interviuri - Blogul Cristinei Bazavan

5 years ago

(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

Daca e sa cititi o carte in vacanta aceasta de inceput de primavara, atunci aceasta ar putea fi Lebedele de pe Fifth Avenue scrisa de Melania Benjamin.

V-am mai povestit despre carte: e o poveste inspirata de realitate, de prietenia lui Truman Capote cu cele mai bogate si mai stilate femei din New York-ul anilor 50-60, e o carte care dezvaluie cum erau crescute si educate aceste femei care excelau prin eleganta, tineau prima pagina a marilor reviste de moda si erau muzele marilor designeri (adevaratele influencer 🙂 ), e o carte despre prietenie si tradare, despre cum aceste femei spectaculoae ascundeau dincolo de aparitiile senzationale vieti triste cu infidelitati, cu spaime despre imbatranire sau despre trecutul lor nu foarte curat.

Daca vreti sa va petreceti vacanta ca si cum ati fi intr-o mica excursie in HiLife-ul new yorkez din anii 60, cititi aceasta carte, credeti-ma e o delectare si de stil (in senul de moda), dar si de scriere.

Am avut norocul si privilegiul sa citesc cartea inainte de aparitia ei in Romania, sa am logo-ul blogului meu alaturat de acest titlu de carte si… sa fac un mic interviu cu autoarea cartii – Melanie Benjamin.

Numele Melanie Benjamin e un pseudonim rezultat din numele scriitoarei (Melanie Hauser) si numele baiatului ei cel mare (doamna are 2 baieti si locuieste in Chicago impreuna cu sotul sau, Dennis Hauser)

A devenit cunoscuta in toata lumea pentru cartile in care readuce in prim plan viata unor femei care au influentat vremurle in care au trait, dar pe care istoria le-a consemnat foarte pe scurt. Trei dintre cartile domniei sale vor fi transformate in film.

Iata micul nostru interviu, realizat via email.

(aici puteti citi un fragment din cartea Lebedele de pe Fifth Avenue.)

Din cartile dvs reiese ca aveti un interes special pentru povestile femeilor care au facut lucruri importante dar istoria le-a pierdut cumva printre alte intamplari. De ce scrieti despre aceste femei nu foarte cunoscute? Va considerati o feminista?

Am inceput cautand povestile care s-au pierdut cumva in istorie si am realizat in timpul documentarii ca erau mai ales povestile femeilor. Asa a aparut acest pattern al personajelor mele. Evident, intotdeauna caut o poveste buna, asta e primul lucru pe care-l caut, asa ca nu e trebuie sa fie numai povesti despre femei.

Si da, ma consider feminista. Daca a fi feminist inseamna sa lupti pentru plata egala cu barbatii, pentru aceleasi oportunitati, indepartarea barbatilor care hartuiesc femeile, inclusiv in zona culturala, atunci da, sunt feminista.

Pare ca aveti o obisnuinta sa va imaginati ce s-a intamplat cu oamenii dincolo de ceea ce au consemnat ziarele vremii…

Da, sunt interesata de ceea ce e dincolo de usile inchise, de colturile ascunse ale vietilor publice – dincolo de ce scriu ziarele sau a pastrat istoria. Asa pot, ca scriitor mai degraba decat ca istoric, sa –mi gasesc un loc unde imaginatia sa se desfasoare.

Cat timp faceti research pentru o carte? De exemplu, cat timp ai facut documentarea pentru Lebedele…

Obisnuiesc sa scriu despre o perioada istorica cu care sunt deja familiara, despre oameni ale caror obiceiuri de baza le stiu. Asta face ca documentarea mea despre perioada istorica sa fie mult mai mica decat isi imagineaza oamenii ca ar fi…De obicei e vorba de cateva luni in care citesc carti, reviste vechi, ma uit la filme despre subiectul meu acolo unde este posibil, uneori vizitez locurile in care s-a petrecut actiunea. Apoi ma asez la scris.

Pentru Lebedele… ati avut mood board cu obiecte de moda din acea perioada? Ati facut o documentare separata pentru partea de fashion?

N-am facut mood board-uri dar m-am distrat o vreme uitandu-ma la reviste vechi Vogue, uitandu-ma pe Pinterest, citind carti despre moda care prezentau fotografii din acea vreme… Chiar a fost un mic rasfat sa fiu inconjurata cu toate aceste detalii despre frumusete!

Ma gandesc ca atunci cand lucrati pentru un roman, petreceti mult timp gandind si traind in mintea personajelor. Vi s –a intamplat sa va dea batai de cap vreun personaj?

Cateodata am batai de cap, dar nu la aceasta carte… Chiar si cu Truman care ar fi putut fi mai dificil, mi-a fost usor sa-l inteleg, sa-I “intru sub piele”.

V-ati gandit ce ar fi spus Babe sau Slim (nota mea. Doua dintre femeile cheie din carte) despre cartea dv?

Probabil n-ar fi fost foarte bucuroase. In ciuda faptului ca Slim si-a scris memoriile (Babe nu a facut-o), cred ca amandoua erau persoane foarte atente la intimitatea lor. Se bucurau sa fie fotografiate, dar voiau sa arate doar perfectiunea imaginii lor, nu ceea ce era in viata lor tumultuoasa.

Lebedele sunt pe cat de diferite pe atat de asemanatoare, in comportament si stil de viata. A fost vreuna de care v-ati smtit mai apropiata?

Cred ca Slim. Ea avea o atitudine mult mai sanatoasa despre viata pe care o traia, a stiut sa gaseasca ironia pentru ce traia, absurdul. Ea imi place foarte mult.

Cred ca la momentul la care va pregateati sa scrieti cartea, Marella Agnelli (nota mea. Personaj descris in carte pe larg) mai traia. Ati vorbit cu ea despre carte?

Nu, i-am respectat intimitatea.

Cum arata o zi de lucru pentru dvs?

E foarte plictisitoare, de fapt. Ma trezesc, verific mailurile, beau cafea, apoi scriu. Scriu cam 2000 de cuvinte zilnic cand ma aflu la primul draft. Scriu in biroul de acasa – care e de fapt cel de-a doilea dormitor al casei – in fata unei ferestre prin care vad un perete de caramizi al unei cladiri de langa mine. Deci n-am nici macar o priveliste fabuloasa.

Care sunt scriitorii care v-au influentat scrierile? Si, luand in considerare, experienta dvs din lumea teatrului, ce piese v-au influentat?

La inceputul carierei mele, inainte de a fi fost publicata, cred ca Anne Tyler a fost cea care m-a influentat cel mai mult. Ii iubeam cartile, as fi vrut sa scriu ca ea. Am realizat insa repede ca lumea nu are nevoie de inca o Anne Tyler si ca e mai important pentru mine sa-mi gasesc propria voce ca scriitor.

Cred ca ma influenteaza si cartile, si spectacolele, si muzica, dar si ce vad in muzee sau la televizor. Ma incarc constant cu creatiile altora pentru a-mi hrani propria seva creativa.

Mai aveti timp sa mergeti la teatru?

O, da! Locuiesc in Chicago la cativa pasi distanta de unul dintre cele mai bune teatre din regiune, Steppenwolf Theater. Multe dintre spectacolele montate aici au ajuns si pe Broadway. Mergem des la acest teatru, cum mergem si la un alt teatru mare din Chicago, The Goodman Theater. Plus ca vedem si spectacolele de teatru care vin in turneu aici. Chicago este un oras minunat pentru cei care iubesc teatrul.

Este o linie fina intre fictiune si non fictiune in scrierile dvs… Cum reusiti sa va manageriati propriile emotii ca sa nu va judecati personajele, sa nu puneti – in partea fictionala – lucruri care sa schimbe perceptia in spre bun sau rau?

De fapt, sper sa schimb perceptia oamenilor despre personajele mele. Vreau ca oamenii sa poata sa se gandeasca la personajele pe care le stiu dintr-o pagina de istorie ca la niste fiinte reale, ca noi toti, care nu sunt intotdeauna eroi sau fiinte idealizate asa cum ne imaginam noi ca sunt. Sigur ca fac asta din imaginatie, dar intotdeauna ma bazez pe lecturile despre faptele respective, e o interpretare a mea asupra lor. Ma straduiesc sa gasesc adevarul emotional in aceste vieti faimoase.

Imi imaginez ca la fiecare carte, odata cu fiecare documentare despre o anume perioada si cu o vreme petrecuta in imaginatie alaturi de niste personaje reale, descoperiti lectii de viata si pentru dvs. Ati invatat ceva nou despre dvs lucrand pentru Lebedele…

Cred ca am invatat ca intre mine si Truman Capote exista o asemanare. Ceea ce le-a facut el Lebedelor fac si eu prin cartile mele. Amandoi spunem povestile altora. Diferenta dintre noi este ca el a facut asta unor prietene, le-a povestit viata intima, cand ele ii facusera confesiuni ca unui prieten nu unui scriitor. Eu scriu despre oameni pe care nu-i cunosc, care nu mai traiesc. Dar chiar si asa, ca scriitori, exista o asemanare intre noi.

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

interviuri

6 years ago

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

Interviul de mai jos l-am publicat in 2008 (adica acum 10 ani) in revista Tabu. L-am recitit ca sa-l pun online, pentru ca nu a fost niciodata online, si mi-am dat seama ca Andreea Berecleanu e la fel si acum.

Bine, m-am mai gandit ca e posibil ca astazi oamenii sa nu mai aiba aceeasi rabdare sa asculte, sa citeasca si sa se uite la cel din jurul lui ca sa-l descopere.

In cei 10 ani de cand am facut acest interviu, Andreea Berecleanu s-a recasatorit (dr Constantin Stan, sotul ei, e un geniu al chirurgiei estetice, am asistat candva la o prezentare a muncii dansului si am fost uluita), iar copiii au crescut si sunt niste superbitati. Fata -Eva – este o Andreea cu altceva cu vino-ncoa. Baiatul – Petru – e un tanar cavaler foarte politicos, cu maniere impecabile.

In ultimii ani, Andreea l-a ajutat pe doctorul Stan sa dezvolte un concept integrativ care reuneste specialitati medicale care duc spre un pacient frumos si sanatos ( Chirurgie Estetica, ORL, Chirurgie Generala, Chirurgie Oculo-Plastica, Dermatologie, Obstetrica si Ginecologie sau Nutritie)

E vorba de un centru de sanatate si frumusete pe care-l manageruieste, un centru in care ai de la tratamente cosmetice de ultima ora pana la alimentatie sanatoasa, de la interventii chirurgicale cu aparatura SF pana la interventii noninvazive.

Cronos Med se numeste locul care e gandit ca un intreg pentru ceea ce inseamna preocuparea pentru sanatate si frumusete, cu sali de operatii, cu spital, dar si cu Cronos Institut care are in grija medicina regenerativa si cea anti-aging, ambele fiind forme avansate de preventie.

Puteti citi mai multe despre ce au creat aici.

Dar Andreea Berecleanu nu s-a schimbat fata de textul care e mai jos. Are in continuare acea ironie simpatica si acida cand vrea sa spuna ceva “pe bune”, munceste mult mai mult decat la vremea interviului, dar e la fel de senina si pe alocuri intimidanta prin gratia ei princiara si frumusetea aproape de perfectiune.

Anul acesta ma gandesc sa fac un nou interviu cu ea, “dupa 10 ani” de la primul, si stiu o smecherie pe care o sa o aplic cand vom vorbi: ca sa nu ma mai intimideze (desi nu face nimic special, nu are vreun ton superior, nu ma priveste de sus, sau ceva similar), dar ca sa nu ma mai intimideze am sa ma gandesc cum manca ea pufuleti cu super multa pofta intr-o dupa amiaza in cabina de machiaj de la Antena, acum cativa ani:)

Si printesele sunt oameni.

Andreea Berecleanu – femeia lui Almodovar?

Tabu, mai 2008

Fotografiile au fost facute de Cosmin Bumbut

Daca v-am spune ca are ceva din Raymunda din filmul Volver al lui Almodovar v-ati incrunta dezaprobator? O stiti drept prezentatoarea stirilor de seara de la Antena 1, un chip angelic, o femeie intotdeauna imbracata elegant, corect, clasic. Tot ce ati citit despre ea va duce cu gåndul la o imagine perfecta: un sot celebru, doi copii, o familie împlinită, cariera de succes, niciun scandal public. Si daca asta nu e totul?

„Am avut intotdeauna un conflict personal intre infatisarea mea delicata si cum sunt de fapt. Pentru ca sunt un om al extremelor, foarte tumultuoasa, spun lucrurilor pe nume, sunt vulcanica. Cu vremea am invatat sa expun problemele diplomatic, dar adevarul deranjeaza de multe ori. Sunt caustica si imi spun parerea fatis chiar si atunci cånd nu sunt intrebata. Faptul ca nu am gri-uri, ci doar alb si negru, nu e prea bine pentru societatea in care traim, dar stii ce e frumos? Ca atunci cånd vrei sa-ti faci prieteni, ii cåstigi foarte usor pe cei care vor sa stie lucruri corecte despre ei. |ntotdeauna omul care vine catre mine din dorinta de a cere un sfat, stie ca nu-l mint si ca ii spun exact ce gåndesc.”

Au fost primele vorbe care mi-au ramas in minte dupa intålnirea cu Andreea Berecleanu. Stabilisem sa facem interviul inainte de a-i propune scenariul sedintei foto pentru a avea o baza reala, extrasa din personalitatea ei, pe care sa o exploatam in fotografii.

Nu era deloc Andreea Berecleanu pe care o stiam de la televizor. Adica era la fel de frumoasa, la fel de eleganta, ceva mai relaxata si mai putin sobra, dar cånd o vedeam la stirile de seara de la Antena 1 nu parea ca e ca un vulcan pe dinauntru si nici ca ar fi genul sportiv- baietos.

„Nu ma deranjeaza ca exista imagini diferite si nici ca lumea imi spune ca ‹‹in realitate›› sunt mai naturala, mai miniona si mai vesela, ceea ce e de bine. Cred ca m-ar deranja sa fie invers. De altfel, nu fug de oamenii care ma abordeaza pe strada, imi face placere sa le raspund la intrebari sau sa fac poze pentru ca vin catre mine cu blåndete si bucurie. Exista insa o perdea bine trasa intre ecran si viata privata. Imi place meseria asta si cred ca mi se potriveste foarte bine rolul de stirist. Pentru ca este un rol! In timp, mi s-au propus si talk show-uri pentru ca era apreciat felul meu de a glumi cu subinteles, dar exista riscul de a fi gresit interpretat si e riscant atunci cånd vorbim despre o emisiune de televiziune. Or, la divertisment, ca sa fii pe placul a milioane de oameni, trebuie sa fii numai si numai foarte calina, agreabila.”

Cu aceeasi sinceritate, auto analitica, mi-a marturisit ca dincolo de imaginea ei publica pe care am caracterizat-o drept princiara, glaciala, britanica („nu stiu de ce ti se pare tie asa, pentru ca eu sunt genul sportiv, tot timpul pe fuga”) se afla radacini grecesti.

„Strabunicii mei paterni au venit din Salonic si s-au stabilit la Galati. Erau greci get-beget. Se numeau Carvunis si Theoharis. Insa mama e bucuresteanca iar eu m-am nascut tot in Bucuresti.”

Dincolo de sticla ecranului, temperamentul ei e mai degraba latin, cu influente care-ti amintesc de filmele lui Almodovar pentru ca familia e o parte importanta din ceea ce inseamna ritualul ei de viata. Cånd vorbeste despre copilarie foloseste intotdeauna pluralul desi nu are frati, asta pentru ca toate momentele importante le-a trait alaturi de rudele apropiate.

„Curtea in care am crescut era despartita de un gardulet de curtea verilor mei. Eu n-am avut frati, surori, dar m-am jucat tot timpul cu verii mei. Sunt dependenta de familie, de parintii mei, de bunica mea, si-mi pare rau ca, acum, ei stau långa Parcul Carol si eu in partea de nord a capitalei. Ne vedem in fiecare saptamåna, dar pentru mine e prea putin. As fi cea mai fericita sa stam intr-o vila, ei la parter si noi la etaj. Dar sa fim impreuna! Sa avem apartamente separate, ca nu e ok sa stam toti in acelasi loc, dar sa impartim aceeasi curte. Din pacate, este doar o dorinta unilaterala pentru ca tata este prea legat de casa pe care el insusi a construit-o.”

Mai stiti secventa din Volver cånd Raymunda (interpretata de Penelope Cruz) cånta echipei de filmare pentru care gatise, o melodie pe care o invatase de la mama ei? Ei bine, si in familia Andreei exista o conexiune directa cu muzica.

„Tata a cåntat mult timp. Aproape 17 ani; a avut chiar atestat de cåntaret profesionist si are multi prieteni din lumea artistica. Facea doua meserii in paralel. Ziua era inginer pe santier iar noaptea se daruia cu pasiune muzicii. Asa l-a cunoscut si mama. A mers sa-l asculte cåntånd intr-un club, iar el s-a indragostit pe loc de ea. A fost o poveste frumoasa de dragoste si atipica pentru vremurile acelea. Eu am crescut pe ritmuri de conga si, mai ales, in armonie. Cånd eram mica, tata ma sorbea din priviri, eram tot timpul in bratele lui, iar mama, din cauza asta, s-a vazut nevoita sa ma pupe mai mult in somn. Pentru ca daca eram alintata si de mama si de tata, nu era in regula. Tata imi spunea tot timpul ca sunt frumoasa, ca-s desteapta, ca sunt talentata la orice. Mama imi dadea exemple de copii la fel de buni ca si mine. Mi-a placut si imi place sportul. In copilarie, la prima lectie de tenis am aruncat din prima mingea peste fileu; m-am dus la ping-pong, am inceput sa sar in timp ce loveam ca sa derutez adversarul si am cåstigat punctul. La schi eram magarusul, cel care aduce fisele de cablu cel mai rapid, iar la 6 ani am coboråt cu viteza prea mare Clabucetul si m-am dat peste cap intr-o prapastie. Nu aveam gratie, cum spui tu, aveam nerv.”

Astazi, Eva – fata ei – o “Andreea” in miniatura, pare ca parcurge un traseu similar. E buna la sport (ii plac inotul, aerobicul si tenisul), a intrerupt baletul la aceeasi vårsta la care Andreea in copilarie a fost nevoita sa renunte la balet.

„Crezi in semne?”, am intrebat-o din instinct. Fara a ma gåndi atunci la superstitiile din filmele lui Almodovar. „Nu sunt superstitioasa, dar sunt lucruri din viata mea care se repeta la Eva, poate ca sunt doar intåmplari comune, dar e cu atåt mai frumos.”

(…)

Cum si-a administrat viata sentimentala in relatia cu parintii? „Mi-au cunoscut intotdeauna prietenii, chiar daca i-au acceptat sau nu. La 18 ani m-am mutat singura,cu chirie platita din salariul meu. Eram studenta dar incepusem sa lucrez in presa. A fost o perioada mai grea dar eram måndra. Fusesem rasfatata acasa, alintata de patru bunici, nu prea stiam sa ma gospodaresc si nici nu stiu daca am invatat imediat, dar m-am descurcat. A fost momentul in care parintii mei, de care sunt atåt de legata, si-au dat seama ca am crescut, dar tatalui meu tot ii era greu sa accepte ca am plecat.”

Astazi e la fel de atasata de copiii ei, precum au fost – si sunt – si parintii de ea.

„As face orice pentru ei. Uite un detaliu despre formele iubirii pe care nu le intelegi påna nu esti parinte. Cånd nu eram mama, mi se parea foarte ciudat cånd vedeam un parinte care-si saruta copilul pe gura. Astazi imi vine sa-i sarut mereu, chiar si pe gura.”

Mai vreti o asemanare cu lumea lui Almodovar? „Dupa cum studiez femeile si feminitatea, misterul, contururile, gesturile, cred ca intr-o alta viata am fost barbat. Daca m-as transforma in barbat mi-ar placea sa fiu personajul din Parfumul lui Suskind, cel care adulmeca dupa miros femeile. Cred ca este si motivul pentru care inteleg asa de bine barbatii si psihologia lor.”

Probabil ca nu v-ati gåndit niciodata la Andreea Berecleanu ca la una dintre femeile lui Almodovar. E prea eleganta, prea distinsa, poate chiar prea frumoasa pentru un astfel de rol. Dar mai gånditi-va o data: are un temperament vulcanic, o relatie speciala cu familia, in special cu fiica ei, are micile ei semne aducatoare de noroc si, cånd te astepti mai putin, iti spune in fata ce o deranjeaza. Si ceea ce e cu adevarat frumos, are acelasi limbaj caustic si transant si cånd vine vorba de propria-i persoana.

Iata cum arata acum copiii Andreei. Eva e in fotografia de mai sus din “bucataria lui Almodovar”, iar acum – cand e deja la liceu – e imaginea unor campanii de moda, desi nu-i prea place si nu se gandeste sa faca o meserie din asta. Petru e si el la liceu si, cum spuneam, e foarte manierat si politicos. Cele doua fotografii de mai jos sunt de pe pagina de facebook a Andreei.

(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

interviuri

6 years ago

(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

Intr-o lume in care alergam tot mai mult dupa ambalaje, dupa prostii de forma fara fond, cand vreau sa ma reasez in matca, ma intorc la cartile sau inregistrarile cu oamenii care ma inspira.

Am avut privilegiul sa ma intalnesc in aceasta viata de cateva ori cu Maestrul Stefan Caltia, sa-l ascult vorbind despre calitate, valoare, autenticitate. Cand scriu aici “calitate, valoare, autenticitate” mi se pare ca nu stiu sa pun in cuvintele acestea energia pe care o contin cand sunt rostite de Maestru. Daca l-ati ascultat vreodata vorbind despre frumusete, traditie si ce-i romanesc, stiti ce spun: timpul se dilata – intre cuvintele din fraza pare ca incap multe alte povesti care sunt nerostite, dar le simti cu toata fiinta ta.

Maestrul Stefan Caltia a avut anul trecut o expozitie – Obiecte Graitoare- la Muzeul Colectiilor de Arta, expozitie care are si o carte cu o parte mica, dar importanta din lumea lui Stefan Caltia.

Cartea a aparut la editura Curtea Veche, o puteti cumpara de aici.

Pentru aceasta duminica, pentru linistea noastra a fiecaruia, iata cateva mini povesti spuse de maestrul Stefan Caltia din una dintre conversatiile noastre pe care le pretuiesc foarte foarte mult.

(foto Eduard Enea)

Despre Bucurestiul de alta data si ce ar trebui sa invatam din trecut

Stefan Caltia: Bucurestiul a fost buna parte case boieresti cu gradini foarte mari. Boierul construia si o biserica si s-au facut si mahalalele si cartierele si tot. Sigur, a existat un mic nucleu acolo unde-i Curtea Domneasca, dar nu a fost un oras de tip medieval cu ziduri. Mai mult erau cetatile si orasele intarite, erau Curtea de Arges, Targoviste, zonele de sub munte. Dar cand devenim vasali totali, sa zic asa, Imperiului Otoman, se muta capitala aici de la Dunare de unde erau turcii pana la Bucuresti si in cateva ore veneau si mazileau pe boieri si pe domnitori.

Cea mai veche casa de locuit din Bucuresti, casa de pe Spatarului 22 (nota mea: in casa principala este acum Muzeul Theodor Pallady), e cumparata de la o familie de armeni, se presupune chiar un spatar, un functionar inalt domnesc… Tot ce vedeti in jur, aici unde este si atelierul si casa mea, e construit pe pamantul acestei case! Casa era aici si avea gradina pana la Corbeni, pana in Mosilor, pana in Strada Latina era gradina lor. Pe gradina aia erau acareturi, grajduri, case pentru oameni, cum era randuita vremea. Incet incet, terenul se vinde, ultimul care cumpara sunt eu si raman spre fericirea mea inconjurat de lucrul asta. Am in fata cea mai frumoasa casa de locuit din Bucuresti.

Da, vorbesc despre casa mea si despre cateva lucruri care vorbesc si despre sansa mea de a fi langa cineva care are un teribil simt al frumosului. Vorbesc de sotia mea! Gradina de aici, ca la un moment dat a devenit asa un fel de obsesie pentru mine sa atrag atentia “vai, ce gradina”…

“E extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!”

Stefan Caltia: Mereu mi se spune “ce gradina frumoasa aveti!” Pentru ca ea este ingrijita de sotia mea. Atelierul asta a fost gandit de ea…

Ea e arhitect. Ea a facut proiectul. Sigur ca suntem impreuna si multe din lucruri le simtim foarte apropiate unele de altele, dar si eu ca orice artist am un mod de a observa si de a lua repede din jurul lui tot ceea ce el ar putea prelucra mai departe.

Buna parte din materialul pe care eu il daruiesc mai departe sunt semne si lucruri luate din documentatia arhitectei din ceea ce ea face.

Acum multi ani eram la Fondul Plastic, fusesem ales de colegi acolo presedinte si pe vremea aia sursa noastra, a casei, de venit era sotia mea care facea rochii.

Cand aducea ea rochii toate doamnele se duceau sa vada. Intr-adevar erau superbe! Am auzit urmatoarele din intamplare: “Cred ca domnul Calita ii alege culorile si de- aia sunt asa”.

Am ramas blocat pentru ca eu exact in atelier aveam o lucrare pe care o vazusem pe o rochie facuta de ea si incepusem o fac in felul meu!

In timp sotia mea s-a lasat de rochii, dar eu le pictez in continuare… Acum probabil lumea zice uite doamna Caltia face ca domnul (rade) dar nu asta e important. Vreau sa spun insa ca e extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!

Casa cu tavanul pictat de Luchian

Stefan Caltia: Intr-o zi, la plimbarea mea de dimineata, vin incoace langa Nicolesti si, langa o casuta din asta pe colt, foarte frumoasa (pe geam -din cand in cand- vedeam ca plafonul era pictat in casa), vad ca dau oamenii tabla jos.

Si zic: ce faceti?

Era sambata dimineata… Ei zic: ”schimbam tabla”.

Vin acasa, stau linistit si pe la 3-4 dupa-masa, nora mea si cu baiatul care e istoric vin si spun: “ai vazut ca darama casa de langa?” Si zic “cum sa o darame? Schimba…”

“Nuu zice, e un buldozer care da…”

Mergem sa vedem, incep sa tip, nimeni nu te baga in seama chiar ala care trebuia se facea ca nu ne aude.

Copiii au relatiile lor pe internet, incep sa se agite, apare Nicusor Dan cu toata echipa lui, nimic! Scandalul si mai mare… Tinerii intra in asa si apare si ceva politie, nu mai stiu povestea exact in detaliu, pana la urma duminica dimineata reusesc sa opreasca darmarea, dar 90% din casa e la pamant!

Usi trantite, tot. Si-atunci Matei (nota mea, fiul maestrului) ia de acolo o usa. Usa pe care ati vazut-o in expozitie, am adus-o aici, nu am mai avut unde sa o punem si am dus-o la tara, acum e adusa de la tara e pachet. Eu nu o folosesc. Nu am cum.

Poate cineva isi inchipuia ca eu am luat usa sa o pun la casa mea de la tara. Am luat-o ca nu am putut sa o las sa o sfarame, sa o bage pe foc. Adica nu am luat-o eu, a luat-o Matei. Si acum cand am reasamblat usa, un mester care ne-a ajutat cu ea a zis “dar asa ceva… ce lemnarie, ce imbinari..” lucruri de meserias! Si mi-a atras atentia asupra unui detaliu extraordinar: balamaua. Acea usa de la 1800 si ceva care atunci cand o deschizi se ridica si cand trece peste covor. Cand o inchizi cade jos.

Si povestesc unii altii ca pictura pe care o vedeam pe geam in acea casa era facuta de Luchian. El mai are niste case in cartier. Una o stiu, unde a fost clubul de sah, nu stiu ce e acum. A restaurat-o un coleg de al meu, o pictura de Luchian.

In spatiul respectiv al casei de la care am salvat usa, pentru ca pana la urma scandalul a ajuns atat de mare incat lucrarile au fost oprite, zidul acela ce-a mai ramas, nu l-au darmat si dupa ce lucrurile au trecut, au trecut, au trecut, au ridicat un bloc cu 9 etaje si au incasat zidul ala ca si cum facem noi o poveste. Cel putin in sectorul asta s-au daramat si s-au stricat si s-au lasat spre a se strica atatea lucruri vechi incat …nu stiu cum sa spun… lucrurile noi care s-au cladit in sectorul 2 nu ajung la valoarea lucrurilor pe care le-au stricat!

Vedeti eu traiesc o drama. Acum am inceput sa imi dau seama. Au venit oameni care au cumparat lucrari de la mine, oameni care au luat lucrari si s-au dus cu ele; le-am povestit cum va povestesc si dvs de traditii pentru ca oamenii astia erau oameni care faceau afaceri si care au darmat si au construit pentru bani… Iar lucrarile mele sunt acum in casele lor. Am fost prost. Asta e.

Stiti ce se intampla? Eu nu am colectionat!

Dar cand trec pe langa un lucru am doua stari. Una: ca imi place de el si imi place sa fie langa mine. Si al doilea lucru, care e si ca o spaima zic mai “dar daca nu il ridic, nu mai e. Si poate vine si altcineva care ar vrea sa il vada, hai sa il ingrijesc eu!” Multe dintre obiecte sunt pentru a le ingriji, pentru a le ocroti.

De cand m-am mutat aici in cartier strazile erau pavate cu piatra. Iar strazile astea, mai ales dupa ce trece ploaia peste ele, au o culoare speciala, superba, sunt extraodinar de frumoase. Incet, incet am constatat ca ele dispar. Si atunci de cate ori se facea o constructie, o lucrare si aparea cate o piatra pe care o stiam, ma duceam cu roaba si-i intrebam pe muncitori.

Ce faceti cu piatra asta
Pai o incarcam in camion si o aruncam la groapa.

Umpleam o roaba de pietre. Si pe aleea mea cand o sa mergeti, o sa vedeti pietre din tot cartierul. Unele sunt negre dreptunghiulare, exatraordinar de frumoase.

Lucrul care ma mai linisteste, un fel de liniste disperata, este ca am vazut ca atunci cand se dezlipeste asfaltul, pietrele vechi raman curate… Asa ca visez la o bogatie a tarii si a acestei generatii care va decoji acest asfalt penibil, ca o coaja de buba urata, si vor scoate la iveala pietrele.

Mai mult decat atat, undeva spre Piata Gemeni, cand s-a dat la o parte asfaltul s-a descoperit ca toata strada e pavata cu bucati de stejar, batute cap in cap.

Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.

Romanescul autentic intre betoane si razbunarea copiilor

Stefan Caltia: Da… in Tineretului intre betoane poate fi autenticitate. S-au scris poezii, au fost poeti ai orasului, teribili. Deci poti vorbi despre locul ala! Pentru ca tu, important e ce crezi si cum ti-l asumi. Dar ma faceti sa imi aduc aminte ca am fost profesor o vreme in Sercaia si era un copil problema.

O poveste intreaga cu acest copil, traia pe langa o ferma… A trait intr-o promiscuitate, nu stiti ce inseamna un dormitor intr-o ferma. A ramas de nu stiu cate ori repetent, dar l-am intuit era totusi inteligent. Intr-o zi ma deranjeaza la clasa si il dau afara. Era o banca asa langa un perete pe colidor si i-am zis ”aici sa stai” si la un moment dat zic – ala précis a plecat de acolo. Am iesit sa vad daca a plecat de acolo si am vazut ca a bagat ceva in sertarul de la banca, m-am facut ca nu vad.

Gata a venit pauza, am plecat si i-am scos pe toti afara si pe el repede si m-am dus sa vad ce era. Scrisese o poezie. Un copil ramas de doua ori repetent, scrisese o poezie despre pata din fata peretelui. Era o pata in fata lui si ce vede el in pata aia! Ceva demn de o poezie!!!!

Copilul asta s-a razbunat pe mine ca l-am salvat. Ma iubea dar s-a razbunat pe mine in felul urmator mi-a zis: “domn’ profesor, mi-ati zis ca atunci cand infloresc brandusele pe valea aia, sa va duc”

“Da, mai Ilie! Uite, dupa ce termin cu clasa vin, unde te gasesc?”

“Pai ma gasiti cu caii ca-I pazesc…”

Si ma duc dupa ore, el cu caii, ma vede si zice “dar mergem calare!”

“Mai Ilie, eu am fost calare, dar nu stiu sa calaresc, pune-ma si tu pe mine pe o gloaba.”

Ce insemna sa calarim? Nu aveam capastru. I-am bagat calului o sfoara in gura tineam de aia cat de cat sa il strunesti, am urcat pe cal am pasit asa, am trecut linistit peste pod si cand am ajuns, a pocnit o data din bici si caii sunt ca oile… au luat-o la fuga. Si ma tineam de cal cand pe fundul calului cand asa… Si eu tipam si Ilie radea!

In fine, nu am cazut, am ajuns intr-un loc intr-o vale plina de branduse! Cobor, nu mai puteam de sale nici sa imi adun picioarele, imi venea sa il omor. El statea se uita asa la mine fix si ma aplec sa rup o floare si zice

“Nu! De pe valea asta nimeni nu rupe o floare decat daca ii dau eu voie!”

“Bine, mai Ilie, nu ti-e rusine ce ai facut cu mine, cred ca toate unguroaicele m-au auzit.”

Si am venit pe jos acasa. Asta a fost…

(sa va cumparati cartea Obiecte Graitoare – Stefan Caltia, vorbeste despre o lume la care avem nevoie sa ne intoarcem cat mai des ca sa ne amintim ritmul corect al vietii. In plus cartea e continuarea minunata a multor lucruri facute cu substanta si talc in timpul expozitiei. Am scris despre ele la vremea expozitiei si mai cred si acum ca atelierele pentru copii si serile minunate de discutie din perioada expozitiei au insemnat mult pentru copii, tineri si cei care isi cauta radacinile emotionale)

Interviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

interviuri

6 years ago

Interviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

Caro Emerald e o doamna de 36 de ani (mama a doi copii, unul de doar cateva luni) care face un fel de muzica remarcat in toata lumea – jazzy, usor teatral (sau cinematografic), usor vintage.

E olandeza, a studiat conservatorul sectia Jazz si a dat marea lovitura cu primul ei album Deteted scenes from the cutting room floor. Single-ul A night like this a ajuns in topurile din toata lumea si inca mai e cantat cu mare bucurie de multa lume.

Muzica pe care o face The Shocking Miss Emerald (cum s-a numit cel de-al doilea album al sau) e foarte speciala si nu se aseaza pe trenduri, ci pe emotiile ei precum si pe cate un concept cheie care e baza fiecarui album.

Cum a ajuns la albumul nr 3 – Emerald Island –Caro se afla in turneu de anul trecut, iar in saptamanile urmatoare ajunge si in Europa de Est. La noi are spectacol – la Bucuresti, Sala Palatului, pe 28 februarie, iar bilete va puteti cumpara de aici.

In toamna anului trecut Caro Emerald a raspuns la cateva intrebari pentru blogul meu, prin amabilitatea Emagic Romania, compania care organizeaza concertul ei de la Bucuresti. Le-am pastrat pentru acest inceput de an ca sa va conving sa va cumparati bilete, dar va povestesc mai jos de ce cred ca trebuie sa mergeti la noul ei show.

Inainte de a trece la lecturarea raspunsurilor ei, va rog dati play la acest cantec – Ghost of you care e preferatul meu de pe albumul nou.

Sigur sigur sigur o sa va placa si va insoti frumos ce veti citi mai jos.

Este a doua ta vizita ta in Romania dupa 2012 dupa B Estfest. De ce ai pus Romania pe harta si pentru acest nou show?

Sunt foarte bucuroasa sa ma reintorc in Romania pentru ca am amintiri frumoase legate de publicul de la voi. Cu sinceritate zic, nu de complezenta, dar a fost una dintre cele mai frumoase atmosfere din turneu. Un public foarte extrovert, a fost ca o mare petrecere si am aflat ca muzica mea este foarte populara in Romania, asa ca sunt foarte bucuroasa sa fac primul meu spectacol indoor. Acum 6 ani era un show de festival, un alt concept.

Acum va fi show-ul MEU, de la inceput pana la sfarsit am sa prezint publicului muzica mea, insula mea… pentru ca turneul e numeste Emerald Island si sincer sunt foarte bucuroasa ca pot in sfarsit sa fac un astfel de show in Romania.

E primul tau turneu Est European, ai emotii cand canti pentru publicuri pe care nu le cunosti?

Nu, pentru ca e frumoasa surpriza cand descoperi cum reactioneaza publicul. N-am avut doar n Romania experiente frumoase cu publicul, ci si in Ungaria si Polonia. Stiu ca am multi fani in Europa de Est si cred ca iar vom face o petrecere mare si frumoasa.

N-am mai fost in aceasta zona cu spectacolul meu conceptual de turneu si cred ca fanii vor dori sa-l descopere, asa ca ma astept sa vina si de data aceasta, sa ne distram si sa ne facem amintiri frumoase impreuna.

Sunt si locuri unde n-am mai fost pana acum in care merg in acest turneu – Belgrad, e un exemplu. Cunosc multi oameni din Belgrad si sunt bucuroasa ca in sfarsit ajung in orasul lor natal.

Cum e viata in turneu si cum reusesti sa tii energia sus pe o perioada atat de lunga?

N-am fost non stop in turneu, am mai luat cateva pauze; dar da, e cel mai lung turneu al meu de pana acum. Se va incheia in martie- aprilie.

Cum turneul meu devine mai mare de la un an la altul am invatat sa ma obisnuiesc si sa ma organizez. E nevoie de o structura exacta pentru fiecare intamplare care e legata de turneu, de foarte multa munca de echipa, calatorim cu 2 autobuze si trei camioane cu echipamente. Echipa noastra e formata din 26 de oameni.

Toti sunt niste oameni foarte foarte placuti, muncesc cu totii foarte mult si sunt foarte atenti cu mine, iar asta ma ajuta evident la tot ceea ce implica un turneu. Pe de alta parte, ma organizez in asa fel incat sa pot sa raman in forma cat mai mult: mananc bine, dorm bine, fac sport.

Nu pare a fi vorba de genul de turneu rock star cu tot felul de nebunii…

(rade) Nu, deloc. Imi pare rau sa te dezagamesc, un pic ma dezamagesc si pe mine, dar nu… Viata mea de turneu nu e asa. La inceput am fost mai rock and roll, dar am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll. Cel putin vocea mea nu poate sa duca un asemenea stil de viata si am avut deja o interventie chirurgicala pe corzile vocale in 2011, asa ca nu pot risca sa am din nou probleme cu vocea.

Deci nu, n-avem petreceri galagioase si tumultuoase. Dar in fiecare turneu exista o seara in care mergem in club si ne distram cu toata echipa, cel mai adesea la sfarsit cand am terminat cu toata munca.

Noul EP Emerald Island lansat in martie anul trecut e diferit de albumele precedente

Albumul a fost inspirat de un anume stil de muzica si de viata care cred ca a aparut cu un secol in urma, e genul de muzica pe care oamenii au inceput sa-l compuna cand calatoriile de pe un continent pe altul au inceput sa fie posibile. Cand oamenii au inceput sa viseze si sa spere ca pot calatori in locuri foarte indepartate ca Polinezia franceza sau Hawai. E un gen de muzica care vorbeste mai degraba despre puterea imaginatiei, daca asculti cu atentie poti gasi pe album cantece unde sunt multe tobe si sunete din jungla. Ideea a fost sa aducem acea atmosfera a calatoriilor imaginare in lumea noastra.

Si show-ul pe care-l veti vedea la Bucuresti, cu care ne aflam in turneu, e creat in jurul aceleiasi idei si atmosfere.

Nu cred insa ca vom continua sa facem acest gen de muzica, a fost un experiment, o incercare prin care am intrat in acea atmosfera si, sincer, nu stiu ce ne va duce urmatorul album. Stiu insa ca o sa pastram acelasi sistem de lucru – luam o idee care ne inspira, ne intriga si lucram in jurul ei un intreb album dezvoltand o lume intreaga.

Exista undeva in lume vreo insula care se numeste Emerald? Prin Thaiti?

Nu stiu, pentru noi e doar imaginatie.

De ce cred ca ar trebui sa mergeti sa o vedeti pe Caro Emerald? Pentru talentul ei, pentru munca corecta si coerenta pe care o face si pentru atmosfera speciala a acestui turneu. O oaza de bun simt si de normalitate, de bun gust si de muzica fina.

Caro Emerald are zeci de concerte in toata lumea in sali de 2-3000 de locuri, calatoreste cu 2 autocare si 3 camioane cu echipamente, are studii serioase – academice – de muzica, produse conceptuale rafinate – o muzica pe care o poti asculta cu aceeasi placere si peste 10 ani pentru ca nu e parte din niciun trend, are un business construit in pasi mici, corect, strategic.

Pentru romanii care fac muzica ea ar fi o rusine. Are pentru clipurile sale pe youtube cam 200.000 de vizualizari. (exceptand A night like you, marele ei hit international). 200.000 de vizualizari le face un artist roman de carton intr-o dupa amiaza cu ceva investitie suplimentara pe vreun site dubios.

Cam asta e diferenta intre muzica facuta corect, coerent, conceptual, gandita ca un business real si lumea ambalajelor, a formei fara fond, a laudelor fara rost si fara continut.

Iar noi romanii avem mai mult ca niciodata nevoie sa vedem asemenea exemple de lucruri facute corect, cu bun simt si fara emfaza.

Zic sa ne vedem la Sala Palatului pe 28 februarie, sa intram macar pentru doua ore intr-o oaza de normalitate care sa ne inspire sa facem cu bun simt lucrurile din viata noastra.

(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

interviuri

6 years ago

(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

Imi amintesc perfect ca la momentul acestui interviu aveam o idee exacta despre cum trebuie ca e Andreea Marin. Pentru generatia mea, ea a fost pe micile ecrane zeci de ani la audiente uriase. Si auzisem povesti peste povesti despre cat de multe fite are, despre cat de greu accepta ceva etc etc. N-a fost deloc asa, ci a fost foarte disciplinata (si pentru cine ma cunoaste, stie ca disciplina e ceea ce apreciez foarte mult intr-o colaborare), foarte organizata si… daca a intrat in joc si-a facut treaba la maximum din ce putea livra.

Cum sunt sincera de felul meu, i-am si povestit ca ma asteptam sa fie mai fitoasa. A rezultat acest interviu publicat in 2010 in noiembrie in revista Tabu care abia acum ajunge online.

Astazi in epoca social media ne urmarim pe Instagram si ne mai lasam mesaje despre carti si spectacole de dans pe care le-am vazut fiecare si e bine sa le vada si cealalta pentru ca o sa-i placa.

N-as putea spune ca suntem prietene, suntem cunostinte. Dar orice as auzi despre ea, stiu sigur ca nu e fitoasa. Ca daca a protestat pentru ceva la un proiect este pentru ca nu era bine facut. Si mai stiu ca daca o convingi sa se implice in ceva, e 100% acolo cu tot ce stie ea din cei multi ani de televiziune, prezentari de spectacole etc.

Ce-mi place la acest interviu de acum 8 ani este ca mai sta si acum in picioare. Informatiile de aici sunt in continuare valabile si daca as intreba-o pe Andreea despre aceleasi lucruri e foarte posibil sa raspunda la fel. Probabil cu mai multe nuante pentru ca viata a invatat-o multe de atunci si pana astazi, dar caracterul ei – asa cum se vede printre randuri – cred ca a ramas la fel.

(articolul e insotit de fotografii din shootingul din 2010, realizat de ~~Cosmin Gogu~~ Marius Baragan (scuze, a trecut foarte mult timp de atunci) si stilizat de Laura Cirnici, o stilista cum astazi nu prea mai gasesti – I miss her work 🙂 )

Andreea Marin -In căutarea lui Chaplin

Deşi fac meseria aceasta de aproape 15 ani, am întâlnit-o pe Andreea Marin pentru prima dată, la mijlocul lui octombrie. Eram în dormitorul ei, unde urma să probeze hainele pentru şedinţa foto de peste câteva zile. I-am ţinut un discurs lung despre de ce e bine sau rău să poarte mustaţa lui Chaplin la şedinta foto şi culmea, eu aveam îndoieli, iar ea era fermă: „Dacă facem transformarea, o facem până la capăt“. M-am aşteptat tot timpul să spună „NU“, ea a simţit asta şi-a replicat „Nu e decât proiecţia a ceea ce crezi tu despre mine.“

Ce credeam? I-am spus şi ei, faţă în faţă, într-o discuţie ca-ntre femei pe care o aveţi mai jos.

Aş vrea să discutăm despre contradicţia dintre imaginea ta publică şi faptul că eşti atât de deschisă la transformări…

Eu mă bucur că tu ai trăit experienţa asta vizavi de mine, pentru că vei înţelege ce pericol există în crearea unei percepţii incorecte despre un om. Dacă ţie ţi s-a întâmplat aşa, tu care eşti un om educat, nu unul superficial, gândeşte-te cum mă văd oamenii care citesc ceva şi nu au timp să verifice informaţia, să se gândească la viaţa mea…

Până la urmă, sunt un om ca toţi oamenii, cu plusuri şi cu minusuri… şi aşa trebuie să fim priviţi, nu suntem nici Dumnezei, nici demoni…

Eu nu mi-am imaginat că vrei să stai la fotografii cu mustaţă sau pe jos…

De ce ţi-ai închipuit că nu aş vrea?

Pentru că îmi imaginam că eşti mai rigidă în lucrurile astea…

Surpriză, nu sunt… Mie mi s-a întâmplat atât de des să mă înşel cu percepţia iniţială, încât am învăţat să fac un pas înapoi şi să nu trag concluzii până când nu cunosc omul.

Sentimentul meu e că nu laşi garda jos aproape deloc, dar cred ca aşa e felul tău.

Nu e aşa felul meu, am fost foarte deschisă la început şi pentru că lucrurile nu au fost luate cu sinceritate, am învăţat să mă apăr. Sinceritatea a fost luată drept prostie din partea mea şi declaraţiile mele folosite în mod distorsionat. Discreţia pe care mizez astăzi este foarte importantă pentru liniştea familiei mele.

Mai cred că, din cauza perfecţionismului, eşti genul care atunci când se îmbolnăveşte se învinuieşte că s-a îmbolnăvit.

Sunt un om care are deja 6 operaţii la activ, sunt un om care s-a întâlnit cu boala, doar că nu s-a prea plâns de asta. Şi n-am avut o relaţie foarte bună cu mine din punctul ăsta de vedere. Ştiu ce înseamnă un pat de spital. Tot ce încerc să fac este să obţin o balanţă corectă între ce dau şi ce primesc de la viaţă.

Dar adevărul e că am un disconfort când medicul îmi dă o nouă reţetă de urmat şi primul lucru pe care mi-l zice e să las ritmul mai moale. Pentru că da, asta mă scoate din papuci. Asta înseamnă timp mai puţin pentru a-mi împlini visele pe care le am în minte…

Dar ai încetinit vreodată ritmul?

Da, pentru că am ajuns la medic de epuizare şi pe masa de operaţie în situaţie de urgenţă, aşa că apoi n-am mai avut de ales, a trebuit să ascult.

Însă omul uită… şi iată, mi-a zis asistenta ta că n-ai putut dona sânge pentru că suferi de anemie severă şi epuizare, că sunt situaţii în care te culci la 3 dimineaţa, iar la 7 eşti în picioare să pregăteşti copilul pentru grădiniţă.

Da da, dar de data asta am fost din timp la medic, am luat medicamente, nu am ajuns pe masa de operaţie… (râde) Încurajează-mă, am progresat!

Perfecţionismul tău îmi aminteşte de Angela Gheorghiu, care atunci când a fost invitată la o emisiune tv a mers cu o zi înainte în studio, să simtă atmosfera şi locul…

Sunt prietenă cu Angela Gheorghiu şi ne asemănăm în multe privinţe. Eu întreb cum sunt scările, pentru că am căzut pe scări odată în direct şi ştiu cum e… Întreb cum e lumina pentru că mă uit la televizor şi ştiu când nu e bine aşezată. Trebuie să fii ignorant să nu înveţi din ce ţi s-a întâmplat… Pun întrebări foarte clare atunci când e cazul, chiar dacă pentru unii pot să fie considerate „fiţe“, pentru mine asta se numeşte profesionalism şi respect pentru munca mea şi pentru telespectator.

Chiar, cum a fost – pentru tine, din interior – la momentul căderii pe scări la „Surprize, Surprize“?

Era primul moment din emisiune. Am căzut 30 şi ceva de scari, până jos. Am ajuns într-o poziţie civilizată, ca să spun aşa. Eram cu o mână pe bara de susţinere, am avut puterea să mă ridic pe un picior…

Şi nu-ţi bătea inima?

Inima era vai de capul ei… Interesant a fost că era ediţia de 1 aprilie, aşa că am avut inspiraţia de a mă ridica şi de a spune: „E prima păcăleală de 1 aprilie!“.

Dar cum ţi-au venit cuvintele acelea în minte?

Te-aş minţi să spun că ştiu. N-am găsit altă soluţie. Punct. E foarte greu să descriu ce era înăuntrul meu, însă a fost un moment extrem de important care m-a remontat pe loc: am văzut reacţia la unison a 250 de oameni, publicul din sală, care în momentul în care m-am împiedicat şi-au îndreptat corpurile – unii şi braţele – către mine, într-un gest spontan de ajutor. 250 de oameni care fac asta în loc să chicotească pe la colţuri, cărora le simţi energia pozitivă pentru că vor să te ajute, e o senzaţie care te ajută să te regrupezi. Un sentiment pe care nu pot să ţi-l explic.

Şi te-ai uitat la înregistrare după aceea? Nu ţi-a fost greu să te uiţi la tine căzând?

A doua zi râdeam deja. Nu mă ţine o veşnicie, sunt un om cu simţul umorului.

Cum ai învăţat să te protejezi de toate cazurile acelea triste din emisiune?

N-am învăţat. M-ai văzut de multe ori cu lacrimi în ochi. N-am învăţat nici până astăzi.

Bine dar când te duceai acasă după emisiune, nu-ţi venea să stai să plângi?

Mai degrabă înainte de emisiune, pentru că aveam parte de o documentare foarte serioasă făcută de reporterii noştri de investigaţie şi eu ştiam mult mai mult despre oamenii pe care aveam să-i intervievez. Unele informaţii nu-mi permiteam să le spun public, pentru că ar fi însemnat să intru prea mult în intimitatea oamenilor, sau nu voiam să duc confesiunea până acolo unde urma să îi doară nepermis de mult. Eu mă îmbărbătam dinainte, „drama“ mea era acasă, când citeam poveştile lor cu ochii în lacrimi, de aceea aveam puterea de a fi mai stăpână pe mine în emisiune.

Cred că e greu de trăit cu tine, profesional sau particular, dacă partenerul nu poate ţine acelaşi ritm alert…

Sigur, nu e uşor… sau poate e invers, poate mie mi-e greu să trăiesc cu cineva care are un ritm prea lent. Lucrurile sunt reciproce. Oamenii au nevoie de potrivire, oricare ar fi această potrivire pe care o caută.

(…)

Pe parcursul conversaţiei noastre ai făcut câteva referiri la „schimbul de energie dintre oameni“, care este un lucru foarte fin, pe care-l simt mai ales artiştii. Sunt foarte puţini „civili“ care simt şi exploatează această energie. Eşti pasionată de aşa ceva?

E mult spus, dar am pe cineva foarte pasionat în familie, mama lui Ştefan, care e un om foarte citit şi rafinat. De la ea am învăţat să-mi cântăresc energia şi să citesc anumite lucruri care nu ştiam că mi se potrivesc.

Ştii ce e interesant? Ştii la ce te ajută? Poţi să simţi energia oamenilor cu care stai foarte mult, cu care construieşti. Toţi avem o anumită furie, un stres care îl poate împinge pe cel de alături departe de noi la un moment dat. Când eu simt asta, nu insist. Mă retrag şi aştept. E valabil în cuplu, în echipă, într-o prietenie… Poţi să spui acelaşi lucru cu aceleaşi vorbe în momente diferite şi să aibă efecte diferite. Mă ajută enorm înţelepciunea de a şti când şi cum să spun ceva.

Dar pentru asta îţi trebuie şi răbdare. Poate tu vrei să obţii acel lucru „acum“ şi e nevoie să laşi pentru altă dată.

Există un moment în viaţa mea în care eu am învăţat ce e răbdarea. S-a întâmplat când am urcat pe acoperişul Africii. Şansa de reuşită de a urca pe Kilimanjaro stă în înţelepciunea de a merge cu acelaşi ritm, susţinut, încet, timp de o săptămână, de la poale până în vârf, la aproape 6000 de metri altitudine. Nu poţi ajunge decât dacă îţi stabileşti un ritm care e al inimii tale şi al plămânilor tăi, respiraţia şi pasul trebuie să fie un întreg. Dacă încerci vitejii, dacă nerăbdarea e în bagajul tău, n-ai şanse de reuşită.

Îţi aduci aminte ce ai făcut după ultima ta emisiune la tv?

Nu mai ştiu exact, dar îmi amintesc o discuţie iniţiată de soţul meu. Ţin minte exact că eram la noi acasă pe terasă şi mi-a spus ceva ce nu am uitat: „Te admir că ai putut să renunţi într-un moment de vârf la munca ta la tv, ştiu că e mai bine pentru noi, ştiu că îţi doreai asta pentru copilul nostru, dar tot nu e o motivaţie suficient de puternică pentru mine, eu n-aş fi putut să o fac.“ Vorbea din perspectiva artistului care a stat 20 de ani pe scenă, iar aplauzele publicului sunt foarte importante pentru el. Pentru mine, însă, aplauzele astea nu sunt atât de importante, eu totuşi nu sunt un artist. Simţeam nevoia să am o altă viaţă, cu totul. Şi astăzi o am.

Da, dar un mare actor a spus odată că ar suferi în secunda în care n-ar mai fi celebru.

Da, e echivalentul a ceea ce mi-a spus Ştefan, în fond. Dar pentru mine lucrurile astea nu sunt la fel de importante. Pentru că am fost învăţată cu mult înainte de a fi om de televiziune să fac o gramadă de lucruri, fără să aştept aplauze.

Apariţia în sine la tv pentru mine nu e foarte importantă. Demersul care m-a adus acolo e însă important. Eu am făcut o muncă punând pasiune şi asta m-a adus la notorietate, pentru că mi-am făcut bine treaba, a fost o urmare firească, nu un scop în sine.

Un artist îşi doreşte aplauze pentru că sunt parte integrantă din munca lui, sunt confirmarea muncii lui. Eu am însă parte de altfel de confirmări: campanii care salveze vieţi, schimbări de legi în bine sau mentalităţi pe termen lung. Şi sunt şi acestea aplauze, auzite doar de mine, pentru sufletul meu.

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

interviuri

6 years ago

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

In urma cu 11 ani am realizat un prim interviu cu Andrei Serban pentru revista Tabu. Citisem biografia domniei sale, O biografie – aparuta la editura Polirom, fusesem fascinata de munca acestui regizor roman care lucrase cu Meryl Streep, Murray F Abraham, Christopher Walken, Christopher Reeve sau Diane Lane si pe multe scene de Opera ale lumii cu Placido Domingo sau Anna Netrebko.

La vremea aceea nu-mi placea ce teatru se face in Romania si imi aduc aminte ca am purtat multe conversatii cu domnul Andrei Serban despre teatru si ca acele conversatii mi-au dat curaj sa am o parere, sa spun de ce nu imi place ceva in teatru. Asta m-a ajutat peste ani sa ma imprietenesc – cu sinceritatea mea, banuiesc, enervanta – cu alti regizori romani care au ales sa se exprime diferit de teatrul traditional.

Ii datorez domnului Andrei Serban pasiunea mea pentru teatru, cateva lecturi importante si… niste timp pe care i l-am ocupat in conversatii electronice pe care le-am recitit zilele acestea si m-au facut sa ma gandesc ca eram… usor obraznica.

Aici puteti citi primul nostru interviu. Zilele trecute, cand domnia sa a venit in tara sa lucreze Don Giovanni la Opera din Bucuresti, am reluat dialogul de acum 11 ani. Nu cred ca e un interviu, poate ca e o conversatie (desi, peste cativa ani, e posibil sa mi se para ca si aceasta descriere a randurilor de mai jos drept “conversatie” e o usoara aroganta din partea mea).

Am recitit interviul de acum 11 ani si am fost surprinsa ca vorbeati despre a trai in prezent, un concept cu care in ultimii ani ne-am familiarizat.

Da. Pentru ca am avut sansa unor intalniri cu oameni cu adevarat remarcabili, care m-au influentat. Dupa anul cu Peter Brook la Paris si proiectul comun din Iran, nu stiam ce vreau sa fac. Ma gandeam sa revin in tara, era in 1971 eram inca foarte tanar, inca nu mi se intamplase nimic rau aici. Sau sa ma duc la New York. Atunci Brook mi-a spus: iti dau cartea asta, citeste-o pentru ca te va ajuta. Daca te hotarasti sa mergi inapoi in Romania, noptile lungi ale comunismului sunt reci si ai nevoie de cartea asta sa-ti incalzeasca sufletul. Daca mergi la New York, New York-ul este un oras foarte dur si vei avea si acolo nevoie de prieteni. Daca cartea asta te influenteaza in orice fel, iti dau un numar de telefon sa chemi pe niste amici de-ai mei: Doctor si Mrs. W.

Cand am ajuns pe aeroport la Amsterdam in tranzit, am dat cu banul si am zis Bucuresti sau New York. Realmente asa a fost, nu e legenda. Banul a ales America (nu e o metafora!). In avion deja incepusem sa citesc, nu am mai putut sa las cartea din mana. Am ajuns la New York si stiam ca trebuie sa ii cunosc pe prietenii lui Brook. Cartea se numeste “In cautarea miraculosului, fragmente dintr-o invatatura necunoscuta” de Piotr Uspenski. Ea mi-a schimbat cursul vietii.

Uitandu-ma inapoi la acesti 11 ani am cautat sa vad cate nominalizari si premii la UNITER au fost. Sunt multe statuete, cred ca aveti acasa un raft intreg…

Scuza-ma, desi am o doza serioasa de vanitate, nu tin la titluri! Dintodeauna mi-a lipsit dorinta de a acumula premii, medalii si onoruri. Desi as putea umple peretii, nu am pastrat nici o statueta, nicio diploma, nimic. O intrebam ieri pe Dana, sotia mea, daca eu am luat Steaua Romaniei pentru ca citisem undeva ca as fi primit-o. Zice: “tu faci pe prostu’?! Evident ca DA”. Dar unde e?

Dar de ce ati renuntat la ele? Puteati sa le scoateti la licitatie pentru o cauza nobila.

Stiu, nu am facut-o cand le aveam, am renuntat repede la ele. Pentru ca nu inseamna nimic. De asta sper ca nu imi va mai oferi nimeni, niciodata premii pentru ca nu le merit (rade).

Ati regretat vreun moment ca v-ati reintors pentru perioada asta sa munciti in Romania?

Nu. Nici un moment. Daca as fi regretat, nu as fi venit. Nimeni nu moare de dorul meu ca sa revin. Primesc constant sageti, atat de la cei din breasla, cat si de la politicienii care se simt deranjati de prezentza mea Si totusi revin din pasiunea de a lucra aici, si celor care ma invita le cer conditii de lucru riguroase, datorita faptului ca vin pe un timp limitat. Stiu ca am cinci saptamani, daca lucrurile nu sunt indeplinite, atunci nu putem sa o lalaim. Totul e acceptat ca normal, daca exista bunavointa.

Si profit de beneficiul de a alege actorii care vor sa lucreze cu mine. Nu toti, unii ma refuza. Ii inteleg. Teatrele care m-au invitat sunt foarte putine: Nationalul (nu cel din Bucuresti, ci din Cluj cand era Ion Vartic director), Teatrul Maghiar din Cluj, Bulandra si Odeon, atat. Totusi, revin de peste 25 de ani; 4 teatre in 25 de ani, ce elita! In plus mai sunt Opera din Iasi si cea din Bucuresti, datorita exclusiv lui Beatrice Rancea. Cand ea va fi inlaturata, voi fi si eu.

Nu o spun ca sa ma plang, ma bucur totusi ca pot lucra in Romania. Sunt dificil; cer aventura, cer risc, concentrare totala, nimeni nu poate sa aiba alt job in timp ce lucreaza cu mine. Multi accepta bucurosi conditii neobisnuite. Doar faptul ca am lucrat la Opera vara asta, toata luna august in canicula extraordinara cu acesti cantareti care si-au sacrificat vacantele ca sa vina sa lucreze cu mine… S-au adaptat programului meu, au fost minunati.

Pe de alta parte, viata m-a invatat ca actorii care au lucrat cu dvs cumva s-au transformat profund iar ei marturisesc ca, dupa intalnirea cu dvs, si-au curatat niste comportamente, au invatat sa se uite altfel la meserie, adica nu e chiar un sacrificiu.

Da, sigur ca da. Dar in momentul de acum, tot ceea ce spui este deja trecut. Mentalitatea tinerilor care au ajuns la mijlocul vietii acum s-ar rezuma in ”mi-am cumparat un apartament, trebuie sa imi platesc ratele, am o familie am sa fac si un serial, desi oh, n-as vrea, scuze, dar astea-s nevoile de acum”. Si aceasta amintire a unui trecut aventuros, riscant si intens, ramane o nostalgie a tineretii pierdute… Majoritatea celor trecuti de 35 de ani nu stiu daca mai e capabila sa faca azi sacrificiul pe care l-a facut ieri.

Credeti?

Ai sa vezi Don Giovanni, acum la Opera. Sunt cantareti tineri care nu doar canta, ci joaca foarte bine. Nu o spun ca sa ii flatez dar stiu ce inseamna calitate la nivel international. Unii dintre ei, daca ar avea norocul sa fie vazuti de un agent sau manager international, ar ajunge iute la Opera din Paris, din Londra sau New York. Sunt excelenti, si da, ei fac pentru Mozart si pentru mine tot ceea ce le e in putere.

Dar sunt convins ca in 5 ani, daca revin in Romania si ei atunci vor avea o cariera internationala, nu vor mai fi la fel de deschisi. Deci momentul de acum e doar acum, maine e cu totul altceva.

imagine de la sfarsitul spectacolului Don Giovanni, Opera Romana, Bucuresti (foto Mihaela Petre)

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

Ramanand la “acum”, mi se pare ca Andrei Serban de acum, comparativ cu Andrei Serban de acum 11 ani, este mai putin razboinic. Adica marcati lucrurile care sunt in neregula – vezi situatia dificila a Operei din Bucuresti cu banii, cu colaboratorii – dar o spuneti intr-o forma in care nu mai este atat de razboinica. Simtiti schimbarea asta?

Absolut, da. In primul rand este varsta, cu timpul inveti cate ceva, inveti sa accepti! Am vazut ca atacand si raspunzand in presa criticilor, care m-au desfiintat, nu duce nicaieri; sau scotand des spada contra UNITERului la fiecare premiu pe care eu l-am luat, ca sa-i apar si sa-i onorez pe actorii care nu au fost premiati, asta n-a facut decat sa genereze negativitate si antipatie contra mea. Cu varsta am inteles ca ideea de toleranta, de acceptare, e preferabila; cu o atitudine pozitiva obtin mult mai mult decat prin atac sau fronda. Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind, incerc sa ma schimb.

Ideea biblica despre ce inseamna sa fim crestini, pe care nici unul din noi nu o putem urma – de a intoarce obrazul sau de a-i dori bine dusmanului tau – este imposibila. Dar ideea asta este extraordinara pentru ca daca te gandesti, la un nivel mai inalt, toti suntem muritori, nimeni nu va rezista prin rautate, chiar cel pe care il consideri cel mai odios om, si el va muri. Cum sa inteleg si sa iert, cum sa aplic in viata mea idea milei? E o intrebare fara raspuns.

Dar oamenii “rai” apar in vietile noastre si ca sa scoata ceva din noi intr-o forma sau alta. Ori sa oglindeasca ceva…

Da. Daca practic ideea crestina, in teatru incerc vreau sa afirm ceva, nu ca sa neg. De aceea sunt in conflict deschis, din punctul asta de vedere, cu mine insumi in primul rand, cand imi vad neputinta, dar si cu ce e la moda in teatru azi. Mesajul de astazi e despre cat de cinica e lumea, cat de negru si disperat e totul… Asta e o minciuna!

Sigur, fiecare face ce doreste, dar pentru acest mesaj nu am nevoie sa ma duc la teatru. Televizorul urla de vesti rele, viata imi da palme, nu am nevoie sa ma duc la teatru sa fiu si mai sufocat. Ma duc la teatru sa vad ca exista o alta realitate decat cea orizontala in care traiesc. E o realitate subtila si invizibila care este in aer, si am obligatia de a o cauta. Si daca puntem prin teatru sa avem acces la ce pare imposibil de misterios, e un beneficiu urias.

De asta ati introdus momente de musical in spectacolele dvs mai recente? E o forma de a spune lucruri grave intr-un ambalaj mai usor.

Da. Te referi poate la Carousel, un fel aparent de musical dar, de fapt, ce spune este ceva destul de rascolitor. Prin faptul ca se canta, aduce un fel de alinare si de usurinta sentimentelor, in loc sa ne dea in cap cu toporul. Asa e cum spui, sunt mai putin belicos azi, incerc sa obtin, daca nu e prea tarziu, un gram de intelepciune…(rade)

Va alintati…

Nu, acum nu ma alint. Nu am o parere prea buna despre mine… Daca vrei sa fiu sincer, asta e. Poti sa crezi ca dupa orice spectacol pe care il fac, in ziua dupa premiera am un gust cvasi amar, ca dupa un mic dezastru? Evit sa vorbesc despre asta caci suna pretentios, desi e adevarat.

Stiu nevoia dvs de a le schimba pana in ultimul moment…

Nu. E ca si cum trebuie sa o iau de la inceput, sa reconsider totul. In ziua premierei imi cade fisa. E un fel de teama de absolut, de a atinge ceva foarte sus si la care nu cred ca o sa ajung vreodata. Realmente fata de mine sunt continuu nemultumit. Evident ca suna chiar prost sa spui asta, pentru ca toata lumea iti va replica imediat: “Nemultumitului i se poate lua darul… Ai atata noroc sa lucrezi in atat de multe locuri in lume, cu atat de multi artisti mari, multumeste-i lui Dumnezeu ca ai ce ti s-a dat”. Ii multumesc din plin. Dar daca e sa fiu adevarat cu mine insumi, as fi preferat sa fiu mai bun!

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

Dar cred ca va si tine alert sa faceti alte lucruri, din dorinta de a fi si mai aproape un pas, si mai aproape…

Mai aproape de imposibil. Vreau sa cred ca imposibilul devine posibil. De acea uneori le propun celor cu care lucrez lucruri imposibile. I-am cerut unei cantarete ieri la Giovanni sa se rostogoleasca si sa cante notele cele mai dificile, dintr-o pozitie cu totul neasteptata. Ea mi-a explicat “dar realmente nu pot pentru ca, daca ma rostogolesc, diafragma e utilizata altfel si nu pot sa respir.”

Si i-am spus: “Uite ce e, incearca astazi ca nu e premiera. Psihologic e justificat. Personajul e intr-o situatie limita, cu totul disperata. Deci incearca. Daca nu iti iese, renuntam.”

Evident ca i-a iesit.

Si -acum evident ca trebuie sa o faca si la premiera.

Nu fiindca trebuie, ci pentru ca a incercat si s-a convins singura. Ea a recunoscut ca si-a gasit cum sa respire intre note si sa-si adapteze tehnica. Si-a depasit teama si a inceput chiar sa-i placa. La premiera a avut ovatii prelungite.

Ce inseamna sa te numesti artist? Le spun studentilor la Columbia ca ei, ca si noi toti, doar candidam la acest titlu. Daca-l numim pe Van Gogh artist, prin comparatie noi ce suntem? Nu doar calitatea uriasa a telentului si a viziunii sale, il pun pe un piedestal la care nu vom accesa niciodata, dar chinul cu care si-a trait viata, dedicatia si efortul urias de a face prin intermediul picturii ca invizibilul sa devina vizibil, sa aduca la lumina o realitate pe care noi nu suntem capabili sa o percepem! Iata diferenta. Le spun studentilor: daca faceti tot ceea ce va este comod, sau la limita posibilului, veti deveni niste mediocri.

Mi-ati povestit zilele trecute despre procesul creatiei si al creatorului. Dvs mi-ati marturisit ca ati invatat sa va goliti de toata informatia din documentare ca sa functionati pe instinct apoi.

Vorbeam de Hamlet. Imi era atat de frica de aceasta piesa imposibila care este piesa de rezistenta din istoria teatrului universal, incat 3 ani de zile am citit cate carti am putut. Eram supra pregatit, eram prea pregatit. Si atunci cand am inceput sa lucrez, nu mai puteam sa ma dezbar de ce a facut Gordon Craig, de ce a facut Brook sau multi altii… Eram toba de carte, stiam tot ce se putea sti, dar totul era in cap, intuitia imi era blocata. La fel si emotia.

Nu mai stiam cum sa ma eliberez, nu stiam ce sa fac ca sa gasesc spontaneitatea. Si actorii erau blocati din cauza mea. A fost unul din marile mele esecuri, dupa aceea am decis sa schimb cum lucrez: ma pregatesc cat pot si cand incep cu actorii sa uit tot, sa am incredere in ei, sa-i las sa improvizeze si sa cred in intuitie.

Disciplina, rigoare, pregatire, pe de o parte, dar sa lasi curs liber improvizatiei si spontaneitatii — iata un amestec necesar! Am invatat ceva din esecuri.

Dar va mai ating reactiile dupa atatia ani?

Da ma ating… Nu ar trebui, dar sunt slab. E dovada de slabiciune ca dau importanta croniclor. Asta e…

In epoca internetului cand oricine are o opinie, ca are sau nu un background in ce se da cu presupusul, de ce v-ar consuma orice mesaj care e in spatiul public?

Nu stiu. Dar nu incetez sa fiu cand amuzat, cand uluit de violenta orgiastica a bloggarilor (cred ca asa se numesc). Provoaca mini-uragane intr-un pahar cu apa. Majoritatea le citesc in Adevarul, caci nu intru pe Facebook.

Simtiti si la studentii dvs din America aceasta situatie?

Sunt foarte deschisi in atitudine, dar, in termeni de cultura generala, total inculti. Dar e remarcabil ca ei traiesc in prezent, trecutul, viitorul nu conteaza. Cand eram tanar in comunism, traiam doar in trecut (in carti ) sau in viitor (visam alte lumi, ca sa evit prezentul cenusiu). Vorbind strict de teatru, ei habar n-au cine a fost Grotowski, au auzit de Peter Brook dar nu sunt siguri daca mai traieste, au citit o singura carte, biblia e internetul, nu merg la spectacole si tot ce ii intereseaza este cum sa prinda auditii la un rol pe Broadway. Dar e normal. Competitia e dura si timpul e scurt, dar daca incerc sa-i directionez inspre ce inseamna adevarata calitate, se lasa prinsi. Asta imi da speranta. Aici e la fel. Credeti ca actoriii tineri sau regizorii (de toate varstele) sunt interesati sa vada ce fac eu la Opera sau in teatru? Foarte putini. E normal. Fiecare vrea sa fie celebru 15 minute, vorba lui Warholl. Nu ca tin sa ma laud, dar inca merg des la teatru; vreau sa simt pulsul din jur si am aceasta curiozitate morbida sa vad tot, chiar daca stiu ca nu o sa imi placa. Dar ma intreb “daca totusi o sa imi placa”?! (rade)

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Am remarcat cum ati cultivat de-a lungul timpului prietenii cu oameni mult mai tineri ca dvs, cum este cea cu Razvan Penescu. Cred ca aveti dincolo de prietenii din generatia dvs – dl Pintilie, dl Rebengiuc – aveti si o zona de cunostinte cu oameni cu care conversati, cu care schimbati idei, oameni foarte tineri sau si mai tineri si mai tineri.

Invat de la studentii mei la Columbia sa am o atitudine flexibila si sa fiu mereu pus sub semnul intrebarii. In atelierele de vara din Romania, primesc o doza sanatoasa de oxigen. Nu e raportul maestru-discipol, ci unul de la egal la egal, in sensul ca ne lasam surprinsi sa descoperim impreuna ceva ce nu stiam. Stanislavski spunea ca actorii trebuie sa dez-invete tot ce au invatat. Cata dreptate avea. Cum sa uit ce stiu, ce am agonisit o viata si sa accept ca in adancul fiintei, de fapt nu stiu?! Un tanar imi ofera floarea tineretii. Eu am obligatia s-o mentin proaspata si sa o inapoiez intacta. Acest transfer delicat de energii e creativ, binefacator.

Va ajuta prezenta lor, va inspira tinerii acestia cu care conversati?

Imens. Iata un exemplu: acum la repetitii la Don Giovanni, au fost des tineri care au participat la workshopuri si au dorit sa asiste. Erau entuziasti. Printre ei, o tanara regizoare Sanziana Stoican, pe care o consider poate cea mai interesanta din generatia lor. Am vazut trei lucruri pe care le-a facut si de fiecare data am fost uluit. E foarte timida si nu vorbeste mult dar simti ca ceva fierbe in ea. La Giovanni a venit zilnic. Observatiile ei au fost atat de sensibile si pertinente, ca mi-am zis: daca un singur spectator va primi ce a inteles ea, am realizat ceva!

Acum 11 ani imi spuneati ca va treziti la 5 dimineata. Tot asa devreme?

Tot insomniac sunt, da. Dorm putin.

Si ce faceti de la 5 dimineata pana la o ora decenta?

Spre deosebire de Trump nu stau pe Twitter. (rade)

Nici nu aveti cont pe Twitter.

Nu, nici pe facebook, nici pe twitter. Mi-e frica de facebook. Am o supersitie ca cineva se va strecura in viata mea interioara, o nebunie. Mi se pare ca as pierde un timp imens. Adica abia ajung sa imi folosesc timpul asa cum e, dar sa mai intru pe facebook.

Si ce faceti de la 5 dimineata? Atunci imi ziceati ca faceati yoga sau.. .

Incantatii Yoga sau meditez sau fac bicicleta la gym. Dar nu tot timpul. Acum, de exemplu, sunt atat de obosit incat nu fac nimic. Sper sa ma scol din pat sa ajung la premiera. Si acum plec la New York si o sa incep sa repet”Pescarusul” cu studentii, un nou Pescarus, al 4-lea.

In teatru tot timpul poti sa adaptezi ceva, sa schimbi ceva, o relatie vie intre tine si celalalt. Unul priveste, unul joaca. Dar amandoi trebuie sa traiasca experienta. De aceea cand Peter Brook spune ca nu exista intre scena si public nici o delimitare, al patrulea perete nu exista, ca, actori si spectatori, cu totii trebuie sa fim in acelasi pat, sa avem aceeasi experienta, este absolut necesar. Atunci plec acasa ca si cum eu am trait don Giovanni, sau don Giovanni s-a intamplat in mine. Daca doar admir decorurile, jocul actorilor, inseamna ca nu s-a intamplat in mine. Trebuie sa se intample in mine ceva. Si atunci plec poate cu o alta stare decat cand am intrat. Si asta e tot ce ne putem dori. Sa transmitem alta stare, pulsul fiintei umane, atat. Eu sunt aici, tu esti acolo si amandoi suntem in relatie ca fiinte umane, nu ca masini!

Atat. Teatrul nu poate schimba societatea, dar ne poate aminti ce inseamna sa fii uman, suta la suta uman.

miruna berescu anonimul 2017 foto dragos asaftei

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

interviuri

6 years ago

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Acest interviu a fost inregistrat la mijlocul lunii august, in ultimele zile ale celei de-a 14-a editie a festivalului de film Anonimul. O cunosc pe Miruna Berescu de multi ani, as spune – cu putina aroganta – ca ma bucur de prietenia ei. N-am avut pana anul acesta curajul sa o intreb daca imi acorda un interviu pentru ca, prietene fiind, nu voiam sa accepte doar de dragul de a nu ma supara.

Cand am intrebat si a acceptat, m-am gandit sa folosesc la maximum timpul si oportunitatea si sa intreb lucruri din bucataria unui festival de film pe care jurnalistii nu le intreaba de obicei.

Miruna e o perfectionista, un om cu o mare atentie la detalii si o generozitate rar intalnita azi, o sa va prindeti singuri din randurile urmatoare. Festivalul Anonimul, cu energia lui speciala, are multe si din bunul simt si educatia Mirunei. Sper ca acest text lung sa va inspire in munca din spatele unui festival de film/ de teatru/ de muzica.

Interviul e impartit in 3 acte, fiecare act prezinta o alta latura a personalitatii Mirunei Berescu – director de festival, familie, producator de film.

Actul 1 – Festivalul Anonimul

Iti mai aduci aminte care a fost momentul zero cand ti s-a propus sa fii director al Festivalului “Anonimul”?

Era in 2003 undeva inainte de Dakino. Atunci era Dakino in noiembrie-decembrie. Initial ne-am gandit sa facem ceva impreuna cu Dakino sau partea de scurt metraj de la Dakino sa o putem da la Anonimul. Nu era toata inflatia asta de festivaluri de orice tip. Era 2003, eram linistiti. In urmatorul an la inceput, intr-un fel a trebuit sa aleg: sa vin intr-un proiect care initial nu avea nicio sansa, credeam eu, sau sa raman la Dakino. Imi aduc aminte ca m-am gandit ca Dakino e foarte usor de continuat de oricine dintre cei cu care lucrasem si era Dan (Chisu) acolo care are o experienta extraordinara si, sincer, el a fost scoala mea de fiecare data…

Imi aduc aminte ne lasa sa ne dam cu capul de pereti in lucrurile administrative si venea la cate o sedinta si demonta tot ce propusesem, ne arata ca nu aveam niciun fel de logica, structura, niciun fel de organizare… Imi aduc aminte de o discutie legata de mese si daca ne-am gandit cat face masina de la restaurant la locul unde era filmul, Palatul Copiilor. Nu ne gandiseram.

Aveam incredere ca va fi bine cu Dakino si am ales ceva ce a fost mult mai greu, cred si care mi s-a parut fara nicio sansa.

Ai renuntat la Dakino – care este mare si acum, dar in anii aia era ceva nemaintalnit. Era locul unde veneau mintile cele mai creative, vedeai filme pe care nu aveai unde sa le mai vezi… Nu era internetul, nu veneau multe filme independente…

Da, Dakino da! Eu am ajuns la Dan printr-o intamplare! Deja incercasem asta sa vad cam cum e partea cu festivaluri cu Cosmin Manolescu un an si mi-a placut foarte, foarte mult.

Ce faceati cu Cosmin? Festivalul de dans?

Da! Bucharest Fest sau asa … Era primul festival de dans contemporan, nu prea vazusem la noi in tara.

Si de ce nu ai mai continuat?

A trebuit sa aleg intre festivalul de dans si Dakino. Eu fiind spectator – nu ca eram spectator! ma uitam la Dan ca la Dumnezeu -, fan inflacarat Dakino. Din primul an de facultate, de la 18 ani! Era singurul cu care se intampla. Oana Radu (nota mea. Astazi, manager cultural care a fost implicate in organizarea festivalului de film romanesc de la New York) si cu mine mergeam de mana dimineata, inainte sa se deschida, si plecam noaptea.

Cu un an inainte de a avea puterea sa aleg, m-a calcat Marissa Berenson pe picior (la propriu) … Eu stateam langa o usa si ea a iesit cu Dan, era o femeie ca o poveste, ma uitam fascinata.

Cand a trebuit sa aleg intre festivalul de dans al lui Cosmin si Dakino, am ales filmul pentru ca realmente era ceva ce stiam foarte bine.

Revenim la 2003, Dan Chisu ti-a facut cunostina cu Sorin Marin – dl Anonimul… Cand te-ai vazut la capatul pamantului, la Sfantu Gheorghe, ce ai zis ca faci?

Intr-un fel i-am spus ca da, inainte sa ajung aici!

Aa! Si cand ai venit si ai vazut ca era vacuta pe drum?

Era prea tarziu! (rade) Cred ca daca as fi vazut inainte, pentru ca nu arata deloc ca acum, dar deloc, m-as mai fi gandit. Noi am stat in gazda la un om. Sorin Marin a facut in Sfantu Gheorghe tot felul de tabere de creatie, pana cand si-a asezat lucrurile ca sa vada cum functioneaza. Imi aduc aminte exact care era intrarea si cum stateam in casa omului. Era o pensiune se numea “La barbosul” cred ca mai este si acum, dar este transformata.

Complexul Green Village era pe jumatate construit, era totul intr-un mare santier, iar atunci nu stiam ca se va dezvolta totul spre camping si nu spre sala de cinema.

Am fost foarte descurajata initial! Dar cu cat eram eu mai descurajata, cu atat nu puteam sa zic nimanui pentru ca oricum toata lumea era neincrezatoare… Si paream entuziasmata de ce se intampla, dar nu eram. Si nici nu am crezut ca o sa vina cineva pana aici, la capatul tarii! Apoi nu am crezut ca se poate termina totul la timp.

Un an mai tarziu, cand am venit in august in complex, am vazut totul facut la cheie. Toate constructiile si toate anexele, exact ce se vede acum, exact asa am inceput in 2004.

(Anonimul, 2017, foto Dragos Asaftei)

Dar cum explici invitatilor astora mari, mici Dumnezei ai filmului in tarile lor si chiar in lume, haideti sa veniti la capatul pamantului. Cum le explici? Sunt Miruna Berescu, am un festival la capatul pamantului… Acum e mai usor cred, pentru ca dupa 10 ani au venit multi super grei si ii mentionezi, dai credibilitate, dar la inceput ce le ziceai?

Acum e mai simplu intr-adevar pentru ca pot sa mentionez alti invitati, dar nu pun in invitatie un paragraf special ca sa ne laudam cu asta. Mai intai explic de ce cred ca e potrivit pentru invitat sa fie aici si ce experienta in raport cu spectatorii ii putem oferi.

La Peter Greenaway (primul invitat international al Anonimul – 2005) – Marcel Iures a fost calauza. Lucrase cu el si i-a scris; a fost meritul domnului Iures ca l-a convins pe Greeenaway. Noi am tot vorbit dupa acea explicandu-i ce, cum, dar cred ca era el suficient de wild sa i se para interesant.

De fapt, invitatiile le pregatesc dupa sufletul omului. Dupa ce vad in filmele lor si dupa ce ii urmaresc si vad ce interviuri dau, cum sunt si ce le-ar placea. Accentul este pe starea care o au aici, le si scriem ca suntem anti covor rosu. Daca e ceva ce ne diferentiaza de ceilalti este ca – pe langa faptul ca aici este foarte frumos si relaxant, dar asta poate au mai auzit ca mai sunt festivaluri de film in locuri frumoase -, avem ambitia asta in care omul, spectatorul si regizorul sunt in acelasi loc si fizic, dar si ca abordare. La noi totul este pe casual, pe relaxare.

Dar unde vezi tu filmele astea pe care noi nu le vedem?

Le vad pentru ca le cer sa le vad! Sunt foarte multi oameni care deja ne propun pentru partea de competitive diferite filme si, cand vad in line-up –ul lor un film care mi-ar placea pentru off competitie, il cer.

Iti trimit producatorii filmelor care au fost in festival?

Distribuitorii. Cel care are sales-ul de fapt. Si pentru cele la care cerem noi, si ne straduim foarte tare si asa, cerem de la distribuitorul roman si insistam foarte tare pentru el.

Uite spre exemplu, unde ai vazut Chronic (regia Michel Franco)?

Chronic l-am vazut la festivalul lui Cristian Mungiu (nota mea Les Films de Cannes à Bucarest). Pentru ca ma duc sa vad foarte multe filme. Nu mi l-a trimis nimeni.

Dar ce citesti? Citesti Variety, Hollywood Reporter?

Nu! Citesc cautand dupa un film sau un regizor. Dar stiu, spre exemplu, cam cine se afla in lucru acum si cu cine in echipa ca producatori/ actori din cei care ne intereseaza pe noi. Plus ca in momentul in care sunt previziunile pentru Cannes, aflam ce fac toti cei importanti pentru noi. Ii urmarim care sunt in selectie, apoi stim ca sunt in carti pentru Venetia… Cautand tot timpul, sunt lucruri care se leaga intre ele.

Intotdeauna m-am gandit ca daca omul este din ce in ce mai mare, el are incredere in niste oameni apropiati, un cerc restrans, din ce in ce mai mic. De exemplu la Loach a functionat foarte bine pentru ca l-am invitat impreuna cu scenaristul. Stiam tot ce a facut, stiam ca ei calatoresc impreuna, stiam ca, de fapt, succesul lui se datoreaza in parte si acestei colaborari. In momentul in care i-am chemat, i-am chemat pe amandoi impreuna, dar scenaristul nu a putut veni si a fost unul dintre cele mai frumoase mailuri pe care mi le-a scris!

De multe ori te-am vazut aici, cand vine invitatul, in mega emotii… Dupa 14 ani tot te mai emotionezi. De ce mai ai emotii? Care este presiunea ta? Adica omul ala a venit, nu are cum sa nu ii placa aici!

Ideea e nu sa ii placa hotelul si locul in care sta, ca asta este foarte simplu. Presiunea vine din faptul ca eu l-am chemat aici, omul acela si-a luat din timpul lui si, de regula, sunt oameni importanti, si as vrea sa ii dau inapoi ceva legat de meseria lui pentru ca de asta a venit. Adica faptul ca el e foarte multumit ca este frumos in Delta pe mine nu ma multumeste sub nicio forma si vreau sa plece cu mai mult de atat. Sigur, pe parte turistica este minunat de asta nu am nici un fel de grija in directia asta.

Dar vreau sa il fac sa se simta bine aici, cu energie luata de la oameni… Invitatii acestia vin ca sa obtina un feedback, ca sa vada in continuare cum sunt vazute filmele lor. Pentru ei e foarte important. Nu am intalnit pana acum un regizor care, indiferent de relaxarea pe care o afiseaza sau cat e de important, cat este de experimentat, sau varsta pe care o are, nu am intalnit regizor care sa nu fie super interesti de reactii, de oamenii care ies din sala.

Pentru mine e important sa stie ca l-am chemat nu pentru ca vreau eu sa ma laud cu nume prezente aici. De exemplu, la Park Chan- Wook pariul meu a fost sa vada ca undeva, intr-o cultura total diferita, sunt oameni care i-au vazut filmele de foarte multe ori, care se pot uita din nou la ele, care ii pun intrebari.

Toata lumea mi-a zis ca pleaca de aici cu energia spectatorilor si a intrebarilor si a interesului unor oameni foarte pasionati de cinema.

(alaturi de Park Chan- Wook, Anonimul 2016)

Iti spun niste nume de invitati si-mi spui, te rog, ce ai invatat din intalnirea cu ei?

Peter Greenaway?

De la Greenaway am invatat ca e in regula cateodata sa vrei sa sochezi doar de dragul de a soca si ca nu trebuie sa iei foarte in serios toate lucrurile pe care le spune oricine, oricat de important este. Si-am mai invatat ca e important sa te relaxezi un pic, sa iei lucrurile cum sunt.

Ken Loach?

La Loach este o lectie si pentru mie si sper sa fi fost si pentru altii. Pentru mine este lectia modestiei pe care nu o poate schimba nimeni. Ori e in interiorul tau, ori nu este. Modestia si rabdarea si atentia unui om care a fost, din punctul meu de vedere, agresat cu intrebarile pe care le puneam avand in vedere ca este super de stanga si a cazut intr-o tara fosta comunista aici. Rabdarea si modestia cu care a raspuns. Eram foarte la inceput atunci, au fost foarte multe lucruri pentru care am o mare admiratie pentru el, o mare admiratie! Si pentru primul lucru pe care mi l-a spus cand m-a vazut, mi-a spus ca el nu a stiut ca este clasa business ce i-am luat noi pentu avon si ca el nu merge cu business… Mi-am cerut scuze.

Nuri Bilge Ceylan?

Este preferatul meu, stii! De la el imi ramane o discutie legata de cum a devenit copilul lui – care e baiat, atunci avea vreo 6-7 ani – mana lui stanga. I se parea mult mai important sa fie mana lui stanga pentru ca e tot timpul libera, iar el s-a organizat ca seara sa aiba tot timpul sa il ajute si sa-i fie alaturi. Mi-a povestit ca, in primii trei ani, nu putea sa inteleaga deloc ce spunea copilul, spre deosebire de toti ceilalti din jurul lui si asta il enerva. Daca nu ar fi avut o nevasta foarte inteleapta, lucrurile ar fi fost si mai grele.

Mi-a povestit ca a realizat cat de importanta e cateodata rabdarea cu celalalt care nu este in acelasi ritm cu tine. Mi-a dat un raspuns la ceea ce ii povesteam din viata mea, a fost ceva destul de personal, si mi-a zis ca nu toata lumea traieste aceleasi lucruri in acelasi ritm, chiar si o familie, si ca un pic de rabdare nu strica niciodata.

Park Chan-Wook?

Felul in care se exprima era atat de exact la nuanta si am ramas, de fapt, cu tot pachetul asta de concizie. In momentul in care deschidea gura il ascultam atat de fascinata in coreeana si de abia asteptam traducerea pentru ca stiam sigur ca va spune ceva nu de dragul de a vorbi, spunea ceva ce trebuia sa auzi – ca erai sau nu de acord. Avea clar lucruri de spus pentru ca altfel nu se exprima. Tacea, pur si simplu. Mi-a mai placut ce a zis pe scena in camping inaintea proiectiei filmului lui, ca din momentul in care lasi un film pe ecran si il vad o mie de oameni, el se transforma in o mie de filme.

Exista regizori romani, stiu eu cativa care, prin participarea de la Anonimul, au prins curaj si au facut chestii mai mari dupa aceea.

Nu stiu daca neaparat din participarea de aici. Mie imi place intotdeauna sa urmaresc oamenii care au fost si pe aici cu filmele lor de debut, cu scurt metrajele lor. Tot ce stiu e ca daca e aici, sincer, are tot interesul si tot respectul nostru. Adica de la Franco la ultimul scurt-metraj, imi doresc pentru toate la fel. Daca tot a facut omul film si l-am luat in festival, pai, sa facem frumos!

Dar sunt cativa. Andrei Dascalescu care a facut Planeta Petrila acum, Daniel Sandu care are in toamna premiera cu primul lung metraj…

Daniel, da! La el ma gandeam si eu ca a fost aici la inceput. Oricum, cei tineri care sunt la inceput cred ca ar trebui sa isi doreasca si sa lupte foarte mult ca sa ajunga sa faca film. Inteleg ca marea majoritate a celor care face scurt-metraj sigur ca viseaza lung metraj. Daca as fi in locul lor, m-as simti foarte in priza, sa ma uit sa vad ce fac altii. Asta iarasi e foarte important. Eu, de exemplu, vad foarte multe filme, oriunde as fi. Ma uit la festivalurile din Bucuresti ce filme aduc, nu cred ca exista vreunul care sa nu aiba un film care ma intereseaza si sa nu ajung. Si daca tinerii ar face asta cred ca ar pleca asa mult mai multa putere, cu indarjirea de a face. Sa mergi mai departe pe drumul tau. Pe unii din ei i-am vazut foarte determinati, pe unii nu.

Tocmai de aceea si vreau cat mai mult film romanesc in Anonimul, iar cele care nu intra in competitie, incercam sa gasim o modalitate sa le aratam. Ca daca le tii in sertar…

(alaturi de mama si fiica ei; foto Alex Mazilu)

Actul 2 – Familia

Mama ta a venit vreodata la Sfantul Gheorghe sa vada festivalul?

Nu.

De ce?

Pentru ca in momentul in care sunt cu mama, ea are atentia mea. Mama are acum 76 de ani si ar fi fost destul de greu, cu un drum asa de lung, chiar si cand eram la debutul festivalului. Inceputul pentru mine, in primii ani, a fost ingrozitor. Nici nu stiam despre ce e vorba si voiam sa fac totul cat mai bine.

Dar sincer, nici nu cred ca mama isi doreste sa ma vada cum sunt primele zile sau cum sunt aici. Imi si spune ca nu isi doreste decat sa se termine ca sa ma poata intreba daca am mancat, daca sunt bine sau de cate ori am plans pe aici…

Nu cred… Plangi aici?

Da, sunt foarte emotiva.

Plangi de emotia de la film sau ca sa te descarci pentru ca ti s-a intamplat ceva?

De toate! De multe ori!

Si anul asta ai plans?

Da! De mai multe ori! Este descarcare pentru ca este foarte mult stres si e foarte multa oboseala, dar sunt si lucruri pentu care daca muncesti un an de zile si vezi ca nu iti ies cum ai planificat…

Asta este doar pentru ca pui foarte multa presiune pe tine ca sa fie totul perfect si ca iti imaginezi ca nu se poate decat in versiunea pe care ai planificat-o.

Eu vreau ca lucrurile sa fie cum trebuie, o normalitate, asta astept. Sigur ca suntem la capatul pamantului si atitudinea e foarte relaxata, dar eu nu sunt asa. Si dupa aceea mai sunt lucruri care ma deranjeaza din lucrurile pe care le zic altii. Toate nemultumirile curg la mine. Toate! Si atunci normal ca una, doua, zece lucruri adunate, mai mari sau mai mici, nici nu iti mai dai seama de la ce izbucnesti. Ma duc in camera mea si plang ca sa ma descarc. (zambeste, timid)

Am povesti auzite asa de pe la cate cineva ca atunci cand erai gravida, ai facut festivalul prin telefon cu fetele, colegele tale.

Da! A fost in anul cu Ken Loach. Eu nu am avut voie sa ma ridic din pat ultimele luni de sarcina si am stat tot timpul la orizontala, adica de pe 16 martie pana cand am nascut in iunie. Faceam si pregatirile pentru Ken Loach doar ca el fiind atat de usor sa il ai ca invitat, nu s-a intamplat nimic si a fost foarte simplu. E mai greu acum. Imi aduc aminte tot timpul ca am lasat-o acasa pe Ingrid cand avea doua luni.

Acum vor ei mai multe chestii?

Nu. La mine e mai greu acum pentru ca atunci, dupa ce am nascut, nu a fost foarte complicat cu Ingrid, ca era foarte mica.

Dar Ingrid practic a crescut cu acest festival. Ea cunoaste locul asta de cand se stie.

Asta i se pare normal. Ceea ce nu i se pare normal, si o inteleg, este cand imi zice in fiecare an ca nu sunt ca oamenii normali pentru ca eu nu am concediu vara. Concediul este dorinta ei. Eu nu mai am concediu vara de 15 ani, nici nu mai stiu cum e. Si asta o supara foarte tare.

Norocul meu fata de ea e ca nu calatoresc foarte mult la alte festivaluri – sunt oameni care fac calatorii de 2 ori pe luna sau sunt tot timpul pe drum – si faptul ca nu calatoresc foarte mult a ajutat-o sa nu aiba o parere foarte rea despre ideea de festival. Cand aude cuvantul festival, face legatura ca eu sunt ocupata si incerc cumva sa o deturnez, sa nu urasca aceasta intamplare. E o situatie pe care am mai vazut-o si la alti oameni, colegii din breasla, ca in momentul in care le spui copiilor de festival se urca pe pereti.

Sper ca Ingrid sa aiba o impresie buna despre ce fac eu.

Da, dar joaca in filme… Ele sunt in festivaluri.

Da, dar ei i s-a parut normal atunci cand a mers la filmare. Ii cunoaste atat de bine pe Dan (Chisu) sau Sorin (Marin) nu i s-a parut ceva nemaipomenit. Nu a fost niciodata in film la cineva strain pe care sa nu-l cunoasca foarte bine si, sincer, nu sunt foarte incurajatoare in aceasta directie. I s-a parut greu atunci, pe platou, ca a durat multe ore, a zis ca nu o sa mai faca, dar acum am vazut ce multumita era la premiera filmului. S-a urcat pe scena alaturi de echipa de filmare, dupa aceea a stat in al 3-lea rand, pana la sfarsitul filmului.

Ce vrea sa se faca cand o sa fie mare?

E in diferite etape. Cred ca ea nu stie inca sau nu simte asa, dar talentul ei real sunt lucrurile facute cu mana. Acum face posete, le lipeste mi le face, face agende si cred ca asta este unde se va duce pentru ca e pasiunea cea mai intinsa in timp. Ca a mai fost desenatul, actoria, medicul veterinar si alte lucruri… Ea il iubeste foarte mult pe tatal ei si el a facut liceul de arta si dupa aceea la unviersitate, sectia de design. Asta este ceea ce vrea sa faca si ea. Acum e in momentul in care ia o foaie si o impatureste si face cu ea un fel de portofel care are si inchizatoare si tot felul de lucruri pe ea si ma intreaba daca e prea mult (eu am chestia asta cu simplul, sa nu fie mult, si ma intreba daca e prea stralucitoare sau asa). Dar nu stie ca asta este, probabil, inceputul ei in meseria de design.

Dar tu ce voiai sa te faci cand erai mica?

Habar nu am, erau cu totul alte vremuri dupa cum stii, nu imi aduc aminte ce voiam inainte de 14 ani. Cred ca pur si simplu atunci aveam un singur scop al supravietuirii familiei noastre, iar dupa revolutie, cand eram la liceu, am vrut foarte mult sa fac matematica dupa cum stii, si dupa asta am vrut sa fac suedeza sau poloneza si cum tata nu m-a lasat…

Tatal tau mai traia cand ai ajuns sa faci sa lucrezi la festivalurile de filme?

La Dakino cand lucram, da.

Au venit parintii la festival in Bucuresti?

Mama venea, tata nu. Cred ca nu a venit niciodata. Avea programul lui foarte clar: la 6 in fiecare dimineata, la 4 si ceva venea de la Ministerul Transporturilor, deci nu. Singura lui preocupare, pe care stiu ca i-am spus-o pana la final, era daca am sau nu carte de munca. Era inginer, a lucrat de dinainte de a termina facultatea, deci toata viata lui, in acelasi loc si stiu ca m-a intrebat la un moment dat cand pregateam lucrarea de diploma de la ASE, daca nu as vrea sa vorbeasca, sa intrebe daca exista vreun post in Ministerul Transporturilor. Tin minte ca am ras asa de tare, iti dai seama ca aveam 22 de ani, plecasem in Franta cu o bursa, aveam cu totul altceva in minte. Am dat la un moment dat un examen la BBC si am refuzat job-ul pentru ca am fost pe locul doi. Mi s-a parut foarte enervant ca cineva sa imi spuna mie ca am fost locul doi. Nu era deloc bine ce faceam, dar asa era atunci la 22 ani, mi se parea ca poti face orice iti doresti…

Si mama cu ce se ocupa?

Mama este profesoara de latina. Vorba ei de fiecare data cand o vad, hic haec hoc, altceva nu stiu sa spun si fac un misto de ea! Eu am facut latina numai in clasa a 8-a si aveam numai note mici, mama se straduia, dar oricum am vazut-o mai putin ca profesoara de latina, decat ca profesoara de romana. Ma corecta tot timpul la felul in care vorbesc, mai face asta si acum, de aici am si eu obsesia ca lumea sa vorbeasca corect pe langa mine.

Cand faceam emisiuni la tv, o sunam. Asta se mai intampla si acum cand ma mai duc la radio Guerilla sa promovez festivalul, o sun si o intreb daca a fost bine.

Cu domnul Parvu (nota mea. partenerul ei, regizorul Emanuel Parvu) te-ai cunoscut aici, nu ?

Nu. Adica el zice ca ne-am cunoscut aici, dar nu-mi aduc aminte. Cand l-am cunoscut eram la Dakino la o gala de deschidere.

Acum te afli in situatia in care vezi si munca unui artist foarte de aproape pentru ca il ai acasa, dar trebuie sa si lucrezi cu el. Sa traiesti cu el si sa lucrezi cu el.

Partea asta cu trebuie… (rade) Asa e situatia, dar nu trebuie… De altfel sunt separate nu numai aici. Oamenii de aici, fetele cu care lucrez sunt prietenele mele, dar munca nu are nicio legatura cu prietenia noastra. Si ele spre mine la fel, lucrurile sunt separate natural, de la inceput, nu e ca si cum ma gandesc la asta. Lucrurile casnice sunt casnice, celelalte sunt de munca.

Oamenii de obicei mai amesteca lucrurile astea

Pai si eu le amestec ca nu am cum, doar ca incerc pe cat se poate sa le tin separate pentru ca sunt foarte diferite. Dar uite, spre exemplu, din partea celalta, lucrurile nu se vad asa. Lui i se pare complet altfel, iar eu asa lucrez. Am avut dispute mari legate de cum se lucreaza, daca esti producator, cu un regizor. Eu nu am mai facut, dar cum cred ca pot eu sa lucrez se rezuma simplu: daca tie nu iti serveste, ne ducem acasa.

(alaturi de regizorul Emanuel Parvu pe covorul rosu al festvalului de film de la Sarajevo, august 2017)

Actul 3 – Producatorul de film

Cum ai luat decizia sa treci la productia de film si sa-l ajuti pe domnul Parvu la primul lui lung metraj, ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”?

Lucra la film si am realizat ca trebuie sa filmeze intr-o perioada anume a anului, ca trebuia in martie sau deloc. Asa am intrat intr-un bulgare pe care nu l-am mai putut opri. Nu a fost o intelegere, nu am stat la o masa – auzi, nu te supara, vrei sa producem asta, sa fii producator? A fost o chestie in care nu am mai putut, nu ca as fi vrut dar nu mai aveam cum sa ma opun. A fost greu pentru noi, pentru toata lumea din zona mea sa zicem, pentru ca ne-am trezit in cel mai greu tip de productie pana la urma. E cineva care ne-a spus ca am facut 3in1 de la inceput. Pe langa faptul ca noi nu mai facuseram niciodata, am facut film cu deplasare, fara niciun ban si in cele mai grele conditii posibile, adica frig si mizerie! Astea sunt cele trei… iarna, deplasare si fara bani.

Tu, ca producator, la acest film care acum e in competitie la festivalul de film de la Sarajevo, ai avut vreun cuvant de spus pe scenario, de exemplu? Adica te-ai purtat ca un producator?

Nici nu a trebuit sa ma port ca un producator, pentru ca nu imi dau seama cum trebuie sa se poarte un producator, dar inteleg ca se impart categoriile de producator si regizor – cel care permite sau nu sa te implici direct. E ca in orice relatie. Eu cred foarte mult in producatorul implicat din toate punctele de vedere. Sigur ca trebuie sa sustii orice tip de demers pe care il vrea regizorul, dar pe de alta parte sunt lucruri de spus astfel incat filmul sa nu se duca in alta directie.

Cred ca parerile trebuie spuse profesionist si trebuie sa te si tii de ele pana in momentul in care regizorul hotaraste. Dar au fost chestiuni mai importante in care am discutat si in ciuda a tot ceea ce am spus, si eu si poate si altii, Emanuel a facut asa cum a crezut.

Cred ca asa trebuie sa faca pana la final.

Oricum ati fost ca in familie…

Da! Doar ca de acum putem sa ne mai divizam putin. Adica putem sa ne tinem fiecare de meseria lui.

La voi pe platourile de filmare a fost cel mai evident ca filmele romanesti se fac pe prietenie. Jumatate din oamenii care au venit sa filmeze, au venit pe prietenie. I-ati sunati si le-ati zis, haideti.

Mai mult de jumatate! Exista oamenii de la tehnic care trebuiau platiti, dar in rest nu pot sa dau foarte multe alte exemple. Asta zic, dar a fost o data. La urmatorul vom lucra profesionist la finantari, la echipa, la scenario, tot.

O sa ai emotii pentru Sarajevo?

Pai da! (rade).

Dar stii ca sunt 7 filme alese si, practic faptul ca esti selectionat in competitie, e ca un premiu in sine. Nu are ce sa fie rau!

Pai nu neaparat de rau… Vorbeam si cu Michel Franco ca in momentul in care citeste cronicile se consuma. Adica trebuie sa fii pregatit pentru reactii si ca inceputul este intotdeauna foarte greu. Depinde dupa aceea cum iti construiesti propria ta personalitate. Nimanui nu ii face placere sa citeasca niste gogomanii despre un film pe care l-a scris si vede ca nu are nicio legatura ceea ce se scrie despre el. Trebuie sa ne pregatim toti si pentru partea asta: nu stim cum va primi lumea filmul.

Orice act artistic pus in spatiu public este cum ti-ai dus copilul la scoala. Cand il lasi acolo, se descurca singur.

Pai eu am plans! La copilul meu inteleg pentru ca e al meu, dar aici e copilul multora, mai ales ca e copilul lui Parvu. De asta am emotii.

La mine bucuria e abia dupa. Nu stiu daca e de bine, sau nu. Dupa ce a plecat Franco am inceput sa ma bucur de el, dupa ce s-a terminat festivalul m-am bucurat cum a iesit, dupa ce o sa vin la Sarajevo, o sa ma bucur.

Festivalul de Film de la Sarajevo a avut loc la o saptamana distanta de la realizarea acestui interviu. Filmul ”Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” s-a intors acasa cu doua premii: cel mai bun regizor (Emanuel Parvu) si cel mai bun actor (Serban Pavlu). Filmul intra in cinematografele noastre la inceputul anului viitor.

Anonimul 2017 Interviu Michel Franco – Sa ai curaj cand esti tanar sa incerci orice…

filme simpainterviuri

6 years ago

Anonimul 2017 Interviu Michel Franco – Sa ai curaj cand esti tanar sa incerci orice…

In randurile urmatoare veti afla povestea unuia dintre cei mai premiati regizori mexicani ai momentului, Michel Franco, si veti descoperi ca oricat de mare ai fi, oricat de multe premii ai lua, bucuria ta adevarata va veni de la cei apropiati.

E o poveste emotionanta despre un om care vrea sa arate lumii – prin povesti socante, care te bantuie – dragostea din fiecare familie.
(cover photo Dragos Asaftei pentru Anonimul 2017)
*

In ultimii ani, regizorii mexicani au cucerit lumea si daca e sa spun doar cateva nume dintre veterani – Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu, Guillermo del Toro, Carlos Reygadas – intelegeti exact cum stau lucrurile. In partea super comericiala a filmului, mexicanii se pot lauda cu castigarea oscarului pentru cel mai bun regizor in doi ani consecutivi – Curan pentru Gravity, urmat de Inarritu pentru Birdman, iar in partea mai „arty” a lucrurilor la festivalul de la Cannes au fost ceva premii date mexicanilor.

Poate cel mai rasfatat dintre premiatii de la Cannes, Michel Franco (4 filme realizate, toate 4 prezente in selectie la Cannes) a fost invitatul special al Festivalului de film Anonimul, editia 2017, iar spectatorii au putut sa-i vada toate filmele si sa discute pe larg cu el la un masterclass.

Toate filmele lui Franco sunt tulburatoare si vorbesc despre disfunctionalitati sau traume din interiorul familiilor (la sfarsitul interviului veti gasi prezentarile filmelor), dar ceea ce face Franco e sa puna emotiile oamenilor intr-o oglinda foarte fina, chiar daca uneori e frustra, pentru a-ti arata cum si de ce gandesc personajele in felul in care e ghidata actiunea.

Inainte de a citi cele de mai jos e important de stiut ca Michel Franco are 2 surori, cea mica face filme documentare si au lucrat impreuna la un proiect in care au imbinat realul cu fictiunea intr-o poveste despre copiii strazii.

Ce e special in familia voastra de faceti film si tu si sora ta?

Probabil ca surorii mele i-ar placea sa spun, dar cum nu e aici, am sa o spun: nu cred ca sora mea ar fi facut filme daca nu incepeam eu.

Pentru ca atunci cam am inceput sa ma gandesc sa fac filme, pe la 16-17 ani, ea avea 11 ani si nu mai era nimeni in familie care sa se gandeasca la asa ceva.

Tatal meu nu are nicio legatura cu artele. Vine dintr-o familie foarte conservatoare. Tata face costume pentru barbati. El si mama s-au casatorit cand avea 23 de ani, iar ea avea 18. Tata venea dintr-o familie foarte saraca, a reuntat la scoala cand avea 12 ani. Era cel mai mare dintre cei 7 frati asa ca trebuia sa munceasca ca sa-si ajute familia. Mama era cea mai mica dintr-o familie cu 7 frati, si familia ei era foarte saraca. Nu erau intelectuali in familia noastra, nu erau artisti, nu era nimic, dar chiar si asa am avut modele frumoase.

Imi amintesc din copilarie ca tata citea mereu cate o carte si chiar intentiona sa scrie una, dar nu era un intelectual, nu transmitea niciodata lucrurile intr-un mod foarte rafinat, ci frust, exact. Obisnuiesc sa spun ca el a plecat de la 0 a ajuns la 10, in termeni de business. Il admir enorm pe tata.

Dar i-am spus ca nu pot sa stau la acelasi nivel ca el, ca imi doresc sa fac mai mult decat a facut el, mi-a dat oportunitatea sa invat si am avut libertatea sa aleg ce vreau sa fac in viata cu tot ce am acumulat. Iar datoria mea de fiu al lui e sa urc de la 10 la 100.

Si totusi de ce te-ai dus sa studiezi comunicare si nu regie?

De la inceput am fost foarte ambitios si am vrut sa fac ceva diferit chiar si in studii. Am studiat comunicarea pentru ca sunt doar doua scoli de film in Mexic. De multe ori nu te accepta decat daca ai facut ceva in lumea filmului, asa ca multi student au in jur de 28 de ani cand ajung sa intre la aceasta facultate. Examenul e foarte dur si se spune ca profesorilor de acolo le place sa-si umileasca studentii, sa-i intrebe lucruri stranii.

Chiar daca as fi dat examen acolo, n-as fi intrat pentru ca nu ma incadram profilului. In plus nu m-am simtit niciodata parte din lumea intelectuala si nici macar nu stiu exact ce e in aceasta scoala, doar am auzit povesti. M-am gandit ca daca fac comunicare pot sa lucrez in publicitate, dar nu mi-am placut deloc. In publicitate regizorul e doar inca unul din echipa pentru ca, de fapt, el trebuie sa ia in calcul opiniile tuturor celor implicati.

De asta ai ajuns sa faci videoclipuri?

Am facut cateva videoclipuri, mai ales pentru un prieten, Felix da Housecat, un DJ american care mi-a dat libertatea sa fac orice voiam…

Dar nu era chiar ceea ce as fi facut o viata pentru ca atunci cand faci un videoclip trebuie sa servesti unui scop, sa insotesti o muzica. Nimic nu se compara cu a-mi crea si am produce propriile mele povesti.

Unora le place sa regizeze, sa dea indicatii sa filmeze pe set. Mie nu-mi place sa filmez. Imi place sa scriu povestea si sa o fac sa devina realitate, imi place partea conceptuala.

Dar sa filmezi, pentru mine, e oribil.

Pentru ca iti faci viata grea alegand sa filmezi cronologic si te intorci la locatii dupa cum se schimba povestea, in loc sa tragi tot ce ai de tras o data in acelasi loc.

Nu-mi fac viata mai grea daca filmez cronologic, din contra, imi ajut firul narativ si actorii. Si am invatat sa ma ocup de productie ca sa am cele mai mici preturi. Producatorii sunt obisnuiti sa cheltuie o gramada de bani pentru o locatie o singura zi. Managerul de locatie o cauta si negociaza, toti vor sa faca un business… Eu am eliminat partile astea din echipa, fac eu negocierea, caut locuri normale si le spun proprietarilor ca as vrea sa filmez acolo. Si obtin mereu mai putini bani.

Toate filmele tale vorbesc despre chestiuni grele din interiorul unei familii. Ramanand la familia ta…

Vrei sa stii daca sunt in familia mea chestiuni grele? Sigur ca sunt, in orice familie sunt…

Nu nu, nu vreau sa fiu atat de indiscreta. Voiam doar sa stiu ce reactii au avut parintii tai cand au vazut filmele…

Parintii mei au divortat cand eu aveam 18-19 ani. Si ca orice divort n-a fost unul dragut. A fost foarte greu pentru mine. Pentru multi ani mama si tata nu si-au mai vorbit.

Cand am avut primul film in Cannes in 2009, toata lumea a fost foarte fericita pentru ca nimeni se gandea ca la primul meu film am sa fiu selectionat la Cannes. Asa ca surorile mele au decis ca vin sa ma vada, dar acolo la Cannes am avut bucuria sa vad ca si parintii mei decisesera sa vina. Calatorisera impreuna dupa multi ani, au luat cina impreuna si, dupa festival, au mers la Paris au vazut un meci la Roland Garros.

Intr-un fel e amuzant ca am facut un film atat de dur despre familie si mi-am adus familia impreuna, din nou, dupa multi ani. Dar a fost cel mai frumos premiu pe care puteam sa-l primesc pentru munca mea.

Si acum e o traditie. Muncesc sa am mai multe filme la Cannes, pentru ca ei vin impreuna sa-mi vada filmul. (rade)

Dar pentru ca ai facut 4 filme si toate au fost la Cannes, cand incepi un proiect nou simti o presiune stiind ca vei fi judecat?

Nu simt nicio presiune cand ma apuc sa fac alt film si sa-ti spun de ce. Daca as fi asteptat 5-6 ani intre filme, poate ca ar fi fost o presiune. Daca as fi lasat mai mult timp intre filme, probabil ca mi-ar fi fost frica sa fac ceva diferit. Poate ca mi-as fi spus “hai sa ma intorc la ce stiu ca merge”

De fapt, fiecare film pe care-l fac este o reactie la filmul precedent, Chronic are putine replici pentru ca Lucia are foarte multe, April are din nou multe replici pentru ca venea dupa Chronic.

Ce scriu acum e o reactie de la April’s Daughter, dar nu la premiu. Niciodata nu ma gandesc la premiu sau la oamenii care m-ar putea aprecia. Intotdeauna stiu care va fi urmatorul film, inainte de a-l termina pe cel la care lucrez. Stiu exact ce vrea sa fac si de ce, chiar daca se chimba foarte foarte mult pe parcursul procesului de scriere.

Pentru ca ai amintit de Chronic, am citit ca urmatorul tau film va fi din nou cu Tim Roth in distributie. E adevarat?

Vorbesc constant cu Tim Roth despre a lucra din nou impreuna. Ne tot spunem ca trebuie sa gasim doua saptamani linistite, sa oprim telefoanele si sa lucram impreuna. N-am apucat.

Dar asta nu inseamna ca nu e posibil sa fie in viitorul meu film. Inca scriu la scenariu si e posibil sa scriu ceva pentru el, chiar daca vom filma in Mexic. Desi, e important sa spun asta: nu voi sacrifica povestea doar de dragul de a-l avea pe Tim Roth in film. Dar in viitorul film ar putea fi, are sens sa fie acolo dupa cum e povestea.

Ce vreau sa adaug ca e foarte frumos la Tim faptul ca accepta orice ii ofer sa joace.

Pentru o persoana care a studiat comunicare, a facut publicitate si videoclipuri, care face filme super distribuite international, am fost uimita sa vad ca nu ai cont de facebook, ca twiterul nu mai up datat de multi ani…

Am avut candva facebook si l-am inchis, iat contul de twitter nu-l mai folosesc de 5 ani.

Facebook-ul ma distragea foarte mult. Imi place comunicarea adevarata, conversatia cu doi oameni fata in fata. Incerc sa elimin orice altceva.

Procesul de scriere – care e cel mai important pentru mine – e o actiune foarte introspectiva. Imi place partea aceea introspectiva, chiar daca sunt o persoana foarte sociabila. Imi plac oamenii si sa petrec timp cu ei. In schimb nu-mi place contactul virtual cu oamenii si nu-mi place sa petrec timp mult conversand cu oameni pe care nu-I stiu. Oameni care adesea tot ce vor sa faca este sa te provoace, si spun lucruri rele.

Si ma distrag de la ce fac. E foarte greu sa-mi gasesc concentrarea. Cand gandesc si scriu la un scenariu e ca procesul de meditatie. Nu meditez, nu fac yoga si nu sunt religios, dar cand oamenii vorbesc despre meditatie, le spun adesea – e cam la fel cu procesul de scriere. Pentru ca atunci cand scriu devin obsedat de poveste, de structur ei, de implicatiile ei si inlatur orice alt gand din mintea mea.

Asa ca nu vreau sa stric aceasta concentrare cu twitter sau Instagram. In plus, orice vreau sa spun pun in filmele mele.

Aici la Anonimul te-am vazut conversand des cu tineri care voiau sa-ti stie parerea despre ideile lor in cinema. Ce sfat i-ai da unui tanar care vrea sa incerce sa faca film?

Pentru mine la inceput totul a fost greu dar in acelasi timp nu am stat sa analiz cat de greu imi e. Am mers pe incercari. Si tata mereu mi-a spus – nu e realistic sa vrei sa fii regizor, dar esti tanar, incearca, greseste si apoi treci sa faci o meserie.

Vorbele acestea nu m-au descurajat ci m-au facut constient ca atunci cand esti tar e mai usor sa faci lucruri pentru ca ti se permite sa gresesti.

Asa ca sfatul pe care l-as da tinerilor este “nu va ganditi ca aveti mult timp in fata pentru ca sunteti tineri. Trageti tare si incercati sa faceti cat mai multe acum cand sunteti tineri pentru ca vi se va permite sa gresiti.”

In plus cand esti tanar si oamenii vad ca te lputi sa faci ceva iti deschid usile si se uita intelegatori la tine. Cand ai 30-35 ani , esti tot tanar, dar oamenii deja incep sa se uite la tine intr-un mod mai analitic.

Asa ca sfatul meu e asta “sa aiba curaj sa faca multe lucruri chiar daca stiu ca la unele vor gresi. Pentru ca vor invata din ele”

***

Michel Franco are 37 de ani. Are 4 filme regizate si scrise de el si – cum spuneam- toate au fost prezente la Festivalul de film de la Cannes. Este detinatorul premiului sectiunii Un certain Regard in 2012 pentru filmul After Lucia, iar in 2015 filmul sau Chronic (cu Tim Roth in rolul principal) a prmit premiul pentru cel mai bun scenariu.

Iata mai jos mici synopsis-uri ale filmelor sale pe care vi le recomand din inima.

Daniel& Ana povestea a doi frati care sunt rapiti si pusi sa faca sex in fata camerelor de luat vederi.

After Lucia este povestea unei familii – tata si fiica – care supravietuieste mortii mamei(sotiei) si isi consuma propriile drame purtati de noile evenimente din vietile lor: fiica face sex cu un coleg la o petrecere, iar colegul filmeaza si arata intregii scoli, transpormand-o pe fata in victima bullyingului intregii scoli. Tatal isi traieste depresia profunda de dupa moartea mamei.

Chronic – este povestea unui asistent (Tim Roth) care are in grija bolnavii aflati pe moarte.

April’s Daughter este povestea relatiei dintre o mama si fiica sa adolescenta care tocmai a devenit la randul sau mama.
Filmul va putea fi vazut si la Bucuresti, in cadrul retrospectivei Anonimul 14, in perioada 1-3 septembrie.

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

interviuri

6 years ago

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

Ieri dupa amiaza, la TIFF, a fost lansarea filmului Sieranevada pe BluRay, intr-o editie de colectie, care include si o carte cu fotografiile realizate de regizorul Cristi Puiu pentru a gasi cea mai potrivita imagine pentru afisul filmului sau.

Filmul, aflat in Selectia oficiala la Cannes anul trecut, este povestea unui medic care merge la parastasul tatalui sau si, fata in fata cu angoasele rudelor, se confrunta cu propriile frici legate de moarte, de supravietuirea zilnica, de rutina care macina si care judeca.

Lansarea pe BluRay a beneficiat si de participarea regizorului Cristi Puiu la o intalnire cu publicul, moderata de Mihnea Maruta.

M-am uitat cu multa atentie la Cristi Puiu in timpul intrebarilor de la lansare si mi s-a parut a fi un om care stie ca nu va putea descrie niciodata in cuvinte intreaga lume din mintea sa legata de o stare sau o intamplare. Avea momente in care cauta – cu pauze generoase – un cuvant cat mai aproape de simtirea sa si, pentru ca i se parea ca nu-l gaseste, gesturile mainilor sale aratau incordare… suparare.

La sfarsitul lansarii am avut privilegiul unei scurte intalniri, asa ca l-am intrebat despre asta.

Uitandu-ma la dialogul de mai devreme din prezentarea bluray-ului Sieranevada, m-am gandit ca sunteti foarte aspru cu dvs…

Aspru? Nu sunt aspru, sunt realist… (pauza) Si nu suficient!

Iata ca ati facut si o completare – ”si nu suficient!”. Desigur, nici nu pare ca puneti presiune pe dvs…:)

Nu, dar asa functioneaza mintea mea, in timp ce apare enuntul, apare si contraenuntul.

Dar de fiecare data cand nu gaseati cuvantul exact care sa descrie starea din mintea dvs, va pedepseati… Era un gest care arata ca sunteti suparat pe dvs pentru ca nu ne puteti explica in miime de microni gandul dvs.

Dar nu e o pedeapsa, e doar procesul natural de cautare, de aflare a cuvintelor potrivite.

Si nu vi se pare ca puneti o presiune foarte mare pe dvs?

Absolut deloc! Asta este natura mea, pentru altii poate ca pare asa, dar asta este natura mea. E vorba despre a trai la timpul prezent, iar oamenii ma pot judeca cum socotesc ei. Pana la urma fiecare plateste pentru ceea ce face.

Mie mi se pare ca e infinit mai important ca, in viata asta scurta pe care o avem, sa ne acordam aceasta libertate de a trai la timpul prezent. Nu de a veni cu lectiile facute de acasa. Pare ca e acolo o falsificare sinistra, a propriei tale personalitati a propriei tale fiinte. Propriul suflet.

Pe de alta parte mi se pare ca exista o smerenie in dvs pentru ceea e inseamna a fi regizor, la nivelul aspirational a ceea ce inteleget dv prin a fi regizor, dar exista in dvs si incapatanarea de a face lucrurile doar in felul in care stiti ca va reprezinta. Cum se impaca aceste doua stari?

Nu stiu daca am un respect mai mare pentru meseria de regizor decat am pentru meseria de gunoier, cred ca le respect in egala masura. Ceea ce respect cu adevarat este lucrul bine facut. Ceea ce respect dincolo de lucrul bine facut este aceasta stare de prezenta. Obiectele care rezulta din racordarea noastra, a mea, la cosmos, la viata, pot fi – si sansele sunt foarte mari – imperfecte, neimplinite. Sau pe moment implinite, sa le socotesti implinite…

Si pentru ca mereu la Cristi Puiu e vorba despre lucrul bine facut, Sieranevada a iesit pe Bluray, nu pe DVD (chiar daca asta i-a redus dintre spectatori, dar i-a mentinut standardul de calitate), are cartea cu fotografiile pe care regizorul le-a facut prin Bucuresti – 979 fotografii -, un interviu cu regizorul (ca un omagiu de a da inapoi catre cei interesati din ce a invatat la randul sau din cartile cu interviuri ale marilor regizori), dar si un detaliu fin si unic: cate un fragment scris de mana de Cristi Puiu din scenariul filmului. Fiecare pachet are citatul sau scris de regizor.

In scurta noastra conversatie, post lansarea Bluray-ului, l-am intrebat daca – in dorinta de a face lucrurile cat mai aproape de perfectiune – nu sufera mai tarziu, peste ani, cand se gandeste ca poate s-ar fi putut si mai bine.

Asta se intampla cand esti tanar doar. Dupa ce cresti putin, suferinta se diminueaza.

Stiti cum e… Daca esti onest cu tine insuti, daca nu te lasi pacalit de propriile tale fictiuni, atunci vei gasi beneficiul acestui proces, care la prima vedere pare sa fie un exercitiu inutil. Energofag. Pentru ca e foarte multa energie care se pierde acolo. Dar in realitate eu socotesc ca este singurul lucru cu adevarat important: ai o viata, ti s-a dat acest parcurs, moartea e acolo pentru noi toti, iar visele pe care le pui tu pe fel de fel de impliniri, realizari sunt niste pacaleli. In mod autentic niste pacaleli, daca esti onest cu tine insuti si daca te examinezi cu seriozitate.

Daca vrei sa stai in jocul asta al povestilor frumoase despre tine insuti n-ai decat. Pe mine nu ma intereseaza lucrul asta!

Da, dar traim intr-o lume care pune – si isi pune – foarte repede etichete, iar dvs va expuneti prin filme intr-un mod foarte foarte vulnerabil – va prezentati angoasele, fricile…

Stiti cum e? Eu fac un drum si le povestesc oamenilor despre ce vad eu pe drumul meu. Mi se pare obligatoriu pentru mine si, mai mult decat atat, mi se pare obligatoriu ca toti ceilalti sa o faca.

Dar cand cititi cronicile? Pentru ca ele pun etichete…

Ma bufneste rasul…

Pun etichete unor lucruri dupa cum stie fiecare, iar dvs pretuiti semnificatia in esenta a fiecarui cuvant la alt nivel…

Eu pretuiesc responsabilitatea foarte mult, iar eu nu ma ridic la inaltimea exigentelor mele, sa stiti…

Daca e sa vorbim doar despre film – lasand la o parte faptul ca traim intr-o lume in care etichete se afla in libertate, fiecare tranteste cate o eticheta dupa ce-i trazneste -, dar noi traim intr-o lume in care educatia a facut posibil acest lucru. Ca absolut oricine sa socoteasca ca se pricepe la arta si la frumos. Si asta vine din scoala pentru ca oamenii care aveau 10 la matematica si la romana, aveau 10 by defaut si la muzica si la desen.

Si atunci tu incepi viata cu constiinta foarte clara ”Cum, nu stiu eu ce e frumos?!”

Mi-a zis cineva ca a vazut filmul meu, doar doua ore si jumatate, si ca a iesit pentru ca nu i-a placut deloc.

I-am raspuns – “ok”.

A continuat – „nu vreti sa va pun de ce nu mi-a placut?”

„Nu, nu vreau.”

A insistat ”Ba da, de ce, chiar nu vreti?!”

„Cu ce va ocupati?”

„Sunt avocat.”

„Si dvs ati vrea sa stiti ce cred eu, neavizat despre ceea ce faceti dvs ca avocat?!”

„Pai nu, dar avocatura este altceva… nu puteti…”

„Dar dvs puteti?”

„Pai nu faceti filme pentru noi?”

Mi s-a parut foare interesant ca oamenii aleg foarte usor sa gandeasca ca ”domne, daca imi place mancarea din restaurantul asta, sigur pot fi bucatar. Nu e asa…”

Din perpectiva aceasta, oricine scrie in online se da cu parerea, are o comunitate si se crede un mic dumnezeu…

Da, dar online-ul e o planeta pe care eu nu o vizitez.

Ispita de a fi dumnezeu ii bantuie pe multi, nu doar pe oamenii care se misca in online. Si un bucatar e poate simti dumnezeu la el in bucatarie… E bine? Nu e bine!

Dar cei din online primesc mai mult feedback , intr-o cantiatte mai mare…

Dar e real?

Nu e.

Pai si atunci….

Sunt insa foarte multi care, odata ce au un telefon si filmeaza cu el, se simt regizori…

Mi se pare ca este obligatoriu ca fiecare sa-si poarte crucea. Ajungem sa devenim victimele propriilor noastre minciuni. Si asta e…

Pentru fotografiile pe care le-a realizat cautand cadrul care sa exprime starea filmului, regizorul s-a plimbat de la est la vest prin Bucuresti intr-un periplu care are radacinile in copilaria sa. „Am plecat de la cimitirul Marcuta din Pantelimon, am trecut pe acasa, prin Balta Alba prin Ozana, pe la maica-mea, apoi pe acasa pe la noi, pe Polona, in centru, Dorobanti, Piata Victoriei, Lacul morii, m-am abatut un pic spre sud – am vrut sa ajung prin Berceni pentru ca acolo stateau mamaia si tataia si acolo am copilarit.”. Cadrul ales e de la Lacul Morii, un loc unde inainte de a fi lac a fost un cimitir care a fost stramutat in anii de comunism.

Pare ca a documentat Bucurestiul sau, drumul sau in viata prin Bucuresti, inchizand un cerc.

De altfel regizorul s-a reintors la pictura dupa foarte multi ani, si-a inchiriat un atelier in Bucuresti si picteaza din nou, semn al unor alte cercuri care se inchid cumva in viata sa.

In intalnirea noastra, cand am vorbit despre lucrul bine facut in regie, Cristi Puiu a ripostat scurt la momentul in care ii spuneam ca astazi oricine poate sa fie regizor.

Uite, eu sunt un diletant, intelegeti?

Va alintati…

Nu. Ma bizui pe un enunt foarte limpede… Imi place sa ma bucur si caut placerea, delectarea, de acolo vine dilectant… Si ma intereseaza sa nu cad in capcana structurilor fabricate de mintile oamenilor. Iar cinema-ul este o structura de felul asta… sau pictura…

Teritoriile pe care le-am explorat, le-am explorat aproximativ pentru ca ceea ce se petrece in relatia pe care eu o am cu lumea…

Oamenii care se specializeaza intr-un domeniu ajung sa fie cerberi in domenul respectiv. Eu nu vreau sa fiu un cerber. Daca cineva vrea sa faca un film, usa e deschisa, ii invit pe toti sa faca film… Unul de la mine din cartier a vazut Marfa si banii si-a zis ” ce p..a mea, cum a pus asta camera pot sa fac si eu…”

Dar ia-o si fa si tu.

Asta vine din nesuguranta pentru ca nu primim raspunsurile pe care nici nu stim ca le cautam. Suntem stapaniti de frica si asta ne consuma pe de-a intregul. Progresiv, ajungem sa fim victimele propriilor noastre frici…

In excursia aceasta lunga prin Bucuresti pentru fotografia pentru afis, n-ati gasit si intamplari care sa va aduca o raza de bucurie? Un zambet? Stiu ca starea pe care o cautati era in directia opusa, dar ma intreb daca viata nu v-a pus si un zambet pe drumul acela, intamplator.

Cred ca fiecare fotografie contine ceva frumos. Nu vreau sa cad in capcana cliseistica, dar frumusetea e in the eye of the behoder… Cred ca e important ce se intampla in mintea privitorului.

Eu nu pot sa fac drumul pe care-l face cel care se uita la fotografiile pe care le-am facu eu, nici un autor nu o sa faca drumul pe care-l fac eu din pozitia de cititor, de spectator.

Cand am transcris discutia noastra mi-am dat seama ca nu am rostit decat doua dintre intrebarile pe care le pregatisem. Fusesem atat de surprinsa de lupta lui Cristi Puiu de a sta in prezent si de a nu se amagi, de a se auto-contra (in ceea ce mie mi se pare a fi multa presiune pe sine), incat m-am dus cu valul, am trait in prezent, si-am vorbit alte lucruri. Si mi s-a parut interesant cum, desi mi-a dat de la inceput cheia gandirii sale –„dupa ce spun un enunt, in mintea mea apare imediat si contra enuntul”, cand a vorbit despre dilentantism prima mea reactie, in moment, a fost „va alintati”… Asta dupa ce incepusem prin a spune ca e foarte aspru cu sine:)

Drumul meu in conversatia cu domnia sa a fost probabil si despre cum si eu pun etichete si despre ce mai am de invatat din viata in intalnirea cu ceilalti. De asta finalul discutiei noastre mi s-a parut – post factum – un moment de mentorat.

Un lucru mi se pare important, dincolo de absolut orice…

Sunt multe lucruri pe care nu le poti preda si nu le poti invata. Pasiunea nu se invata. Si nu exista profesori care sa-i invete pe studenti sa fie pasionati.

Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte. Asta e cel mai important lucru… Nu poti face film, din pozitia de regizor daca nu-i iubesti pe oameni, desi sunt foarte multe filme facute de regizori care nu-i iubesc pe oameni. Dar pentru mine alea nu mai exista. Adica le inregistrez prezenta, dar nu ma intereseaza. Cand regizorul se suie la amvon si predica: „uite, asa stau lucrurile.”

Oare?!

Sieranevada pe DVD poate fi gasita in magazinele de specialitate, a aparut in editie limitata de 979 exemplare, fiecare box contine si un fragment de scenariu, transcris de regizor. Fotografiile realizate de Cristi Puiu pot fi vazute in prima sa expozitie dupa 1993 incoace la Galeria BARIL (Fabrica de Chibrituri, 9A) in Cluj.

Proiectul pe bluray a fost realizat cu sprijinul Raiffeisen care de 4 ani este partenerul oficial al Zilelor filmului romanesc la TIFF si care ne face mereu #poftadefilmebune.

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

diverseinterviuri

9 years ago

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

Anamaria Marinca e in categoria actorilor romani cu o cariera internationala solida care creste de la an la an. Noi, ca spectatori, ne bucuram de succesele lor cu un fel de patriotism pe care ni-l revendicam si la victoriile sportivilor, dar stim putin, foarte putin despre eforturile si sacrificiile pe care acesti oameni speciali le fac ca sa-si urmeze visurile.

Anamaria Marinca e din categoria oamenilor care fac totul cu multa discretie si modestie. Sau, mai degraba, cu respect si smerenie, pentru ca Anamaria isi cunoaste valoarea, are incredere in fortele ei, dar nu face “parada” de asta.

De la premiul la Cannes pentru 4 luni, 3 saptamini si 2 zile (filmul regizat si scris de Cristian Mungiu), Anamaria Marinca a jucat in Five Minutes of Heaven (2009) unde l-a avut partener pe Liam Neeson, in Storm (unde i-a fost colega Kerry Fox), in serii britanice de televiziune ( Wallander – cu Kenneth Branagh protagonist, Holby City, Silent Witness sau The Missing, nominalizat la Globurile de Aur 2015 ), sau in Europa Report si Fury (unde il are partener pe Brad Pitt).

In interviul de mai jos, Anamaria Marinca anunta doua noi proiecte, dar ne da si o veste buna pentru orgoliul si patriotismul nostru subiectiv: in toamna va lucra si la un film romanesc.

Cititi-o printre rindurile raspunsurilor sale, va rog. In spatiile dintre cuvinte e o femeie cu un caracter foarte frumos, cu o educatie solida si cu o rigoare a meseriei de la care toti avem de invatat.

In urma cu citiva ani, cind am publicat in Tabu – revista pe care o manageruiam atunci – un interviu realizat de Ana Maria Onisei cu tine protagonista, vorbeai despre faptul ca nu ai simtit dificultati de adaptare in Anglia. Acum privind parcursul tau, mi se pare ca ai construit incet , sigur, in pasi mici dar frumosi, pina ai ajuns la productii nominalizate la Globurile de aur si, sper, Oscar cu Fury. Ai avut un ”plan de bataie”, o strategie?

O, da. Nu stiu, insa, cum se face ca lucrurile nu se intampla chiar cum vreau eu. Asa ca relatia mea cu destinul propriu ramane … palpitanta.

Imi imaginez ca au fost si momente grele pentru ca ai o meserie in care o iei cu fiecare nou job/ rol de la zero, cu ce te motivezi si te incarci in momentele dintre proiecte?

Petrec cat pot de mult timp cu familia. Mai ales cu cei mici. Imi place si cand sunt singura.Si nu vorbesc. Cant, in schimb, la pian, la vioara – mi-am luat si o chitara recent – fac sport, gatesc, mesteresc prin casa si gradina. Ies cu masina, imi place grozav sa conduc. Privesc in jur, imi limpezesc gandurile. Vad ce fac si altii – ma duc des la spectacole si la film. Sunt tacuta mai ales cand ma pregatesc de filmari (sau, mai rar, pentru a urca pe scena de teatru). Cand simt nevoia unui sfat sau a une pareri diferite, vorbesc cu tata si cu Cristian. Mungiu.

Iti mai amintesti care a fost reactia ta cind ti s-a propus sa joci in Europa Report? Personal mi se pare foarte greu roul tau din acest film si sunt curioasa care a fost reactia ta cind ai citit scenariul si ai inteles cam pe unde trebuie sa duci personajul.

Zambesc. Ce bine ar fi fost sa fi stiut incotro s-o pornesc… De fiecare data dupa ce accept un rol, exista un moment precis si imediat in care imi doresc sincer s-o iau la fuga. E minunat sa ai capacitatea de crede ca in cateva saptamani poti fi/deveni/interpreta un astronaut. Mentionez insa ca aceste clipe de seninatate si candoare alterneaza cu un sentiment vecin cu exasperarea…Am vazut acum cateva zile Birdman si mi-a atras atentia subtitlul filmului.The Unexpected Virtue of Ignorance.

Care sunt criteriile dupa care iti alegi rolurile? Pentru ca e evident ca esti foarte selectiva 🙂 si nu iti doresti sa joci in ”tot ce vine”.

Spun ‘nu’ de multe ori. E un cuvant puternic. Spun ‘da’ persoanelor si proiectelor care merita. Care ma emotioneaza. Aleg povestea, si nu rolul. Sunt atenta la structura si la tot ce ramane nespus intre personaje.

Vei fi pentru al doilea sezon in serialul The Missing unde joci o tinara care colaboreaza cu politia – impotriva vointei ei – ca sa ajute la recuperarea unui copil disparut. Din pacate n-am putut vedea nicaieri serialul, asa ca mi-ar placea sa ne spui mai multe despre ce rol ai, despre vestea ca vei juca si in sezonul 2, despre cum a fost la castigul pentru acest serial.

A fost o neintelegere, s-a anuntat o noua serie, intr-adevar, insa povestea se va referi la alt caz. Niciunul dintre actorii primei serii nu va reveni in distributia noii serii. The Missing a fost scris de Jack si Harry Williams pentru BBC One si regizat de Tom Shankland. Partenerii mei in majoritatea scenelor sunt Tcheky Karyo, James Nesbitt (cu care am mai jucat in Five Minutes of Heaven) si Dragos Bucur, in rol de frate. Rini e un personaj imprevizibil, ofertant, cu un parcurs spectaculos – dependenta de droguri cu opt ani in urma, o regasim in prezent schimbata – independenta si capabila sa-i inteleaga si sa-i ajute pe cei din jurul sau.

Filmam pentru Fury cand am primit scenariul. Si eu si Alicia (von Rittberg) aveam probe de dat, asa ca ne-am inregistrat una pe alta, la hotel. Drept urmare, eu am jucat in The Missing, iar ea in Our Kind of Traitor

Il ai coleg in film si pe Dragos Bucur care e fratele tau si, am inteles, vorbiti romaneste. E confortabil sa ai si colegi din tara natala? Cum ati ajuns impreuna in acest film?

Filmez a treia oara cu Dragos, dupa Boogie si Wallander. E unul actorii mei preferati, si suntem reprezentati de aceeasi agentie la Londra.

Cum ai aflat ca serialul e nominalizat la Globurile de aur? Ai celebrat? Pentru tine, in industrie, asta inseamna foarte mult.

Cred ca prin SMS, de la Tom Shankland, care imi e si bun prieten. Am fost cu totii bucurosi si impresionati de ecoul pe care serialul l-a avut aici si in America. Cand s-a transmis ultimul episod la BBC, producatorul Chris Clough a lansat o invitatie intregii echipe – prilej de sarbatoare si de frumoasa incununare a timpului petrecut – cu folos – impreuna.

Care e amintirea cea mai puternica de la Fury?

Ziua a sasea. Cu tot ce s-a intamplat intre noi. Scena de la masa.

Spuneai intr-un interviu ca fiecare dintre roluri aduce ceva in tine pe care-l porti catre alte roluri. Care sunt ”lectiile” pe care le porti cu tine dupa rolurile din ultimii trei ani?

Am spus’nu’.

Am asteptat.

Mi-am declarat iubirea din copilarie in scris.

Am constatat ca tot ce e pe bani este ieftin.

Si ca in frig si noroi se pot face si lucruri formidabile.

Sigur ca tot ce e acum e rezultatul unei munci sustinute, construite – cum ziceam – in pasi mici pentru ca au mai fost seriale in care ai jucat in UK, au mai fost filme mari. Cind te uiti inapoi esti multumita? Ai lua-o de la capat tot pe drumul asta?

Nu am regrete. Ma intrebi daca as alege actoria? Da. Daca m-au costat alegerile facute? Da.

Stiu (tot dintr-un interviu) ca tatal tau e un reper important pentru tine. Ce spune dinsul de parcursul tau?A venit la premierele filmelor?

Ar trebui sa il intrebi pe el. Parintii mei au calatorit de multe ori cu mine, m-au vazut la cinema si pe scena. Cred ca sunt multumiti ca fac ce-mi place.

Mai ai timp de teatru? Stiu ca in primii ani la Londra jucai in piese de teatru in mod constant, dar in acelasi timp te implicai in proiecte sociale. Mai ai timp pentru asa ceva?

Am jucat mult in Romania, la Piatra Neamt si la Bucuresti, la Bulandra. La Londra am avut cateva spectacole – Measure for Measure la National Theatre in 2005-2006, 4.48 Psychosis la Young Vic in 2009 si Routes la Royal Court in 2013. Deasemenea, am mai jucat in Pescarusul, la Paris in 2011. In 2004-2005, in Romania, am luat parte la un proiect de teatru in inchisori pentru minori, cu piesa ‘Children’ de Edward Bond, proiect patronat de UNICEF. Voi reveni pe scena de cate ori voi simti ca e momentul si rolul potrivit.

Stiu ca urmeaza proiecte foarte mari pentru tine, daca ai voie sa ne dai citeva indicii… 🙂

De curand am filmat cu Jean Rochefort si Sandrine Kiberlain in filmul ‘Floride’, de Philippe Le Guay, si cu Stellan Skarsgard in serialul ‘River’.

Nu ti-e dor sa mai joci si in romaneste, la regizori romani? Mai primesti propuneri de la ei?Ai mai vazut dintre filmele romanesti?

Urmaresc cu atentie si drag filmele romanesti. Primesc propuneri, de curand am si acceptat una. Sper ca se va concretiza in octombrie.

Esti unul dintre cei mai discreti actori romani cu succes peste hotare (Vlad Ivanov e din aceeasi categorie cu tine la discretie si modestie:) ). De obicei actorii au nevoie de aprecierea care vine odata cu expunerea detaliilor din proiecte. Care e validarea care te bucura pe tine?

Nu sunt sigura ca am inteles partea cu ‘expunerea detaliilor’. M-am bucurat de gesturi discrete si pretioase pentru mine din partea profesorilor mei, a lui Corneliu Dan Borcia, Ducu Darie, Simon McBurney, Cristian Mungiu, Vlad Ivanov, Angelina Jolie, David Ayer, Brad Pitt, Jon Bernthal, Stellan Skarsgard. In ordinea in care i-am cunoscut.

Daca ar trebui sa mergi astazi la cursurile studentilor la actorie din ultimul an de la Bucuresti ca sa le faci o recomandare pentru cariera lor viitoare, ce le-ai spune?

Totul e posibil.

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

interviuri

9 years ago

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

M-am intilnit cu Ozana Oancea acum citeva saptamini, la proiectia de lucru a filmului lui Tudor Giurgiu, De ce eu?. Era ingrijorata ca fiul ei nu isi facuse bine lectiile la o materie. Nu mai stiu despre ce materie era vorba, dar din argumentatia ei vedeam , din nou, perfectionismul expus linistit, cu vorbe lente.

I-am zis ca am facut curat in arhiva si am gasit interviul cu ea si ca o sa-l pun online, ea a zimbit si-a zis “ok”. Astazi la 5 ani distanta de la interviu constat ca e inca foarte valabila concluzia pe care am tras-o dupa prima noastra intilnire.

Si mi se pare frumos ca intr-o zi in care am publicat (via FIFI) un articol despre lectiile pe care copiii le dau partintilor, fac public acest articol (care a fost doar in print, niciodata online) despre o relatie mama fiica , ajunse la maturitate.

interviu publicat in Tabu, iunie 2009

Ozana, înainte de toate

Face parte de mulţi ani din echipa de organizare TIFF, îi datorăm vizitele actorilor şi regizorilor mari la festivalurile de film sau de teatru, a tradus multe dintre piesele jucate de trupele străine aici. Acum, Ozana Oancea e la primul ei rol principal într-un film: „Felicia, înainte de toate”.

Text de Cristina Bazavan

Felicia, fiica de 40 de ani a unei familii de intelectuali vine în Bucureşti pentru o săptămână. E bibliotecară într-un oraşel olandez, are un copil dintr-o căsătorie care s-a încheiat şi îşi petrece vacanţa cu părinţii – parte din dragoste, parte din datorie. Sunt destul de bătrâni ca să nu apară gândul că la următoarea vizită nu-i va mai găsi în viaţă.

Acesta este pretextul regizorilor Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf pentru a intra în mecanismul fin al relaţiei mamă-fiică în filmul „Felicia, înainte de toate”. O poveste despre adulţii care rămân copii în ochii părinţilor lor.

Ozana Oancea a ajuns să o joace pe Felicia fără să participe la vreun casting.

„Istoria filmului porneşte de la sora lui Răzvan care e mai mare decât el şi care trăieşte în Italia. Sora lui e minionă. Eu sunt înaltă şi Răzvan nu se gândise nicio clipă la mine. Nu m- a asociat cu modelul pe care-l avea în cap. I-a spus Ada Solomon (n. r. producătoarea filmului) că ştiu bine germana. El mă cunoscuse la Berlin când împărţisem un apartament cu românii care aveau treabă acolo şi, după recomandarea Adei, m-a luat în calcul.

Ce mi s-a parut apăsător a fost faptul că am început repetiţiile cu un film pe care ni l-a proiectat Răzvan, despre familia lui. A făcut nişte interviuri foarte dureroase şi foarte personale cu mama şi sora lui. Ce am spus noi în film are o încărcătură similară, dar nu e acelaşi lucru.
Acolo, la început, am intrat în povestea grea a unor oameni şi nici măcar nu mi se pare că a fost absolut necesar. Poate că pentru el a fost, dar noi am fi putut şi fără.
Am şi cunoscut-o pe sora lui la filmări. Apare într-o secvenţă în care eu mă spăl la closetul aeroportului; e o doamnă blondă care-şi pune lentilele de contact.”

Când a terminat facultatea de actorie, Ozana a început să joace la Teatrul din Craiova în celebrele montări ale lui Silviu Purcărete (Titus Andronicus, Phaedra, Orestia), a continuat pentru o vreme cu Ofelia din Hamletul lui Adrian Pintea la TNB, dar o montare nereuşită cu Negustorul din Veneţia şi o altă colaborare cu tineri regizori germani i-au adus aminte de vorbele tatălui ei, Gheorghe Oancea şi el actor: „Trebuie să ai o meserie când te amăreşte actoria”. Aşa că, în paralel, s-a îndreptat către organizarea festivalurilor mari şi către traducerile textelor celebre.

„Îmi plăcea la teatru regimul de turneu, din oraş în oraş. Jucam uneori şi de două ori pe zi, iar asta te ţine într-o formă.
Pe mine mă sperie oarecum că joci azi şi după aia zugrăveşti, speli prin casă, te duci la magazin şi te trezeşti peste o lună că trebuie să te sui în maşină şi te duci la teatru…Sigur că te gândeşti la rol înainte, dar ai teama că eşti cu lecţiile nefăcute.
Pentru satisfacţia pe care o ai tu ca actor este când eşti antrenat pentru ce faci, dacă te sui la bârna asta a ta, nu simţi ca <> Te simţi în formă. Chiar şi fizic.

La filmul acesta, 5 săptămâni am fost cu mintea doar acolo. M-au pus să promit că nu mă implic în nimic altceva. De asta nu am mai lucrat pentru FNT, când au fost filmările.”

Ozana Oancea are 42 ani, un fiu de 8 ani, Barbu, şi, de ceva vreme, locuieşte cu mama ei. Seamănă cumva cu eroina pe care o interpretează, între ea şi mamă se află multe vorbe suspendate în aer, indecizii şi neîncrederi profesionale. Ozana, însă, nu se recunoaşte în ipostaza de copil-adult al părinţilor săi.

„Eu mă simt într-un rol inversat. În casa asta de trei, eu sunt mama şi a copilului meu şi a mamei mele.
Am locuit o perioadă separată şi după moartea tatălui meu am căutat o casă mai mare şi ne-am mutat împreună. Convieţuirea e bine tehnic, casa e cu etaj, suntem ok. Emoţional nu e bine. Uite, nu am reuşit să o conving să vină să facem poze împreună.
Cu copilul meu încă mă înţeleg destul de bine, cu mama mea nu mai reuşesc să stăm de vorbă. Nu ştiu de ce, ea s-a instalat într-o amărăciune care s-a agravat.
Are 72 de ani, e sănătoasă, dar e foarte singură, deşi stă cu noi în casă.
Tata a fost un tip solar, energic şi, ştii cum e, când nu e soare, e umbră. Acum pentru ea e umbră de foarte multă vreme şi, probabil, că eu nu pot suplini cu totul, nu sunt suficient de solară. Am devenit mult mai solară decât eram, dar nu ajută în cazul ăsta.
Dar ajută în multe alte cazuri; eu sunt bine cu mine, mă ajută în situaţiile cu băiatul meu căruia trebuie să-i ţin piept.
Am sperat că va accepta shootingul Tabu pentru că ea îşi doreşte mai tare decât mine această carieră de actriţă.
A văzut filmul înainte să fie gata, pe laptop, şi singura ei reacţie a fost că mi-a recunoscut calitatea jocului actoricesc. Se aştepta să nu fiu naturală, mă văzuse numai la teatru şi se gândea că o să fiu mai teatrală. Se gândea că o să fiu încapabilă, sau insuficientă. Nu ştiu.
Mi-a zis, cu mirare, că sunt la fel de bună ca actriţele noi pe care le-a văzut la tv. Dar n-am discutat nimic despre subiect.”

Subiectul filmului „Felicia, înainte de toate” e greu şi dureros. Cu ce mai poţi să dărâmi zidul care s-a construit în ani, din nemulţumiri, vorbe nerostite, gesturi duse până la jumătate, între tine şi părinţi? Care să fie calea pentru dialog când principala formă de manifestare a afecţiunii părinteşti e mâncarea preparată în cantităţi industriale, iar a copilului – banii pentru medicamente?
Filmul nu dă un răspuns, dar – ca la ceasornicar – desface rotiţă cu rotiţă sentimentele, putinţele şi neputinţele dintre mamă şi de fiică. La fel ca-n viaţă.

„Mama regretă că eu nu fac meseria asta în mod constant, i se pare că e greşit că acum lucrez pentru festival, negociez pentru invitaţi şi fac bilete de avion.
Ea suferă, dar mie mi se pare ca un sport pe care-l practic. E o mică ambiţie a mea să nu depind de meserie, să nu mă acresc că nu joc în teatre şi să pot să exist independent de actorie.
Nu sunt fericită pentru o perspectivă îndepărtată pentru că nu ştiu cât mai pot. Mi se pare că nu poţi să o ţii la infinit trecând din proiect în proiect, din festival în festival. Tehnic sunt destul de aproape de limita aia de vârstă, dar practic mă simt destul de departe de ea.
La TIFF am să-mi fac treaba şi anul acesta ca şi până acum, dar mă amuză ideea că o să mă opresc şi o să zic: “Aoleoo, trebuie să mă duc la Q&A” şi să las baltă laptopul şi telefoanele 15 min ca să răspund la întrebările spectatorilor.
Pentru mine, aceasta e situaţia ideală: mergi cu ceva în care joci şi nu eşti un actor distrat, eşti cineva care ştie despre ce e vorba şi poate să descurce lucruri. La TIFF m-am retras din tot ce înseamnă contact cu juriul pentru că sunt într-un film care e în concurs, dar mă bucur că oamenii cu care am negociat programe şi bilete de avion mă vor vedea jucând.
Îmi place foarte tare această dublă calitate, meseria aceasta organizatorică o fac ca un mod de a mă menţine trează.”

Îmi place mult Ozana Oancea pentru discreţia ei, serenitatea şi lipsa încrâncenării. Pentru credinţa că lucrurile bune vin şi fără să scrijeleşti cu unghiile uşile celor importanţi, o credinţă pe care nu o au mulţi în meseria asta. Am însă o mare nemulţumire legată de ea. Nu crede că actoria e o meserie care contează, care lasă urme, o meserie necesară. Nu crede că actorul poate schimba viaţa unui om oarecare. Dacă ar fi posibilă o minune, s-ar rupe de tot şi ar lua-o de la capăt într-o meserie nouă, crucială pentru oameni.
Şi mă enervează tare că nu e foarte constientă de puterea muncii ei; că nu ştie că monologul pe care-l are la sfârşitul filmului, m-a făcut să plâng.
– Eu cred că te sub apreciezi. Dar nu mă prind de ce eşti atât de auto critică sau cine te-a tot criticat, i-am spus aproape de finalul întâlnirii noastre
-Am o mamă care mă ceartă mult acum…Poţi să scrii asta, pentru că o rog mereu să nu o mai facă, mi-a răspuns zâmbind.

M-am gândit atunci şi mai păstrez gândul acela, că ar trebui să înveţe nu o nouă meserie, ci să se pună pe sine, pentru o vreme, înaintea tuturor.

*
daca n-ati vazut filmul Felicia, inainte de toate va rog sa-l cautati

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

interviuri

9 years ago

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

Interviul de mai jos a fost realizat de Ana Maria Onisei pentru Tabu in 2009, ii multumesc ca m-a lasat sa-l republic acum online, intr-un moment in care e bine sa intelegem ca oamenii care au devenit un simbol pentru ceea ce au reusit in viata, in folosul comunitatii, au disciplina, vointa, perseverenta, o educatie riguroasa si bun simt (fiti atenti cum corecteaza Giuliani ce a scris revista TIME despre el)

Rudy Giuliani a fost primarul New York-ului in timpul atentatelor de la 11 septembrie 2001 si, prin calmul lui, organizarea impecabila – in haosul moral si social de dupa atentate – e unul dintre simbolurile Americii. Revista TIME l-a desemnat in 2002 omul anului si a realizat unul dintre cele mai frumoase portrete ale lui – pe care il puteti citi aici. (inca mai pastrez acea editie in print).

Mama era o femeie foarte disciplinata. Ma punea sa ma concentrez pe studiu, sa-mi fac treaba. Imi spunea mereu ca inainte sa ies sa ma joc trebuie sa-mi termin temele. Stiam ca doar asa scap si asta ma facea sa fiu atent si sa ma misc repede. Apoi m-au disciplinat calugaritele: am studiat intr-o scoala catolica.

Acum fiecare zi mi-e planificata. Nu apuc sa fac eu un program, dar toate sfirsesc prin a fi aranjate pentru mine. Imi incep ziua de lucru cu citeva cesti de cafea. O beau tare, cu mult zahar.

Lumea ma asociaza cu terorismul din cauza lui 11 septembrie, insa fireste ca mai fac si alte lucruri in afara de a ma lupta cu el. 9/11 a fost o victorie colectiva si e o victorie a oamenilor din New York. Atunci n-am fost singur, au fost mii de alti oameni care m-au ajutat s-o obtin. Niciodata n-am facut nimic de unul singur. Fiindca iubesc orasul si il simt parte din mine, mi-e usor sa fiu implicat in problemele lui. Facusem asta si independent de atentate.

Dorm cam cinci-sase ore pe noapte, nu trei-patru, cum scrie in Time Magazine. E exagerat. Ma linistesc rugindu-ma, petrecind timp cu prietenii si cu familia si citind. Inainte sa adorm, imi impun sa citesc. Asa imi vine somnul. Pina si lecturile mele sunt organizate. Seara citesc carti relaxante, fictiune, citeodata poezie.

Citesc cite doua, trei carti odata… Ma pasioneaza istoria si biografiile. Pregatindu-ma pentru vizita in Romania, am citit o istorie a tarii, o carte despre influenta ortodoxismului asupra Romaniei. De obicei, inainte de a ma duce intr-o tara straina, citesc ceva despre istoria ei.

Pentru mine, istoria e un bun sfatuitor – sa vezi cum au depasit altii, in trecut, o problema similara. Am facut un cancer la prostata. Ce m-a ajutat sa depasesc momentul a fost gindul ca si altii au trecut prin asta. Am reusit consultindu-ma cu ei, incercind mereu sa aflu cum au reusit ei. Asta e valabil si pentru 9/11. Ma ghidez dupa principiul „sa nu clachezi in crize”.

Sa nu intri niciodata in panica, sa incerci sa ramii concentrat pe cautarea solutiilor. Sa fii calm.
In seara de dupa atentate m-am dus acasa si am citit din biografia lui Churchill ca sa vad cum s-a descurcat el in Batalia pentru Anglia – care, dupa mine, a fost mai dificila decit atentatele. Daca Churchill a facut fata unui moment mai greu si daca britanicii au putut, de ce n-ar reusit si new yorkezii?

Terorismul ma preocupa, dar nu sunt obsedat de el. E doar unul dintre lucrurile cu care ma confrunt, la fel cum e criza economica prin care trecem. E foarte important sa gasim solutii pentru a iesi din ea, fiindca peste tot in lume ii afecteaza pe oameni, chiar mai mult decit terorismul.

Din nefericire lumea in care traim ne solicita in multe directii si trebuie sa acceptam ca e necesar sa avem mai mult de o singura prioritate in acelasi timp. De exemplu, acum, desi ne concentram pe criza economica, nu putem sa ignoram ca inca exista teroristi islamisti care vor sa faca rau.

la momentul la care Ana Maria Onisei a realizat acest interviu (care a fost facut dupa ce Giuliani a acordat un interviu la Realitatea TV), am publicat citeva detalii din culisele interviului. le puteti citi aici

despre cit de mult a insemnat pentru mine acel interviu / portret din revista TIME – la vremea citirii lui eram in Austria – am mai scris aici

habar n-am daca atunci constientizam ca e un model de viata pe care vreau sa-l urmez, dar stiu ca m-a impresionat profund. astazi la aproape 15 ani distanta, stiu ca ma insotesc in viata doar de oamenii care au aceast gen de perseverenta, dorinta de a-si depasi limitele (exercitata in mod constant), cultura si dorinta de a-si imbogati constant educatia si, mai ales, care au disciplina.

ceea ce va doresc si dumneavoastra.

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviuri

9 years ago

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb)

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate. Cu vorbele lui, un fel de confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa, faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant. Eram inegalabil in a construi lumi imaginare. Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator. La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca, iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"]

foto Bogdan Stanga[/caption]

“E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”. Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu? Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala. Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

“Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri. Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp. “Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”. Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"]

foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

“Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau chiar postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili. Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult. Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri? Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ? Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”. Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”, suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament, nu ma interesateatrul. Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru. De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A, da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"]

Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor.

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul, Radu a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem? Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred. De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc?

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus. Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva. E 4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta: desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea.

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri. O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat.

-Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit. Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”

interviuri

9 years ago

arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”

interviul de mai jos a fost realizat de Ana Maria Onisei si a aparut in revista Tabu, iulie 2007; el surprinde o parte importanta a caracterului si educatiei actritei Anamaria Marinca si e unul dintre cele mai personale interviuri pe care le-a acordat vreodata.

Multumesc frumos, Ana-Maria Onisei ca mi-ai dat acordul sa postez online acest articol ca sa ramina pentru mai mult timp in spatiul public (cb)

De le momentul acestui interviu, Anamaria Marinca a jucat in citeva serii tv britanice, a avut spectacole de teatru la Londra cu cronici foarte foarte bune si e chiar in aceste zile pe ecrane in filmul FURY, o productie cu foarte mari sanse de Oscar in care il are partener pe Brad Pitt.

Anamaria Marinca. Gratie. Responsabilitate. Zâmbet

A studiat muzica de la sase ani, a absolvit cursurile Universitatii de Arta „George Enescu” si, intr-un final, s-a apucat sa studieze teatrul. In lumina difuza a studioului foto, Anamaria Marinca e ea insasi, o femeie vie, expresiva, plina de energie pozitiva. Are fermitatea si alura unui om voluntar si decenta masurii. Zâmbetul ei dezarmeaza, asa cum o fac si talentul, onestiatea, gândurile puternice, rostite in soapta. Pe care, o sa le cititi, inclusiv printre rânduri.

De unde vine felul tau politicos, delicat si discret de a duce pâna la capat lucrurile dificile? Ai facut parte mai demult dintr-un proiect, ai jucat piese de teatru pentru copii din penitenciare. Apoi, ai tinut legatura cu unii dintre ei…

Anamaria Marinca: Am participat de doua ori la acest proiect jucat in penitenciare, coordonat de Christian Benedetti. Am participat fiindca am convingerea ca acesti copii au dreptul la un contact cu lumea exterioara. E vital pentru ei. Pot fi condamnati, dar nu ne este permis sa ii rupem de societate. |nsa, asa cum am constatat, asta se intâmpla: devin exclusi. Se obisnuiesc cu penitenciarul, cu lumea de acolo si, dupa ce se afla din nou in libertate, unii comit delicte doar pentru a se reintoarce intr-un loc pe care il cunosc. Nu mai pot sa rezoneze cu regulile din afara, cu legile scrise sau nescrise. Nu poti fi un profesionist cu sânge rece pâna la capat. Faptele acestea te marcheaza, iti e imposibil sa nu te implici.

Ai simtit ca s-au deschis fata de voi, ca au inceput sa perceapa lucurile din exterior, cât timp ati jucat acolo?

A.M.: Experimentul pe care lam facut a fost unul artistic, nam fost prezenti in calitate de psihiatri, de psihologi sau de asistenti sociali. Nu avem pregatirea necesara pentru a vindeca suflete. Dar da, am trait un sentiment acut si chiar violent, simtind ca le-am deschis sufletele. |n decurs de doua saptamâni, cât a durat proiectul, vocabularul li se modificase, lumina din ochii lor stralucea altfel… Schimbarea era vizibila. Pe de alta parte, e dureros sa vezi asta. Cum dureros e si faptul ca stii ca trebuie sa-i parasesti. Ei au nevoie de continuitate, au nevoie de cineva care sa duca mai departe astfel de proiecte – nu neaparat proiectul nostru, dar sa initieze altceva care sa-i motiveze si sa-i ajute sa faca fata unei realitati exterioare, lumii reale. Pâna la urma, copii acestia sunt un produs al societatii in care traiesc; reactioneaza in functie de ce vad in jur si asimileaza foarte usor. Mi-e greu sa cred ca un tânar de 16 ani poate premedita o crima.

Iubesti mai mult oamenii, decât scena.

A.M.: Sper sa fie astfel! Viata, iubesc viata, tot ce tine de real, tot ce e viu. Nu pot sa ma obiectivez si sa vorbesc detasat despre mine, sa fiu „Anamaria Marinca”. (râde) Petrec prea mult timp cu mine, ca sa-mi mai fiu interesanta.

Ai debutat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, intro piesa regizata de Radu Afrim. Ce iti mai amintesti din incântarea cu care ai jucat primul rol?

A.M.: Si acum sunt incântata si mândra de acel spectacol, „Ocean Café”, impreuna cu Constantin Lupescu am jucat un text al Gianinei Carbunariu, care se numeste „Honey”. La vremea respectiva – desi n-as putea spune ca nu e un teatru apreciat si acum-, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt, al carui director era domnul Dan Borcia, se afla in „plin avânt”. „Ocean Café” e o piesa formata din mai multe fragmente, istorii al caror punct de convergenta era un bar subacvatic, unde existau ecrane care tineau loc de hublouri prin care se vedeau balene. Iar pentru mine, sa joc in aceasta piesa a fost o experienta extraordinara, mai ales ca la Universitatea de Arte „George Enescu” fusesem educata intrun mod conservator, riguros si benefic pentru ceea ce aveam nevoie mai tirziu. Jucând, insa, am intrat pe un teren nou…

Te bântuie rolurile, personajele, dupa ce termini un spectacol?

A.M.: Imi pastrez rolurile. Ma folosesc de ele atunci când incerc sa creez un nou personaj. Rolurile sunt ca experientele pe care le traiesti in viata. Si se inspira din viata. E firesc sa existe si nemultumiri legate de roluri, insa esecurile sunt cele din care inveti cel mai mult. Am avut si spectacole nereusite, dar lucrurile acestea m-au ambitionat.
Si am tot incercat…

Ti-a fost teama de cum ai sa te adaptezi la ritmul din Londra? Esti si foarte tânara.

A.M.: Poate tocmai datorita „incostientei vârstei” n-am intâmpinat niciodata greutati in a ma adapta acolo. Oricum, aici am relationat cu sistemul intâia oara – ma refer la film, caci la Londra am avut prima experienta cu filmul, in „Sex Traffic”. Asa ca, am fost pur si simplu aruncata in apa, si am invatat sa inot.

Imaginile cu echipa din „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile”, de la Cannes sunt foarte frumoase: va tineti de mâna, e multa tandrete in ele si se vede bucuria reusitei. Povestestene ce nu stim despre cum v-ati simtit acolo.

A.M.: Pentru mine a fost un moment foarte intens, am ajuns la Cannes literalmente cu o ora inainte de momentul „covorul rosu”. Filmul a avut un ecou foarte puternic. Nu pot sa spun ca ne asteptam la Palme d’Or, desi nu se poarte sa nu-ti doresti acest premiu. Insa, poti visa, iar visele sa nu se implineasca. Atunci când se implinesc, devine complicat.

De ce devine complicat?
A.M.: Pentru ca ramâne un gol, un vid dupa un astfel de premiu, pe care trebuie sa il umpli. E tristetea invingatorului… Nu simti teama dupa un astfel de eveniment, insa incepi sa iti pui foarte multe intrebari cu privire la ce urmeaza sa faci dupa. Nu poti stii niciodata cum va iesi un film. El prinde viata din momentul in care pornesti sa lucrezi. Si e imprevizibil, poti avea un scenariu exceptional si, uneori, filmul sa nu iasa la fel de bine. Sau, sa existe o poveste aparent banala, iar filmul sa fie foarte bun.

Cine a fost cel mai emotionat dintre voi?

A.M.: Cred ca am fost cu totii. Emotia plutea in jurul nostru. De fapt, era mai degraba o stare de gratie, decât emotie. Lucrurile devin foarte clare in acele momente, esti foarte constient de fiecare clipa, timpul se dilata. Imi tremurau genunchii.

La premiile BAFTA ai purtat balerini, de teama sa nu te impiedici pe scena. La Cannes, ai venit cu tocuri. Te-ai pregatit mult pentru aceasta aparitie?

A.M.: Nu m-am pregatit absolut deloc. Trebuie sa spun, insa, ca prietena mea, creatoarea de moda Maria Lucia Hohan, imi face rochiile pentru aceste evenimente. Si inainte de ceremonie am intrebat-o: „Pot sa ma incalt cu balerini?”, iar ea mi-a spus ca e obligatoriu sa port tocuri. Si, fireste, am ascultat-o, desi nu mai purtasem tocuri de ani de zile.

Mai primesti sfaturi de la tatal tau in legatura cu aparitiile tale? A vazut „4 luni, 3 saptamâni si jumatate”? (n.red.: Gheorghe Marinca a fost actor al Teatrului National din Iasi si este profesor la Departamentul de Teatru din cadrul Universitatii „George Enescu”)

A.M.: Am nevoie de dialog in permanenta, iar tata e foarte obiectiv. Nu a vazut inca filmul, insa mereu vorbesc cu el. Tata e un model pentru mine. De fapt, nu, mai bine as spune doar atât: tata e pur si simplu tata.

Care e cea mai veche amintire din copilarie pe care o pastrezi?

A.M.: Eram foarte mica, aveam doar trei ani si stateam intr-un tarc. (Si incercam mereu sa ies de acolo, sa sar.) Imi amintesc cum vroiam sa imi conving fratele sa imi aduca multe jucarii, pe care sa ma urc, sa pot sa escaladez, sa ies de acolo. Eram dornica sa evadez, inca de pe atunci.

Ai un personaj de carte sau de teatru, pe care, daca ai putea, ti-ai dori sa-l cunosti?

A.M.: Nu stiu… Cred ca m-as indragosti de Mercutio.

o intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

interviuri

9 years ago

o intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

Cind eram la petrecerea pe care Discovery Romania o organizase in cinstea magicianului Dynamo si ii vedeam pe oamenii care asteptau sa fie “vrajiti” de el, m-am gindeam ca trebuie sa fie greu sa intri intr-o camera si sa stii ca oamenii asteapta sa faci un “performance” cu care sa-I uimesti. Oricare ar fi camera, oricit de multi/putini oameni ar fi, indiferent daca esti in timpul unei aparitii publice sau nu.

Cam asa trebuie sa fie cu magicienii. Stii unul, stii ca o sa fie in aceeasi camera cu tine, vrei sa vezi o magie care sa te uluiasca, surprinda, sa fie…wooow.

Dynamo – magicianul imposibilului – e un tinar modest si muncitor, cu bun simt si fara vreo atitudine care sa urle: “sunt unul dintre cei mai cunoscuti magicieni din lume”.

Ne-am intilnit a doua zi dupa party, la citeva minute dupa ce se terminase conferinta de presa unde – desigur – facuse citeva magii pentru intreaga audienta, dar si pentru fiecare televiziune in parte care ii solicitase un mic interviu.

Stiam ca e obosit (nu avusese decit o jumatate de ora libera de cind se afla in Romania, si venea dupa un turneu de presa in Ungaria), dar pe chipul lui nu se vedea nimic din oboseala. Poate putin in umerii care nu mai erau atit de drepti ca inainte, cu vreo ora, cind statea in fata camerelor de filmare.

De ce ai vrut sa te faci magician?

Cind eram la scoala, eram foarte mic, slab si foarte timid. Si eram mereu tinta baietilor mai mari care ma agresau si, uneori, ma bagau intr-un cos de gunoi ca sa ma umileasca. M-a invatat bunicul o magie cum sa nu ma mai poata ridica baietii de jos ca sa nu ma mai arunce in gunoi. Asa am scapat de ei. Si-apoi, cu magia, am inceput sa le captez atentia colegilor si sa-mi gasesc un loc. Magia mi-a dat incredere in mine ca oamenii pot sa ma vada si altfel, a fost calea pe care am gasit-o ca sa ma pot exprima . Poate ca oamenii nu inteleg ce fac si cum fac, dar stiu ca acum – in sfirsit – ma inteleg pe mine ca om.

Nu pare ca esti omul care sa crezi ca e ceva imposibil.

Chiar cred ca totul e posibil. Unele lucruri au nevoie de mai mult timp ca sa fie duse la indeplinire. Si daca te uiti la cariera mea, la inceputul meu umil – vin dintr-un orasel numit Bradford, nu aveam foarte multi bani, tata a fost in puscarie, mama era foarte tinara – nu am fost complet “echipat” ca sa fac fata acestei lumi, dar bunicii au depus efort ca sa fiu bine educat si, impotriva tuturor greutatilor, acum baiatul din Bradford e unul dintre cei mai faimosi magicieni din lume, Dynamo.

Dar ce te motiveaza mental cind nu mai poti? Sunt sigura ca sunt multe momente grele in timpul antrenamentelor cind simti ca nu mai poti.

Intotdeauna e greu drumul de la farima de magie pe care o ai in minte pina la show-ul cind e prezentata publicului. Mi-am petrecut asa de multi ani in copilarie si adolescenta imaginindu-mi lucruri care doream sa devina realitate. Pe multe dintre ele le-am transformat deja in realitate. Si numai gindul ca stiu ca POT sa ajung pina la finalitate ma face sa-mi spun “nu e imposibil, trebuie sa incerc din nou si din nou si din nou.” Determinarea e cheia. Daca-ti pui gindurile intr-o directie si faci tot ce tine de tine, muncesti dincolo de intelesul expresiei “din greu”, o sa reusesti.

Cam cite ore muncesti pe zi?

Oo, exersez tot timpul …. Gadwell zicea ca e nevoie de 10000 de ore de practica pentru ca cineva sa devina profesionist, sa faca lucrurile la un inalt nivel de performanta. Cred ca e adevarat. Dar cred ca am exersat cu cartile de 10 ori mai mult decit zice Gladwell ca e marja pentru a face performanta. (n. mea Malcolm Gladwell are aceasta teorie in cartea Outliers – The story of success)

Cu ce se hraneste un magician?

Pasiune, imaginatie si mult mult mult antrenament. Apoi, trebuie sa fii aproape de oameni. Stiu ca oamenii din industria entertainmentului se gindesc ca daca esti magician trebuie sa ramii in globul tau de sticla, dar nu… Cred ca in zilele de astazi ca sa creezi cu adevarat magie, trebuie sa fii aproape de oameni, printre ei, sa te poata atinge.

E important sa imparti momentele din viata ta cu ceilalti, asa apare magia adevarata cind omul e linga tine pentru ca el duce bucuria si uimirea mai departe. Cind nu voi mai fi in viata, sper ca oamenii cind se vor gindi la magie, sa se gindeasca si la numele Dynamo.

Am mai vorbit despre momentul lui preferat din noul sezon al emisiunii lui de pe Discovery ( e cu un skateboard pe care l-a vazut pe strada si-a improvizat ceva, pe loc), dar si despre cel mai periculos, cel mai dificil, moment de magie pe care -l face in sezonul nou al emisiunii (incepe pe 20 oct) – o aruncare in gol de la mare inaltime pentru care a muncit multi ani. Mi-a povestit ca a mai incercat in urma cu citiva ani sa faca magia asta cu inaltimile, nu i-a iesit si i-a fost atit de frica incit a avut nevoie de multe luni (dupa ce a trecut si pe la spital) ca sa se mai suie din nou pe o cladire. Dar ca si-a invins frica si a reusit sa faca magia.

Inainte sa se termine intilnirea noastra i-am zis gindul meu de la petrecerea din seara precedenta, despre cit de greu e sa ai meseria de magician si sa trebuiasca oriunde te duci sa faci o magie, sa-Ii uimesti cu ceva pe oameni, ca sa confirmi si sa te valideze, sa le captezi atentia.

El s-a uitat fix in ochii mei si-a zis “Dar nu facem fiecare dintre noi asta, in fiecare zi? Nu trebuie sa confirmam cu fiecare noua intilnire?”

Cind sa plec m-a rugat sa citesc cartea lui. Si felul in care a zis “te rog sa citesti cartea mea” m-a facut sa inteleg ca nu e doar un indemn de politete, ci e “o sa intelegi mai multe despre mine si felul meu de a fi, dupa ce o sa citesti.”

***

Ieri am citit cartea “Dynamo: Nothing is Impossible – The real life adventures of a street magician” si-am descoperit ca nu si-a cunoscut tatal pentru ca acesta a stat f mult in puscarie, ca vine dintr-o familie foarte saraca si ca infatisarea lui de baiat subtire si plapind vine de la faptul ca are o boala rara a stomacului si nu poate digera multe alimente. Boala care l-a facut sa petreaca mult timp prin spitale, unde tovarase i-au fost cartile de joc cu care a tot facut jonglerii si filmele cu supereroi (si-a imaginat ca o sa ajunga cindva ca Batman, Spiderman – de unde si magiile prin catarari pe cladiri).

E o poveste in carte despre prima petrecere de ziua lui, de la 4 ani. Erau atit de saraci ca tot ce isi permitea de ziua lui erau 6 pachete de oua kinder, dar mama ii promisese petrecerea si-si invitase toti colegii si prietenii de la gradinita. Locuia insa intr-un cartier sarac si rau famat si parintii celorlati copii au considerat ca nu e un loc potrivit unde sa-i trimita. A mincat singur jumatate din ouale kinder si s-a bagat in pat plingind. Multi ani nu si-a mai dorit o petrecere aniversara si, si acum la multi ani distanta, ii e teama ca oamenii nu vor veni la un eveniment la care e el protagonist.

Si m-am gindit ca pentru el, in mod special, nu e un chin ca trebuie sa treaca printr-o multime de oameni in fiecare zi, si la fiecare grup sa faca magii ca sa-i distreze si sa-i surprinda. Pentru ca el e una cu magiile lui, pentru ca e calea cea mai sigura prin care poate face ce-si doreste mai mult: sa fie alaturi de multi oameni.

Dynamo si magia imposibilului, sezonul 4, incepe la Discovery din 20 oct, in fiecare luni, de la ora 22.00.

In primul episod din noul sezon face o magie cu baietii de la Coldplay si-l lasa pe Chris Martin cu gura cascata, la propriu.

Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

interviuri

9 years ago

Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

Despre Andreea Badala nu scriu tabloidele, iar in revistele glossy ii gasesti produsele insa niciodata povesti despre viata ei.

Andreea Badala nu merge la petreceri, nu se afiseaza cu celebritati si nu prea face nimic din ceea ce fac “creatoarele de moda” din RO. Nu se imbraca extravagant, nu se machiaza excesiv (as zice ca rujul rosu e trade mark-ul ei) si nu are unghii lungi colorate cu tot felul de modele.

Insa brandul creat in urma cu 3 ani de Andreea Badala – Murmur (un cuvint care inseamna acelasi lucru si-n romana, si-n engleza, si-n franceza) a fost imbracat de Madonna, Beyonce, a aparut in multe reviste mari din lume (Vogue e printre ele) si e in citeva dintre cele mai sofisticate magazine din lume.

Sunt fan Andreea Badala si le multumesc celor de la Glenfiddich ca au inclus-o in proiectul Book of success (in care sunt promovati romani care au facut lucruri frumoase, romani valorosi) pentru ca astfel am avut onoarea sa particip la o cina la care ea a fost invitatul special.

Sa va arat de ce imi place Andreea Badala.

***

Mai intii sa aflati cum a fost cind a primit mail de la echipa Madonnei si de ce nu a vrut sa anunte presa ca a imbracat-o pentru Grammy 2014. Da, stiu orice “creatoare de moda” s-ar fi inghesuit sa fie pe prima pagina a ziarelor.

Noi am primit brieful cam cu 10 zile inainte de premii. A venit insotit de masurile Madonnei – un tabel foarte mare cu zeci de dimensiuni, pentru palarii, pentru inel, pentru manusi.

Am facut in citeva zile propuneri, am trimis si s-au ales 2 din 9. Le-am facut si le-am trimis, dar nu stiam daca o sa poarte sau nu ceva de la noi. Am vazut pe instagram ca a primit brieful si Fausto Puglisi (nota mea, geniul creativ din spatele brandului Ungaro) si mai erau si altii.

In ziua Premiilor Grammy am vazut o imagine pe Instagram in care recunoscusem mineca de la o salopeta cu corset integrat pe care o lucrasem pentru ea. A fost cea mai grea piesa pe care am facut-o vreodata si eram convinsa ca o sa poarte asta.

Am stat noaptea si m-am uitat la televizor, am vazut covorul rosu, am vazut spectacolul, am vazut ca purta corsetul Murmur, dar nu si-a descheiat sacoul. M-am dus sa ma culc si i-am zis si prietenului meu ca nu vreau sa comunicam ca a fost imbracata cu ceva de la noi pentru ca nu si-a deschis sacoul.

A doua zi dimineata toata echipa mea sarbatorea fara mine. Dupa Grammy mersese la petrecere si isi deschisese sacoul.

Oricum n-am comunicat mai mult de un newsletter catre clienti si un fel de newsletter catre presa romaneasca. A, si un post pe facebook.

Si cum a ajuns sa fie imbracata Beyonce cu un corset MURMUR in videoclipul de la Pretty Hurts.

Nu ne-au cerut nimic. Bea Åkerlund, stilista ei, a luat direct dintr-un magazin din New York unde sunt si produsele noastre. Dar noi am mai creat pentru Beyonce de doua ori, doar ca nu au mai iesit proiectele.

Uneori ies, alteori nu.

Unul dintre visurile mele e sa ajunga MURMUR pe net –a-porter. Site-ul are The Edit, sectiune pe care acum vor sa o scoata si in print sub forma de revista. Ne-au scris ca vrem asta si asta… cum sa nu-mi doresc sa fiu in revista lor?! Poate in citiva ani am sa fiu pe net a porter, poate nu o sa fiu niciodata, oricum ar fi, m-am organizat si am trimis totul. A fost iarna, s-a blocat coletul in vama. N-a ajuns la timp pentru sedinta foto.

***

Sunt legende despre Andreea Badala cum ca a reusit pentru ca are bani de la parinti. Faptul ca nu spune cit de mult munceste (si veti vedea putin mai jos ce spun), faptul ca afiseaza o atitudine calma (e mai degraba politicoasa, decit calma) pare ca e relaxata cu ceea ce face si nu are nicio presiune in a reusi, ca nu are presiunea zilei de miine. De fapt, presiunile si le pune ea pentru ca-si ridica singura, periodic, stacheta pe care trebuie sa o treaca. Ca sa fie sigura ca progreseaza.

Nu esti in nicio liga pina nu ai radacini foarte adinci.

Fac un produs original, dar nu am radacini foarte puternice. Mai am de lucru. Nu trebuie sa te bazezi pe un tirg doua la Paris. Avem un inceput foarte bun, altii in 5-7 ani nu fac cit am facut noi in 3 ani cu 8 angajati, dar altii fac si mai multe cu 3 angajati.

Primii doi ani n-am avut niciun fel de vacanta. E frustrat sa fii singurul care ramine in Bucuresti si sa-i spui prietenului tau, du-te si distreaza-te cu prietenii nostri.

Prima livrare am facut-o la un magazin care se cheama Aishti si care e unul dintre cele mai mari din Orient. In 2011.

Prima comanda: 2200 de euro. Aveam un angajat, in part time. Facusem o adresa de mail sales@murmur.ro si ziua ma chema Marina si vorbeam cu oamenii de la achizitii de la diverse magazine din lume. In paralel, aveam grija si de ordinea operatiunilor la realizarea produselor pentru ca aveam doar o cusatoreasa si nu facea fata.

Mi-am facut comanda, tricouri corozive, am produs pentru prima data etichetele de compozitie cu “made in Romania”, am impachetat totul singura in demisolul casei. M-am dus si m-am culcat. In timpul noptii, mi-am dat seama ca undeva n-am pus o eticheta buna, am coborit in demisol si-am desfacut tricou cu tricou, apoi am reimpachetat ca sa fie totul perfect.

A doua zi vorbeam cu magazinul, ma directionasera catre cei care faceau actele vamele, mai aveau niste specificatii ale lor si iti spuneau ce sa mai adaugi tu pe actele deja facute. Eu nu aveam nimic.

In momente din astea te rezolvi cu telefonul, am sunat-o pe Maria Hohan “Te rog, imi dai si mie pe cineva de la export sa ma ajute?”

A fost greu, am muncit mult, am facut multe lucruri dincolo de creatie, am dormit 4 ore pe noapte. Dar… Toata lumea care a ajuns undeva a facut lucrurile astea. E frumos ca dupa aceea, macar intr-o proportie mica, stii ce sa ceri colegilor tai din diverse departamente.

Am reusit niste lucruri, dar o sa fiu mindra de ele cind o sa am stabilitate – in vinzari, in notorietate. Nu ma ajuta daca e one time, asta e doar ca sa am ce sa povestesc la nepoti peste 50 de ani…

Mi se pare ca nimic nu e o intimplare, dar in acelasi timp daca nu e un parcurs constant, daca nu e corect construit nu o sa progresam. Si noi continuam sa muncim. Avem directia in care trebuie sa mergem si avem crezul care trebuie sa ramina acelasi pentru oricare colectie: voluptate, senzualitate.

Si putin despre familie…

Tatal meu vine din Berevoesti. Celebra gropa de documente de la Berevoiesti, el a descoperit-o. Tata a avut o viata speciala; el nu o considera zbuciumata, dar eu asa cred ca e. La 5 ani a ramas fara mama, tatal lui era sofer pe camion si era mai tot timpul plecat. Nu stiu de unde a gasit resurse sa invete si sa se tina de scoala. A fost foarte bun la matematica, i-a placut sa deseneze, a fost foarte bun la muzica, are o voce foarte frumoasa. La 14 ani a plecat in Bucuresti si-a muncit orice ca sa se intretina, mai tirziu a ajuns tehnician la ARO, a facut ASE-ul, a ajuns economist, a inceput sa faca comert extern, a intrat pe pietele orientale. A invatat limbi straine foarte tirziu. Acum stie engleza, franceza, germana si araba.

Parintii mei m-au intrebat tot timpul ce vreau sa fac si pe vremea lui Ceausescu nu aveai prea multe optiuni si informatii. Le-am spus ca vreau sa fac pian si habar nu am cum si de unde au cumparat o pianina veche. Nu eram bogati, n-aveam multa mobila, dar ne cumparau – si mie si fratelui meu – albume de arta.

La 8 ani si jumatate m-am mutat in Siria, pentru patru ani, pentru ca tata avea un job acolo. Am invatat acasa, dupa un program pe care mi-l facuse mama pe zile iar vara veneam si dadeam examene la fiecare materie.

Am mers insa la scoala de desen si la cea de muzica acolo, iar cind m-am intors in Romania, la 12 ani si jumatate am fost socata de rautatea copiilor, de agresivitatea lor. Am facut Tonitza si apoi Facultatea de arte.

Daca putini reusesc sa faca design de moda la standard international in Romania e pentru ca putin merg la scoala sa si invete asa ceva. Andreea e printre perfectionisti. A urmat stagii la Richard Nicoll, Tata-Naka, Emilio de la Morena si Alexander McQueen. O parte din piesele create si produse de ea au fost incluse direct pe podiumul London Fashion Week in colectia prezentata de Emilio de la Morena.

Cititi mai jos de ce s-a dus sa faca stagiu la Alexander McQueen. Desigur, au acceptat-o pentru ca era talentata, dar asta e alta discutie…

Am aplicat pentru stagiu la Alexander McQueen pentru ca am vrut sa fac Men’s Wear ca sa-mi rezolv niste probleme: n-aveam rabdare; aveam ideea creativa, dar nu aveam rabdare sa o execut.

Am trecut prin doua interviuri si urmau doua saptamini de proba. Stagiarii isi doresc experienta asta la orice mare casa, care e mai mult decit orice scoala, inveti niste lucruri si esti unul dintre oamenii din echipa.

Erau oameni in echipa care munceau acolo de 2-3 ani si nu vorbisera cu McQueen, eu…

In a treia zi in care eram acolo, McQueen a venit sa cunoasca stagiarii. Eu aranjam niste imagini pe un board si eram cu spatele, dar i-am recunoscut vocea pe care o stiam din interviurile de pe youtube. Cind m-am intors catre el era o imagine incredibila: toti stagiarii se rosisera, uneia dintre fete ii curgeau lacrimile si incerca sa nu faca zgomot.

A inceput sa intrebe:

“Cine e tipar creativ?” Si toti cei care erau in echipa de tipar creativ s-au asezat intr-o parte.

“Cine e dezvoltare?” Si s-au grupat si ei…

“Cine e imprimeu?” Asa ne-a aliniat pe toti.

Apoi oamenii care lucrau cu el, designerii, au venit cu boardurile de documentare si am primit cite o imagine. McQueen i-a spus fiecaruia dintre noi cum trebuia construit produsul.

Fotografia mea era un mormint era de la 1800. Cadavrele erau in niste pozitii ca si cum ar fi avut activitati zilnice, la vertical. Hainele se pastrasera foarte bine, chiar daca imbracau acum doar un schelet. Camasa si pantalonii se fronsasera pe un suport care nu mai era precum cel initial si formasera niste volume foarte interesante. Materialul se patinase cu trecerea anilor, dar patina nu era uniforma, ci pe niste cute ale fronseului , efectul gravitatiei pe lipsa unui volum pe care a stat.

Mi-a zis sa urmez ideea de volum care cade in mod natural pe un volum care nu mai exista si sa fac prototip de camasi si de palton.

Am muncit doua saptamini zi de zi, noi faceam produsul, noi dezvoltam tiparul, noi coseam… in perioada aia am simtit, la propriu, ca imi fierbe creierul. Eu nu aveam datele toate, la 2 zile primeam corectura designerului sef si a arhitectului, limbajul pe care ei il foloseau nu imi era familiar “Fa o camasa sa intre intr-o alta camasa si pe care o intorci, fara cusatura.”

Era un tip de camasa descoperit de japonezi care a fost preluat apoi de multe branduri, dar pe care nu-l stiam. Mi-am facut mai multe schite, am facut incercari, cind am avut cit de cit o solutie m-am dus si am intrebat arhitectul; mi-a spus ca asta era ideea.

Dupa doua saptamini toate departamentele au fost puse la un loc, materialul patinat a venit de la textile (lucrasera in paralel pentru a obtine acel efect), imprimeul la fel si-am inceput sa le punem pe cite un model de camasa.

A rezultat un stander lung de produse finite, executate la detaliu, cum ar fi trebui sa fie imitate in fabrica. S-au ales 5 produse , 2 erau cele la care lucrasem si eu. Au fost trimise la Milano dar n-au intrat in colectie.

Ai fost mindra ca ale tale au fost alese?

Nu. Am fost multumita, dar nu mindra. Nu erau produsele mele, lucrasem pe niste tipare deja existente, faceam o munca creativa pe o identitate a unui brand, primeam corectura la fiecare pas. Cind muncesti pentru o asemenea companie, iti asumi ca lucrezi pe o baza existenta si chiar daca ai venit cu o idee, ea e doar o parte mica din produs.

In stagiul de la McQueen, am facut tot felul de gafe amuzante. Am intrat in acelasi lift cu el si am zis buna dimineata. Am aflat apoi ca nu se suia nimeni cu el in lift. Era un geniu si, intr-o companie atit de mare, erau o multime de legende despre el.

***

Cum se face ca despre tinerele doamne care chiar au reusit sa faca niste pasi adevarati in lumea modei internationale nu se scrie prea mult prin presa mondena? La fel ca Andreea Badala e si Maria Lucia Hohan si, poate nu intimplator, sunt prietene. Aceste tinere doamne nu au timp de mondenitati, sunt ocupate sa munceasca, vor sa mearga mai departe de punctul in care au ajuns.

Iar timpul liber pe care-l au il folosesc sa construiasca in domeniul lor, cu generozitate. Cind recunosc un talent adevarat, il sprijina. I s-a intimplat si Andreei cu Maria Lucia Hohan care a ajutat-o de cite ori a avut nevoie de o lumina pe drumul pe care merge, iar Andreea stie sa “pay it forward”

Cind am vazut pe Molecule F produsele Ludique, am cerut numarul designerului, Ruxandra Gheorghe, si am sunat-o: “cine esti, vreau sa te cunosc”.

Ruxandra e atit de ambitioasa, are o putere de absorbtie a informatiei. Nu reuseste inca sa faca tot ceea ce stie ca trebuie facut pentru ca e foarte la inceput, dar intelege tot.

Am incercat sa-i zic “fa asta acum, fa aialalta, pentru ca pierzi un an, un ultim efort”.

E foarte talentata. O parte din magazinele care cumpara Murmur au inceput sa vinda si Ludique si ma bucur foarte mult pentru ea.

***

Cum ziceam, imi place mult Andreea Badala ca om, caracter, dincolo de talentul ei in meseria pe care si-a ales-o inca de cind era foarte foarte mica. Imi place discretia si eleganta ei care vin dinauntru, imi place feminitatea ei – asezata, asumata: o simti in ceea ce creeaza, dar o simti – paradoxal – si-n discretia de care spuneam mai devreme.

Imi place ca-si urmareste visul, muncind in draci. Si ca nu se lauda cu asta.

Mi-ar placea ca toate tinerele domnite care se viseaza peste noapte designerite sa aiba norocul in viata sa o intilneasca macar o data ca sa inteleaga ce lung e drumul care trebuie parcurs, cit de multe ai de invatat, nu doar in partea de design ci si in activitatile conexe – de la vinzari pina la promovare, de la targetul pe care-l vizezi pina la definirea identitatii brandului tau.

Mi-ar placea sa o intrebe de Google Analytics; vor fi surprinse sa descopere cit de multe a invatat singura Andreea Badala ca sa se promoveze corect pe facebook sau ca sa-si faca un newsletter.

Cum ai facut?, am intrebat-o cind am aflat ca a testat multe formate de layout pentru newsletter si cuvinte cheie pe care sa le foloseasca.

“Cu bun simt. M-am uitat la rezultatele pe care le obtinea fiecare incercare.”

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

interviuri

10 years ago

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

interviuri

10 years ago

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

(titlul articolului nu contine numele protagonistei ca sa nu aveti prejudecati cind cititi. sa descoperiti femeia la fel ca mine: fara sa stiti nimic altceva despre ea)

Week end-ul trecut am fost la Venus cu treaba: am participat la o degustare de vinuri intr-o companie selecta, alaturi de Radu Paraschivescu si Mircea Cartarescu.

Cind am ajuns habar nu aveam cine e in spatele companiei care avea vinurile din testare. Cum habar nu aveam cine e proprietarul hotelului in care stateam. In principiu, nici nu ma intereseaza lucrurile astea cind merg la asemenea evenimente.

Am aflat in primele citeva ore ca in spatele celor doua afaceri (cu vinuri si cea hoteliera) e o doamna care mai are si o firma de mezeluri si una de constructii, ca e multi milionara si ca are 55 de ani.

Am intrebat daca a mostenit banii – de la familie sau de la sot. Mi s-a spus ca nu.

Si de aici incolo am vrut sa o cunosc.

***

Pina vinerea trecuta, cu tot respectul, nu am auzit niciodata de Luchi Georgescu. Asa ca am cunoscut-o neavind nicio prejudecata, ci doar foarte multa curiozitate.

Cum e mintea unei femei care are 4 afaceri de milioane si citeva mii de angajati? Structurata. Setata pe constructie, pe a crea sisteme care sa functioneze – intre oameni, intre companii.

Mi-a povestit cum in urma cu citiva ani se afla in Paris ca sa ajute un prieten bolnav. Un prieten cindva milionar care, cind nu i-au mai mers afacerile, s-a si imbolnavit, iar tratamentul pentru boala sa costa citeva sute de mii de euro. Avea 5 ore libere intre procedurile medicale la care-si insotea prietenul si a incercat sa le foloseasca pentru citeva cumparaturi. A fost eficienta, a adunat citeva sacose pe care le-a grupat in doua pungi de carton agatate de fiecare umar. Se grabea, aproape alerga pe strada. I-au sunat telefoanele (are 3) si, la unul dintre ele era unul dintre sefii de departamente de la compania de vinuri care voia sa ceara acordul pentru folosirea unui tractorist intr-o alta zona de lucru.

In miscarile rapide pe care le-a facut ca sa scoata telefoanele, genta i-a cazut, pungile i-au alunecat de pe umeri si, ca sa nu i se rastoarne cumparaturile, aproape ca a ingenunchiat in strada. S-a vazut “din afara”, in ipostaza aceea demna de o comedie si nu i-a placut. A rezolvat problema sefului de departament, dar cind s-a intors acasa si-a convocat toti managerii intr-o sedinta.

“Veniti cu ce probleme aveti.”

S-au aliniat toti in sala de sedinte, in fata cu agendele pe care aveau notate constiincios situatiile care necesitau rezolvari.

“Tu cite probleme ai?”, l-a intrebat pe unul dintre sefi

“42”, a spus el dupa ce si-a verificat agenda.

“Tu?”

“12”

Tu? tu? tu?, a facut ocolul mesei si-a aflat de la fiecare numerele corespunzatoare chestiunilor de pe agenda lor de lucru.

Si cu imaginea ei chinuita de pe bulevardul parizian, cind vorbea la telefon aproape in genunchi, le-a spus:

“Cred ca am gresit undeva in munca alaturi de voi. Fie nu v-am ales cum trebuie, fie nu am stiut sa va explic bine ce trebuie sa faceti, fie nu am stiut sa construiesc un sistem care sa functioneze bine. Ma gindesc sa va dau afara si sa angajez alti oameni care vor putea gasi singuri solutii la problemele curente. Dar, inainte de asta, va dau 30 de minute sa va duceti in birourile voastre si sa cautati solutii la probleme, ne revedem apoi si imi spuneti cu ce pot sa va ajut.”

Dupa 30 de min, doar 2 dintre manageri s-au intors cu chestiuni care necesitau semnaturile ei.

***

Sufera cind da afara oameni?

“Daca sunt golani, lichele, nu. Dar daca sunt oameni pe care nu-i mai putem folosi intr-un anume sector pentru ca s-a reasezat piata sau a fost ceva sezonier, da. Si fac rotatii intre ei ca sa le gasesc locuri in alta parte, pentru ca stiu ca e greu sa gasesti un loc de munca”.

Acum citiva ani a facut un experiment. A vrut sa traiasca o luna cu salariul mediu pe economie. Recunoaste ca a mincat cele mai ieftine lucruri, ca a fost cumplit, ca s-a mai imprumutat de la prieteni sau li s-a facut lor mila de ea ca sa o mai ajute cu cite ceva. Dar i-a placut exercitiul asta pentru ca a fost o intoarcere la o realitate pe care o stie, dar n-o simte des de la inaltimea milioanelor ei din cont.

***

Se trezeste la 6 jumatate -7 si se culca dincolo de ora 2 a diminetii. “N-ai timp altfel, n-ai cum”. Fiecare zi a saptaminii e alocata unuia dintre business-uri. Merge la birourile fiecarui business si rezolva de acolo lucrurile. A avut si momente in care a simtit ca nu i se mai opreste creierasul, ca e precum un soricel care alearga intr-o cusca rotunda care se invirte cu fiecare nou pas.

Si… nu e multumita cu ce a facut pina acum, se crede “lenesa”; stie ca ar fi putut face mai mult.

“Mai mult decit sa faceti citeva zeci de milioane de euro si sa dati de lucru la mii de oameni?!”

“Tot ce am facut e o doar dira mica, daca as fi muncit mai mult as fi putut face ceva care sa lase urme in lume. Afaceri de sute de milioane, cu sute de mii de locuri de munca.”

“Si daca ati fi reusit asta v-ati fi oprit?”

” (rizind) Probabil ca nu. As fi stiu ca pot sa fac afaceri de miliarde, cu milioane de locuri de munca”

(later edit: Da, are si vacante. In care nu face nimic, doar se rasfata si se relaxeaza. )

***

Mai plinge o femeie ca ea?

“Nu pling pentru mine, pling pentru altii. Pentru suferinta lor. Pling la desene animate – Bambi. Sau la Animal Planet. Nu stiu de ce nu pling pentru mine.”

“Poate pentru ca va ginditi ca in dreptul dvs puteti rezolva singura problemele?”

“Nu stiu de ce.”

“Simtul acesta antreprenorial l-ati invatat la scoala sau a venit din familie?”

“Am facut scoala tehnica de matematica. Tata avea afaceri de transport, autobuze, taxi-uri si tractoare. Comunistii l-au trimis la un CAP sa fie sofer pe unul dintre tractoarele care fusese al lui, iar el a stiut ca nu se mai poate ridica de acolo. Dar in fiecare seara, la coltul mesei din bucatarie, pe musama, cind mama se retragea in dormitor, m-a invatat tot ce stia despre business.”

Cind a spus asta, vocea i-a coborit ca volum si ca ritm, iar ochii au devenit mai luminosi. Erau acolo niste lacrimi bine tinute in friu.

***

A doua zi, am plecat din Venus in masina lui Mimi – una dintre colaboratoarele ei, administratora celui de-al doilea hotel pe care-l are in Venus. Am vorbit ca-ntre femei: despre familie, despre munca, despre copiii ei. Undeva, pe drum, s-a creat complicitatea si mi-a spus ca acum 20 de ani a fost diagnosticata cu o boala rara. Atunci a cunoscut-o pe Luchi care lucra cu sotul ei si de la care aflase ca are sotia in spital la Bucuresti. Luchi a venit in spital, a stat cu ea si-a incurajat-o, ba chiar a cerut analizele si, pe banii ei, le-a trimis la o clinica in strainatate ca sa vada daca diagnosticul e corect. Sunt prietene de atunci si, din vocea lui Mimi, am stiut ca e o complicitate si o intelegere intre ele care n-are legatura cu subordonarea sef-angajat.

Cind am ajuns acasa, am cautat sa vad cine e Luchi Georgescu. Asa am descoperit ca lumea o stie mai degraba pentru ca a fost iubita lui Gigi Netoiu, decit pentru mintea ei asezata “in sertarase” specializate pentru fiecare gen de afacere. Si mi-a parut rau.

Luchi Georgescu se ocupa de 16 ani de Vincon Vrancea, detine compania procesatoare de carne pentru mezeluri Meda Prod 98, compania Venus Holiday (cu doua hoteluri in Venus) si firma de contructii Medcons Instal. Conform Capital, are 46 de milioane de dolari si a facut afaceri fara sa ia vreodata credit de la banca.

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

interviuri

10 years ago

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

e unul dintre cei mai mari fotografi de moda ai acestui secol. le-a fotografiat pe toate numele importante din moda si a lucrat pentru unele dintre cele mai celebre campanii publicitare din lume. are niste ochi albastri gri si-i asorteaza mereu cu camasi in aceeasi culoare.

e un interviu facut la roma in 2009, la lansarea calendarului Lavazza 2010.

***

Fotografiile din calendarul Lavazza îi aduc un omagiu discret lui Fellini. L-ai ținut aproape cât timp ai lucrat la calendar? Te-ai reîntors să vizionezi filmele lui?
Am avut cu mine, în camera de hotel, toate filmele lui Fellini. De fiecare dată când mă întorceam în cameră după lucru, mă uitam la filme, iar pe drumul către studio priveam lumea de pe stradă, cum era îmbrăcată, ce gesturi făcea. Mă gândeam „uite, femeia asta ar putea fi personaj, gestul ăsta ar putea arăta bucuria“. Așa am ajuns și la un personaj din calendar care abia se zărește, dar are o istorie amuzantă.

Ce personaj?
În cadrul inspirat de cântecul Bacciami Picina, vroiam să prezentăm o femeie care are o clipă de relaxare în compania unei cafele. Era momentul ei de răsfăț și de iubire, o iubire adulterină dacă vrei. Dar ca să fie adulterină, trebuia să apară și soțul undeva. Așa că e o fotografie în decor cu soțul. Pe care ne-a luat ceva timp să-l găsim. Vroiam un italian clasic, un Marcelo Mastroiani, și tot ce îmi trimiteau de la casting erau ca niște gigolo. Într-o zi bijuteriile scumpe pe care le foloseam într-un cadru au fost aduse de un domn cu mustață, italian ca-n filme. L-am întrebat cum îl cheamă, mi-a spus că Marcelo. Era clar un semn, așa că i-am propus să-i fac o fotografie să o înrămez și să fie el soțul din decor. A râs, iar acum e în calendarul Lavazza 2010.

Ai lucrat la câțiva metri de studioul 15, unde Fellini și-a făcut filmele.
Da, chiar lângă studioul acela. De fapt, luam masa, exact lângă studio. Se mai păstrează bucăți de decor din filmele lui și a fost foarte emoționant pentru mine să le văd de aproape. Dar cel mai emoționant a fost că, pentru câteva dintre decorurile din calendar, am lucrat cu unul dintre cei care i-a făcut decorurile lui Fellini. Ne-am împrietenit. Mi-a arătat schițe de la decorurile filmelor lui Fellini de la 8 și jumătate încoace. Incredibile momente.

Cum ai ajuns să colaborezi cu Lavazza?
Am primit un telefon de la agenția care se ocupa de calendarul Lavazza, mi-au spus că tema de anul acesta este muzica și mi-au propus să mă gândesc la ceva. Mi-au dat cântecele care erau temele de inspirație. Au fost 8, am rămas cu 6. Pe unele le-am ascultat pe youtube pentru că nu le știam, am făcut niște schițe, le-am trimis și așa a început totul. M-am întâlnit cu Francesca Lavazza, am discutat despre decoruri și câteva luni mai târziu când am ajuns la cinecitta, a fost o senzație incredibilă. Pentru că tot ce desenasem eu pe hârtie era acum decor făcut. Am fotografiat timp de 8 zile, câte un cadru pe zi. Seara, după ce terminam cadrul, pregăteam set-ul pentru ziua următoare.

Anthony de la Anthony & the Johnson a ajuns să cânte piesa-temă a calendarului, „Nesum Dorma“, grație ție. E pentru prima dată când calendarul Lavazza e însoțit și de un cântec, cum i-ai convins?
Mie îmi place foarte mult Anthony & the Johnson și i-am propus Francescăi ca piesa cea mai faimoasă dintre cele alese, „Nesum Dorma“, să fie cântată de el. Francesca e o persoană foarte cool și a acceptat din prima clipă. Nu-l mai întâlnisem pe Anthony niciodată până să vină la Roma să înregistreze cântecul. Åžtiam însă că e foarte timid, foarte retras și foarte special, așa că mi-am dedicat lui câteva zile. Am stat cu el în studio cât a înregistrat și a fost uluitor. Iar ca să-l fotografiez, pentru că e foarte timid, am petrecut amândoi două zile pline de discuții despre viață, în camera de hotel. A fost ca o lună de miere la Roma.

Tatăl tău e un art director faimos la Londra. Cum i se pare ceea ce faci tu?
Tata e mult mai retras și e obișnuit cu munca mai intimă. A fost cândva pe platouri când fotografiam și mi-a spus că nu înțelege cum pot să mă sincronizez și să mă înțeleg cu atâta lume. Cum pot să mă înțeleg cu cineva care e la 100 de metri de mine și eu îi spun doar prin semne „mută aia 20 cm mai la dreapta“. E diferit ceea ce fac eu de ce făcea el, dar asta nu-l face să nu fie mândru de munca mea.

Pentru fotografiile tale apelezi mult la prelucrarea pe computer. Cum vezi amestecul digitalului în fotografie?
Eu sunt foarte fericit cu direcția în care merge fotografia acum, cu ajutorul digital pe care-l avem. Așa cum lucrez eu mă simt ca și cum aș face un film. Eu trag mereu pe film; ai un mai mare respect pentru actul fotografic când tragi pe film. Dar știu ce poate un anume tip de film sau o anume hârtie. Așa că dacă vreau să obțin o anumită culoare a pielii, trag pe un gen de film. Dacă vreau ca un obiect din decor să aibă un colorit specific, trag pe filmul cu care pot obține asta. La sfârșit mă aflu ca în camera de montaj din cinematografie. După ce developez, decupez ceea ce îmi place din fiecare „dublă“, le montez pe calculator și ajustez coloritul ca să fie în armonie. Dar fotografia e făcută cu decorurile 1/1, cu tot ceea ce vezi, nu este un montaj de elemente fotografiate separat.

Lucrezi mai mult pentru Vogue Italia decât pentru Vogue UK, deși ești britanic.
Asta pentru că cei de la Vogue Italia sunt mai liberali. La Londra sunt mai rigizi, iar mie mi-e mai ușor să lucrez cu italienii. Ei reacționează foarte repede când le dau un telefon și le zic „mi-ar plăcea un pictorial de modă într-o librărie veche“. Se gândesc, vin cu propuneri de haine, după ce le desenez cam cum văd locul. Si așa se construiește pictorialul.

De ce nu zâmbesc femeile în fotografiile tale?
E adevărat că în fotografiile mele femeile zâmbesc foarte rar, dar eu cred că așa sunt femeile reale. Tata, generația lui, ar prezenta femeile hollywoodiene, cu zâmbete largi și glamouroase. Dar dacă îi spui cuiva asta astăzi despre femei, îți spune că e o prostie. Pentru că toți mergem pe stradă și vedem femeile.
Mie îmi place să mă uit la femeile care stau în autobuz sau în metrou. Au câteodată o expresie non-expresie, deși în spatele chipului lor sunt probabil gânduri despre iubit, despre copilul care s-a întors de la școală, despre cina care trebuie pregătită, despre soț sau muncă. Asta încerc să surprind și când femeia e îmbrăcată couture.

decembrie 2009

Retelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

interviuri

11 years ago

Retelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

La 36 de ani Tudor Constantinescu e unul dintre cei mai cunoscuti chef-i din Romania, e proprietarul si creatorul conceptului Chocolat Boutique Restaurant caree a reinventat conceptul de desert in tara noastra, si e parte din juriul care va stabili Top Chef-ul Romaniei. Acestea sunt performante greu de egalat in orice alta tara pentru un tinar de virsta lui. Numai ca Tudor nu e doar chef, e un deschizator de drumuri si, probabil, ar avea succes in multe alte domenii.

***
La 28 de ani cind a decis sa se stabileasca in tara natala, Tudor Constantinescu se gindea ca era in cursul vietii sa-si faca o familie, sa aiba un copil. “Aveam o pasiune sentimentala care a fost frumoasa si intensa, chiar daca lucrurile n-au mers pina la final. Toata viata mea n-am facut decit un singur lucru – mi-am urmat inima -, chiar si cind calculele indicau ca nu e bine sa fac asta”, isi aminteste Tudor. A renuntat atunci la un job american care-i punea totul pe tava si la o pozitie sociala incredibila pentru virsta lui. . Astazi stie ca i-ar fi fost foarte dificil sa obtina intr-o alta tara tot ceea ce reprezinta in Romania, dar recunoaste ca i-a fost cel mai greu sa razbata aici. Are cu ce sa compare: viata in Belgia si in America.

A decis sa faca un restaurant la Bucuresti cind, intr-o zi de septembrie, a vrut sa iasa cu doi prieteni la masa si, dupa plimbarea prin sase restaurante, n-a gasit niciun loc liber. “Acum e momentul”, si-a spus si si-a amanetat casa. Pentru niciuna din afacerile pe care l-a facut n-a avut banii de la inceput, dar a compensat mereu cu credinta in visurile lui.

Si-a cautat un partener – Jean Philippe – un belgian pe care-l ajutase sa cumpere un apartament in Romania si care, cind i-a prezentat tot ceea ce gindise, a intrat in proiect cu 30.000 de euro.

A creat conceptul bazindu-se pe suferinta lui ca nu gaseste nicaieri in capitala dulciuri de lux, a stabilit fiecare preparat din meniu, a gasit locul (pe cea mai frumoasa strada din Bucuresti, Stavropoleus), si-a participat la realizarea fiecarui detaliu din decor. “Peretii eu i-am facut, cu mina mea, am incercat sa refac efectul de calcio vecchio”.

Si-a instruit oamenii, a creat un cod de onoare si o constitutie a restaurantului (cu care toti angajatii trebuia sa fie de acord) – lucruri invatate in America-, si-a muncit 5 ani intens ca sa ajunga la 140 de angajati, 2 restaurante boutique, mii de clienti. Abia anul trecut a inceput sa spuna ca el este omul din spatele conceptului Chocolat, iar recunoasterea a venit ca invitat special in MasterChef si jurat in Top Chef Romania, emisiuni care l-au solicitat pentru rafinamentul si cultura lui gastronomica si care i-au adus notorietatea.

Numele restaurantului l-a pus de la un film: Chocolat – cu Juliet Binoche si Johnny Depp, o poveste despre oamenii care-si urmeaza visele, oameni calatori, care rareori vor sa prinda radacini, sa se aseze intr-un loc. Ca el.

***

Avea 23 de ani cind a plecat in America, la Miami, locul de unde se faceau recrutari in capital industriei de croaziera, in tara tuturor posibilitatilor.

In doua luni pe un vas de croaziera, monotonia si sistemul militaresc fata in fata cu creativitatea si nonconformismul lui au creat un efect de apa cu ulei: a iesit imediat la suprafata, asa ca a demisionat ca sa-si caute ceva mai aproape de temperamentul lui.

A aplicat dintr-un internet cafe la una dintre cele mai importante firme de consultata in “food & beverance”, si-a facut o prezentare frumoasa, a pus fotografii cu performantele lui din Belgia si l-au chemat la interviu. “Vorbeam stricat engleza, dar nu am avut complexe. Intotdeauna cind a trebuit sa-mi urmez visul, am uitat de orice, am mutat muntii”.

L-au angajat intr-o echipa de comando cu alti patru specialisti ca sa pregateasca lansarile celor mai importante vase de croaziera. “Millenium Celebrity Cruise Line – primul meu job – trecea la un nou nivel al business-ului: de la 1000 pasageri la 2500 pasageri, plus 1500 membrii ai echipajului. Veneau si ne spuneau: aratati-ne ce putem sa facem mai bine.
Incepeam sa ne documentam: cite feluri principale voiau, cite antreuri, pentru prinz, pentru cina. Umpleam schema cu retete pe care le prezentam clientului sa vedem ce fel de pozitionare isi doreste. Apoi incepeau calculele de cost si aplicatiile: citi oameni, ce ustensile, ce investitie. Acolo creierul meu s-a expandat. Am invatat enorm si-am aplicat idei de business pe care n-as fi putut sa le fac in alta parte.”

A plecat cind a simtit ca incepe sa fie institutionalizat. Avea putin peste 27 de ani si unul dintre cei mai importanti oameni ai companiei Royal Caribbean, Adam Goldstein, l-a invitat la masa discutiilor:

– De ce vrei sa pleci?
– Vreau sa-mi deschid propria afacere.

Parinteste, Goldstein i-a facut o propunere.
– Uite, semneaza cu mine pentru 5 ani si eu iti garantez Green Card-ul. Ajuta-ne sa deschidem noile proiecte. Iti ofer un salariu de 60.000 de dolari pe an, plus toate cheltuielile platite.

Stia ca, dupa regulile americanilor, cuvintul dat e sfint si ca, daca ar fi acceptat, ar fi obtinut Green Card-ul si o afacere a lui in America, dar a plecat. Si-a urmat inima, la fel ca atunci cind a parasit Belgia.

***
Ajuns in Belgia in 1990. Imediat dupa Revolutie mama lui a decis sa -si faca o viata noua in Bruxelles, dar adolescentul Tudor Constantinescu n-a fost la fel de incintat. S-a trezit intr-o tara a carei limba nu o stia, fara prieteni, mergind la scoala intr-un sistem care nu semana deloc cu ceea ce invatase.

Cu timpul, si-a facut 4 prieteni, cei doi fii ai consulului Marocului la Bruxelles, plus un pusti belgian si altul francez, dar a fost impotriva sistemului belgian de la inceput. “Erau obsedati de regulile din tata in fiu, de imagine, de traditie, de …trebuie sa fii ca toata lumea, daca nu esti ca toti, esti condamnat. Cine te crezi tu sa gindesti altfel?”

Dupa o vreme s- a angajat la unul dintre cofetarii faimosi belgieni, Herman Van Dender.

“Era un patron tinar, avea 32 – 33 ani cind am ajuns eu la el. Era foarte pasionat de ceea ce facea, primise toata afacerea de la tatal lui, dar avea acest sprit creativ care misca lucrurile. De altfel, in laboratorul lui s- a creat tortul cu care echipa Belgiei a cistigat Cupa Mondiala in 1995. Eram si eu pe acolo la vase, la ajutoare, la alea alea,” ride Tudor.

Van Dender stia de pasiunea lui pentru ciocolata si-au inceput impreuna sa produca din nou praline. Au avut succes, dar a plecat, in ciuda prieteniei cu patronul, din cauza unui pariu.

“Am pariat ca pot sa-i fac 200 de kg de praline in trei zile. E enorm. Daca reuseam trebuia sa-mi mareasca leafa cu 50%. Mi-am facut strategie, retete; mi-am cumparat utilaje. Crema de cicolata – ganache-ul ala care reprezinta miezul pralinei – se toarna intre doua felii de aluminiu de 9 mm; am cautat pe net in pagini aurii unde gasesc. Am lucrat alea 2 zile ca un ciine. A treia zi am mai muncit 4 ore ca sa fac cantitatea pe care o promisesem. Nu mi-a marit salariul si am plecat, dar e prietenul meu si acum.”

A continuat pe cont propriu: si-a facut un mic laborator in subsolul cladirii, facea patiserie noaptea pe care o vindea ziua la o taraba.

Nu regreta nimic din ce-a facut. “Daca am un vis, daca eu cred in ceva, daca eu vreau ceva, sunt in stare sa pun totul in joc ca sa -l implinesc.” Iar asta s-a vazut din copilarie.

***
La 6 ani a decis ca se va face bucatar ca sa nu mai fie nevoit sa manice toate lucrurile pe care i le puneau in fata parintii. Locuia cu un etaj mai sus, in acelasi bloc cu bunicii, asa ca a fost teroarea intregii familii pentru ca era atit de mofturos la mincare incit bunica se trezea la 5 dimineata sa-i pregateasca clatite inainte de a pleca la serviciu ca sa fie sigura ca maninca ceva ce-i place.

A ris toata lumea cind a anuntat ca se va face bucatar si-au inceput sa-i spuna “e greu, vor fi gindaci, trebuie sa cari greutati”, dar pustiul nu s-a lasat. Cind a ajuns la scoala i-a placut geografia si-a inceput sa calatoreasca in gind dupa indicatiile profesoarei. Tine minte perfect prima data cind a auzit cuvintul “chocolat”; l-a spus profesoara de geografie, doamna Petre, cind le-a predat despre arborere de cacao si tarile unde se cultiva.

Cind s-a dus in prima tabara, la Costinesti, si-a descoperit spiritul antreprenorial: cum si-a cheltuit repede banii pe care i-a primit de la parinti, a inceput sa adune sticle goale de pe plaja si sa recupereze garantia. In doua saptamini au facut 1000 de lei; colegii si-au luat tricouri si ochelari de soare, el s-a oprit in fiecare zi la cofetarie. Si-a venit si cu bani acasa.

A crescut intr-o lume frumoasa: mama lucra la Teatrul National, era inconjurat de artisti. “Cind veneau sarbatorile era minunat. Imi aduc aminte de Revelioane de 50 -70 de persoane la noi in casa, de week enduri in care se recitau poezii. Ce jocuri, ce strategii de carti! Se vorbea despre ce citeste fiecare, apoi a aparut video-ul si filmele rare. Asta era esenta vietii mele de atunci.”

Dupa care a plecat in Belgia si-a luat-o de la inceput. Prima oara.

***

Adesea Tudor Constantinescu isi fixeaza intilnirile de business in Chocolat-ul din Dorobanti; sta la cite o masa cu cel cu care are treaba, vecin cu clientii sai. Unii il recunosc de la televizor si-i zimbesc, altii sunt concentrati la ale lor si nu stiu ca proprietarul -vedeta e linga ei.

Desi n-ai zice, cind nu face business, Tudor e timid, asa ca i-a fost greu sa filmeze pentru Top Chef. “Ma uit la tv la mine nu critic, ci suferind… Am acceptat aceasta provocare dincolo de ego sau business, ca pe un mod prin care eu imi depasesc limitele. Nu puteam sa vorbesc la primele filmari. Recomand oricariu om sa aiba aceasta experienta in fata unei camere de luat vederi, e cea mai crunta oglinda.”

Exercitiul Top Chef e parte din auto perfectionarea lui. Marturiseste cu sinceritate ca, desi iubeste gastronomia, viata inseamna mult mai mult pentru el. Inseamna discutiile cu prietenul lui Adrian Buga, istoric de arta, consilier al Casei Regale; inseamna calatoriile; cartile sau filmele pe care le descopera. Sau lucrurile pe care le inventeaza sperind la un progres in lume. Are la OSIM, pentru inregistrare, un proiect despre care crede ca va schimba industria auto la nivel mondial, cum are in lucru un site (tudorconstantinescu.com) unde va face consultanta pentru cei care vor sa faca un business adevarat in industria aceasta (de la hoteluri pina la cafenele), unde va oferi servicii de head hunting pentru cei mai talentati chef-i si unde-si va prezenta cartile pe care le va lansa la anul.

Tudor e unul dintre exemplele care demonstreaza ca un caracter de creator, o tipologie de om care actioneaza, nu asteapta sa i se intimple lucruri, poate reusi in orice si-ar dori. Sigur ca astazi (ca o mare parte din viata lui) are succes in gastronomie, pentru ca a aprofundat acest domeniu, dar daca te uiti la copilaria lui sau la adolescenta, intelegi ca si-a creat singur oportunitati-le, riscind; ca victoria a venit si pentru ca nu si-a imaginat niciodata ca va pierde, dar si pentru ca atunci cind a pierdut, a luat-o de la capat crezind in fortele sale.

Si nu e o intimplare ca la 36 de ani e in fata tuturor.

Tudor Constantinescu e o lectie buna pentru cei care la 35-40 de ani, generatia care la Revolutie era in adolescenta, inca mai asteapta sa li se intimple lucruri facute, gindite, create de altii.

Cheia? “Orice lucru pe care-l fac – ca e o cafea sau un avion de hirtie – trebuie sa-l fac cit pot eu de bine. Apoi, e important sa-mi fie bine si sa pot sa fac prin asta cit mai mult bine celorlalti. Si, atit cit pot eu, sa influentz in bine viata din jur.”

ianuarie 2013

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Category : interviuri

(Interviu) Melanie Benjamin, autoarea bestseller-ului Lebedele de pe Fifth Avenue – despre adevarul emotional din vietile unor oameni faimosi –

(ARHIVA) INTERVIU – Andreea Berecleanu -femeia lui Almodovar –

(interviu) Stefan Caltia: “Lucrurile bune se trag asa modest deoparte cateodata si asteapta vremuri bune pentru a reveni la suprafata.”

Despre Bucurestiul de alta data si ce ar trebui sa invatam din trecut

“E extraordinar de bine sa ai langa tine o lume din care poti sa te hranesti si pentru profesia ta!”

Casa cu tavanul pictat de Luchian

Stiti ce se intampla? Eu nu am colectionat!

Romanescul autentic intre betoane si razbunarea copiilor

Interviu Caro Emerald: “Am realizat foarte repede ca daca vrei sa ai succes si sa fii bun pe scena, nu poti sa ai o viata rock and roll” –

(Arhiva) INTERVIU – Andreea Marin despre aparente si prejudecati –

Andreea Marin -In căutarea lui Chaplin

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Interviu – Miruna Berescu despre Festivalul Anonimul, productia de film, familie si…cum nu toata lumea dintr-o familie traieste aceleasi experiente cu acelasi ritm –

Anonimul 2017 Interviu Michel Franco – Sa ai curaj cand esti tanar sa incerci orice…

(interviu) Cristi Puiu: “Dragostea de oameni este un lucru care nu poate fi predat, nu poate fi pus in cuvinte”

Interviu: Anamaria Marinca – “Totul e posibil”

Interviu (arhiva) Ozana Oancea – despre relatiile mama fiica

INTERVIU: citeva lectii de la Rudy Giuliani, primarul New York-ului in timpul atentatelor din 11 septembrie

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

arhiva: interviu Anamaria Marinca ” Nu ma sperie greselile. Mereu ma gândesc ca trebuie sa incerc inca o data.”

o intilnire cu magicianul imposibilului, Dynamo

Andreea Badala – unde discretia, eleganta si bunul simt s-au intilnit.

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

prin mintea unei femei cu zeci de milioane de euro (interviu)

Interviu Miles Aldridge: De ce nu zimbesc femeile in fotografiile tale?

Retelele de viata care i-au adus succesul lui Tudor Constantinescu

Aboneaza-te la newsletter