text de Doru Iftime.
prima parte a povestirii Dusmanul poate fi citita aici
Copil fiind, așteptam cu nerăbdare vizitele unchiului și ale mătușii. Fiindcă locuiau în București, ei erau legătura noastră cu lumea, cu ce era nou și la modă în orice domeniu, inclusiv în tuningul auto, o industrie practic inexistentă pe vremea lui Ceaușescu. Unchiul avea tot soiul de idei și, fiind foarte priceput la mecanică și electronică, le punea singur în practică.
De exemplu, schimbase măciulia anostă a schimbătorului de viteze de la Dacia lui cu una semi-transparentă în care se putea monta un bec, bec care se aprindea odată cu semnalizarea. Fascinant! Nu doar pentru mine, un țînc de 5-6 ani, ci și pentru adulții în fața cărora unchiul se mîndrea cu mica lui găselniță. Mă așezam pe bancheta din spate în timp ce unchiul își invita musafirul în mașină și punea contactul, apoi pornea semnalizarea. Ta-daaam! Omul rămînea cu gura căscată sub privirile noastre mîndre – la urma-urmei, mă puteam umfla și eu în pene, inventatorul becului din măciulia schimbătorului era unchiul meu. Știu, astăzi pare o prostioară oarecare, dar cînd ești mic toate lucrurile par mari, iar cînd n-ai voie să faci nimic, cei care fac ceva sunt niște zei.
În anii aceia n-aveai voie să ieși cu nimic în evidență. De pildă, nu puteai face îmbunătățiri vizibile mașinii – să-i schimbi, de exemplu, jantele, cu altele decît cele care se găseau în comerțul de stat; nu mai vorbesc de umblat la caroserie, suspensii, motor sau cutie de viteze. Și totuși, imaginației nu îi trebuie mult ca să fie provocată, îi e suficientă și o anostă Dacie 1100 sau 1300, o Lada sau un Trabant. Mii de români și-au pus pe hîrtie ideile despre felul în care putea fi îmbunătățită Dacia – schițele unora le-am văzut mai tîrziu în revista Autoturism; prea puțini au reușit să le transpună și în practică.
Pentru unchiul Nic, mașina era o bijuterie. Era comoara lui cea mai de preț, ca pentru mai toți bărbații de pînă atunci și de atunci încoace. Și dacă bijuteriile le ții într-o casetă cochetă, mașinii îi trebuie garaj. Cum unchiul stătea la bloc, a trebuit să închirieze un garaj. A găsit unul nu foarte aproape de casă – locuia lîngă podul Basarab, iar garajul era pe la Piața Matache. Își ducea mașina la garaj în fiecare seară și apoi venea acasă cu troleul sau pe jos, astfel că uneori mă întrebam cine pe cine servește: mașina pe om sau omul pe mașină?
Am crezut multă vreme că anii aceia trebuie să fi fost dificili pentru un om cu imaginația tumultuoasă a unchiului: să ai atîtea idei și să nu le poți pune în practică nu pentru că ești lipsit de mijloace, ci pentru că nu e voie. Astăzi îmi dau seama că lucrurile nu stăteau deloc așa: imaginația unchiului, ca a tuturor contemporanilor lui, era provocată într-o primă etapă de ideea în sine, apoi de punerea ei în aplicare. Dacă voiai să bați un cui, nu era suficient să pui mîna pe ciocan. Trebuia să o faci cu discreție. Ideile, inovațiile trebuiau camuflate cu măiestrie; trebuia să fii creativ ca să ascunzi creativitatea.
Dacă îl ascultai pe unchiul, Dacia lui era cea mai grozavă dintre toate. Și așa, cînd te uitai la ea, părea un pic diferită de celelalte: avea becuri galbene, de ceață, montate în faruri, și două proiectoare sub bara față. Jantele erau comune, dar capacele aveau spițe, un detaliu care dădea mașinii un aer elegant, asortat de minune cu banda subțire de cauciuc în ramă metalică ce decora automobilul pe laterale. Adăugați la interior husele mițoase, mirosul plăcut de țigară (da, plăcut, nu m-a deranjat niciodată mirosul de țigară din mașina unchiului – poate se făceau altfel țigările pe atunci), cățelul de pluș de sub lunetă, al cărui cap pe arc se clătina a nemulțumire ori de cîte ori mașina se încăiera cu vreo denivelare, și pune-ți-l la volan pe unchiul, cu sacou grena de catifea, cămașă albă și eșarfă la gît, cu ochelarii cu ramă aurită pe nas, părul bogat și grizonant, cu țigara în țigaretul de chihlimbar dintre degetele mîinii stîngi care ține volanul, în timp ce cu dreapta gesticulează povestind cîte-n lună și-n stele copilului care-l ascultă fermecat de pe bancheta din spate…
Povestea mult unchiul. Și avea ce povesti. Călătorea mult, în special în țările arabe cu care România era „pretenă” – Libia, Iran, Siria. Le trimitea alor mei vederi din locurile în care ajungea, iar mama le păstra într-un sertar în comoda din sufragerie. Din cînd în cînd mă uitam la ele – îmi plăceau în special cele din China, erau cîteva cu trenuri și pe atunci îmi doream să mă fac mecanic de locomotivă… Era pasionat de geografie, de istorie, de animale, păsări și insecte, de mecanică, electronică, de lumea în care trăia. M-a făcut să citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean-Jacques Servain Schreiber cînd aveam 11-12 ani. Evident, n-am înțeles nimic, dar am citit-o pînă la capăt și am recitit-o de 2-3 ori. Cu același rezultat.
De multe ori, poveștile lui păreau neverosimile și cred că îmi citea scepticismul în ochi. Atunci își dădea scaunul mai aproape, mă privea pe deasupra ochelarilor și, după ce ridica un deget ca să-mi atragă atenția că urma ceva și mai și, continua să-și înflorească povestea: aducea argumente noi, din ce în ce mai gogonate și mai greu de crezut și le înșira atît de entuziast și de convingător încît nu mai conta unde se termina realitatea și unde începea ficțiunea.
În nenumărate situații, vorbele nu sunt de ajuns. Sigur, uneori e nevoie de gesturi, dar alteori capitulăm prea ușor, ne declarăm dezarmați, „fără cuvinte”, în fața unei situații care nu e chiar atît de impresionantă. Însă ne e mai comod s-o vedem așa, e cumva reconfortant, poate fi și o scuză a ignoranței noastre, a vocabularului precar. O fotografie face cît o mie de cuvinte. Dar cine mai poate rosti azi o mie de cuvinte (fără să repete vreunul) care să descrie acea fotografie? E prea dificil ca să merite măcar să încercăm. Nu mai construim imagini din vorbe, nu mai e nevoie fiindcă avem imaginile. Unchiul n-avea imagini, avea în schimb vorbe. Era făcut din vorbe. Cînd îi vedeam pe cei din preajmă cum îi mănîncă necondiționat din palmă, intram în opoziție din principiu. Puneam întrebări, îl contraziceam chiar și cînd știam că are dreptate; adulții mă priveau nedumeriți: cum îndrăzneam să-l întrerup pe patriarh? Uite, Băbuța, Zgăiboaia și Omulețul – verii mei, porecliți astfel de unchiul Nic – ascultă în liniște. Nevoit să care necontenit cu sine conul abundenței verbale, aruncat zilnic de colo-colo de uraganul imaginației, e evident că unchiul Nic nu se putea împiedica de niște banale nume de botez. El și mătușa n-aveau copii și cred că, botezîndu-ne în felul lui ușchit, avea sentimentul că-i aparțineam, că ne adoptase: Alex, și Maria și Nicoleta erau copiii părinților lor, ai lui erau Băbuța, Zgăiboaia, Omulețul. Mie, scepticului de serviciu, îmi zicea Dușmanul. (va urma)
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
foto cover: Radu Bercan / Shutterstock.com“>Radu Bercan / Shutterstock.com
