an de zile dupa autorizatia de constructie, desi e o renovare, nu e o constructie, schimbam fatada, si probabil ca in noiembrie o sa fie gata casa din Bucuresti, dar surpriza o sa vina in noimebrie, va spun ca n-o sa fie doar o casa.

Minunat. N-am cum sa nu te intreb si de politica. In speech-ul tau de la Tedx de la Cluj, plecai de la o plida – „N-am om” – care spunea despre un paraplegic care se afla langa un rau vindecator si n-avea om care sa il arunce in apa ca sa se vindece. Ai anuntat ca vei candida la primarie si cred ca nu e nimeni din sala asta care sa nu-si doreasca sa insanatosesti Bucurestiul. Sincer. Ai creat o platforma in care sunt peste 90.000 de oameni alaturi de tine, printre care si eu. Deci tu ai oameni. Cum te putem noi ajuta?

Multumesc. E o minge la fileu asta. Cred ca noi in tara asta, in care am decis sa ma intorc dupa 14 ani acum 3 ani, cred ca trebuie sa facem 3 lucruri sau 3 lucruri trebuie sa se intample. Astea sunt cele 3 mari pariuri pe care le avem:

  1. Cred ca implicarea civica, asta insemnand si implicare, macar sa intelegem ce se intampla in politica sa votam si lucrurile de genul asta. Cred ca asta e primul pariu.
  2. Implicarea politica. O societate asa functioneaza, o democratie asa functioneaza. Noi delegam puterea, oamenii deleaga puterea catre politicieni si politicienii vin cu niste promisiuni pe care dup-aia ca sa le indeplineasca au nevoie de putere pentru a le indeplini promisiunile alea, nu altceva. Deci punctul 2 sa avem mai multi oameni implicati in politica.
  3. Aici trebuie sa ajungem in 5-10 ani, sa construim institutii puternice, asta face diferenta dintre o tara de succes si o tara care esueaza. Nu resursele naturale, nu nimic altceva, ci institutii puternice.

Ce inseamna institutii puternice? Inseamna institutii cu oameni cu cap si sira spinarii. Atat. Cap si sira spinarii. Si daca va uitati in orice domeniu in Romania, ai oameni care sunt si muncitori si n-au nicio intentie sa fure sau sa se imbogateasca rapid si stiu ce au de facut, isi cunosc meseria, dar oamenii astia foarte foarte rar ii gasesti la stat, foarte foarte rar ii gasesti in institutiile statului.

Si mi se pare ca asta este esential dincolo de orice ideologie, dincolo de orice alt program de guvernare, dincolo de o fata sau alta fata. Asta e ceea ce trebuie sa facem. Cum aducem oameni noi in institutii publice, oameni competenti in institutii publice, din pacate nu se poate face asta decat prin politica.

Deci trei pariuri: implicare civica, implicare politica si prin asta institutii puternice, institutii autonome, independente care sa nu atarne de vointa unui politician sau altuia. Asta aveam in minte,  exista o carte White Nation, daca cititi, e o carte esentiala din punctul meu de vedere. Concluzia daca ar fi s-o tragem intr-o propozitie asta e: institutii puternice, asta-i diferenta.

In Ministerul Sanatatii, dupa experienta de acolo, am inteles cateva lucruri. Mai intai am inteles cat de grava e situatia, cat de praf sunt institutiile publice, dincolo de cat de destept sau cat de bine vorbeste limba romana un ministru sau altul. E esential sa ai oameni care sa stie sa-si faca treaba, sa ai o structura functionala. Daca capul se schimba asta ar trebui sa fie  mai putin important.

Uitati-va la America, la tari precum Austria. Poti sa ai la un moment dat un esec al democratiei, dar daca ai institutii puternice lucrurile merg mai departe, asta trebuie sa facem. Cum putem sa facem asta?

Prin politica si politica este elementul asta pe care, acum ma gandeam cand m-ai intrebat despre povestea asta pe care am spus-o la TEDx, cu un tanar diagnosticat cu cancer, politica este intr-o anumita masura ca un cancer. In ce sens? Atunci cand iti afecteaza viata personala, atunci cand o simti personal s-ar putea sa fie prea tarziu. Daca nu te intereseaza sa vezi semnele dinainte, atunci cand o simti s-ar putea sa fie prea tarziu.

Este esential sa ne intereseze politica. Politica nu este o nebunie de la televizor, nu este circul de la diverse talk-showuri. Politica este despre fapte.

Ce vreau eu sa fac? M-a interesat intotdeauna impactul. M-am dus catre sanatate pentru ca acolo am crezut ca pot sa am cel mai mare impact. In momentul asta cred ca cel mai mare impact putem sa-l avem pornind de jos, de la alegerile locale, pornind de la administratia locala. Prin asta se tine in momentul asta si peste tot in lume, prin asta politicienii din partidele mari, reusesc sa tina o tara prizoniera. Pornind de acolo, de acolo vine puterea. De asta cred ca schimbarea trebuie sa inceapa de acolo si ce poate sa faca fiecare dintre noi.

Cred ca suntem intr-o lupta complet inegala. Ai tari precum Romania, Ungaria, Turcia, Polonia si din ce in ce mai multe, care aplica un software. Este un software realizat in alta parte si care este downloadat aici la costuri foarte mici. Acelasi software care spune, acelasi virus daca vreti, care ne face sa spunem ca noi suntem buricul pamantui, ne scorneste dusmani, fie ca este un domn ungur cu origini evreiesti, straini, in general, mutinationalele. Este exact acelasi virus peste tot. Si repet: costurile de dowloadare al acelui virus intr-un sistem sau al altuia sunt foarte mici. Si noi, ceilalti, care intelegem ce se intampla, ce arme avem? Avem propriile retele personale, propriile retele de cunostine si de prieteni si de familie, avem retele de socializare in masura in care functioneaza, avem cateva metode de a ne exprima.

Daca noi nu reusim sa ne mobilizam si asta n-o sa vina un politician sau altul sa faca „tzac” si lucrurile sa se intample. Cealalta parte a societatii care intelege trebuie sa se mobilizeze pentru ca, repet, nu e vorba de un circ la televizor, este vorba despre viata fiecaruia dintre noi si a copiilor din tara asta si a viitorului tarii asteia. Cred ca vremurile pe care le traim sunt extrem de serioase si problemele sunt extrem de serioase.

La nivel politic, lasand la o parte problemele pe care le constatam, faptul ca nu avem spitale, n-avem scoli, n-avem.. daca nu intelegem ca la nivel politic lucrurile se duc intr-o directie extrem de periculoasa. E extrem de periculos si de asta sunt aici, si de asta si pentru mine a fost o decizie extrem de grea,  sa ma focusez pe activitatea asta politica. Asta vine cu niste costuri, asta vine fara deloc sa incerc sa ma martirizez aici, dar e o expunere care mie nu-mi vine natural.

Si in directia asta vreau sa te intreb ce zic parintii tai ca te-ai intors la politica?

Da, e foarte interesant cum este vazuta politica in aceasta tarisoara, stiti despre tot in lume daca ai spune ca mergi sa lucrezi pentru Ministerul Finantelor sau spui c-o sa fii ministru intr-o tara, asta ar trebui sa fie mandria familiei, adica trei generarii, bunicul, strabunicul a fost ministru, unchiul nu stiu care.

Ai mei m-au incurajat teribil de mult, chiar cand nu aveam dreptate si cand am plecat la Viena stiu ca taica-miu..  cateodata primeam un telefon si eu ma speriam cand primeam telefon de acasa ma gandeam  mai intai nu aveam bani sa vorbim despre asta si mai tarziu cand ne puteam permite asta – na, te suna mama, tata la ora 10 seara, te intrebi ce dracului s-a intamplat. Si era taica-miu care zicea: Alo, Viena, uite sunt aici cu vecinul, voiam sa-i spun ca fiul meu e la Viena, si spune cum mai e vremea la Viena? Apoi ce face era sa ia carti de vizita de la diversele mele joburi care sunau din ce in ce mai bine, functiile sunau din ce in ce mai bine si logo-urile erau cunoscute de la diverse banci, si cand veneam acasa taica-miu mereu ma intreba “Ai niste carti de vizita?”. Si cartile astea de vizita le impartea prin sat, pe la prieteni: “uite, fii-miu, e la Viena.”

E, si asta s-a intamplat pana cand m-am intors in Romania. Si cand m-am dus acasa si le-am spus “Stiti, am vorbit cu Dacian Ciolos si mi-a spus ca ar trebui sa ma gandesc si am 2 zile sa ma duc ministru la sanatate”, “- vaai, mama, dar de ce faci asta? Dar nu mai bine stai tu sef de cabinet acolo? Ca poti sa-ti faci si treaba si nici nu te injura nimeni, hai ca-i mai bine asa.

Cam asta este respectul sau cumva cum se vede functia publica, iar ce a fost interesant dupa, dupa ce s-a terminat si mi-am luat toate injuraturile de rigoare si la un moment dat a venit o matusa de-a mea si mi-a spus: “Dar de ce nu-i lasi sa faca transplant pulmonar, ca mor oameni?” I-am explicat si a inteles, si dup-aia le-a explicat si colegilor de la serviciu.

Iar ce s-a intamplat dupa e foarte interesant, ca am avut o perioada in care eram in dilema, si m-am reapucat de MagicHome si alte lucruri, si la un moment dat am mers acasa si am intrebat-o pe maica-mea:” – Mama, uite, ce sa fac?” “ – Pai ce sa faci? Baga-te, mama, da-i dracului.”

Deci cam asa.

 

 

29392
mihaela norocInterviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Interviu Webstock 2018 – Mihaela Noroc (The Atlas of Beauty) “daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici, aici interviul cu Andreea Esca, iar aici cel cu Vlad Voiculescu.

inspiration stage

A plecat de la un proiect mic online si a ajuns cunoscuta in foarte multe tari din lume.  A renuntat la job-ul ei pentru a fotografia femei din lumea intreaga iar munca ei a ajuns la CNN sau BBC, a luat forma unui album de arta care e bestseller in multe piete de la Japonia pana la Germania. A transformat o pasiune intr-un job si a creat atlasul frumusetii, un proiect global despre diversitate, acceptarea altor culturi si despre frumusetea feminina… doamnelor si domnilor, Mihaela Noroc.

 

Multi dintre cei care se afla in aceasta sala viseaza sa renunte la jobul lor si sa plece in lume ca sa-si indeplineasca marele vis. Tu ai luat decizia asta, ai renuntat la tot si ai plecat prin lume ca sa-ti urmezi visul. Iti mai aduci aminte fix momentul cand ai luat decizia? Si cum a fost? Ti-a fost teama?

Da. Pe mine foarte multa lume ma intreaba lucru asta si pot sa spun ca mi-a fost foarte usor sa iau decizia pentru ca eram extrem de nefericita la locul de munca. Asa cum spunea si Andreea, ma duceam la munca, si nu mi-a fost deloc greu, a fost o decizie usoara, ce ma astepta in fata era oricum infinit mai frumos si infinit mai interesant decat tot ce am lasat in urma. Deci n-a fost greu, a fost foarte usor. Momentul exact nu stiu sa ti-l spun pentru ca a venit de la sine. Pur si simplu cand am avut destui bani am zis „Gata, plec in lume.” Si asta a fost.

Dar facusei un plan inainte? Sa pun bani deoparte ca sa-mi indeplinesc visul?

E foarte mult sa spui voiam sa-mi indeplinesc visul. Si niciodata nu am facut lucrurile in felul acesta, „ma duc sa-mi indeplinesc visul” pentru ca m-as fi speriat si as fi lasat totul balta. Deci nu as fi procedat in felul asta, am luat-o incet, pas cu pas. Azi un pic, maine inca putin si cred ca asa functioneaza pentru unele persoane, inclusiv pentru mine, sa iei lucrurile incet incet, ca sa nu-ti fie frica de ce te asteapta.

Stiu ca te-ai apucat sa faci fotografii pe la 16 ani si te-ai lasat de fotografie pentru ca sa te intorci dupa aceea. Cum ai inceput sa faci fotografie? Ca era clar ca acum s-a dovedit ca e o pasiune si ca e directia ta in viata, ca sa spunem. Dar cumva cineva ti-a taiat aripile pe drum. De ce?

Da, uite, asa este si din pacate foarte multi oameni renunta la ce este pentru ei pentru ca cineva nu ii incurajeaza sau nu le da destula incredere, dar si asta s-a intamplat si cu mine. Am mers la Facultatea de Arte Plastice din Bucuresti la sectia foto-video si, din pacate, acolo nu am gasit sustinerea sau poate directia mea nu era potrivita cu directia lor si atunci am zis la final „Asta nu e pentru mine. Fotografia in niciun caz nu este pentru mine. Sunt atat de multi oameni care se pricep mult mai bine decat mine si o sa las asta pentru ei.” Am mers si am lucrat in alte domenii, pentru ca aveam nevoie de sustinere financiara, deci acolo am gasit, la joburi, partea asta foarte importanta, si la un moment dat am simtit ca nu mai pot sa lucrez unde lucrez si hai sa incerc din nou fotografia, care ramasese deoparte.

Eu nu m-am atins de aparatul de fotografia vreo 6 ani. Nu l-am atins. Era acolo, ramasese asa ca un fel de, nu stiu, o mica durere, sa zic. Am avut probabil si o teama sa-l ating. Era un proces psihologic foarte dificil si in momentul in care am zis „Asta e ultimul tren. Il iau, ma urc in el. Daca n-ajung nicaieri, asta este.”

Iti mai aduci aminte ce ai pus in bagaj cand ai plecat? Prima calatorie mare?

Esentialul. Pentru ca asa e cel mai usor sa calatoresti si mi-aduc aminte ca dupa primul an de calatorie mergeam cu un backpack si aveam dureri foarte mari de spate si am trecut ulterior la trolly. Pentru ca nah, backpacker poate sa fie si cu un trolly. Si ce iau cu mine? Un sac de dormit foarte mic, care sa-mi ajunga pentru 10-15 grade, 2-3 perechi de pantaloni, nu stiu, esentialul, nu iau foarte multe. Chiar si bagajul de fotografie este foarte mic, iau cat mai putine pentru ca trebuie sa le car singura si nu vreau sa-mi fac rau singura.

Dar nu ti-e greu uneori? Stiu ca la inceput ai calatorit impreuna cu sotul tau, in primul an si inca cativa. Dar se mai intampla sa nu calatoresti cu sotului tau. Si nu ti-e greu singura pe drumuri in hau pe dreapta?

Unu la mana incerc sa ma protejez cat mai mult. Nu o sa plec niciodata noaptea pe strazi, imi dau seama de pericolele din jurul meu, sunt o femeie care din pacate poate sa cada prada usor unor probleme. Sunt protejata de fapt, avand acces la internet absolut tot timpul imi dau seama unde sa ma duc, ce sa fac, cu cine sa stau de vorba, ma uit la omul respectiv imi dau seama “stai ca poate nu e ceea ce pare”, imi dai seama cand un taximetrist poate nu o sa ma duca unde trebuie daca.. nu stiu, ai un instinct, il urmezi.

M-am documentat uitandu-ma la interviul tau cu doamna Esca caci ai fost la interviu la Europa FM (Mihaela: care a fost sustinatoarea proiectului de la bun inceput si ii multumesc foarte mult). Asta stiu ca te-ai dus cu proiectul la The One, pe vremea cand exista revista si era foarte foarte la inceput proiectul, dar acolo am descoperit ca o parte destul de dificila a proiectului tau a fost sa convingi femeile. Pentru ca mergi pe strada si vorbesti cu ele si am pus asta in balanta cu faptul ca ii povesteai Andreei ca nu esti o persoana care are chiar foarte mare incredere in sine.

Nu, nici acum nu am. Nu vedeti ca nu stiu sa fiu ok pe scena.

Si atunci cum faci? De unde iti gasesti curajul sa abordezi pe strada niste oameni intr-o limba straina cu o cultura diferita si sa le spui „Eu vreau sa te fotografiez” si unde se petrece magia ca uneori in 5-10 minute tu te duci la ele acasa.

Asta-i chestia, ca tu abordezi omul respectiv pentru ca te fascineaza persoana respectiva, trece pe langa tine femeia si pe mine uneori ma lasa si fara respiratie. Imi dau seama ca ea este o opera de arta. Si asta e ceea ce ma motiveaza, in sensul ca stiu ca exista acolo ceva extraordinar, pe care ea nu-l vede de cele mai multe ori, din pacate, si trebuie sa-i fac o fotografie. Uneori reusesc, alte ori nu.

Dar si cum le zici? Adica.. (in toate felurile) Iti dai seama ca daca vine cineva pe strada, se duce la doamna Esca si ii spune ”Doamne! Domnisoara, Doamna, sunteti atat de frumoasa! Vreau sa merg acasa la dvs sa va fac o fotografie”, Bine, doamna Esca cred ca ar accepta. E gresit exemplul. Dar… cum le convingi?

Fiecare loc este diferit, fiecare tara, fiecare cultura este diferita si atunci trebuie sa te adaptezi. Aici in Europa e usor, adica stim toti ce inseamna social media, unde o sa ajunga o fotografia, ce efecte o sa aiba asupra mea ulterior. Cand te duci in alte zone ale lumii, lucrurile devin foarte complicate, decizia nu este doar a femeii pe care o abordezi, decizia este si a sotului, poate a fratelui, si tot asa lucrurile se extind. Sau in America de Sud,  de exemplu, iarasi e o problema cu criminalitatea, imaginea poate ulterior sa fie folosita in detrimentul ei, cineva poate sa o sechestreze, sa o abuzeze. Lucrurile aceasta se intampla pentru ca mi le-au spus femeile pe care le abordam, „nu, nu pot sa fiu fotografiata pentru ca poate faci parte dintr-o grupare mafiota si cineva o sa-mi faca ceva rau”. Si atunci trebuie sa te gandesti de 10 ori. In momentul in care insisti sa-i faci o fotografie, ca ok, e placerea si nebunia mea sa-ti fac o fotografie, dar ce inseamna asta pentru tine ulterior este cu totul altceva. Mi s-a intamplat, de exemplu, eram in Egipt si am fotografiat o fata, studenta la Medicina, tocmai absolvise si ea era foarte multumita si foarte fericita, dar cred ca ceva din limbajul nostru nu s-a pupat pentru ca dupa ce i-am publicat fotografia pe social media mi-a dat repede mesaj si mi-a spus „Tata, da repede fotografia jos c-o s-o vada tata”. Ea fiind femeie de 25 de ani pentru ca absolvise medicina. Mi-am dat seama atunci ca – stai un pic-  nu pot sa ma joc cu asa ceva. Da, deci lucrurile sunt diferite. Cum le conving? Nu le conving pe toate pentru ca am abordat mii de femei si am pana la urma mii de fotografii, dar am abordat de doua ori mai multe sau de trei ori mai multe.

Ce zic eu ca este important, este sa nu renunti. Cand pleci de dimineata de acasa si o iei pe o straduta dintr-un loc oarecare din lumea asta mare, trebuie sa te incarci cu foarte multa energie pozitiva. Noi, oamenii, suntem intr-un fel ca niste animale, si simtim, avem un al cincisprezecelea simt. Simtim omul care vine spre noi si ce poate el sa ne ofere. Si atunci eu daca sunt intr-o dispozitie foarte proasta, ca nu stiu ce mi s-a intamplat mie, persoana respectiva o sa ma simta. Eu trebuie sa ma incarc cu energie pozitiva si sa reusesc sa transmit bunatate si faptul ca nu vreau nimic rau, si poate uneori reusesc sa transmit asta, alteori nu.

Ai plecat de la un mic proiect online si ai ajuns la milioane de oameni care te stiu in online global. Aparitii la CNN, la BBC, o campanie cu Facebook. La inceput, tu si sotul tau ati avut o strategie de comunicare si de promovare in online?

Iarasi un lucru foarte benefic in viata mea, sotul meu, pentru ca el se ocupa de tot ce inseamna partea asta, „birocratia” din viata noastra si eu pot sa ma ocup de tot ce inseamna partea artistica si sa fiu libera si creativa. Daca am avut un plan? O iei gradat. N-ai cum sa ai un plan, cel putin viata noastra nu functioneaza asa. Si viata mea in niciun caz pentru ca sunt genul de om care daca stie ca a doua zi are ceva foarte important de facut, nu doarme toata noaptea, si atunci mai bine eu nu imi proiectez absolut nimic. Si daca se intampla ceva extraordinar, foarte bine. Daca nu, iarasi foarte bine.

Ce am incercat, si asta mi se pare foarte important, sa incerci sa iesi din online cat mai mult. De asta am si insistat sa am o carte tiparita, m-am bucurat foarte mult ca exista pe mai multe piete pentru ca ajunge la cat mai multi oameni. Online-ul se schimba foarte mult. La inceput am avut o viralizare cu Bored Panda care s-a intamplat acum 3 sau 4 ani, ceva de genul asta, si ulterior am avut o viralizare cu un video pe care l-a facut sotul meu si a facut vreo 20 de milioane de vizualizari.

Si putin mai tarziu ai avut o campanie cu Facebook? Despre care poate povestim.

Da, dar important pentru mine este sa fiu prezenta fizic in mainile si in vietile oamenilor, prin expozitie si prin carti.

Si ce zic oamenii care iti vad munca? Care poate n-au fost subiectii fotografiilor.

Sunt foarte multe raspunsuri. Si pozitive si negative. Am si hateri, e ok, si am si oameni care iubesc proiectul si de fiecare data cand sunt un pic mai jos asa, ca am si eu momentele mele, ma duc frumos pe Amazon sau pe Good reads si ma uit la review-uri si zic „Stai ca oamenii inteleg procesul muncii mele, fotografia pe care o fac.” si atunci e bine.

Te incarci mai degraba din reactiile lor, nu? Exact cum spunea Andreea, ca ea isi incarca bateriile din oameni.

E foarte important. Ca asta e, uneori stai si te intrebi „Dar de ce nu ne improscam noi cu mai multa dragoste? De ce alegem sa facem opusul?”. Bineinteles ca fiecare are frustrarile lui. Dar noi ca oameni de la bun inceput, ca acum am un bebelus, e fragila si are nevoie de dragostea mea si incerc sa-i ofer si imi dau seama ca toti trecem prin asta. De la bun inceput avem nevoie de dragoste si undeva, la un moment dat, ne rupem si nu mai primim dragostea respectiva, dar ce lume frumoasa ar fi daca toti am improsca cu dragoste, cred ca n-am mai avea probleme si suferinte.

Apropo de asta, care crezi ca este una dintre cele mai frumoase lectii pe care le-ai invatat de la femeile cu care te-ai intalnit? Caci banuiesc ca ai avut povesti incredibile si super emotionante.

Sunt foarte multe povesti, si emotionante si vesele si triste. Un roller coaster cu tot felul de emotii. Pentru mine, imi este foarte draga Ania care s-a nascut in Polonia, are acum 30 de ani si este o femeie care s-a nascut fara un picior, si din cauza asta mama ei care avea o situatie financiara foarte grea, a trebuit s-o lase in spital si s-o dea spre adoptie. Doctorul care avea grija de ea a incercat sa-i gaseasca o familie in afara Poloniei, undeva in Europa de Vest si asa a ajuns ea in Belgia. Acum, eu am fotografiat-o in momentul in care se pregatea pentru jocurile paralimpice, la alergare, si voia sa ajunga faimoasa ca sa-si gaseasca mama si sa-i spuna ca „nu sunt suparata pe tine ca m-ai dat spre adoptie, ca uite acum pot sa-mi indeplinesc visul si sa fiu alergatoare”. Ceea ce s-a si intamplat, ea si-a intalnit mama, urmeaza sa ma duc sa le fotografiez la un moment dat impreuna.

Ce frumos!

Da, foarte frumos. Ania este o minunata si este de un pozitivism extraordinar, si ne intalnim tot timpul cand eu sunt in Europa de Vest, ea reuseste sa ajunga ba in Berlin, ba in Belgia ne vedem, si cred ca s-ar bucura sa vina si aici sa va vorbeasca despre viata ei. E fabulos de pozitiva si de incantatoare.

Acum cred ca te poti finanta si din vanzarea albumelor si lumea stie de tine si lucrurile sunt mai simple. Dar cum se finanteaza un asemenea proiect, cand vrei s-o iei prin lume? Pentru ca oricat de low-profile ai incerca sa traiesti si cu low-cost, tot platesti niste lucruri.

Da, viata e scumpa. Am avut economiile proprii. Le-am cheltuit pe toate. Puteam sa-mi iau o masina foarte scumpa. Am calatorit foarte bine. Faci niste eforturi. Stiu ca la inceput prietenii mei imi spuneau ca sunt zgarcita, si in continuare familia mea spune ca sunt zgarcita si asa ma percep ei ca nu imi cumpar haine, dar eu toti banii pe care ii fac sau pe care i-am facut la un moment dat, stiam ca sunt pentru un lucru mai important in viata mea. De ce sa-mi cumpar rochia asta daca pot sa stau, sa mananc undeva in Armenia? Sau in Iran o masa. Da, deci mi-am ordonat prioritatile in viata. Asta s-a intamplat cu mult timp in urma, in momentul in care am descoperit calatoria si am vazut ce inseamna. Uite, poti sa calatoresti nu cu foarte putini bani, cu mai putini bani, poti ajunge in anumite zone si de ce sa cheltui eu niste bani in Bucuresti cand pot sa-i cheltui in Columbia?

Vorbesti de niste niste bani pe care ii cheltui, adica ii ai. Dar la un moment dat, banii pe care tu i-ai produs muncind din joburile din Romania s-au terminat. Cum ai facut rost de bani mai departe?

Asta a fost un proiect care a fost facut multumita oamenilor. Fara oameni eu nu faceam absolut nimic si nu eram absolut nicaieri. De la femeile pe care le fotografiez, pana la oamenii care m-au sustinut intotdeauna. Si am facut o campanie de strangere de fonduri, dupa ce m-am intors din prima calatorie care a fost foarte ok. Asa am reusit sa continui. Iar, ulterior, proiectul a devenit si mai de succes si am avut colaborari cu diferite branduri in strainatate, care au platit foarte bine si am reusit sa-mi continui proiectul.

Te-ai intalnit vreodata cu vreunul dintre donatori? A venit cineva sa-ti zica ”Stii, eu am donat..”

Da, bineinteles. M-am intalnit, am stat si la ei acasa sau am iesit. Da, am foarte multi prieteni peste tot.

Mentionam putin mai devreme despre o campanie pe care ai facut-o cu Facebook. Sa povestim putin despre aceasta campanie pentru ca am aflat ca, cumva cu tine au inceput sau ai fost printre primii care au facut Facebook live din sediul Facebook. Cum a ajuns Facebook la tine si in ce a constat aceasta colaborare?

Da, mi-au scris un mail si am zis „Suna prea bine ca sa fie adevarat!”. Eram undeva in Etiopia atunci si stiu ca Etiopia este unul dintre locurile mele preferate si acolo simt eu cumva ca s-a nascut proiectul de fapt. Si eram deja a doua oara si imi doream atat mult sa explorez cat mai mult, sa vad cat mai mult, si imi da mesaj Facebook ca trebuie sa te duci in 10 zile, in 6 tari si sa fotografiezi. Si eu eram „Ah, de ce acum? De ce acum?” Dar a fost foarte ok, am calatorit 2 saptamani in 6 tari, am fotografiat cate o femeie pe care au ales-o ei din tarile respective si eu eram cea de-a saptea, si asta totul pentru Ziua Internationala a Femeii. Am terminat in New York, la sediul Facebook de acolo si am facut un interviu live care a fost difuzat pe Times si pe pagina mea si asta a fost. Acum sunt aici, maine sunt acolo, totul e trecator.

De cateva saptamani esti mama unei fetite.

Oh, Doamne, ce greu este!

Cum s-a schimbat viata ta? Felicitari!

Iti multumesc frumos. Este minunat, dar este si foarte greu. Cred ca acum inteleg ce inseamna pentru o femeie sa reuseasca sa fie si mama si sa reuseasca sa-si vada si de cariera sau de orice altceva, sa iesi din casa cand esti mama e complicat, dar sa faci cariera. Este extrem de greu sa le faci pe toate si multe, multe femei reusesc sa faca asa ceva si pana sa ajungi tu sa faci lucrul respectiv, n-ai cum sa intelegi prin ce eforturi trece persoana respectiva.

Stiu ca iti doreai si o partea a doua a proiectului si banuiesc ca nu te opresti.

Nu, nu ma opresc.

Cum te vei descurca si cu fetita si cu un nou album?

Incercam sa ne adaptam cat mai mult, sa creasca imunitatea si as vrea peste o luna, dupa ce ii facem vaccinul de 2 luni sa plecam un tur din Romania, si daca se comporta bine la inceputul anului viitor plecam mai departe. O sa continui cu a doua carte , de data asta o sa fie o carte mai mult orientata spre copii. O enciclopedie a femeii de la nou-nascut pana la foarte, foarte in varsta, ca un copil sa vada ce inseamna o femeie si sa aiba un instrument de educare sanatos. Pentru ca pana la urma, avand un copil, as vrea sa pot sa-i ofer ce-i mai frumos si sa-i arat ca lumea e si frumoasa si buna.

Ai fotografiat mii de femei. In sala sunt cateva sute de femei, ce le-ai spune lor despre frumusete? Tu ai adus un omagiu frumusetii si diversitatii, dar ce le-ai spune lor despre frumusete?

Cred ca este foarte important sa ai incredere in tine, ca pana la urma frumusetea e un lucru destul de subiectiv. Ca ce mi se pare mie frumos, altuia nu i se pare la fel. Cred ca super super important sa fii increzatoare si asta e mult mai important decat orice trasatura fizica pe care o ai, pentru ca sunt femei care nu sunt considerate frumoase, dar ajung sa fie inspirationale si asta e mult mai important cred eu. Proiectul meu se numeste „Atlasul frumusetii”, dar merge mai departe de atat pentru ca ai foarte multe femei care iti dau un exemplu puternic pe care poti sa-l urmaresti, sa-l urmezi. Deci nu stiu daca frumusetea e neaparat o trasatura fizica si ce inseamna frumusetea, dar increderea e cea mai importanta. Daca ai incredere in tine, poti sa darami munti si daca ai un focus in ziua respectiva in care te trezesti si spui „Uite, azi fac asta” pana la urma se intampla.

Adica chiar si cand n-ai incredere in tine, poate sa iti creasca sansele…

Iti creste increderea, tu esti pe strada si 10 persoane iti spun „Nu, eu nu vreau sa fiu fotografiat de tine.”, dar a 11-a imi zice „da”, e ok. Don’t give up niciodata, nu renunta! O persoana care spune „nu”, are motivele ei. Suntem 7 miliarde de oameni pe fata pamantului, avem de unde alege.

Un „nu” e doar un „nu”.

Da, bineinteles. Intotdeauna.

 

2989
andreea esca webstockinterviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

interviu Webstock 2018- Andreea Esca “Daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa-ti consumi bateria in etape lungi” –

Si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

Interviul cu Cornel Amariei poate fi citit aici.

inspiration stage

Nu cred ca exista cineva in aceasta sala care sa nu o stie pe urmatoarea invitata. O vedem in fiecare seara la televizor si ni se pare deja ca e ruda noastra. A fost cu noi la toate evenimentele importante din ultimii 20 de ani. E un reper in seriozitate si profesionalism, si e unul dintre oamenii care munceste imens de mult si culmea face asta cu zambetul pe buze chiar si in afara reflectoarelor. Doamnelor si domnilor, Andreea Esca.

 

As vrea sa stiu ce faceati dvs acum 10 ani? Pentru ca uite, de exemplu, se aniverseaza 10 ani de Webstock. Dumneavostra acum 10 ani cam ce faceati?

Nu ce facea Cornel. (n.mea. Cornel Amariei, cel care a fost intervievat inaintea Andreei la Webstock)

Adica n-am citit la 3 ani, nu cant la niciun instrument din pacate, mai cant asa, dar nu foarte bine. Ce faceam? Faceam tot ce fac acum. De altfel mi se pare ca sunt extrem de plictisitoare din acest punct de vedere. Ma tot intalnesc cu oameni care sunt in alte locuri, in alte joburi, in alte tari.. „Si tu ce mai faci? – Eu? Cum stii, acolo.”

Faceam acelasi lucru si ca sa vezi cat de plictisitoare sunt, am aceeasi coafeza de la 19 ani si ma duc la aceeasi cosmeticiana de la 12. Ce sa va spun? Ce poate fi mai plicticos intr-o dimineata?

Hai sa mut eu putin discutia, pentru ca eu te stiu si stiu ca tu ambalezi lucrurile cu zambet, dar in acelasi timp cunosc si perfectionismul tau si perseverenta ta de a face lucrurile cat se poate de bine, cel mai bine.

Nu numai ca fac acelasi lucru, il fac si in detaliu, adica, mai grav. (rade)

Exact. Am un prieten pe care tu il stii, care mi-a spus ca daca Esca poate sa fie perfecta in fiecare seara la televizor, nu am nicio sansa, nu imi dau nici un drept sa nu muncesc in draci pana sa fiu si eu macar bun pe scena, el fiind un mare actor. Ce din educatia parintilor tai te-a facut sa fii in felul asta? Si o sa detaliez eu pe drum daca tu nu vrei sa spui de ce esti perfectionista si cum mintea ta nu concepe decat varianta cea mai buna pe care o intelegi tu in momentul ala.

Cred ca asta mi se trage de acasa, intr-adevar. Poate ca mi-a fost mai usor sau nu stiu, poate mi-a fost mai greu dar in orice caz sunt convinsa ca mi se trage de acasa si exista o poveste pe care o tot spun pentru ca asa am realizat de unde vin toate lucrurile. Mama mea a lucrat toata viata la Spitalul de oncologie si imi amintesc ca odata eram in anul intai de facultate, fusesem la o petrecere, si ca ma ocup si cu petrecerile foarte serios si foarte organizat, in detaliu, si m-am ocupat in detaliu foarte mult, in sensul ca se facuse dimineata si pentru ca sa pot rezist la seminar, pentru ca a doua zi aveam seminar la facultate, am baut un milion de cafele. Drept urmare, dimineata pe la nu stiu ce ora imi era foarte rau, imi iesea inima din piept, ma rog, ma simteam groznic, am crezut c-o sa mor, desigur, pentru ca Fecioarele, nu-i asa, sunt si ipohondre. Si in timp ce simteam ca mor si imi iesea inima din piept am simtit c-o sun pe mama sa-i spun ca mor si sa vina ca sa mor si eu sa nu mor singura. Si am dat telefon, acolo raspundea o secretara pentru ca mama era in operatie si a chemat-o pe mama din operatie si a iesit si mi-a zis „Hai, zi, ce s-a intamplat?”

Pai uite, am fost la petrecere si imi iese inima si o sa mor si imi vine sa lesin si ce i-am mai zis eu pe acolo. Si mama foarte serioasa mi-a zis: – Andreea tu m-ai scos din operatie unde e o femeie bolnava de cancer pe masa sa imi spui ca ti-e rau ca ai fost la o petrecere? Nu stiu, ia o gura da apa cu o lingurita de zahar si la reverede! si mi-a inchis telefonul. Si in momentul ala m-am simtit complet abandonata, am zis „nu, nu e posibil, adica mama mea nu vine, nu ma ajuta, nu nu stiu ce, pentru un om strain”. Numai ca peste ani de zile, am inteles ca a fost o alta lectie de viata pe care ea mi-a predat-o, in sensul ca atunci cand faci o profesie, cand ai o profesie indiferent care este ea, trebuie s-o faci perfect. Trebuie sa fii acolo cu totul, trebuie sa intelegi ce e mai important si ce e mai putin important, chiar daca este vorba de copilul tau, de familia ta, de altceva. Iar o alta lectie pe care mi-a dat-o, a fost atunci cand aveam 19 ani si cand am ajuns la SOTI, ma rog, printr-o intamplare, (pentru cei care nu se nascusera atunci, prima televiziune la care am lucrat se numea SOTI, eram primul canal privat de televiziune) si cand foarte fericita ca luasem acest post de a prezenta Jurnalul la 12 noaptea…

 Spune, te rog, ca ai dat proba astazi si seara ai prezentat..

A, da! Da, am sarit peste asta. Am fost sa dau o proba si dupa ce am dat proba m-au trimis sa citesc dintr-un ziar, undeva intr-o camera de se numea Studio, dar era o camera o masa cu o carpa pe ea, si dupa ce am dat aceasta proba, adica practic am citit acolo ca o gaina ce-mi dadusera, in momentul in care am iesit din sala respectiva, producatoarea jurnalului din noaptea aceea m-a intrebat: „Tu esti domnisoara care a dat aici proba?” Si i-am zis „da”! „Poti sa ramai diseara, sa ne citesti si noua jurnalul? ”. Si eram „Da, da, sigur.”

Eu eram tot asa cu un pulover pe mine, nu ma machiam deloc, nu ma coafam, si am sunat-o pe mama foarte fericita sa-i spun „Stii ca diseara o sa zic d-astea, stirile si nu stiu ce”, si apoi i-am zis ca asta as vrea sa fac si ea mi-a zis foarte serios „Te rog sa te gandesti foarte bine daca vrei sa-ti alegi aceasta profesie pentru ca este ca si cum ai fi actor, ca si cum ai fi balerina, ca si cum ai avea un spectacol in fiecare seara si trebuie sa fii perfecta, si trebuie sa fie totul impecabil, indiferent de ce o sa se intample in viata ta. Pentru ca pe noi, cei care ne uitam la televizor sau noi cei care mergem la teatru, la un film s.a.m.d , ne dorim ca reprezentatia sa fie perfecta in fiecare zi si nu ne intereseaza absolut deloc daca tie ti-e rau in ziua respectiva, daca te-a lasat iubitul, daca a facut copilul nu mai stiu ce. Deci daca nu crezi c-o sa fii in stare sa functionezi asa, sa nu accepti.”Si, vezi, uite, aceste lucruri probabil ca m-au facut sa fiu foarte constiincioasa, undeva in mintea mea exista tot timpul mama care imi spunea „orice profesie ai alege, s-o faci perfect.”

Dar cum ai dus tu mai departe asta la copiii tai?

I-am stresat si eu pe ei, da, la randul meu. Bunica i-a preluat inca de mici, le-a spalat creierul, dupa care am urmat eu. Vezi, asa cum am patit si eu cu mama, probabil ca asa vad si ei ceea ce fac eu. Copiilor nu cred ca trebuie sa le povestesti foarte mult, ei vad. Vad ce faci, vad cum te pregatesti, vad toate aceste lucruri si banuiesc ca se imprima undeva, se inregistreaza undeva, chiar daca vine o vreme in care toti le spunem parintilor ca ei habar n-au, ca nu stiu nimic despre viata, ca viata e a mea si fac cum vreau.

Adica banuiesc ca toti cei care aveti copii ati trecut prin asta, care aveti copii, ma rog, adolescenti, si daca nu, o sa treceti, indiferent de alimentatia prin care o sa-i treceti dvs si toate programele, psihologia copilului si parenting. Toti o sa ajungeti intr-o zi in care o sa vina copilul si o sa-ti spuna ca habar n-ai si ca esti complet depasit si ca el stie ce vrea sa faca si indiferent daca face rau, care e problema? E viata lui si face ce vrea cu ea. Deci, desigur, dar undeva, in spatele mintii sunt convinsa ca inregistreaza tot ceea ce faceti, tot ceea ce le spuneti si acele lucruri vor iesi la un moment dat la suprafata si vor ajuta.

Pentru ca, din nou, sunt multe bloguri de parenting in momentul asta pe piata din Romania, ca sa proiecteze posesoarele de fetite pe termen lung, as vrea sa stiu cum erai tu la gradinita. Daca mergeai la serbari, spuneai toate cele..

Da, normal, nu se vede? Da, eram la toate serbarile, invatam si rolurile celorlalti. Intr-o zi, de exemplu, a lipsit un baietel din echipa de dans, avea un program artistic, se numea Tuki-tuki. Si pentru ca a lipsit copilul de la Tuki-tuki, eu stiind toata coregrafia si echipei lui, m-am imbracat ca aveam parul foarte scurt si nu s-a prins nimeni ca nu eram baiat, mi-au dat tinuta aia, nu stiu, era o pijama alba, ceva, si cu doua bete ca era si cu un dans asa, cu un fel de bete chinezesti si trebuia sa faci cu ele nu stiu cum asa si pentru ca stiam coregrafia am participat deci si la alt program.

Deci posesoarele de fetite care participa la serbari au sanse..

Altfel sa stii ca vorbeam foarte mult si atunci. Eram foarte cuminte, dar vorbeam foarte mult. Si-mi amintesc asta pentru ca mama mi-a povestit ca la un moment dat, educatoarea de la gradinita m-a pedepsit si m-a pus de-adevaratelea, nu sunt povesti, m-a pus pe niste coji de nuca de-adevaratelea sa stau in genunchi. Si mama mea s-a suparat foarte tare si s-a dus sa vorbeasca cu directoarea. Directoarea care era o directoare de gradinita din Berceni, foarte aranjata, cu un coc asa inalt la orice ora si cu ruj rosu si bruneta.

A venit mama si i-a spus „Vreau sa vorbim, ca uitati ati pedepsit-o pe Andreea si nu mi se pare normal sa stea in genunchi”, si ma gandesc eu ce se gandea educatoarea ca va zice mama si ce-a zis ea. Deci probabil ca educatoarea s-o fi gandit ea la ceva si a venit mama cu replica: „Si nu mi se pare normal sa faceti acest lucru, pentru ca poate eu vreau s-o fac dansatoare la bar si i-ati stricat genunchii.” Adica eu imi imaginez discutia aia in anul 1975, in care educatoarea comunista, cu cocul, stii, a venit parintele care ii spune „nu e in regula, ca nu vreau sa ii stricati genunchii, ca poate vreau sa danseze la bar la Athenee Palace.” Asa era la gradinita.

O sa schimb putin registrul si o sa te intreb daca e greu, si vorbesc serios acum, e greu sa fii istorie in viata, adica e cum spuneam mai devreme, nu e om care sa nu te stie. Esti prezenta in manualele scolare, ai prezentat toate marile evenimente care s-au intamplat in ultimii 20 de ani. Cum faci sa ramai cu picioarele pe pamant, stiind, adica nu cred ca nu ai o constiinta de sine foarte corecta si sigur iti dai seama ca esti foarte cunoscuta. Cum faci sa stai terre a terre, sa nu te crezi un mic Dumnezeu, ca acum cand ai venit, lumea se uita, vai, o vad pentru prima data in viata in carne si oase.

In primul rand faptul ca am ajuns aici, unde sunt a fost si datorita unei conjuncturi extraordinar de bune. Gandeste-te ca noi am fost prima generatie de oameni de televiziune de dupa Revolutie, vorbim de un alt tip de concurenta, vorbim de o oportunitate extraordinara pe care ne-au dat-o acele timpuri, adica toate trebuie cumva coordonate. Apoi, cum reusesc, nu fac nici un efort, cred ca este legat tot de educatia cu care pleci de acasa, cred ca e legat de cum esti tu pur si simplu. Nu stiu sa fiu altfel, nu ma chinui niciodata sa fiu altfel, mi se pare foarte complicat sa-ti creezi o imagine si pe urma sa te ocupi nu cumva sa nu iesi din ea si sa fii atenta cum faci si ce zici. Mi se pare o foarte mare pierdere de timp. Mi se pare ca sunt o gramada de lucruri simpatice si de interesante de facut astfel incat sa nu-mi pierd vremea cu asa ceva.

Dar a fost vreun moment in care ti s-a parut „Doamne, sunt Andreea Esca, ma cunoaste toate lumea!”? Adica te-a luat vreodata valul si dupa-aia a trebuit sa vii inpoi?

Da, cand fiul meu face tot felul de glume cu mine in mall si daca nu-l ascult cand spune cate ceva imi zice „Fii atenta ca daca nu esti atenta strig – Uite-o pe Andreea Esca”. Cred ca doar asa. Nu stiu, de la 19 ani fac asta. Nu stiu cum e sa faci altceva, n-am trecut prin niste etape si, dintr-odata, am aparut la televizor si m-am speriat. N-am facut altceva. Mi se pare ca e un job ca oricare alt job, numai ca fiind public, desigur ca ti se intampla aceste lucruri. Dar nu mi se pare ca sunt nici mai desteapta, nici mai importanta, nici mai nu stiu altfel decat alti oameni care sunt in alte domenii dar nu se vad pentru ca nu..

Bine, sunteti pe modestie, lasati ca va intrerup.

Nu, chiar nu sunt modesta, dar asta cred.

Lasati, spuneti-ne care este interviul care va place cel mai mult dintre tot ce ati facut.

Ah, nu stiu, nu pot sa aleg. Chiar nu pot sa aleg. Uite ca vorbeam apropo de stat ani la rand si facut acelasi lucru, am facut un interviu care mi-a placut foarte mult cu Michel Drucker, este un realizator de televiziune francez, care are vreo 70 de ani si de 50 face televiziune. Si apropo de fricile astea pe care le avem si noi, de exemplu, in televiziune, eu am aceasta teama, televiziunea nu este cinematograf, adica nu e cinema, ai jucat intr-un rol foarte bun si ai ramas pentru eternitate. Televiziunea e o treaba foarte perisabila, astazi esti, te stie toate lumea, maine ai disparut, la revedere, nu stiu, in cativa ani nu mai stie nimeni cine ai fost si ce ai facut. Si atunci l-am intrebat pe el, dom’le dar tu cum ai facut sa rezisti atatia ani, adica ai de 50 de ani o emisiune, aceeasi emisiune, si cum se intampla? Si el mi-a zis „Stii care este secretul? Eu sunt clasic. Cumva ca si tine. Atata vreme cat nu incerci tot timpul sa fii extrem de moderna, sa fii in pas cu moda si esti clasic, clasicul nu se demodeaza niciodata.” Pana la urma poate ca uite, inconstient am facut acest lucru.

Dar exista vreun interviu pe care ai vrea sa-l refaci?

Cred ca as vrea sa refac interviu cu Coppola. Si sa-ti spun de ce. Atunci cand mi s-a propus acest interviu, era la Buftea, filma Olivier Martinez. Il stiti pe Olivier Martinez?

O minunatie de domn.

Exact. Iar eu ma inscrisesem sa fac interviul cu el.

Si l-ai primit pe domnul Coppola care are 70 de ani.

Da. Si seful meu mi-a zis: Unde sa te duci sa faci cu scarlavia aia de Olivier Martinez, ce treaba ai tu sa faci cu ala, du-te si fa cu Coppola. Si eu ce era sa zic? Ca n-am comentat niciodata, eu sunt un angajat foarte bun. Si mi-a zis sa ma duc sa fac cu Coppola. Bine, o sa ma duc sa fac cu Coppola, nah, acum ce era sa fac. Si asa m-am dus sa fac interviul. E adevarat insa, ca in momentul in care a inceput interviu si a inceput sa vorbeaca Coppola care da, avea mult mai multi ani decat Olivier Martinez si mult mai multe kilograme, era fascinant. Deci a fost wow. Numai ca, stii, cand nu vii pregatit asa, parca a fost prea mult pentru mine si mi-ar placea sa repet interviul acela si sa plec deja cu ideea ca stiu c-o sa ma fascineze si c-o sa fie extraordinar. Da, cam acela e interviul pe care as vrea sa-l refac.

Sa speram ca mai vine domnul Olivier Martinez la noi in tara.

Nu numai, ca gata, acum nu ma mai intereseaza ca are si Martinez inca 10 ani in plus

Si intre timp a fost si domnul Sebastian Stan si l-ai intervievat si pe el.

Da, exact. E o alta generatie, nu are sens sa ne bagam.

Si asa ajung la interviurile Europa FM caci acolo te-ai intalnit cu Sebastian Stan sau pentru asta ai facut interviul. Eu cred ca lumea a descoperit o alta fata a ta odata cu aceste interviuri de la Europa FM. Si am sa zic putin ceva din culise: ea se documenteaza pe bune pentru acele interviuri. Toti prietenii mei cred ca tu primesti totul de-a gata.

Dar eu vreau sa ramana asa..

Nu, lasati.

Nu, eu vreau asa, ca-mi place sa ma invidieze lumea. Nu vreau sa ma compatimeasca. Da, eu primesc totul de-a gata, doar ma duc si am si ceva in creier care ma pune sa pun intrebarile, las-o asa.

Ai o casca, nu? Lasati. Si mai mult decat atat, are o ambitie teribila, cateodata nu stiu cati stiti formatul  banuiesc ca multi stiti formatul acelor interviuri, vorbeste cu tot felul de rude sau oameni importanti din viata invitatilor.

Asadar, daca doriti numarul de telefon al oricarei persoane din Romania, sunati-ma. Sunt Pagini Aurii, in format nou.

 Aceasta este intrebarea, nu-mi dau seama. Cum faci? Adica stiu o situatie, cel mai recent interviu la care ne-am intalnit noi cu domnul actor, ca sa nu-l numesc, la care tu ai ajuns la fratele lui, care se afla in Elvetia. Dar nu te-ai lasat, adica cu o seara inainte de interviu inca nu-l aveai si dimineata cand am venit la interviu il aveai.

Stai c-o sa uit. Apropo de asta, si pentru ca ne aflam aici la Marriott, vreau sa spun ca acela nu a fost cel mai mare efort din viata mea sa-l gasesc pe frati-su in Elvetia. Cel mai mare efort din viata mea a fost atunci cand Hagi se tot retragea din fotbal si trebuia sa fac un interviu cu el. Si nu dadeam sunt nicio forma. Il innebunisem pe Piturca, il sunam ca nebuna, nu, nu vrei sa stii, nu-mi mai raspundea la mobil. Ma duceam si sunam inainte de jurnal cu 4 minute, de pe un fix, ca ma gandeam ca el crede ca eu acum sunt la jurnal si oricum nu stie care e numarul de fix si o sa-mi raspunda.

Adica hartuire inseamna nimic. Si nu reuseam si nu reuseam, dupa care am aflat ca aici la Marriott, cred ca intr-o sala alaturi de asta, acum ma gandesc, era o nunta la care mergeau fratii Becali. M-am aranjat si am venit la nunta. Am intrat in mijlocul nuntii si m-am dus la domnul Becali Giovani sa-l rog sa faca cumva sa pot sa-i iau  interviu lui Hagi. Tu-ti dai seama s-o vezi pe o nebuna care intra in mijlocul nuntii, n-are nicio treaba „Buna! Buna ziua! Numai putin daca puteti sa..”.  Tu-ti dai seama, „va rog eu frumos, eu trebuie sa fac interviu cu omul asta si nu dau de el deloc, nu-mi mai raspunde Piturca,” ma rog, si i-am zis eu ce aveam.

N-am reusit nici asa. Drept urmare am continuat si cand am vazut ca nu-mi mai raspunde nici Piturca, m-am interesat si erau in cantonament la Saftica. Si uite cum m-am dus eu noaptea la Saftica, pe DN1 si m-am dus la poarta si a raspuns un politist care, stii ca pazesc acolo, stii ca e o usa de asta de fier. Si normal ca omul m-a vazut, „- Doamna Esca aveti intalnire? – Da, am cu domnul Piturca, sigur.” Si mi-a deschis usa si am plecat pe cararea aia mi-aduc aminte si acum. Eu cred ca omul ala chiar a crezut ca sunt nebuna. S-a trezit cu mine noaptea, pe DN1, la Saftica si i-am zis: „V-am gasiiit! Nu facem si noi interviul ala cu Hagi?”

Deci cam asa munceste ea pentru interviuri.

Adica am o istorie in hartuire. Nu e chiar asa de azi, de ieri. Si acum ca-mi aduc aminte, sa stii ca si seful meu la vremea respectiva, eu am crezut ca m-a remarcat la SOTI, unde prezentam jurnalul, dar el dupa multi ani de zile mi-a spus „Nu, nu, te-am remarcat cand mi-ai luat un interviu odata, nu stiu unde si te-am vazut ca erai hotarata sa-mi iei interviul.” Deci probabil ca am avut lucrurile astea cu „daca vreau, chiar lupt.” Si sa stii ca am facut interviul cu Hagi.

 N-aveam nicio indoiala. Dat fiind programul tau foarte aglomerat, iata cum ti-l aglomerezi, mi-ar placea sa le povestesti oamenilor de aici, un pic din culisele muncii tale, de dincolo de hartuire. Spre exemplu, cum a aratat ziua de luni din care eu spre exemplu stiu ca fiind 1 octombrie, era si o fundatie care avea o activitate, ca tu faci parte si din fundatie. Adica, ca sa ne intelegem, n-are doar stirile de la ora 19, face parte dintr-o fundatie, are o revista online, care are si o declinare in print, face si niste interviuri la radio, incep de saptamana asta, maine, sa ne spui ce invitat ai, daca ai voie. Deci cum arata ziua ta de luni?

Nu stiu cum arata ziua mea de luni, dar ziua mea de luni a inceput de vineri seara. Pentru ca am plecat vineri catre Bistrita, pentru ca trebuia sa ajung la Tasuleasa, unde construim un drum, via Transilvanica. Pentru cei care nu stiu vreau sa intrati pe viatransilvanica.com. Impreuna cu fratii Tibi si Alin Useriu si cu multi oameni din zona, incercam sa construim o cale de drumetie care sa strabata Romania, si care sa dezvolte tot ce inseamna sate si zone de jur-imprejurul acestui drum.

Deci am plecat vineri seara dupa jurnal, de fapt. Am ajuns la Bistrita, am rezolvat cu drumul. Pe urma am mers la ziua Danei Rogoz, care era undeva pe langa Sighisoara, pe urma m-am intors in Bucuresti si am tot continuat. Duminica am avut alte activitati, s.a.m.d. si a venit ziua de luni. Nu stiu sa existe o zi care sa semene cu cealalta, dar ce pot sa spun este ca da, intr-adevar, ma duc dimineata la sport de 3 ori pe saptamana, si pe urma am tot felul de activitati legate fie de revista A list magazine pe care sper c-o luati de peste tot de unde o vedeti sau site-ul Alistmagazine.ro unde sunt o multime de oameni extraordinari de simpatici, sau ma ocup de emisiunea la radio, da, prima va fi acum pe 6 , din noul sezon si vor fi invitati Grasu XXL si Guess Who care au fost blana.

Daca nu ma ocup de radio, am diverse conferinte, mai tin niste speech-uri motivationale, ma intalnesc cu tot felul de prieteni. Adica nu ma plicisesc.

As vrea sa stiu daca iei vreo vitamina, sau ce mananci..

Nu iau nicio vitamina, nu iau niciun drog, sunt impotriva, foarte impotriva daca exista asa ceva. Nu beau alcool, nu fumez, ce sa zic, ce sa spun, groaznic, v-am zis ca sunt extrem de plictisitoare, nu stiu ce sa va mai spun. Dar dansez foarte mult, nu ratez nicio petrecere, plec ultima de la party, adica daca aveti nevoie de o animatoare, da, oricand sunt la dispozitia dvs.

Vezi, mama spunea ca ai putea sa fii dansatoare.

Vezi, s-a gandit ea. Ea s-a gandit foarte bine, a simtit potentialul.

Sa povestim putin despre A list Magazine pentru ca eu stiu la momentul in care revista se lansa ca tu aveai mari emotii, desi lucrasei inainte, creasei o revista in print care avea foarte mare succes. Cum ai gandit aceasta revista si cum ai declinat-o apoi in targuri si tot ce ai facut si mai ales, unde vrei s-o duci.

Sunt un non-exemplu, din acest punct de vedere si din multe altele, in sensul ca n-a existat niciun fel de strategie, n-am avut niciun business plan. Singura chestie care ne-a unit a fost dorinta de a face lucruri frumoase, suntem o gasca de fete si cativa baieti, care ne dorim pur si simplu sa ne simtim bine, dar in acelasi timp sa oferim publicului lucruri interesante si sa facem cumva sa-i facem sa ia parte la toata atmosfera aceea care eu cred ca se numeste asa A list.

Spun ca n-am avut o strategie pentru ca n-am plecat cu ideea uite avem atatia oameni, vrem sa ajungem la atatia, nu, pur si simplu, asta este adevarul. Am plecat o gasca de oameni care voiam sa continuam ceea ce inseamnase experienta revistei de dinainte, voiam s-o ducem mai departe, am inteles ca trebuie sa mergi in online pentru ca acolo este toata lumea, si atat eu cat si colegii mei suntem niste oameni carora ne place foarte mult comunicarea si daca putem sa comunicam prin cat mai multe medii, o facem.

De asta si exista multe, adica in afara de partea online, cum ai zis, avem foarte multe activitati offline, dar care sunt legate tot de A list, targurile probabil la care stiti si veniti la Half is free, interviuri in afara, avem Cina Zodiilor, ( Ce bine ca-i Fecioara Cornel) unde Neti le spune doamnelor tot felul de lucruri despre astre. Avem tot felul de activitati care noua ne fac placere in primul rand, si uite, drept dovada, vezi ca ma gandeam la ce vorbea Cornel mai devreme, care e un om serios si care stie ce inseamna un business, branding, el se gandeste la ce-si doresc oamenii inainte sa se apuce. Noi inainte de toate ne gandim ce ne place noua.

Cum ne distram, da.

Cum ne distram si Doamne-ajuta poate sa gasesc unii carora le place cum ne distram noi, sa se distreze si ei cu noi. Cam aceasta este aceasta strategie extraordinara.

Eu m-am interesat la colegele tale, si le zic colege pentru ca am intrebat cum e sefa si au zis: vine aici si munceste cu noi in fiecare zi.

Da, asta nu reusesc. Cu sefia, nu. Eu voi muri un angajat serios. Asta e, ce sa spun. Imi place sa fiu angajat, ce sa fac, e rau asta? Adica trebuie sa fie cineva caruia sa-i placa sa fie angajat, nu? Mie imi place. Poate, nu ca poate, cu siguranta pentru ca am facut intotdeauna o profesie care mi-a placut. Intotdeauna jobul meu a fost ceva care mi-a facut placere si atunci nu are de ce sa nu-mi placa aceasta pozitie.

 Bine, te mai duc in doua directii repede pentru ca trebuie sa puna si ei niste intrebari, sigur isi doresc. Tu esti in fiecare seara la televizor, de 20 de ani. Mai mult cred, whatever, de ceva ani, esti in continuare foarte proaspata si lumea te place foarte mult.

Pai nu prea au de ales, cred.

Lasati, lasati-ma sa pun intrebarea. Cum sunt in sala o multime de tineri care fac vlogging si se expun in fiecare zi. Cum sa faca si ei, sa nu se arda, adica publicul sa isi doreasca sa fie multumiti cu ei, sa satisfaca publicul, pentru ca publicul tot timpul isi doreste mai mult, si mai mult, si mai mult.

Nu stiu ce as fi facut eu, daca aveam libertatea lor, la varsta lor. Asa incat nu-mi permit sa dau sfaturi. Eu stiu ca atunci cand eram la varsta lor, aveam un sef. Si seful meu nu-mi dadea voie sa fac foarte multe lucruri, pentru care astazi ii multumesc. Atat pot sa spun. Cred ca atunci cand esti tanar si ai atat de multe oportunitati, e foarte greu sa faci o selectie, sa stii cat ar trebui sa faci, pana cand, in ce fel, s.a.m.d. Iar ei in momentul acesta, foarte multi dintre ei, nu mai au un sef care sa-i coorodoneze, care sa fie matur, care sa inteleaga, care sa stie exact cat si cum si sa le spuna lucrurile astea, sau poate unii au, dar vorbim despre cei care nu au, despre asta ma intrebi, si atunci fiecare face dupa cum il duce pe el capul la 17 sau 18 ani. Probabil ca asa am fi facut si noi daca eram de capul nostru.

E important sa existe cineva care sa te coordoneze, e important sa asculti, dar ca sa asculti, persoana respectiva cred ca trebuie sa te faca sa ai incredere in ea, trebuie sa te faca s-o admiri, pentru ca si asta e important. Daca iti zice cineva pe care tu nu dai 2 bani, cu siguranta n-o sa asculti si nu te intereseaza si zici „lasa ca stiu eu mai bine.”, dar daca reuseste sa-ti castige increderea, sa-ti dovedeasca ca ceea ce faci e bine…

Gandeste-te ca, de exemplu, eu mai mult de 10 ani nu am facut altceva decat jurnalul de stiri. Dupa 10 ani, a venit revista The One pe care trustul nostru a cumparat-o, si am inceput sa ma ocup de ea si asa mai departe. Dupa-aceea a venit, uite ca vorbeai de emisiunea la radio si spuneai ca oamenii m-au descoperit pe mine altfel. Stii care este cea mai mare bucurie a mea? Ca eu am descoperit ca exista si alti oameni, si un alt target pe care eu pana la 40 de ani nu-l atinsesem. Adica eu nu am crezut ca se intampla asta. Si uite ca se intampla.

Sunt oameni care au plecat din fata televizorului pentru ca nu vor se mai uite la televizor, sunt oameni care nu s-au uitat niciodata la televizor, si care sunt la radio. Pentru mine asta e cea mai mare satisfactie. Si mai mult decat atat, am satisfactia extraordinara de a avea vreme sa descopar niste oameni minunati in invitatii mei. Pentru ca atunci cand lucrez la stiri, totul este contra-cronometru, cea mai lunga discutie pe care poti s-o ai cu cineva, oricat de interesant ar fi persoana respectiva este de doua minute, adica dupa 2 minute deja iti ia casca foc in cap si producatorul zice „gata, gata, taie-l, gata”, intelegi? Si niciodata parca n-apuci sa intri in profunzime, n-apuci sa intelegi pe deplin cine-i omul respectiv.

Acum am o ora si jumatate, pai cand as fi visat eu vreodata sa vorbesc cu cineva o ora si jumatate? Si asta e bine si pentru mine, pentru ca pricep, inteleg, mult mai mult din invitati, si e bine si pentru cei care asculta, pentru ca si ei la randul lor poate ca n-au avut ocazia sa stea atat de mult si sa afle atat de multe despre un om despre care stiau cateva chestii de la stiri, de exemplu.

Dar cumva, in contextul intrebarii mele, exemplul tau este o lectie despre cum sa consumi in pasi..

Da, cred ca daca iti doresti sa existi pe termen lung, trebuie sa consumi bateria aceea in anumite etape. Si care sa nu fie foarte scurte. Si mai cred un lucru, uite ma gandeam la cate o melodie banuiesc ca vi se intampla si dumneavoastra, auziti o melodie si nu va place extraordinar. Daca o s-o auziti la radio, in fiecare zi, in fiecare zi luni de zile, in final o sa ziceti ca va place sau o sa va treziti c-o fredonati. E foarte important sa faci un lucru multa vreme, serios, la fel. Sa nu va fie frica, a, gata, tre’sa schimb, aoleu s-a plictisit, altceva, altceva, chiar daca suntem in acest consumerim in toate domeniile. Eu cred ca lucrurile care dureaza, care rezista pe termen lung trebuie facute un pic mai mult, mai serios, mai cu baza, dar poate ca sunt doar batrana, nu stiu.

Lasati, o singura intrebare mai am si dupa aceea trec ei la intrebari. Ca vorbeai de baterii, cu ce-ti incarci bateriile? Din categoria ce citesti, pentru ca eu stiu, mai ales ca pui pe social media, o multime de lucruri, ca ai timp sa si citesti, deci nu stiu cand dar..

Sa stii ca citesc, dar citesc mult prin avioane sau cand sunt in vacanta sau seara. Citesc tot felul de carti pe care mi le recomanda prietenii mei, in a caror parere am incredere. Uite, de exemplu, Claudia e una dintre ele. Sau uite acum de curand am citit tetralogia Elenei Ferrante cu „Prietena mea geniala”, pe care mi-a recomandat-o Dana Rogoz. Deci auzim una de la alta si spunem mai departe.

Dar cel mai mult sa stii ca-mi incarc bateriile din aceste lucruri. Faptul ca eu am venit astazi si ca va vad pe voi aici si ca vorbim, de aici imi incarc bateriile. Pentru mine nu stiu, intalnirea cu oamenii este ceva chiar care imi incarca bateriile. Orice poveste aflu de la oricine, stii ca aleg. Sotul meu rade de mine ca daca ma lasa in statie la autobuz 10 minute eu stiu viata tuturor oamenilor care asteapta troleibuzul. Dar pentru ca sunt foarte curioasa, mi se pare ca orice om care aparent ti se pare, ee, e un om de acolo, sigur are o poveste extraordinara undeva. Si din asta ma incarc.

 

 

4838
cornel-amarieiInterviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Interviu WEBSTOCK 2018 Cornel Amariei (Inventator, 24 ani) – unul dintre cei mai inteligenti tineri de pe planeta: “Innovation must meaning sau, in general, make meaning” –

Ca in ultimii 5 ani (cred) si anul acesta la Webstock am gazduit prima sesiune, cea motivationala. 4 invitati cu povesti exceptionale de viata, povesti care ascund – dincolo de zambete si de aparenta de “usurinta” – foarte multa munca.

Invitatii au fost in ordine: Cornel Amariei, Andreea Esca, Mihaela Noroc si Vlad Voiculescu. Pentru cei care n-au fost la webstock si, mai ales, pentru ca sunt de moda veche si cred ca google search functioneaza pe text cand vrei sa te documentezi despre cineva, transcrierile acestor interviuri le gasiti rand pe rand aici.

inspiration stage

E unul dintre cei mai inteligenti oameni ai planetei. La 3 ani invata sa citeasca, la 14 primea medalii pentru inventiile sale privind Securitatea locuintelor. Are 24 de ani si sute de inventii, peste 50 in curs de patentare: printre inventii -ochelarii pentru nevazatori – lumen – care i-au adus notorietate in lumea intreaga. Are 24 de ani si este manager de inovare la Continental, al patrulea producator de anvelope din lume.

Cornel Amariei.

 

Cornel, noi aflam adesea despre copiii minune care citesc cand abia au invatat sa mearga, care au rezultate spectaculoase la scoala invatand materia cu mult inaintea celorlalti, dar rareori ii avem in fata. Tu esti unul dintre copiii geniali, acum adult… te rog spune-mi ce-l face pe un copil sa vrea sa invete sa citeasca de la 2 ani si putin? Ce iti aduci aminte din perioada aceea?

Am invatat sa citesc cu mult inainte de a scrie. Imi amintesc ca ma tinea sora mea mai mare in brate si imi arata albume, imi amintesc cum rasfoia paginile cu mine in brate, asa am invatat. Apoi am avut in casa un calculator si pe tastatura am inceput sa scriu.

Pentru mamele care se afla acum in sala, cand erai mic mancai ceva special? Ai grija ce spui ca zeci de copii o sa manance – cu forta-  de maine doar ce zici tu…

Cartofi prajiti cu branza rasa… (rade). Nu stiu ce mancam, dar asta imi place si acum. (nota mea: dupa interviu a raspuns unui spectator ca in liceu unul dintre obiectivele sale era sa faca bani sa poata a manance cartofi praiti de la McDonald’s in fiecare zi. Si dupa ce a reusit asta, si-a dat seama ca ii trebuie obiective mai inalte 🙂 )

Lasand gluma la o parte, vii dintr-o familie in care totul a fost diferit acasa pentru ca parintii tai au deficiente locomotorii. Cam cat de repede ai inteles ca dansii sunt diferiti de tine si de restul lumii?

Destul de repede pentru ca toata casa era adaptata la nevoile lor. Prizele si intrerupatoarele erau mai jos, totul era modificat in casa pentru ca ei sa poata sa-si desfasoare viata. Cand m-am dus in vizita la prieteni, am vazut ca in mod normal casele nu aratau asa si am inteles ca a noastra e adaptata.

Am citit ca ti-ai dorit sa inventezi unele lucruri ca sa le faci dansilor viata mai usoara. Dansii au fost drive-ul pentru inventiile tale? Cum ai inceput sa faci inventii, inovatii?

Mai intai dintr-o ambitie, imi placea pur si simplu sa creez lucruri. Asta imi place cel mai mult, sa creez.  Indiferent ca e vorba de cantat la instrumente… Imi place sa compun lucruri, ca este vorba de un eurobor sau ca este vorba de un site sau…  Indiferent ce este, imi place sa creez. Ei au avut un impact major pentru ca niciodata nu mi-au oprit curiozitatea, niciodata nu mi-au oprit dorinta de a crea, tot timpul m-au lasat sa fac asta. Cand chiuleam de la scoala ma intelegeau pentru ca chiulesc pentru a construi lucruri. Si intr-adevar, unele dintre lucrurile pe care le-am construit au fost pentru ei, unele produse ma astept chiar sa le aducem pe piata in curand, produse pe care le testez pe parintii mei, ca s-o iau asa, si sper nu doar sa-i ajut pe parintii mei , ci sa-i ajut si pe restul oamenilor care sunt in aceeasi situatie.

Poti sa-mi zici cam ce produse, avem voie sa spunem?

Nu, din pacate nu acum.

Dintre toate inventiile tale, ochelarii de vedere pentru nevazatori sunt cei mai cunoscuti in lume si cumva ti-ai castigat o notorietate globala. Care e povestea acestei inventii?

Accidentala complet. Inovatia vine dintr-o mie de locuri, niciodata de unde te astepti si in cazul acesta a fost complet un accident. Eram in facultate, anul II, la inceput, discutam cu un prieten si din vorba in vorba am ajuns la expresia „ochelari pentru nevazatori”. Am inceput sa cautam, n-am gasit nimic, dar am gasit ca sunt 40 milioane de nevazatori in lume si singura solutie, cainii ghizi, sunt doar 20.000. Brusc ne-am dat seama ca nu exista scalabilitate in solutia ce este acum pe piata, asa ca am inceput noi sa vedem ce putem face. Si usor, usor ne-a venit ideea si usor, usor am inceput sa studiem un pic neurostiinte, sa vedem ce putem folosi din creierul uman, incat vazul pe care nu-l ai sa-l poti simti prin alt simt, cum ar fi simtul tactil sau alte lucruri asemanatoare. Si asa am inceput, asa am continuat, an de an am facut solutia din ce in ce mai buna. Inca tin minte la inceput, 20% din timp poate functiona si acum cand ne apropiem de 90%, si ne apropiem de posibilitatea de a pune pe piata produsul. Ce am vazut in ultimii ani a fost absolut incredibil, inclusiv noi, vazatori, legati la ochi, puteam sa simtim o usa deschisa, fara sa stim unde este; sau pentru nevazator efectiv sa prinda o minge pentru prima data in viata lui cu mainile in aer, o minge de marimi considerabile, dar totusi un obiect pe care nu l-a atins niciodata, sa poata sa-l prinda.

Care e stadiul acum al acestei inovatii? Cand vom avea ochelarii pe piata?

In fiecare inceput de an incep cu un optimism incurabil care spune ca la sfarsit, dar acum sunt la sfarsit de an si sunt cu un optimism incurabil, ceea ce inseamna ca e bine. Adevarul e urmatorul: un astfel de sistem nu are voie sa greseasca vreodata, un om devine dependent de el. Si de la inceput solutia functioneaza, nu asta a fost problema, pana cand, de exemplu, am iesit afara cu ea si era plina de erori, datorita interferentei cu soarele, prea mult zgomot, toate aceste chestii care se intampla. Ne-am dat seama ca nu putem pune pe piata asa ceva pentru ca ar functiona mult prea putin si o persoana care ajunge sa devina dependenta de aceasta tehnologie, pur si simplu se asteapta sa functioneze. O sa treaca strada o data, senzorul o sa dea eroare si va dati seama ce se poate intampla. Acum am reusit sa scadem peste 90% eficienta sau corectitudinea aparatului si ne apropiem foarte repede de acel 99% pe care vrem sa-l atingem pentru a fi noi suficient de impacati cu ce am construit incat sa-l punem in mainile tuturor. Anul viitor o sa facem teste din nou in public si daca totul merge bine, finalul anului viitor, in cel mai rau caz la inceputul lui 2020 putem in final sa dam tehnologia oamenilor care au nevoie de ea.

Daca dam la o parte Lumen, ochelarii de vedere pentru nevazatori, care dintre inovatiile tale iti este cea mai draga?

Acum 8 ani de zile am construit primul robot care era menit sa-i ajute pe parintii mei, scopul lui era sa se plimbe prin casa sa le aduca obiecte. N-a functionat. Nu bine cel putin, dar a fost prima data cand am facut ceva cu ceea ce eu am cunoscut pentru a ajuta pe cineva care chiar avea nevoie, si cu siguranta acela ar fi dupa ceea ce fac cu Lumen.

Apropo de asta, ai spus candva ca inovatia de dragul inovatiei este o prostie si inovatia de dragul banilor e si mai rau. Atunci ce te motiveaza pe tine sa inovezi lucruri?

Este o chestie pe care o tot zic si nu stiu cum s-o zic in romana: innovation must meaning sau in general make meaning. De exemplu cu Lumen, cand am inceput a fost o ambitie sa rezolvam o problema, noi, ingineri sau oameni de stiinta vedem o problema, vrem sa-i gasim solutia si e suficient pentru noi sa ne ambitionam si sa o rezolvam. Cu Lumen asa am inceput, pana cand a fost nevoie sa obtinem primele fonduri, atunci a fost prima data cand ne-am dat seama cat de mare este piata, e vorba de 7-8 miliarde de dolari. O piata absolut uriasa in care nu exista nici un competitor in acest moment. Atunci mi-am dat seama ca e mult mai important sa faci un meaning si dup-aia o sa vina si banii. Daca chiar incerc sa rezolv o problema, care exista si oamenii se confrunta cu ea, cu siguranta va exista un market, cu siguranta vor exista venituri ulterioare si tot asa.

Ai studiat in Germania, ai fost bursier, ti-a fost bine si te-ai intors in Romania. Stii ca jumatate din oamenii de aici isi doresc sa plece in alta tara, tu de ce te-ai intors?

A inceput din nou accidental, m-am intors intamplator, bine de fapt niste probleme personale. M-am intors imediat dupa facultate si mi-a placut. M-am simtit acasa, n-am avut norocul sa am un loc pe care sa-l numesc „acasa”, tot timpul fiind plecat, am plecat de acasa la 14 ani. Acum cand spun „acasa” nu ma gandesc la un loc anume, dar aici, culmea, ma simteam acasa. Chiar dupa ce am locuit 4 ani de zile in Germania si, de fapt, inca locuiesc o parte buna de timp acolo. Ma simt acasa aici si am avut norocul sa gasesc putinii, foarte putini dar unii oameni absolut incredibili cu care lucrez si e o placere incredibila in fiecare dimineata sa ma trezesc sa mai fac ceva cu ei, si se poate si aici.

Spuneai ca ai plecat de la 14 ani, inseamna din orasul tau ca sa vii aici sa studiezi, in Bucuresti, sau despre ce a fost vorba?

Da. Am plecat din Bucuresti in Bucuresti, ca sunt bucurestean. La 10 ani, parintii mei s-au mutat din Bucuresti, undeva la vreo ora si jumatate, si in timpul liceului am avut ocazia sa stau in caminul liceului, un loc foarte interesant pentru mine la acea vreme, si da, de atunci am plecat. Si de atunci m-am desprins de casa cu totul si am devenit mare adultul independent.

Daca astazi ai avea putere de decizie super multa pentru Romania, ce ai alege sa faci?

E o chestie la care ma gandesc de cateva saptamani. Cu cat stai mai mult in Romania, cu atat de lovesti mai mult de birocratie si de cateva saptamani tot vorbesc cu diversi oameni din acest domeniu cum putem digitaliza toate procesele statului. Le numesc procese ca sunt legi, ca sunt toate partile astea, e o alta discutie. Cum putem unifica toate lucrurile intr-un singur mod, intr-un mod usor, un mod care incurajeaza inclusiv functionarii publici sa foloseasca. Asta este ceva care nu doar ca ar da un mesaj, dar ar ajuta rapid si poate ar da si acest trend ca se poate si ca merita sa introducem tehnologia acolo unde inca ne bazam pe hartie si pe pixuri.

Da, dar oamenii aia care fac birocratia au de trei ori, de patru ori varsta ta. 3 ori, hai, deci o sa fie greu sa le aduci tehnologia.

Steve Jobs a spus in ’79 sau ’80, cand au introdus Apple 2, cea mai mare problema era ca oamenii nu stiau sa scrie la tastatura si a spus ca moartea eventual va rezolva aceasta problema. Sunt foarte macabru in aceasta dimineata.

Ce face un inovator cand nu inoveaza? Spre exemplu, ce citesti? Mentionai putin mai devreme canti la instrumente, la ce instrumente canti? Eu stiu chitara, dar nu stiu daca sunt mai multe.

Sunt mai multe. Pe scena am cantat doar chitara si bass, eu in timpul meu mai cant si la pian si la tobe.

Dar cand ai avut timp sa inveti?

Ca orice om in clasa a VII-a.

Sa ridice mana in sala, cine in clasa a VII-a a invatat sa cante la 3 instrumente. Uite! E cineva in fundul clasei, atat.

Adevarul este ca inovatia si creativitatea vin din a lua pur si simplu ceva din stanga si din dreapta si sa le combini pentru prima data, dar viata academica si viata industriala, sa-i spun asa, ne invata sa ne uitam intr-o singura directie si e foarte important sa ramai si sa fii adeptul la mai multe diversitati, sa incerci un pic de acolo, un pic de acolo, sa faci de toate. Imi place la nebunie sa cant, intr-o zi poate si la voce o sa reusesc.

La Vocea Romaniei, vorbim cu doamna Esca care este aici in fata sa te duca la auditii.

(rade) Imi place la nebunie sa calatoresc, imi place la nebunie sa fac poze, imi place la nebunie sa ma ocup de design industrial. In fiecare an apare ceva nou. Anul trecut mi-am luat licenta de scafandru, anul doi ani am inceput scoala de aviatie, n-am terminat-o. E foarte important ca tot timpul sa faci ceva nou, pentru ca atunci cand te lovesti de o problema o sa poti sa interpretezi prin multe unghiuri. Am avut foarte mare noroc cand am intrat in domeniul automotive, experienta mea foarte limitata de fotograf sa-mi dea cateva idei ce au rezultat undeva la 20 de patente si la cateva milioane de produse. Pur si simplu, anumite probleme in anumite domenii, pot fi rezolvate in alte domenii, cu si 50 de ani inainte, dar pentru ca pur si simplu in cazul meu nu a existat niciodata un fotograf si un inginer automotive in acelasi loc, nimeni nu si-a dat seama. E o lume uriasa, daca nu te expui la cat mai multe lucruri este imposibil sa poti sa rezolvi probleme intr-un mod creativ. Si pana la urma asta este inovatia, ceva din stanga, ceva din dreapta, super simplu, dar e important sa le vezi.

 Dar spre exemplu ce citesti, din ce te inspiri ceva din stanga, ceva din dreapta, din carti, care sunt cartile care iti plac tie cel mai mult sau te-au inspirat?

Cred ca lucrurile pe care le citesc acum cel mai mult sunt legate de people management. Asta e chestia pe care o citesc cel mai mult in ultimul timp, din pacate n-am mai reusit sa citesc asa de mult cum mi-as dori, ma bazez inca foarte mult pe filme. Eu tot ce am invatat de fapt, s-a rezumat la Youtube. Tot ce am invatat, toata viata mea a fost Youtube, multi indieni care predau si asta a fost toata educatia mea pana acum.

Si cand spui filme, te gandesti si la filme artistice?

Cu siguranta.

Da-ne un exemplu de film care ne-ar putea inspira.

Wow, de unde sa incep. Inception, Interstelar, ce mai am in minte acum, The Martian, bine toate science fiction-urile bune. Pana la urma asta e tot la ce ma uit. Nu e atat de greu sa va dati seama.

Pentru noi cei care nu inventam decat cel mult scuze ca sa nu ajungem la birou sau ca nu am facut lucruri, lumea pare putin mai grea, sa zicem.  Sunt sigura ca uneori ai avut si tu momente grele. Cum te motivezi sa treci peste asemenea momente? Vorbeai putin mai devreme despre un optimism incurabil, dar cum te motivezi cand iti este greu caci sunt sigura ca au fost si asemenea momente?

In dimineata asta cand incercam sa ma trezesc. Exact cum spuneam un pic mai devreme, diversitatea. Cand ceva nu imi place, intotdeauna pot sa fac altceva. Most of the time pot sa fac altceva. Oriunde lucrez, am langa birou o chitara sau, mai nou, un cooler range. Invat si acel instrument si cand sunt trist, down, nu stiu ce vreau sa fac, ma duc 5 minute cu chitara si imi ajunge sa ma trezesc inapoi. Intotdeauna schimb cand ceva nu imi mai place, schimb complet cu altceva. In ultimii 10 ani de zile nu m-am plictisit absolut niciodata, nu mai stiu cum se simte senzatia aceea de plictiseala. Intotdeauna au fost lucruri de facut, intotdeauna au fost lucruri in care daca nu-ti placea puteai sa schimbi cu altceva, au fost momente grele, or sa fie intotundea momente grele, nu ma gandesc prea mult la ele, doar caut solutia si merg mai departe. Am vise nemarginite, poate asta e.. nu ma vindec de ea.

In sala sunt foarte multi tineri care viseaza sa fie antreprenori, daca nu sunt deja antreprenori cu mici business-uri in online. Tu la 24 de ani esti deja antreprenor, chiar daca esti manager de inovatie la o companie foarte importanta internationala, la filiala din Romania. Da-le, fa-le o recomandare, cum se vede perspectiva…. Vorbeai mai devreme ca citesti despre managementul oamenilor, ce sa stie tinerii antreprenori sau cei care isi doresc sa faca antreprenoriat?

Ceea ce vad din ce in ce mai putin sau nu neaparat ca tot timpul a fost asa, cand vine vorba de un serviciu sau un produs, give a damn, e singurul mod in care pot sa spun.

De exemplu, eu sunt un mare fan Apple, pentru ca stiu ca fiecare detaliu a fost gandit pana in ultimul, ultimul detaliu si fiecare chestie care pare absolut infima si inutila sa fie in modul in care este facuta, este studiata pana cand oamenii au adormit cu capul pe birou. Si asta imi place sa vad la orice produs si la orice serviciu, ca oamenii chiar s-au gandit si chiar au spus „Da, ne pasa de fiecare pixell, ne pasa de chestiile din spate pe care numai noi le vedem.” Asta incerc sa fac, un stantard ridicol de calitate si un standard ridicol de design si sa se simta ca exista o pasiune in ceea ce faci.

Alte lucruri pe care le vad foarte mult, oamenii se apuca sa faca start-up-uri de dragul de a face un start-up. Ceea ce nu-i deloc bine. Trebuie sa existe o pasiune care sa spuna am o pasiune care sa creeze o idee, iar acea idee sa ajute pe cineva si dupa aceea ne putem gandi la acest cuvant, „start-up” care pana la urma este doar un motor ca sa duci o idee pe piata sa ajute oamenii, sa ajute oameni si intr-un final sa creeze un revenue.

Cu siguranta pasiune sa existe in ceea ce faceti, foarte multa atentie la detalii si la fiecare lucru si chiar ceea ce iarasi este o chestie completa si dureaza ani ca s-o inveti sa te gandesti mai intai la utlizator si apoi la ce vrei sa oferi.

 

18943
amaliaInterviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

Interviu – Amalia Nastase cum (chiar) nu o stiti –

O cunosc pe Amalia de aproape 20 de ani, dinainte de a deveni “Nastase”. Multi ani am vazut-o o persoana rece, distanta, un om de business foarte calculat. Generalul lui Ilie.

Apoi am descoperit-o drept omul care-ti sare in ajutor cand cauti un anume medic (m-a pus pe picioare acum cativa ani in doar 3 zile) sau cand te apara in spatiu public, luptandu-se in dreptul tau contra celor care fac bullying online (sa va fereasca ingerasii sa-i activati versiunea Arhanghelul Dreptatii pentru ca ati facut ceva care nedreptateste o persoana pe care ea o apreciaza),

Nu suntem prietene din categoria ”ne facem vizite”, dar in viata asta Amalia m-a ajutat uneori fara sa-i solicit direct, sau chiar si cand i-am cerut lucruri care pareau imposibile pentru muritorii de rand (bilete la meciuri importante de tenis de peste hotare).

Pentru multi dintre voi, Amalia Nastase e fosta sotie a lui Ilie Nastase, mama a trei copii, casatorita cu Razvan Vasilescu cu care are business-uri cunoscute in domeniul comunicarii si e implicata in campanii umanitare prin care cumpara incubatoare si echipamente pentru maternitati sau conduce Fundatia Ronald McDonald care construieste case in curtea spitalelor pentru parintii copiilor internati pe perioade lungi in spitale.

Acum cateva luni, am plans amandoua, intr-o conversatie de la distanta, din fata computerelor. Imi povestea despre Razvan, un baietel care i-a schimbat viata cand a plecat in ceruri. Si-atunci m-am gandit sa scriu povestea Amaliei care nu e la vedere, o Amalia pe care nu o stie multa lume.

amalia 4

Ca multi dintre copii ambitiosi care au plecat din saracie, Amalia a invatat de mica sa intre in vorba cu oamenii, sa le afle povestile, sa-si faca relatii si conexiuni pentru ca astfel invata lucruri noi si evolua.

“Am fost prietena cu toata lumea care ma putea ajuta sa invat. Am fost prietena cu profesorii mei, eram cea mai populara din scoala desi nu aveam notele cele mai bune. E ceva cu care m-am nascut si tot timpul am stiut sa imi folosesc aceste conexiuni!”

Relaxarea cu care intra in vorba cu toata lumea a facut ca, in 2000, intr-o vacanta la Paris, sa afle povestea soferului unui roman care are o resedinta acolo. A aflat ca fiul lui, Razvan, e bolnav de cancer osos si ca s-au mutat in Franta pentru a-l duce la tratament. S-a imprietenit cu el si cu sotia lui – Cristi si Mariana-, a incercat sa-i ajute.

Cand  a venit momentul in care sa-l cunoasca si pe Razvan i s-a facut frica. Ce ar fi putut ea sa-i spuna unui copil care avea un diagnostic atat de grav?

Intalnirea a fost o lectie despre optimism si curaj, despre puterea de a trai cum esti si a te bucura de ce ai, oricat de greu ti-ar fi. Razvan i-a spus de multe ori – cand nu mai avea stomac si incerca mancarea doar ca sa nu-i uite gustul –  ca e curajos si isi infrunta boala, sa nu-si faca griji pentru el.

Razvan a murit la Paris cand avea 14 ani, iar ea era cu Mariana, mama lui, la telefon. A auzit-o cum i-a spus “du-te puiul meu, du-te”. Si-au plans in hohote amandoua, minute in sir, la kilometri distanta, dar impreuna.

18 ani mai tarziu, Mariana si Cristi sunt in continuare parte din famlia ei, vorbesc de sarbatori, se intalnesc in vacante, fetele Amaliei au stat cu Mariana de cate ori erau la Paris, impart lucruri si amintiri care le unesc pe viata.

Acum cateva saptamani, Amalia a povestit la TEDx Floreasca despre intalnirea cu Razvan.  Era emotionata; generalul de alta data, omul rece si distant, avea vocea tremuranda. A marturisit public, pentru prima data, ca de la Razvan incoace ea si-a promis ca o sa-i ajute pe copiii bolnavi.

Cand discursul a ajuns online l-a vazut Mariana. A sunat-o plangand si i-a spus ca acum simte ca moartea fiului ei are un sens: a deschis porti ca alti copii sa fie vindecati.

“Toata lumea care face ce e menit sa faca in viata, face lucrurile nerealizand, in prima instanta, ca schimba ceva. Ai o pornire atat de naturala, incat este ca nevoia de a respira. Mie mi se pare ca sunt o unealta care a intervenit intre copil, familia lui si univers, iar acea unealta putea sa fie oricine altcineva, dar sunt eu azi. Trece ceva prin mine, nu este un calcul, e ceva pe care eu il pot face cu ajutorul lui Dumnezeu. Acel Dumnezeu care e in noi, nu cel trambitat pe toate ulitele.  E un lucru cu care m-am nascut! Asa sunt de cand eram mica, eram mama tuturor ranitilor, dar nu am vazut-o vreodata ca pe un sacrificiu. La bussiness-uri ma mai apuca: “aoleu, trebuie sa fac bugetul!” dar cand ajunge un copil la mine, niciodata nu gandesc asta. Pur si simplu!”

*

Nascuta si crescuta in Rahova, Amalia a invatat pe cel mai greu drum posibil ca nu trebuie sa-i pese de judecata altora, dar si sa nu se mai compare cu altii in nimic. Sa mearga pe drumul ei, cu alegerile care o fac fericita, indiferent de ce ar spune ziarele sau ”gura lumii”. Pana la asta insa s-a lovit in mai multe etape ale vietii de etichete puse aiurea pe numele ei si de nedreptati.

Cand era eleva a fost nevoita sa se lupte cu judecata unor profesori care nu i-au dat prea multe sanse… pentru ca nu facea meditatii cu ei.

”Imi spunea profesoara de matematica „tu nu o sa intri la nici un liceu niciodata! Tu o sa dai la scoala profesionala”. Eram copil si stiam ce loc am la matematica in clasa, dar nu stiam ca aveam nota aia pentru ca nu faceam meditatii cu profesoara!  Tu – copil – stii sigur ca profesorul are dreptate pentru ca este autoritate. M-am dus la mama si i-am zis: eu nu dau la liceu la anul, pentru ca eu nu intru! Dau la scoala profesionala. Mama a inghetat atunci…”

O noua evaluare a altei profesoare a reasezat un pic din increderea elevei Amalia Teodosescu, dar femeia de afaceri de acum, omul care are in grija fundatii mari si conturi publicitare ale unor branduri faimoase, femeia care intre timp a cunoscut personalitati uriase ale lumii, Amalia Nastase stie ca undeva inauntrul ei e un sambure de neincredere care poate inflori oricand, pentru ca lucrurile pe care ti le pun in minte oamenii din jurul tau iti pot ingropa sufletul.

”Cei care conteaza in viata ta si care vin cu toata buna intentie sa te conduca mai in fata, dar iti dau exemple de oameni care in capul lor sunt de succes, nu fac decat sa te limiteze si sa iti spuna de fapt: nu mai incerca, nu ai de ce sa incerci, pentru ca niciodata nu o sa ajungi ca ala, niciodata nu o sa iei 10 (vorbesc de copii acum), tu o sa iei mereu 7, si atunci tu nu mai incerci! Deloc nu te ambitioneaza! Adica ajungi la 30-40 de ani sa ti se para ca nu ai facut nimic, ca nu conteaza ce ai facut tu, si iti ia foarte mult timp sa recastigi increderea pe care o aveai cand erai copil.”

Despre ce zice gura lumii si cum ajunge periodic in revistele mondene, desi merge rar la evenimente si duce o viata foarte discreta, Amalia e mult mai hotarata: nu citeste nimic din ce scriu ziarele si e extrem de impacata si asumata cu ceea ce este, dar si cu ce ar putea prezenta ziarele despre ea.

”Evident mi-ar placea extraordinar de mult sa fiu Naomi Campbell la masuri, dar… nu poti sa iti termini viata asta si sa o astepti pe urmatoarea sperand ca te nasti Claudia Schiffer. Eu am o viata pe care trebuie sa o duc asa cum mi-a dat-o Dumnezeu. Nu trebuie sa fiu nimeni, trebuie sa fiu eu!

Doar ca pana invatam lucrul asta ni se spune ca trebuie sa fim ca toata lumea, intelegi? Noi incercam in viata de mici ca trebuie sa fim ca Popeasca care a luat 10, sa te angajezi ca altul, sa faci business-ul ca Georgescu. Dupa ce incercam toate acestea care, evident, nu merg, ajungem pe la 40 de ani – si dupa 13 psihologi care au reparat sechelele de rigoare – sa zicem „dar daca as fi eu, cum ar fi?”.

Unii ne dam seama de asta, altii suntem in cursa aia de soricei si ne invartim toata viata sperand ca o sa ajungem undeva, unde nu vom ajunge niciodata. Ramanem invartiti, obosim si murim.”

Asa se face ca si-a promis ca nu le va spune niciodata fetelor ei ce meserie sa faca, ce scoli sa urmeze.amalia

 

(foto Edward Aninaru)

”M-am ferit foarte mult sa le spun copiilor ce sa faca, pentru ca noua ni s-a spus ce sa facem si a fost total gresit! Alesia ma intreaba: “Mama, dar eu ce o sa fac? Ca toate colegele mele o sa fie avocati, o sa fie bancheri. Si ii spun mereu: Tu o sa iti dai seama singura ce o sa vrei.

E mult mai greu sa ii spui copilului tau “nu stiu ce vei fi si iti vei da seama cautand in tine” si e mult mai usor sa ii spui o sa fii inginer, doctor, avocat. Doar ca atunci copilul se duce dupa ce ii spui tu si nu mai merge pe drumul lui. Si va fi un nefericit cu toti banii pe care ii poate castiga din meseria pe care i-o spui tu.

Eu chiar nu stiu ce o sa fie copiii mei pentru ca nu e drumul meu, e drumul lor. Eu nu pot decat sa ii ajut pe drumul asta!”

Amalia isi creste cei trei copii cu o ”libertate spartana” – sunt cateva reguli pe care le respecta toata lumea, oricat le-ar fi de greu si copiilor (Alessia, Emma si Toma) si parintilor, iar in rest fiecare e liber in alegerile si deciziile sale.

Ca de exemplu, banii pentru achizitii personale. Alessia (15 ani) si Emma (12 ani) au bugetul lunar primit de la parinti, dar nici Amalia, nici Ilie nu le intreaba ce fac cu banii pe care-i primesc. ”Nu le intreb pentru ca nu vreau sa aiba presiunea judecatii mele „ca nu iti trebuie asta, iti trebuie altceva”. Pentru ca sunt responsabile.”

Cum s-a croit aceasta responsabilitate intr-o familie care n-are problema banilor?!  ”Pentru mine e foarte importanta scoala la care merg, sa fie platite fee-urile de la scoala, mai putin importante sunt hainele sau brandurile din jurul lor. Si-am incercat sa le arat ca sunt acelasi copil si cu bani, si fara bani. Le-am spus mereu: Incearca sa vezi ce prieteni de ai tai vor mai sta cu tine cand le vei spune ca, de fapt, tu nu esti bogata in standardul lor, tu esti bogata in standardul normal. Daca nu mai stau cu tine copii aceia, pai nu trebuiau sa stea de la inceput!”

Si chiar si Ilie Nastase, care e mai usor de impresionat de fiicele lui, repecta regulie. Vorbeste cu Amalia si daca stabilesc ceva, sunt neinduplectati amandoi.

”Pentru ca altfel nu ajuti copilul. Daca tu iti permiti orice si ii dai lui fara limita, el nu va avea valoarea lucrului respectiv si nu va avea limite la nimic. Si atunci cand termina limitele legale, trece la alea ilegale obligatoriu – pentru ca natural vrea din ce in ce mai mult. Si dupa, n-are cum altfel, se termina prost!”

Asa au invatat fetele si ca in viata trebuie sa munceasca pentru ca sa-si cumpere lucrurile pe care le vor. ”Eu nu le-am invatat sa nu le placa brandurile, le-am invatat sa isi cumpere branduri daca isi permit. Sunt de parere ca o haina buna e o haina scumpa pentru ca nimeni nu poate face ca o pereche care costa 1,000 de euro sa fie reprodusa exact la o suta de euro. Asa ca isi strang banii pe care ii primesc de la noi si isi cumpara si branduri cand au adunat suficienti, uneori si un an intreg de economii.”

Evident ca ajung si la disensiuni, evident ca sunt multe discutii si negocieri, uneori si lacrimi. Dar niciodata jigniri sau bataie. Ceva din generalul Amalia a ramas si-n zilele noastre pentru ca e neclintita in unele decizii si cateodata, cand una dintre fete plange in camera ei pentru ca a primit o interdictie, plange si ea in alta camera.

”Nu ii arat copilului meu ca plang, am plans pentru ca ea plangea si-mi parea rau ca sufera, dar ne-am inteles la sfarsit. E greu sa stai om la om cu copilul sa ii explici lucruri pe care nu vrea sa le accepte. Este atat de usor sa ii dai bani sa se duca la mall! Sunt sigura ca si copiii mei imi ascund unele chestii, mai ales adolescentii, ca am fost si noi! Dar nu pot sa ii spun copilului meu ca e ok sa incalcam legea… Daca legea spune cumva, nu putem nici sa bem, nici sa fumam de la 16 ani, nu putem! Si nu putem nici la 18 ani atata timp cat tu traiesti in casa mea si eu te tin in scoala, hai sa avem niste reguli de respect pe care sa le intelegem toti. Faptul ca ai facut 18 ani si mananci de la mami, nu inseamna ca esti adult. Adult e cel care isi castiga banii intr-un mod decent…”

amalia-nastase

Foto Dana et Stephane Maitec

”Faptul ca nu sunt bogata a ajutat intr-un fel, stii? Pentru ca si pe mine parintii mei daca ma tineau in puf, poate nu plecam sa muncesc cand am plecat, poate nu invatam cat am invatat. Dar toate astea te imping sa vrei mai mult si, ca sa vrei mai mult, trebuie sa faci mai mult si sa stii mai mult.”

Asa se face ca a parcurs drumul spectaculos de la un copil sarac din Rahova, cu escala la adolescenta care-si schimba bluzele cu prietenele cu care facea mici job-uri de sampling, la femeia care si-a putut permite orice brand si s-a asezat la masa cu cei mai mari oameni ai lumii.

”Am avut perioada in care totul tipa pe mine! Cand iesi din saracie si ajungi sa iti poti permite niste chestii, pai pui frate pe tine, sa vada lumea! Adica am pus pe mine mult!”

Dar s-a uitat in jur, a vazut modestia si smerenia marilor oameni si a inceput sa invete de la ei. La un moment dat s-a aflat la masa la niste prieteni si a conversat mult cu o familie foarte eleganta si relaxata. Cand au plecat, le-a intrebat pe gazde cine erau cei doi cu care conversase.

”Mr & Mrs Heineken”.

„CE?! Berea?!”

”Oamenii aceia au vorbit de parca ne stiam de-o viata, relaxati, dar niciun fel de referinta la ce fac sau cine sunt. Cand vezi lucrurile astea –  si am intalnit aristocrati, nascuti bogati, din Anglia, Franta, America – n-ai cum sa nu-ti zici: cat bun simt, macar sa ma comport ca ei, daca nu o sa fiu ca ei. Asa am realizat ca, de fapt, urla saracia, cand urlau brandurile pe mine…”

Intre timp, cu anii de viata petrecuti printre aristocratii pur sange, a vazut si mai clar forma fara fond a celor care vor sa para bogati, vor sa traiasca in lux pentru a-i impresiona pe altii.

”Foarte putini dintre romanii din generatia noastra au avut educatia luxului sau a bunastarii. Dar daca te-ai nascut sarac nu trebuie toata viata sa tipe totul pe tine. Te poti autoeduca, asta e frumusetea vietii. Cultivandu-te tu poti sa repari anumite derapaje in tine. Nefiind cultivat, citit, invatat, vei ramane si vei derapa si mai mult toata viata. Si vei ajunge paralel cu viata ta, nu vei stii niciodata pentru ce te-ai nascut pe lumea asta, pentru ca nu ai stiut unde sa cauti!

Cand o sa cautati calitatea, atunci nu o sa se mai vada, nu o sa mai tipe nimic pe tine pentru ca, repet, o pereche de pantofi de o mie de euro nu va fi niciodata replicata la 40, niciodata! Mie imi plac lucrurile astea, eu am promovat si promovez foarte mult luxul, pentru ca luxul nu este o metoda de show off… Luxul este o arta in sinea lui.”

In ultimii 20 de ani i-a vazut in intalniri informale nu doar pe unii dintre cei mai bogati oameni ai lumii, ci si pe unii dintre cei care au scris istoria sportului, asa ca a mai dezvoltat o teorie despre calitatea … lucrului pe care-l faci in viata.

”Cheia succesului nu este nici cat de inteligent esti, nici cate scoli ai facut, cheia succesului este tenacitatea.

Uita-te si la Nadia. Om mai tenace ca Nadia, eu nu am cunoscut! Ea si astazi mananca seara o portie de peste alb si bea un pahar de vin alb cand iese la mese! Atat. Poate sa moara lumea si sa fie torturi, prajituri, ei nu ii trebuie. Oriunde este in lume, ea dimineata se duce la sala. 10 acela istoric ii defineste felul in care face totul in viata ei.

Aceasta tenacitate te duce unde esti. In viata succes au oamenii tenace si carora li se spune de 3 milioane de ori nu, iar ei zic ba da. ”

amalia natase mc do

Si pentru cine o cunoaste, tenacitatea e arma ei principala cand ajunge in fata unui copil bolnav care trebuie sa faca fata sistemului birocratic pentru a merge la tratament in strainatate. Amalia spune ca nu simte ca face un efort, ca toate trec prin ea si ca mintea si conexiunile sale sunt doar unelte pentru a duce la bun sfarsit ajutorul copilului. Dar eu am fost de fata la cateva intamplari in care mintea ei gasea extrem de rapid solutii pentru cum sa vorbeasca la Ministerul Sanatatii, pentru cum sa gaseasca transport sau informatii pentru completarea unui anume formular, si realiza asta pentru ca, tenace, nu se gandea nicio clipa ca nu se poate rezolva.

De la intalnirea de acum 18 ani cu micutul Razvan care a plecat in ceruri, lumea ei s-a schimbat.

”Datorita lui am inceput sa vad situatiile acestea. Stii daca constientizezi o situatie, ele vin la tine si am constientizat ca nimicul pe care l-am facut pentru Razvan, ca e nimic fata de ce ar fi avut el nevoie, poate sa se transforme in incercarea de a ajuta si alti copii.

Acum am o fetita care a plecat la Paris, inca un baietel caruia ii fac hartiile… Dar se mai intorc parintii cu poze ca eu ii uit, sunt multi. Ii mai uit pentru ca nu sunt eu cea care fac asta, sunt prin mine! Asa ar trebui sa facem toti, sa ne gasim lucruri care ajuta alti oameni.

Poti sa ajuti alti oameni si cand ii tunzi sau cand le uzi gradina, nu trebuie sa fie totul wow asa.

Trebuie sa ne gandim la lumea asta nebuna unde in ultimii ani am fost invatati fiecare pentru fiecare, sa ne dam seama ca nu suntem insule si pana nu ajutam pe altii, nu ne putem ajuta pe noi.

Cel mai usor shotcut este sa faci bine si, facand bine, cumva ti se va arata si calea ta.”

Asa se face ca dincolo de fundatii si asociatii, o puteti vedea cateodata vorbind cu cei care cersesc in Dorobanti. Le explica unde ar putea face cursuri de bucatar ca sa faca bani sa traiasca mai bine sau le arata ca pot sa nu mai tina copilul toata ziua la cersit pentru ca-l pot lasa la un centru peste zi unde sa invete ceva si sa-l recupereze seara.

”Vin la mine sa-mi ceara bani. Eu incerc sa ii spun niste vorbe, daca ele se lipesc e bine. Oamenilor astora nu le spune nimeni ce sa faca, doar le dau suturi in fund. Si daca eu m-as fi nascut intr-o familie ca a lor, probabil ca eram ca ei. Asta nu intelege lumea, ca si tu daca te-ai fi nascut in aceleasi conditii fiind bullied de fiecare din societatea asta, ai fi fost la fel ca ei.”

*

Ok, iata-o pe Amalia Nastase pe care nu o stiti (tot ce ati citit pana acum a fost context ca sa intelegeti mai bine ce vrea sa spuna in randurile de mai jos)

”Visul vietii mele este sa am posibilitatea sa fac o scoala in care copiii fara posibilitati sa vina si sa fie rasplatiti pentru cate carti citesc.
Un after school, la care sa-i intrebe profesorul „ce-ti doresti tu? – pai mi-as dori o geanta de la Gucci.” Foarte tare ca iti doresti asta! Pentru geanta aia tu trebuie sa citesti 30 de carti!” Copilul a pornit cu geanta aia, dar dupa ce citeste cele 30 de carti, nu o sa mai aiba nevoie de ea.

Intr-un fel toti facem lucruri care nu ne fac placere si nu ar mai trebui sa le facem!  Daca am face lucrurile pe care ni le dorim din suflet, ar veni si banii. Dar este frica pe care multi nu reusim sa o trecem: daca nu imi iese?

Eu nu cred despre mine ca mi-am trait viata la maximum pana acum. Cred ca pana acum a fost un nivel foarte jos din ce capacitate am. Daca ma cauti prin conturi nu e vreo fericire, dar eu tot cred ca viata mea este pe un trend ascendent si ca pana acum nu a fost nimic! Poate ca lumea zice ca aberez, dar nu trebuie sa las lucrurile care nu imi plac si care ma tin pe loc acum, sa ma bage intr-o rutina care plafoneaza si care sa omoare.

Eu vreau sa schimb lumea, copiii mei vreau sa schimbe lumea. Eu nu vreau sa am un job si un venit sigur si sa avem doua vacante pe an. Daca tu mi oferi maine posibilitatea sa am totul sigur si sa le am pe toate, cred ca as muri a doua zi. Eu vreau sa schimb lumea orice ar fi!

Nu vreau sa fiu nici Beyonce, nici Bill Gates, nu vreau sa fiu oamenii aceia. De ce sa vrei asa ceva?

M-am nascut pe pamant, nesignificanta din Rahova, nimeni, femeie asa, grasa in ultimul timp, si pot sa schimb lumea, stii?  Acesta este cel mai provocator lucru pe care ti-l poate da Dumnezeu! Nu sa fii altcineva!

Stii, Nelson Mandela a intrat in puscarie si toata lumea credea ca acolo o sa moara, dar el simtea ca nu asa e sfarsitul lui si a tinut speranta. Deci daca un om de culoare intr-o tara in care rasismul era la ordinea zilei nu si-a pierdut speranta in puscaria de unde nu credea ca o sa mai iasa vreodata, atunci noi cum sa ne pierdem speranta?! Nimeni nu trebuie sa isi piarda speranta!”

22724
chris simion mercurian by catalina flaminzeanu(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

(interviu) Chris Simion Mercurian – despre responsabilitatea unui artist fata de munca lui si fata de societate, dar si a societatii fata de el –

 Am anuntat zilele trecute ca, dupa ce am vazut un sondaj facut de Raiffeisen Bank in ceea ce priveste perceptia responsabilitatii la romani, voi investiga cum e cu cei 34% dintre romani care cred ca artistii sunt responsabili si in viata si in meseria lor, dar si cu restul care spun ca orice meserie din zona artei e ceva fara o fundatie, fara nicio responsabilitate, e o joaca.

Am rugat-o pe Chris Simion – Mercurian sa stam de vorba pe toate directiile responsabilitatii in arta pe care le-am putut intui. Amandoua am fost in proiecte in care Raiffeisen a sustinut arta – de la muzica clasica pana la film sau teatru – si mi s-a parut ca avem o baza comuna in raport cu aceasta companie.

Ce-a rezultat vedeti mai jos intr-o lunga conversatie dintr-o duminica, inaintea unei repetii acasa la Chris pentru spectacolul ”Cu ce va servesc?” in care joaca Rodica Mandache, Maia Morgenstern si Cabiria Morgenstern.

 Meserii responsabile

RESPONSABILITATEA UNUI REGIZOR FATA DE OPERA LUI

In 2010 am ajuns la Parintele Valerian care a fost actor, se numea Dragos Paslaru si intr-una din primele noastre intalniri am vorbit despre teatru si despre alegerile pe care le facem in momentul in care ne hotaram sa montam un text.

Atunci parintele Valerian mi-a spus cam asa “Tu ai in mana toate sufletele care iti intra in sala si ai responsabilitatea sa nu strici omul, sa nu-i induci un mesaj prin care il deconstruiesti in loc sa construiesti…”

In momentul acela am constientizat ce responsabilitate ai ca regizor; eu imi alegeam textele pentru ca imi erau necesare, ma ardeau, erau in acord cu trairile mele, intr-un mod egoist daca vrei.

Si am luat la rand toate spectacolele pe care le creasem; Slava Domnului nu facusem niciunul care sa fi avut vreo energie negativa, vreun mesaj sau pe o constructie negativa…

Din 2010, alegerea e constienta spre pozitivism. Am renuntat la unele texte care mi-ar fi placut altadata foarte mult si care, intr-adevar, daca le-as fi facut spectacol n-ar fi fost bine. Ispitele sunt permanente. Si e bine ca sunt. Asa te testezi si stii pe unde esti.

Dar exista si o responsabilitatea atunci cand alegi actorii pentru un spectacol? O responsabilitate in cum ii “modelezi”, ce invata de la tine, din grupul in care se construieste, responsabilitatea intalnirii?

Nu mi-am pus problema la nivel de grup, de echipa cu care lucrez, ci la nivelul fiecarei relatii pe care o am one to one … Responsabilitatea nu e o parte din meserie, ci din felul meu de a fi.

Nu lucrez cu actori in care nu cred. Am o frica – nu stiu de unde vine – a faptului ca daca iau pe cineva doar pentru ca imi este prieten sau am un folos de pe urma lui, scena se razbuna… Oricat de infantil pare, este crezul meu si nu mi-l incalc. Distributiile le fac onest, nu-mi fur caciula singura, trebuie sa am responsabilitatea omului total, sa stiu ca pot sa merg cu el de mana pana la capat.

Eu vad in distributiile tale, cred ca ti-am mai zis, un mix de business- marketing- teatru.

Nu esti singura care imi spune ca imi fac distributiile ideale care acopera si partea de marketing, dar nu o fac deliberat, o fac pentru ca am nevoie de oamenii aia, nu de altii, in acel moment al vietii lor. Nu pot sa nu iau un actor pe care-l vad intr-un rol doar pentru ca el e vedeta. Iar actorii cu care am lucrat si sunt actori vedeta, sunt in acelasi timp actori cu talent, cu har.

Ca si situatia spectacolului la care lucrez acum, cu Rodica Mandache si Maia Morgenstern. Sunt adorabile, ce sa fac daca le-am vazut in acest text, sa le inlocuiesc doar pentru ca sunt celebre?! In afara de asta nu sunt un regizor cu orgolii. Imi place sa invat cand am de la cine, iar pentru mine intalnirile cu actorii cu experienta sunt scoala si bucurie.

Apropo de acest context, de participarea doamnei Mandache la acest nou spectacol al tau. Crezi ca un regizor are sau ar trebui sa aiba o responsabiliate fata de actorii in varsta?

Eu nu m-am gandit pana acum la acest aspect, cu niciunul dintre actorii din distributiile mele… Nu stiu daca o sa aleg un actor in varsta doar ca sa-l sprijin, dar nu mi s-ar parea ceva gresit sau rusinos atata timp cat prezenta lui / ei in actul artistic e justificata. Mi s-ar parea foarte tare sa faci asta, sa vezi actori in varsta care nu mai sunt distribuiti, sa le gasesti un text care sa li se potriveasca si sa-I sprijine… Hai sa o facem, e o chestie foarte misto. 

DACA ALEGI SA RAMAI IN ROMANIA, NU TE MAI LAMENTA, ACTIONEAZA.

In studiul despre responsabilitate facut de Raiffeisen doar 34 la suta dintre romani cred ca artistii sunt responsabili. Artistii in integralitatea definitiei – pictori, sculptori, actori, regizori. Sunt meserii vazute boeme, cu oameni care nu sunt foarte responsabili nici cu profesia, nici in viata lor.

Serios?!

E foarte tare acest sondaj pentru ca in afara de spectacolele acestea cliseu de care au sau nu au nevoie oamenii – de povesti, de telenovela – sunt foarte multe spectacole in ultimii 10 ani cu impact social, cu teme majore care intereseaza si fac sala full. Din pacate insa teatrul in democratie nu a fost niciodata un instrument de masa… In comunism era.

Da, dar sondajul se refera la tot… si la pictori, si la sculptori…

Pictorii sunt si mai nisati…

Dar il avem pe domnul Caltia, daca nici dansul nu a fost o voce publica…

E, stai. Cand a fost afisul festivalului Undercloud cu o pictura a domnului Caltia, acum 3 ani, si ne laudam si ne mandream cu aceasta colaborare, erau o groaza de oameni care habar nu aveau cine e Stefan Caltia… Dar stii cum vad eu lucrurile? Daca alegi sa ramai in Romania, nu te mai lamenta, actioneaza.  Fa tu cat de putin poti  si daca ajuti sa afle oameni din jurul tau de un domn Caltia, de nu stiu ce spectacol bun, fa-o in loc sa stai si sa te intrebi de ce e perceputa cultura asa si de ce nu afla lumea de existenta unor produse culturale faine.

chris simion mercurian by catalina flaminzeanu

RESPONSABILITATEA SOCIALA – TEATRUL SI INUNDATIILE

Undercloud a fost creat in ideea de a construi pentru industrie sau era o nevoie a ta?

Festivalul a pornit de la responsabilitatea fata de colegii mei de clasa pe care-i admiram foarte mult si care nu aveau structura mea de a se lupta… Erau introvertiti, erau timizi… Am fost 10 oameni in clasa si eu ma simteam cea mai descoperita, ei mi se pareau mult mai talentati… Dar inainte de idee, festivalul a fost o intamplare care ne-a adus confirmarea ca e nevoie de altceva, ca avem nevoie de o platforma de exprimare altfel decat cea de stat, ca ne putem uni, ca se poate face teatru independent.

In 2006 a fost anul cu inundatiile. Era toata Moldova sub apa, am vazut un reportaj la Realitatea TV si m-a emotionat atat de mult incat m-am gandit: eu ce fac pentru oamenii aia, ce responsabilitate am?

Mi-am dat seama ca primul lucru pe care pot sa-l fac e sa joc niste spectacole si cu banii pe care-i strang sa facem ceva… Am vrut sa ajutam intr-o zona in care altii nu ar fi facut-o si am gasit o scoala amarata dintr-un sat din Bacau, din cea vai de mama ei, era malul de o jumatate de metru inauntru si nu aparea pe nicio lista de ajutoare… Satul Preluci, comuna Agas, judetul Bacau… 127 de copii in scoala de 1-8… o clasa de gradinita.

Am luat ca obiectiv sa o refacem. Dar era vara, teatrele erau inchise si eu eram studenta inca, aveam doar doua spectacole, unul la Teatrul Foarte Mic si unul la TNB – Scaunele – examenul meu de licenta.

Le-am luat de la teatre, cu semnatura ca imi asum ca nu stric costumele si decorul si nu mai stiu cum am ajuns pe terasa Motoare – Laptaria lu Enache sa vorbim cu Calin Husar, managerul spatiului. L-am convins din prima, era si in board-ul de la Cotidianul, ne-a ajutat cu tot trustul Catavencu pentru promovare… Proiectul s-a numit “Nopti de teatru pentru zile mai bune” si motto era “D’aya ne pasa”.

In patru zile am strans 1 miliard 700 de milioane. Nu mai stiu ce inseamna suma asta acum, dar atunci a insemnat ca am putut reface scoala. Ne sunau sponsori, ne sunau oameni pur si simplu intruna.

Ne era atat de frica sa punem mana pe bani, sa ne luam aceasta responsabilitate, incat am sunat la firme de securitate si ne-au raspuns cei de la Shelter Security ca ne ajuta: trimiteau o echipa in fiecare seara, care statea langa cutia milei unde oamenii puneau bani. La final numarau banii, a doua zi ii depuneau in contul campaniei.

Asta s-a intamplat in iulie cred… Si apoi cum refacem scoala. N-aveam incredere sa dam la primarie, n-aveam incredere sa dam la popa din sat, asa ca am facut echipe, eu si actorii, in fiecare saptamana…

Am cumparat tot: de la banci la table de scris, am refacut tot, ajutati de voluntari din sat.

Dupa ce am renovat cladirea ne-au ramas niste bani, nu puteam sa-i dam inapoi asa ca am intrebat cati copii sunt – 127, am luat la fiecare masurile si le-am cumparat uniforme, ghiozdane, incaltaminte, rechizite…

A fost prima campanie in care am fost implicata si mi-am dat seama cat de mult inseamna sa te poti folosi de meseria pe care o ai, de un produs care e teatrul, daca ai responsabilitatea interioara a ta…

Pentru ca te gandesti: ce legatura are teatrul cu inundatiile? Uite ca are…

Asa a inceput proiectul cu terasa La Motoare…

Si ai mai fost acolo peste ani?

In anul urmator de Craciun, am mai mers o data, cand le-am mai dus o serie de lucruri, de atunci nu, nici n-am mai trecut prin zona…

Dupa Campania caritabila, i-am povestit lui Calin despre colegii mei, ca nu avem unde sa jucam si el a zis ca va construi un spatiu pentru noi, pe terasa TNB, dar mai intai sa incercam in Laptarie, in sezonul toamna- iarna sa vedem daca vom avea spectatori.

Si vara urmatoare a fost prima editie a festivalului si am tinut-o pana cand s-a inchis Nationalul pentru renovare. Apoi ne-am mutat la MTR 4 ani si cand s-a inchis si acolo pentru consolidare, am ajuns la Arcub – Hanul Gabroveni.

RESPONSABILITATEA SOCIETATII FATA DE ARTISTI

Responsabilitatea celorlalti fata de artisti… O simti?

Nu ma gandesc la asta, imi vad de drumul meu. Cu curaj. Uite, in cei 5 ani de spectacole in Laptarie, am avut prima data curajul sa spun interzis criticilor, daca vor sa vina la spectacol sa-si cumpere bilet.

Eram atat de afectata si atat de revoltata de atitudinea criticilor care negau orice doar ca era cool sa faci asta. Am avut cronici de la oameni care nu venisera sa vada spectacolul si mi-l distrugeau: pentru ca eram considerata o impostoare si o diletanta, desi nu intrasera in sala. Ridicol, dar asa a fost. Cred insa ca pentru toate astea exista plata si rasplata.

Si-ai suferit?

Suferit e mult spus, m-au revoltat si mi s-a parut imoral, gratuit; adica i-am judecat. Nu trebuia sa fac asta, dar mi s-a parut lipsit de etica… Eu spuneam mereu daca poti sa ma distrugi cu argumente, fa-o pentru ca asa invat si eu de la tine. Si te admir daca imi spui pentru ca asta inseamna ca iti pasa de mine si poti sa ma ajuti sa cresc. Dar daca tu nu vii sa intri in contact direct cu ceea ce fac si ma distrugi pur si simplu, doar ca sa iesi in evidenta, suntem in doua barci total diferite. Nu aberez. Am pastrat cronicile ca dovada.

Dar tu care esti bataioasa, ce-ai facut?

M-am dus inclusiv in redactia unuia dintre acesti critici. Cronica lui era intr-un ziar foarte serios la vremea respectiva si conta pentru opinia publica. Prima mea intrebare a fost “Daca ati avea un copil si ar fi in situatia mea, cum v-ati simti? Eu nu v-am vazut intrand la spectacol si am stat la intrare, stiam exact cine a fost in sala.”

Si-a recunoscut ca asa a auzit de la altii, nu si-a cerut scuze dar mi-a dat explicatii despre context, de ce scrisese acel text, care tinea mai degraba de orgoliile unui alt regizor prieten. Iar peste cateva zile a mai scris o cronica, din nou fara sa-mi vada spectacolul, dar intr-o nota mai pozitiva, mai echilibrata. Acelasi om, nu alta semnatura. Despre ce vorbim? Cum sa ai incredere in recomandarile unui astfel de critic care-si pune semnatura pozitiva sau negativ in functie de cate beri bei cu el?

Cred ca totul porneste de la tine, ce responsabilitate ai tu fata de tine, indiferent ca esti jurnalist, regizor… Nu-ti permiti sa iti depasesti o limita a ta … E vorba de constiinta. Spectacolul e spectacol, omul e om. Daca ai ceva cu mine, ai cu mine. Nu cu spectacolul care e bun.

Oamenii de astazi traiesc intr-o experienta atat de epidermica si de superficiala, incat nu constientizeaza ca o actiune pe care aleg sa o faca, cu ura, se poate intoarce asupra lor, ii poate lovi, urat de tot. Pe ei, personal, peste o perioada de timp sau pe cei dragi lor.

Habar nu au, spun “asta e am facut-o, mergem mai departe”, pana nu li se intampla ceva care nici nu stii de unde vine. Eu cred atat de mult in cauza efect si in echilibrul asta pe care il cautam mereu.

 chis simion by catalina flaminzeanu 3

RESPONSABILITATEA FATA CE LASI IN URMA TA

Exista o responsabilitate a selectiei spectacolelor in festival?

Atunci a pornit din responsabilitatea de a ne desfasura cu totii pe aceeasi scena si de a gasi un loc ca sa se exprime cat mai mult cei din generatia mea, dupa care in momentul in care a crescut – organic – si nu mai puteam sa fiu eu singura, se simtea nevoia de echipa. S-a alaturat Adrian Popescu (Radio Guerrilla) cu care fac echipa de la prima editie si este si astazi. In editia a 4 a am inceput sa intreb in stanga in dreapta daca mai e cineva interest de Undercloud ca nu ne mai descurcam. Si l-am intrebat pe Calin Husar, care mi-a recomandat-o pe Carla… (nota mea, Carla Maria Teaha, directorul executiv al festivalului)

Si asa a aparut ea in poveste pentru ca aveam nevoie de un om care sa ma ajute pe partea de promovare, scapam proiectul din mana cu cat devenea mai mare.

Carla l-a adus in poveste pe Tiberiu (sotul meu) care face marketing. Astazi avem multi voluntari si in echipa fixa suntem 2, dar ar fi fain sa putem fi mai multi oameni care lucreaza pentru toata perioada pentru festival, pentru povesti …

In ultimii 4 ani s-a schimbat total responsabilitatea selectiei, mai ales de cand a devenit concurs.

La noi e simplu ce vrem sa promovam:  productiile care au tenta de modernitate, de inovatie, de experiment pe partea de tineri, selectati in concurs. Iar pe partea de actori cu experienta sa-i aduci in spatiu independent pentru a sustine miscarea si spatiul alternativ, care trebuie sa fie sustinuta, trebuie sa creasca.

Acum deja lumea e obisnuita cu ideea ca poti sa joci teatru profesionist si intr-un alt spatiu decat un teatru conventional, dar acum 5-6 ani era o teama, o frica… si la actori, si la spectator de a merge in spatii neconventionale. Teatrul independent a fost vazut mult timp ca ruda saraca a teatrului “mare’, aia care nu au unde sa joace si nu sunt primiti in teatre de stat, fac in independent. De ce oare era trambitata ideea asta? De frica. Teatrul independent e o miscare vie, autentica, necesara. Nu ai cum sa-l elimini din joc. Ca dovada ca nu a reusit nimeni sa il anuleze. Oricat s-a incercat.

RESPONSABILITATEA DE A-TI PURTA  CRUCEA

Eu n-am avut pe nimeni in familie care sa fie in zona artistica. N-aveam pe nimeni care sa vina sa ma puna sa lucrez intr-un teatru, eram femeie, eram tanara. Singurul lucru cu care am plecat de acasa a fost educatia:  fara compromisuri si trebuie sa te lupti pentru visul tau.

Se cam bateau cap in cap.

Si singurul comportament pe care l-am gasit a fost ambitia: daca ma dau afara pe usa, eu sa intru pe geam. Daca eu chiar cred in ceea ce fac, ma defineste si ii ajuta si pe ceilalti, atunci trebuie sa ma lupt sa-mi iasa…

Si perceptia nu era de verticalitate si de pozitiv, era – dimpotriva – de tupeu.  Erau oamenii care imi spuneau, unii in fata, altii pe post de barfa. Ma durea pentru ca eram singura si mica… Curajul era perceput ca tupeu. De fapt singura nu, cu Dumnezeu.

M-au durut vorbele astea, pentru ca stiam ca sunt nedrepte, dar nu m-au oprit in a-mi duce pana la capat visul… Au fost barfe care rezista si acum desi au trecut 20 de ani.

Ca sunt fiica lui Eugen Simion, ca tot ce am facut este pentru ca tata a fost presedintele Academiei. Pe tata l-a chemat Emil. Si cand am reusit sa ma detasez, am inceput sa fac glume si sa spun ca tata a fost intr-adevar presedinte, dar de bloc.

Au fost barfe ca am avut o relatie cu Pascal Bruckner… De ce m-ar aprecia Pascal Bruckner?! Evident pentru ca trebuia sa existe ceva, dar in niciun caz legat direct de meseria mea.

Aceasta nebunie a barfelor a durat: femeie, tanara, bataioasa, ce puteam eu sa fac sa rezist in Bucurestiul acesta dement? Nu aveam alta optiune decat sa-mi vad mai departe de treaba. Si asta a enervat si mai mult… ca nu ma lasam…

Mi-am setat de la inceput ca publicul e cel mai important. Ma doare groaznic cand nu empatizeaza publicul, in rest nu ma intereseaza alte premii, alte recunoasteri. O gala sau o institutie nu au reusit sa ma bucure cu aceeasi intensitate ca o sala plina care aplauda cu intensitate la sfarsitul unui spectacol. Simti aplauzele, e o energie la aplauze pe care nu ti-o poate da nimeni altcineva…

*

Am incheiat conversatia cand au venit doamnele la repetitie. M-am uitat mai bine de o ora la munca lor concentrata si intima pe un text care vorbeste despre alegeri si puterea de a decide pentru tine, cu toate consecintele pe care le aduce orice alegere.

In timpul repetitiei Chris a primit un mesaj de la Adriana Trandafir. Era in Preluci, satul cu inundatiile despre care vorbisem mai devreme. ”Am ajuns in locul acela unde ne-am lasat o parte din suflet acum niste ani” si ii trimitea o fotografie cu scoala.

Nu mai fusesera de 10 ani acolo, cam tot de atatia ani nu mai vorbisera despre Preluci, iar cand doamna Mandache a aflat de coincidenta, ca am povestit cu doar o ora inainte despre inundatii si prima campanie caritabila cu teatru inclus, a remarcat: ”Uneori te si sperii de coincidentele astea”.

chris simion by catalina flaminzeanu 2

Foto Catalina Flaminzeanu

 

15525
Melanie Benjamin 2© Deborah Feingold(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

Daca e sa cititi o carte in vacanta aceasta de inceput de primavara, atunci aceasta ar putea fi Lebedele de pe Fifth Avenue scrisa de Melania Benjamin.

V-am mai povestit despre carte: e o poveste inspirata de realitate, de prietenia lui Truman Capote cu cele mai bogate si mai stilate femei din New York-ul anilor 50-60, e o carte care dezvaluie cum erau crescute si educate aceste femei care excelau prin eleganta, tineau prima pagina a marilor reviste de moda si erau muzele marilor designeri (adevaratele influencer 🙂 ), e o carte despre prietenie si tradare, despre cum aceste femei spectaculoae ascundeau dincolo de aparitiile senzationale vieti triste cu infidelitati, cu spaime despre imbatranire sau despre trecutul lor nu foarte curat.

Daca vreti sa va petreceti vacanta ca si cum ati fi intr-o mica excursie in HiLife-ul new yorkez din anii 60, cititi aceasta carte, credeti-ma e o delectare si de stil (in senul de moda), dar si de scriere.

Lebedele de pe Fifth Avenue

Am avut norocul si privilegiul sa citesc cartea inainte de aparitia ei in Romania, sa am logo-ul blogului meu alaturat de acest titlu de carte si… sa fac un mic interviu cu autoarea cartii – Melanie Benjamin.

Numele Melanie Benjamin e un pseudonim rezultat din numele scriitoarei (Melanie Hauser) si numele baiatului ei cel mare (doamna are 2 baieti si locuieste in Chicago impreuna cu sotul sau, Dennis Hauser)

A devenit cunoscuta in toata lumea pentru cartile in care readuce in prim plan viata unor femei care au influentat vremurle in care au trait, dar pe care istoria le-a consemnat foarte pe scurt. Trei dintre cartile domniei sale vor fi transformate in film.

Iata micul nostru interviu, realizat via email.

 (aici puteti citi un fragment din cartea Lebedele de pe Fifth Avenue.)

Melanie Benjamin 2© Deborah Feingold

Din cartile dvs reiese ca aveti un interes special pentru povestile femeilor care au facut lucruri importante dar istoria le-a pierdut cumva printre alte intamplari. De ce scrieti despre aceste femei nu foarte cunoscute? Va considerati o feminista?

Am inceput cautand povestile care s-au pierdut cumva in istorie si am realizat in timpul documentarii ca erau mai ales povestile femeilor. Asa a aparut acest pattern al personajelor mele. Evident, intotdeauna caut o poveste buna, asta e primul lucru pe care-l caut, asa ca nu e trebuie sa fie numai povesti despre femei.

Si da, ma consider feminista. Daca a fi feminist inseamna sa lupti pentru plata egala cu barbatii, pentru aceleasi oportunitati, indepartarea barbatilor care hartuiesc femeile, inclusiv in zona culturala, atunci da, sunt feminista.

 Pare ca aveti o obisnuinta sa va imaginati ce s-a intamplat cu oamenii dincolo de ceea ce au consemnat ziarele vremii…

Da, sunt interesata de ceea ce e dincolo de usile inchise, de colturile ascunse ale vietilor publice – dincolo de ce scriu ziarele sau a pastrat istoria. Asa pot, ca scriitor mai degraba decat ca istoric, sa –mi gasesc un loc unde imaginatia sa se desfasoare.

Cat timp faceti research pentru o carte? De exemplu, cat timp ai facut documentarea pentru Lebedele…

Obisnuiesc sa scriu despre o perioada istorica cu care sunt deja familiara, despre oameni ale caror obiceiuri de baza le stiu. Asta face ca documentarea mea despre perioada istorica sa fie mult mai mica decat isi imagineaza oamenii ca ar fi…De obicei e vorba de cateva luni in care citesc carti, reviste vechi, ma uit la filme despre subiectul meu acolo unde este posibil, uneori vizitez locurile in care s-a petrecut actiunea. Apoi ma asez la scris.

Pentru Lebedele… ati avut mood board cu obiecte de moda din acea perioada? Ati facut o documentare separata pentru partea de fashion?

N-am facut mood board-uri dar m-am distrat o vreme uitandu-ma la reviste vechi Vogue, uitandu-ma pe Pinterest, citind carti despre moda care prezentau fotografii din acea vreme… Chiar a fost un mic rasfat sa fiu inconjurata cu toate aceste detalii despre frumusete!

Ma gandesc ca atunci cand lucrati pentru un roman, petreceti mult timp gandind  si traind in mintea personajelor. Vi s –a intamplat sa va dea batai de cap vreun personaj?

Cateodata am batai de cap, dar nu la aceasta carte… Chiar si cu Truman care ar fi putut fi mai dificil, mi-a fost usor sa-l inteleg, sa-I “intru sub piele”.

V-ati gandit ce ar fi spus Babe sau Slim (nota mea. Doua dintre femeile cheie din carte) despre cartea dv?

Probabil n-ar fi fost foarte bucuroase. In ciuda faptului ca Slim si-a scris memoriile (Babe nu a facut-o), cred ca amandoua erau persoane foarte atente la intimitatea lor. Se bucurau sa fie fotografiate, dar voiau sa arate doar perfectiunea imaginii lor, nu ceea ce era in viata lor tumultuoasa.

Lebedele sunt pe cat de diferite pe atat de asemanatoare, in comportament si stil de viata. A fost vreuna de care v-ati smtit mai apropiata?

Cred ca Slim. Ea avea o atitudine mult mai sanatoasa despre viata pe care o traia, a stiut sa gaseasca ironia pentru ce traia, absurdul. Ea imi place foarte mult.

Cred ca la momentul la care va pregateati sa scrieti cartea, Marella Agnelli (nota mea. Personaj descris in carte pe larg) mai traia. Ati vorbit cu ea despre carte?

Nu, i-am respectat intimitatea.

Cum arata o zi de lucru pentru dvs?

E foarte plictisitoare, de fapt. Ma trezesc, verific mailurile, beau cafea, apoi scriu. Scriu cam 2000 de cuvinte zilnic cand ma aflu la primul draft. Scriu in biroul de acasa – care e de fapt cel de-a doilea dormitor al casei – in fata unei ferestre prin care vad un perete de caramizi al unei cladiri de langa mine. Deci n-am nici macar o priveliste fabuloasa.

Care sunt scriitorii care v-au influentat scrierile? Si, luand in considerare, experienta dvs din lumea teatrului, ce piese v-au influentat?

La inceputul carierei mele, inainte de a fi fost publicata, cred ca Anne Tyler a fost cea care m-a influentat cel mai mult. Ii iubeam cartile, as fi vrut sa scriu ca ea. Am realizat insa repede ca lumea nu are nevoie de inca o Anne Tyler si ca e mai important pentru mine sa-mi gasesc propria voce ca scriitor.

Cred ca ma influenteaza si cartile, si spectacolele, si muzica, dar si ce vad in muzee sau la televizor. Ma incarc constant cu creatiile altora pentru a-mi hrani propria seva creativa.

Mai aveti timp sa mergeti la teatru?

O, da! Locuiesc in Chicago la cativa pasi distanta de unul dintre cele mai bune teatre din regiune, Steppenwolf Theater. Multe dintre spectacolele montate aici au ajuns si pe Broadway. Mergem des la acest teatru, cum mergem si la un alt teatru mare din Chicago, The Goodman Theater.  Plus ca vedem si spectacolele de teatru care vin in turneu aici. Chicago este un oras minunat pentru cei care iubesc teatrul.

Este o linie fina intre fictiune si non fictiune in scrierile dvs… Cum reusiti sa va manageriati propriile emotii ca sa nu va judecati personajele, sa nu puneti – in partea fictionala – lucruri care sa schimbe perceptia in spre bun sau rau?

De fapt, sper sa schimb perceptia oamenilor despre personajele mele. Vreau ca oamenii sa poata sa se gandeasca la personajele pe care le stiu dintr-o pagina de istorie ca la niste fiinte reale, ca noi toti, care nu sunt intotdeauna eroi sau fiinte idealizate asa cum ne imaginam noi ca sunt. Sigur ca fac asta din imaginatie, dar intotdeauna ma bazez pe lecturile despre faptele respective, e o interpretare a mea asupra lor. Ma straduiesc sa gasesc adevarul emotional in aceste vieti faimoase.

Imi imaginez ca la fiecare carte, odata cu fiecare documentare despre o anume perioada si cu o vreme petrecuta in imaginatie alaturi de niste personaje reale, descoperiti lectii de viata si pentru dvs. Ati invatat ceva nou despre dvs lucrand pentru Lebedele…

Cred ca am invatat ca intre mine si Truman Capote exista o asemanare. Ceea ce le-a facut el Lebedelor  fac si eu prin cartile mele. Amandoi spunem povestile altora. Diferenta dintre noi este ca  el a facut asta unor prietene, le-a povestit viata intima, cand ele ii facusera confesiuni ca unui prieten nu unui scriitor. Eu scriu despre oameni pe care nu-i cunosc, care nu mai traiesc. Dar chiar si asa, ca scriitori, exista o asemanare intre noi.

 

3856
berecleanu tabu 2008 -1(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

Interviul de mai jos l-am publicat in 2008 (adica acum 10 ani) in revista Tabu. L-am recitit  ca sa-l pun online, pentru ca nu a fost niciodata online, si mi-am dat seama ca Andreea Berecleanu e la fel si acum.

Bine, m-am mai gandit ca e posibil ca astazi oamenii sa nu mai aiba aceeasi rabdare sa asculte, sa citeasca si sa se uite la cel din jurul lui ca sa-l descopere.

In cei 10 ani de cand am facut acest interviu, Andreea Berecleanu s-a recasatorit (dr Constantin Stan, sotul ei, e un geniu al chirurgiei estetice, am asistat candva la o prezentare a muncii dansului si am fost uluita), iar copiii au crescut si sunt niste superbitati. Fata -Eva – este o Andreea cu altceva cu vino-ncoa. Baiatul – Petru – e un tanar cavaler foarte politicos, cu maniere impecabile.

In ultimii ani, Andreea l-a ajutat pe doctorul Stan sa dezvolte un concept integrativ care reuneste specialitati medicale care duc spre un pacient frumos si sanatos ( Chirurgie Estetica, ORL, Chirurgie Generala, Chirurgie Oculo-Plastica, Dermatologie, Obstetrica si Ginecologie sau Nutritie)

E vorba de un centru de sanatate si frumusete pe care-l manageruieste, un centru in care ai de la tratamente cosmetice de ultima ora pana la alimentatie sanatoasa, de la interventii chirurgicale cu aparatura SF pana la interventii noninvazive.

Cronos Med se numeste locul care e gandit ca un intreg pentru ceea ce inseamna preocuparea pentru sanatate si frumusete, cu sali de operatii, cu spital, dar si cu Cronos Institut care are in grija medicina regenerativa si cea anti-aging, ambele fiind forme avansate de preventie.

Puteti citi mai multe despre ce au creat aici.

Dar Andreea Berecleanu nu s-a schimbat fata de textul care e mai jos. Are in continuare acea ironie simpatica si acida cand vrea sa spuna ceva “pe bune”, munceste mult mai mult decat la vremea interviului, dar e la fel de senina si pe alocuri intimidanta prin gratia ei princiara si frumusetea aproape de perfectiune.

Anul acesta ma gandesc sa fac un nou interviu cu ea, “dupa 10 ani” de la primul, si stiu o smecherie pe care o sa o aplic cand vom vorbi: ca sa nu ma mai intimideze (desi nu face nimic special, nu are vreun ton superior, nu ma priveste de sus, sau ceva similar), dar ca sa nu ma mai intimideze am sa ma gandesc cum manca ea pufuleti cu super multa pofta intr-o dupa amiaza in cabina de machiaj de la Antena, acum cativa ani:)

Si printesele sunt oameni.

 

Andreea Berecleanu – femeia lui Almodovar?

Tabu, mai 2008

Fotografiile au fost facute de Cosmin Bumbut

Daca v-am spune ca are ceva din Raymunda din filmul Volver al lui Almodovar v-ati incrunta dezaprobator? O stiti drept prezentatoarea stirilor de seara de la Antena 1, un chip angelic, o femeie intotdeauna imbracata elegant, corect, clasic. Tot ce ati citit despre ea va duce cu gåndul la o imagine perfecta: un sot celebru, doi copii, o familie împlinită, cariera de succes, niciun scandal public. Si daca asta nu e totul?

 

 

2008-05-13-17-07-36

„Am avut intotdeauna un conflict personal intre infatisarea mea delicata si cum sunt de fapt. Pentru ca sunt un om al extremelor, foarte tumultuoasa, spun lucrurilor pe nume, sunt vulcanica. Cu vremea am invatat sa expun problemele diplomatic, dar adevarul deranjeaza de multe ori. Sunt caustica si imi spun parerea fatis chiar si atunci cånd nu sunt intrebata. Faptul ca nu am gri-uri, ci doar alb si negru, nu  e prea bine pentru societatea in care traim, dar stii ce e frumos? Ca atunci cånd vrei sa-ti faci prieteni, ii cåstigi foarte usor pe cei care vor sa stie lucruri corecte despre ei. |ntotdeauna omul care vine catre mine din dorinta de a cere un sfat, stie ca nu-l mint si ca ii spun exact ce gåndesc.”

Au fost primele vorbe care mi-au ramas in minte dupa intålnirea cu Andreea Berecleanu. Stabilisem sa facem interviul inainte de a-i propune scenariul sedintei foto pentru a avea o baza reala, extrasa din personalitatea ei, pe care sa o exploatam in fotografii.

Nu era deloc Andreea Berecleanu pe care o stiam de la televizor. Adica era la fel de frumoasa, la fel de eleganta, ceva mai relaxata si mai putin sobra, dar cånd o vedeam la stirile de seara de la Antena 1 nu parea ca e ca un vulcan pe dinauntru si nici ca ar fi  genul sportiv- baietos.

„Nu ma deranjeaza ca exista imagini diferite si nici ca lumea imi spune ca ‹‹in realitate››  sunt mai naturala, mai miniona si mai vesela, ceea ce e de bine. Cred ca m-ar deranja sa fie invers. De altfel, nu fug de oamenii care ma abordeaza pe strada, imi face placere sa le raspund la intrebari sau sa fac poze pentru ca vin catre mine cu blåndete si bucurie. Exista insa o perdea bine trasa intre ecran si viata privata. Imi place meseria asta si cred ca mi se potriveste foarte bine rolul de stirist. Pentru ca este un rol! In timp, mi s-au propus si talk show-uri pentru ca era apreciat felul meu de a glumi cu subinteles, dar exista riscul de a fi gresit interpretat si e riscant atunci cånd vorbim despre o emisiune de televiziune. Or, la divertisment, ca sa fii pe placul a milioane de oameni, trebuie sa fii numai si numai foarte calina, agreabila.”

Cu aceeasi sinceritate, auto analitica, mi-a marturisit ca dincolo de imaginea ei publica pe care am caracterizat-o drept princiara, glaciala, britanica („nu stiu de ce ti se pare tie asa, pentru ca eu sunt genul sportiv, tot timpul pe fuga”) se afla radacini grecesti.

berecleanu tabu 2008 -1

„Strabunicii mei paterni au venit din Salonic si s-au stabilit la Galati. Erau greci get-beget. Se numeau Carvunis si Theoharis. Insa mama e bucuresteanca iar eu m-am nascut tot in Bucuresti.”

 

Dincolo de sticla ecranului, temperamentul ei e mai degraba latin, cu influente care-ti amintesc de filmele lui Almodovar pentru ca familia e o parte importanta din ceea ce inseamna ritualul ei de viata. Cånd vorbeste despre copilarie foloseste intotdeauna pluralul desi nu are frati, asta pentru ca toate momentele importante le-a trait alaturi de rudele apropiate.

„Curtea in care am crescut era despartita de un gardulet de curtea verilor mei. Eu n-am avut frati, surori, dar m-am jucat tot timpul cu verii mei. Sunt dependenta de familie, de parintii mei, de bunica mea, si-mi pare rau ca, acum, ei stau långa Parcul Carol si eu in partea de nord a capitalei.  Ne vedem in fiecare saptamåna, dar pentru mine e prea putin. As fi cea mai fericita sa stam intr-o vila, ei la parter si noi la etaj. Dar sa fim impreuna! Sa avem apartamente separate, ca nu e ok sa stam toti in acelasi loc, dar sa impartim aceeasi curte. Din pacate, este doar o dorinta unilaterala pentru ca tata este prea legat de casa pe care el insusi a construit-o.”

Mai stiti secventa din Volver cånd Raymunda (interpretata de Penelope Cruz) cånta echipei de filmare pentru care gatise, o melodie pe care o invatase de la mama ei? Ei bine, si in familia Andreei exista o conexiune directa cu muzica.

„Tata a cåntat mult timp. Aproape 17 ani; a avut chiar atestat de cåntaret profesionist si are multi prieteni din lumea artistica. Facea doua meserii in paralel. Ziua era inginer pe santier iar noaptea se daruia cu pasiune muzicii. Asa l-a cunoscut si mama. A mers sa-l asculte cåntånd intr-un club, iar el s-a indragostit pe loc de ea. A fost o poveste frumoasa de dragoste si atipica pentru vremurile acelea. Eu am crescut pe ritmuri de conga si, mai ales, in armonie. Cånd eram mica, tata ma sorbea din priviri, eram tot timpul in bratele lui, iar mama, din cauza asta, s-a vazut nevoita sa ma pupe mai mult in somn. Pentru ca daca eram alintata si de mama si de tata, nu era in regula. Tata imi spunea tot timpul ca sunt frumoasa, ca-s desteapta, ca sunt talentata la orice. Mama imi dadea exemple de copii la fel de buni ca si mine. Mi-a placut si imi place sportul. In copilarie, la prima lectie de tenis am aruncat din prima mingea peste fileu; m-am dus la ping-pong, am inceput sa sar in timp ce loveam ca sa derutez adversarul si am cåstigat punctul. La schi eram magarusul, cel care aduce fisele de cablu cel mai rapid, iar la 6 ani am coboråt cu viteza prea mare Clabucetul si m-am dat peste cap intr-o prapastie. Nu aveam gratie, cum spui tu, aveam nerv.”

berecleanu tabu 2008

Astazi, Eva – fata ei – o “Andreea” in miniatura, pare ca parcurge un traseu similar. E buna la sport (ii plac inotul, aerobicul si tenisul), a intrerupt baletul la aceeasi vårsta la care Andreea in copilarie a fost nevoita sa renunte la balet.

„Crezi in semne?”, am intrebat-o din instinct. Fara a ma gåndi atunci la superstitiile din filmele lui Almodovar. „Nu sunt superstitioasa, dar sunt lucruri din viata mea care se repeta la Eva, poate ca sunt doar intåmplari comune, dar e cu atåt mai frumos.”

(…)

Cum si-a administrat viata sentimentala in relatia cu parintii? „Mi-au cunoscut intotdeauna prietenii, chiar daca i-au acceptat sau nu. La 18 ani m-am mutat singura,cu chirie platita din salariul meu. Eram studenta dar incepusem sa lucrez in presa. A fost o perioada mai grea dar eram måndra. Fusesem rasfatata acasa, alintata de patru bunici, nu prea stiam sa ma gospodaresc si nici nu stiu daca am invatat imediat, dar m-am descurcat. A fost momentul in care parintii mei, de care sunt atåt de legata, si-au dat seama ca am crescut, dar tatalui meu tot ii era greu sa accepte ca am plecat.”

Astazi e la fel de atasata de copiii ei, precum au fost – si sunt – si parintii de ea.

„As face orice pentru ei. Uite un detaliu despre formele iubirii pe care nu le intelegi påna nu esti parinte. Cånd nu eram mama, mi se parea foarte ciudat cånd vedeam un parinte care-si saruta copilul pe gura. Astazi imi vine sa-i sarut mereu, chiar si pe gura.”

Mai vreti o asemanare cu lumea lui Almodovar?  „Dupa cum studiez femeile si feminitatea, misterul, contururile, gesturile, cred ca intr-o alta viata am fost barbat. Daca m-as transforma in barbat mi-ar placea sa fiu personajul din Parfumul lui Suskind, cel care adulmeca dupa miros femeile. Cred ca este si motivul pentru care inteleg asa de bine barbatii si psihologia lor.”

Probabil ca nu v-ati gåndit niciodata la Andreea Berecleanu ca la una dintre femeile lui Almodovar. E prea eleganta, prea distinsa, poate chiar prea frumoasa pentru un astfel de rol. Dar mai gånditi-va o data: are un temperament vulcanic, o relatie speciala cu familia, in special cu fiica ei, are micile ei semne aducatoare de noroc si, cånd te astepti mai putin, iti spune in fata ce o deranjeaza. Si ceea ce e cu adevarat frumos, are acelasi limbaj caustic si transant si cånd vine vorba de propria-i persoana.

*

Iata cum arata acum copiii Andreei. Eva e in fotografia de mai sus din “bucataria lui Almodovar”, iar acum – cand e deja la liceu – e imaginea unor campanii de moda, desi nu-i prea place si nu se gandeste sa faca o meserie din asta. Petru e si el la liceu si, cum spuneam, e foarte manierat si politicos. Cele doua fotografii de mai jos sunt de pe pagina de facebook a Andreei.

 

evapetru

3723
caltia(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

 Intr-o lume in care alergam tot mai mult dupa ambalaje, dupa prostii de forma fara fond, cand vreau sa ma reasez in matca, ma intorc la cartile sau inregistrarile cu oamenii care ma inspira.

Am avut privilegiul sa ma intalnesc in aceasta viata de cateva ori cu Maestrul Stefan Caltia, sa-l ascult vorbind despre calitate, valoare, autenticitate. Cand scriu aici “calitate, valoare, autenticitate” mi se pare ca nu stiu sa pun in cuvintele acestea energia pe care o contin cand sunt rostite de Maestru. Daca l-ati ascultat vreodata vorbind despre frumusete, traditie si ce-i romanesc, stiti ce spun: timpul se dilata – intre cuvintele din fraza pare ca incap multe alte povesti care sunt nerostite, dar le simti cu toata fiinta ta.

Maestrul Stefan Caltia a avut anul trecut o expozitie – Obiecte Graitoare- la Muzeul Colectiilor de Arta, expozitie care are si o carte cu o parte mica, dar importanta din lumea lui Stefan Caltia.

Cartea a aparut la editura Curtea Veche, o puteti cumpara de aici.

Pentru aceasta duminica, pentru linistea noastra a fiecaruia, iata cateva mini povesti spuse de maestrul Stefan Caltia din una dintre conversatiile noastre pe care le pretuiesc foarte foarte mult.

 (foto Eduard Enea)

Despre Bucurestiul de alta data si ce ar trebui sa invatam din trecut

Stefan Caltia: Bucurestiul a fost buna parte case boieresti cu gradini foarte mari. Boierul construia si o biserica si s-au facut si mahalalele si cartierele si tot. Sigur, a existat un mic nucleu acolo unde-i Curtea Domneasca, dar nu a fost un oras de tip medieval cu ziduri. Mai mult erau cetatile si orasele intarite, erau Curtea de Arges, Targoviste, zonele de sub munte. Dar cand devenim vasali totali, sa zic asa, Imperiului Otoman, se muta capitala aici de la Dunare de unde erau turcii pana la Bucuresti si in cateva ore veneau si mazileau pe boieri si pe domnitori.

Cea mai veche casa de locuit din Bucuresti, casa de pe Spatarului 22 (nota mea: in casa principala este acum Muzeul Theodor Pallady), e cumparata de la o familie de armeni, se presupune chiar un spatar, un functionar inalt domnesc… Tot ce vedeti in jur, aici unde este si atelierul si casa mea, e construit pe pamantul acestei case! Casa era aici si avea gradina pana la Corbeni, pana in Mosilor, pana in Strada Latina era gradina lor. Pe gradina aia erau acareturi, grajduri, case pentru oameni, cum era randuita vremea. Incet incet, terenul se vinde, ultimul care cumpara sunt eu si raman spre fericirea mea inconjurat de lucrul asta. Am in fata cea mai frumoasa casa de locuit din Bucuresti.

Da, vorbesc despre casa mea si despre cateva lucruri care vorbesc si despre sansa mea de a fi langa cineva care are un teribil simt al frumosului. Vorbesc de sotia mea! Gradina de aici, ca la un moment dat a devenit asa un fel de obsesie pentru mine sa atrag atentia “vai, ce gradina”…

obiecte graitoare

“E extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!”

Stefan Caltia: Mereu mi se spune “ce gradina frumoasa aveti!” Pentru ca ea este ingrijita de sotia mea. Atelierul asta a fost gandit de ea…

Ea e arhitect. Ea a facut proiectul. Sigur ca suntem impreuna si multe din lucruri le simtim foarte apropiate unele de altele, dar si eu ca orice artist am un mod de a observa si de a lua repede din jurul lui tot ceea ce el ar putea prelucra mai departe.

Buna parte din materialul pe care eu il daruiesc mai departe sunt semne si lucruri luate din documentatia arhitectei din ceea ce ea face.

Acum multi ani eram la Fondul Plastic, fusesem ales de colegi acolo presedinte si pe vremea aia sursa noastra, a casei, de venit era sotia mea care facea rochii.

Cand aducea ea rochii toate doamnele se duceau sa vada. Intr-adevar erau superbe! Am auzit urmatoarele din intamplare: “Cred ca domnul Calita ii alege culorile si de- aia sunt asa”.

Am ramas blocat pentru ca eu exact in atelier aveam o lucrare pe care o vazusem pe o rochie facuta de ea si incepusem o fac in felul meu!

In timp sotia mea s-a lasat de rochii, dar eu le pictez in continuare… Acum probabil lumea zice uite doamna Caltia face ca domnul (rade) dar nu asta e important. Vreau sa spun insa ca e extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!

caltia

 Casa cu tavanul pictat de Luchian

Stefan Caltia: Intr-o zi, la plimbarea mea de dimineata, vin incoace langa Nicolesti si, langa o casuta din asta pe colt, foarte frumoasa (pe geam -din cand in cand- vedeam ca plafonul era pictat in casa), vad ca dau oamenii tabla jos.

Si zic: ce faceti?

Era sambata dimineata… Ei zic: ”schimbam tabla”.

Vin acasa, stau linistit si pe la 3-4 dupa-masa, nora mea si cu baiatul care e istoric vin si spun: “ai vazut ca darama casa de langa?” Si zic “cum sa o darame? Schimba…”

“Nuu zice, e un buldozer care da…”

Mergem sa vedem, incep sa tip, nimeni nu te baga in seama chiar ala care trebuia se facea ca nu ne aude.

Copiii au relatiile lor pe internet, incep sa se agite, apare Nicusor Dan cu toata echipa lui, nimic! Scandalul si mai mare… Tinerii intra in asa si apare si ceva politie, nu mai stiu povestea exact in detaliu, pana la urma duminica dimineata reusesc sa opreasca darmarea, dar 90% din casa e la pamant!

Usi trantite, tot. Si-atunci Matei (nota mea, fiul maestrului) ia de acolo o usa. Usa pe care ati vazut-o in expozitie, am adus-o aici, nu am mai avut unde sa o punem si am dus-o la tara, acum e adusa de la tara e pachet. Eu nu o folosesc. Nu am cum.

Poate cineva isi inchipuia ca eu am luat usa sa o pun la casa mea de la tara. Am luat-o ca nu am putut sa o las sa o sfarame, sa o bage pe foc. Adica nu am luat-o eu, a luat-o Matei. Si acum cand am reasamblat usa, un mester care ne-a ajutat cu ea a zis “dar asa ceva… ce lemnarie, ce imbinari..” lucruri de meserias! Si mi-a atras atentia asupra unui detaliu extraordinar: balamaua. Acea usa de la 1800 si ceva care atunci cand o deschizi se ridica si cand trece peste covor. Cand o inchizi cade jos.

Si povestesc unii altii ca pictura pe care o vedeam pe geam in acea casa era facuta de Luchian. El mai are niste case in cartier. Una o stiu, unde a fost clubul de sah, nu stiu ce e acum. A restaurat-o un coleg de al meu, o pictura de Luchian.

In spatiul respectiv al casei de la care am salvat usa, pentru ca pana la urma scandalul a ajuns atat de mare incat lucrarile au fost oprite, zidul acela ce-a mai ramas, nu l-au darmat si dupa ce lucrurile au trecut, au trecut, au trecut, au ridicat un bloc cu 9 etaje si au incasat zidul ala ca si cum facem noi o poveste. Cel putin in sectorul asta s-au daramat si s-au stricat si s-au lasat spre a se strica atatea lucruri vechi incat …nu stiu cum sa spun… lucrurile noi care s-au cladit in sectorul 2 nu ajung la valoarea lucrurilor pe care le-au stricat!

Vedeti eu traiesc o drama. Acum am inceput sa imi dau seama. Au venit oameni care au cumparat lucrari de la mine, oameni care au luat lucrari si s-au dus cu ele; le-am povestit cum va povestesc si dvs de traditii pentru ca oamenii astia erau oameni care faceau afaceri si care au darmat si au construit pentru bani… Iar lucrarile mele sunt acum in casele lor. Am fost prost. Asta e.

atelier maestru caltia

Stiti ce se intampla? Eu nu am colectionat!

Dar cand trec pe langa un lucru am doua stari. Una: ca imi place de el si imi place sa fie langa mine. Si al doilea lucru, care e si ca o spaima zic mai “dar daca nu il ridic, nu mai e. Si poate vine si altcineva care ar vrea sa il vada, hai sa il ingrijesc eu!”  Multe dintre obiecte sunt pentru a le ingriji, pentru a le ocroti.

De cand m-am mutat aici in cartier strazile erau pavate cu piatra. Iar strazile astea, mai ales dupa ce trece ploaia peste ele, au o culoare speciala, superba, sunt extraodinar de frumoase. Incet, incet am constatat ca ele dispar. Si atunci de cate ori se facea o constructie, o lucrare si aparea cate o piatra pe care o stiam, ma duceam cu roaba si-i intrebam pe muncitori.

  • Ce faceti cu piatra asta
  • Pai o incarcam in camion si o aruncam la groapa.

Umpleam o roaba de pietre. Si pe aleea mea cand o sa mergeti, o sa vedeti pietre din tot cartierul. Unele sunt negre dreptunghiulare, exatraordinar de frumoase.

Lucrul care ma mai linisteste, un fel de liniste disperata, este ca am vazut ca atunci cand se dezlipeste asfaltul, pietrele vechi raman curate… Asa ca visez la o bogatie a tarii si a acestei generatii care va decoji acest asfalt penibil, ca o coaja de buba urata, si vor scoate la iveala pietrele.

Mai mult decat atat, undeva spre Piata Gemeni, cand s-a dat la o parte asfaltul s-a descoperit ca toata strada e pavata cu bucati de stejar, batute cap in cap.

Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.

maestrul stefan caltia

Romanescul autentic intre betoane si razbunarea copiilor

Stefan Caltia: Da… in Tineretului intre betoane poate fi autenticitate. S-au scris poezii, au fost poeti ai orasului, teribili. Deci poti vorbi despre locul ala! Pentru ca tu, important e ce crezi si cum ti-l asumi. Dar ma faceti sa imi aduc aminte ca am fost profesor o vreme in Sercaia si era un copil problema.

O poveste intreaga cu acest copil, traia pe langa o ferma… A trait intr-o promiscuitate, nu stiti ce inseamna un dormitor intr-o ferma. A ramas de nu stiu cate ori repetent, dar l-am intuit era totusi inteligent. Intr-o zi ma deranjeaza la clasa si il dau afara. Era o banca asa langa un perete pe colidor si i-am zis ”aici sa stai” si la un moment dat zic  – ala précis a plecat de acolo. Am iesit sa vad daca a plecat de acolo si am vazut ca a bagat ceva in sertarul de la banca, m-am facut ca nu vad.

Gata a venit pauza, am plecat si i-am scos pe toti afara si pe el repede si m-am dus sa vad ce era. Scrisese o poezie. Un copil ramas de doua ori repetent, scrisese o poezie despre pata din fata peretelui. Era o pata in fata lui si ce vede el in pata aia! Ceva demn de o poezie!!!!

Copilul asta s-a razbunat pe mine ca l-am salvat. Ma iubea dar s-a razbunat pe mine in felul urmator mi-a zis: “domn’  profesor, mi-ati zis ca atunci cand infloresc brandusele pe valea aia, sa va duc”

“Da, mai Ilie! Uite, dupa ce termin cu clasa vin, unde te gasesc?”

“Pai ma gasiti cu caii ca-I pazesc…”

Si ma duc dupa ore, el cu caii, ma vede si zice “dar mergem calare!”

“Mai Ilie, eu am fost calare, dar nu stiu sa calaresc, pune-ma si tu pe mine pe o gloaba.”

Ce insemna sa calarim? Nu aveam capastru. I-am bagat calului o sfoara in gura tineam de aia cat de cat sa il strunesti, am urcat pe cal am pasit asa, am trecut linistit peste pod si cand am ajuns, a pocnit o data din bici si caii sunt ca oile… au luat-o la fuga. Si ma tineam de cal cand pe fundul calului cand asa… Si eu tipam si Ilie radea!

In fine, nu am cazut, am ajuns intr-un loc intr-o vale plina de branduse! Cobor, nu mai puteam de sale nici sa imi adun picioarele, imi venea sa il omor. El statea se uita asa la mine fix si ma aplec sa rup o floare si zice

“Nu! De pe valea asta nimeni nu rupe o floare decat daca ii dau eu voie!”

“Bine, mai Ilie, nu ti-e rusine ce ai facut cu mine, cred ca toate unguroaicele m-au auzit.”

Si am venit pe jos acasa. Asta a fost…

obiecte_graitoare_cop1

(sa va cumparati cartea Obiecte Graitoare – Stefan Caltia, vorbeste despre o lume la care avem nevoie sa ne intoarcem cat mai des ca sa ne amintim ritmul corect al vietii. In plus cartea e continuarea minunata a multor lucruri facute cu substanta si talc in timpul expozitiei. Am scris despre ele la vremea expozitiei si mai cred si acum ca atelierele pentru copii si serile minunate de discutie din perioada expozitiei au insemnat mult pentru copii, tineri si cei care isi cauta radacinile emotionale)

 

12101
caro-emerald-bucurestiInterviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

Interviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

Caro Emerald e o doamna de 36 de ani (mama a doi copii, unul de doar cateva luni) care face un fel de muzica remarcat in toata lumea – jazzy, usor teatral (sau cinematografic), usor vintage.

E olandeza, a studiat conservatorul sectia Jazz si a dat marea lovitura cu primul ei album Deteted scenes from the cutting room floor. Single-ul A night like this a ajuns in topurile din toata lumea si inca mai e cantat cu mare bucurie de multa lume.

Muzica pe care o face The Shocking Miss Emerald (cum s-a numit cel de-al doilea album al sau) e foarte speciala si nu se aseaza pe trenduri, ci pe emotiile ei precum si pe cate un concept cheie care e baza fiecarui album.

Cum a ajuns la albumul nr 3 – Emerald Island –Caro se afla in turneu de anul trecut, iar in saptamanile urmatoare ajunge si in Europa de Est. La noi are spectacol – la Bucuresti, Sala Palatului, pe 28 februarie, iar bilete va puteti cumpara de aici.

In toamna anului trecut Caro Emerald a raspuns la cateva intrebari pentru blogul meu, prin amabilitatea Emagic Romania, compania care organizeaza concertul ei de la Bucuresti. Le-am pastrat pentru acest inceput de an ca sa va conving sa va cumparati bilete, dar va povestesc mai jos de ce cred ca trebuie sa mergeti la noul ei show.

Inainte de a trece la lecturarea raspunsurilor ei, va rog dati play la acest cantec – Ghost of you care e preferatul meu de pe albumul nou.

Sigur sigur sigur o sa va placa si va insoti frumos ce veti citi mai jos.

 Este a doua ta vizita ta in Romania dupa 2012 dupa B Estfest. De ce ai pus Romania pe harta si pentru acest nou show?

Sunt foarte bucuroasa sa ma reintorc in Romania pentru ca am amintiri frumoase legate de publicul de la voi. Cu sinceritate zic, nu de complezenta, dar a fost una dintre cele mai frumoase atmosfere din turneu. Un public foarte extrovert, a fost ca o mare petrecere si am aflat ca muzica mea este foarte populara in Romania, asa ca sunt foarte bucuroasa sa fac primul meu spectacol indoor. Acum 6 ani era un show de festival, un alt concept.

Acum va fi show-ul MEU, de la inceput pana la sfarsit am sa prezint publicului muzica mea, insula mea… pentru ca turneul e numeste Emerald Island si sincer sunt foarte bucuroasa ca pot in sfarsit sa fac un astfel de show in Romania.

E primul tau turneu Est European, ai emotii cand canti pentru publicuri pe care nu le cunosti?

Nu, pentru ca e frumoasa surpriza cand descoperi cum reactioneaza publicul. N-am avut doar n Romania experiente frumoase cu publicul, ci si in Ungaria si Polonia. Stiu ca am multi fani in Europa de Est si cred ca iar vom face o petrecere mare si frumoasa.

N-am mai fost in aceasta zona cu spectacolul meu conceptual de turneu si cred ca fanii vor dori sa-l descopere, asa ca ma astept sa vina si de data aceasta, sa ne distram si sa ne facem amintiri frumoase impreuna.

Sunt si locuri unde n-am mai fost pana acum in care merg in acest turneu – Belgrad, e un exemplu. Cunosc multi oameni din Belgrad si sunt bucuroasa ca in sfarsit ajung in orasul lor natal.

Cum e viata in turneu si cum reusesti sa tii energia sus pe o perioada atat de lunga?

N-am fost non stop in turneu, am mai luat cateva pauze; dar da, e cel mai lung turneu al meu de pana acum. Se va incheia in martie- aprilie.

Cum turneul meu devine mai mare de la un an la altul am invatat sa ma obisnuiesc si sa ma organizez. E nevoie de o structura exacta pentru fiecare intamplare care e legata de turneu, de foarte multa munca de echipa, calatorim cu 2 autobuze si trei camioane cu echipamente. Echipa noastra e formata din 26 de oameni.

Toti sunt niste oameni foarte foarte placuti, muncesc cu totii foarte mult si sunt foarte atenti cu mine, iar asta ma ajuta evident la tot ceea ce implica un turneu. Pe de alta parte, ma organizez in asa fel incat sa pot sa raman in forma cat mai mult: mananc bine, dorm bine, fac sport.

Nu pare a fi vorba de genul de turneu rock star cu tot felul de nebunii…

(rade) Nu, deloc. Imi pare rau sa te dezagamesc, un pic ma dezamagesc si pe mine, dar nu… Viata mea de turneu nu e asa. La inceput am fost mai rock and roll, dar am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll. Cel putin vocea mea nu poate sa duca un asemenea stil de viata si am avut deja o interventie chirurgicala pe corzile vocale in 2011, asa ca nu pot risca sa am din nou probleme cu vocea.

Deci nu, n-avem petreceri galagioase si tumultuoase. Dar in fiecare turneu exista o seara in care mergem in club si ne distram cu toata echipa, cel mai adesea la sfarsit cand am terminat cu toata munca.

Noul EP Emerald Island lansat in martie anul trecut e diferit de albumele precedente

Albumul a fost inspirat de un anume stil de muzica si de viata care cred ca a aparut cu un secol in urma, e genul de muzica pe care oamenii au inceput sa-l compuna cand calatoriile de pe un continent pe altul au inceput sa fie posibile. Cand oamenii au inceput sa viseze si sa spere ca pot calatori in locuri foarte indepartate ca Polinezia franceza sau Hawai. E un gen de muzica care vorbeste mai degraba despre puterea imaginatiei, daca asculti cu atentie poti gasi pe album cantece unde sunt multe tobe si sunete din jungla. Ideea a fost sa aducem acea atmosfera a calatoriilor imaginare in lumea noastra.

Si show-ul pe care-l veti vedea la Bucuresti, cu care ne aflam in turneu, e creat in jurul aceleiasi idei si atmosfere.

Nu cred insa ca vom continua sa facem acest gen de muzica, a fost un experiment, o incercare prin care am intrat in acea atmosfera si, sincer, nu stiu ce ne va duce urmatorul album. Stiu insa ca o sa pastram acelasi sistem de lucru – luam o idee care ne inspira, ne intriga si lucram in jurul ei un intreb album dezvoltand o lume intreaga.

Exista undeva in lume vreo insula care se numeste Emerald? Prin Thaiti?

Nu stiu, pentru noi e doar imaginatie.

 

*

De ce cred ca ar trebui sa mergeti sa o vedeti pe Caro Emerald? Pentru talentul ei, pentru munca corecta si coerenta pe care o face si pentru atmosfera speciala a acestui turneu. O oaza de bun simt si de normalitate, de bun gust si de muzica fina.

Caro Emerald are zeci de concerte in toata lumea in sali de 2-3000 de locuri, calatoreste cu 2 autocare si 3 camioane cu echipamente, are studii serioase – academice – de muzica, produse conceptuale rafinate – o muzica pe care o poti asculta cu aceeasi placere si peste 10 ani pentru ca nu e parte din niciun trend, are un business construit in pasi mici, corect, strategic.

Pentru romanii care fac muzica ea ar fi o rusine. Are pentru clipurile sale pe youtube cam 200.000 de vizualizari. (exceptand A night like you, marele ei hit international). 200.000 de vizualizari le face un artist roman de carton intr-o dupa amiaza cu ceva investitie suplimentara pe vreun site dubios.

Cam asta e diferenta intre muzica facuta corect, coerent, conceptual,  gandita ca un business real si lumea ambalajelor, a formei fara fond, a laudelor fara rost si fara continut.

Iar noi romanii avem mai mult ca niciodata nevoie sa vedem asemenea exemple de lucruri facute corect, cu bun simt si fara emfaza.

Zic sa ne vedem la Sala Palatului pe 28 februarie, sa intram macar pentru doua ore intr-o oaza de normalitate care sa ne inspire sa facem cu bun simt lucrurile din viata noastra.

caro emerald bucuresti

6460

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!