Category : making of

X Factor 2making of – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

making of – De ce m-am dus la lectii de box ca sa scriu despre Cheloo?

am spus ieri la tv ca pentru a scrie profilul lui Cheloo din cartea “Culisele X Factor, cum sa cistigi un premiu de 200.000 de euro” am fost la lectii de box si … hop au navalit intrebarile.

sa o luam metodic:)

*
nu m-am dus la lectii de box ca sa stiu sa ma apar in eventualitatea in care il supar pe Cheloo cu ce am scris, desi domn antrenor Dumitru Dorobantu mi-a zis ca daca ma supara vreun domn sa fiu draguta si sa-l invit la o vizita la Dinamo, fara sa-i spun nimic altceva; cind o sa ma vada baietii dinsului cu respectivul in sala, o sa stie despre ce e vorba si cum sa procedeze :)

*

profilul pe care urma sa-l scriu in carte despre Cheloo a fost o situatie complicata pentru mine, ca jurnalist.

orice am scris pe perioada concursului pe blog despre Cheloo a facut audiente foarte foarte mari si stiu ca textul din carte va fi unul din punctele de atractie. dincolo de asta, nu cred ca voi mai putea fi vreodata atit de mult timp in apropierea lui Cheloo (si nu voi mai putea sa-l observ/analizez) pentru ca el sta foarte departe de expunerea in presa.

probabil ca nu voi mai avea alta sansa de a-i face un profil, asa ca miza era foarte mare: acum ori niciodata.

in plus, multa vreme n-am stiut de unde “sa-l apuc”/ “cum sa ma uit” la Cheloo ca sa scot un unghi jurnalistic corect. asta pentru ca asa cum il simteam eu la fata locului (empatia e cea mai buna in cazuri din astea grele:)) ), n-avea prea mare legatura cu imaginea lui publica. Cheloo e un domn foarte cultivat, foarte citit si cu o cultura cinematografica foarte bogata.

in cazuri din astea grave, ma pling la toti prietenii pentru ca parerile lor – neafectate de ceea ce vad, cred sau simt eu – sunt mina de aur. Tiberiu Mercurian, un prieten de-al meu foarte destept care, din experienta sa de viata, are avantajul de a putea uni doua lumi distincte, sportul si marketingul, mi-a spus “l-am vazut intr-un interviu. cum ajungea jurnalistul in zona lui de confort, cum il boxa din doua vorbe si-l indeparta”.

si brusc… s-a facut lumina.

***

raportarea lui Cheloo la lumea externa, la cei pe care nu-i cunoaste, este ca a unui boxer in ring: daca ai ajuns in spatiul lui privat, te trimite la distanta cu o lovitura, prin vorbe desigur; daca te -a prins cu garda jos, te executa.

a facut asta de multe ori in timpul show-ului si ca sa pot descrie corect, ca sa pot pune dialogul lui din show intr-un limbaj de box si sa-i fac astfel pe cititori sa-l vada dintr-o alta perspectiva, am fost la lectii de box.

domnul antrenor Dumitru Dorobantu mi-a explicat loviturile din box, iar Razvan Andreiana – vicecampion mondial – a incasat lovituri pina cind am fost eu in stare sa le recunosc corect, in orice suita de miscari ar fi fost. a fost o experienta interesanta pentru ca era departe de orice am invatat pina acum.

cum mi-a placut ceea ce descopeream ca e dincolo de sportul asta care pare barbar, iar Razvan Andreiana a fost foarte foarte sincer cu orice am dorit sa stiu despre ce e in mintea lui cit e in ring, am vrut sa merg putin mai departe si-am citit articole despre psihologia boxerului, dar si biografia lui Muhammad Ali.

nu era ca si cum as fi putut folosi in textul meu ceva din ce citeam, dar puteam intelege daca ideea mea de structura pentru profilul lui Cheloo sta in picioare; are suficiente argumente reflectate in ceea ce vedeam la repetitii sau in galele live.

***

am fost la lectii de box dupa a doua gala live si am citit despre box pina cind s-a terminat concursul, asa ca mi-a fost usor sa ma intorc in studioul X Factor cu ce descopeream citind si sa-l privesc pe jurat dintr-o alta perspectiva.

desi m-am conversat cu Cheloo in zilele in care am fost acolo, nu l-am intervievat niciodata si nici nu am folosit in text vreo informatie aflata in spatiul sau privat, dincolo de reflectoare.

cu toate astea, am increderea – poate aroganta, fie – sa spun ca prin ceea ce am scris am mers la esenta personalitatii lui. e textul cel mai lung din capitolul Jurati / Prezentatori tocmai pentru ca nu cred ca voi mai scrie alta data despre el.

si daca sunt mindra de ceva in textul respectiv – de care, trebuie sa recunosc ca mi-a fost foarte frica si l-am scris printre ultimele, pentru ca imi pusesem o miza foarte mare – este, dincolo de structura prin care-l asez pe Cheloo in ringul de box, felul in care reiese, la final, granita intre lumea lui privata si ceea ce expune publicului.

asta pentru ca lectura / documentarea iti deschide intotdeauna usi nebanuite: am gasit o declaratie in cartea lui Muhammad Ali care mi s-a parut oglinda perfecta.

“At home I am a nice guy: but I don’t want the world to know. Humble people, I’ve found, don’t get very far.”

***

cartea Culisele X Factor – cum sa cistigi un concurs de 200.000 euro poate fi descarcata gratuit de aici. profilul lui Cheloo il gasiti la pagina 62.

***

 aceasta fotografie din cabina lui Cheloo este una dintre preferatele mele din carte. e un exemplu foarte frumos cit de multe poti sa vezi din detalii, cind elimini cuvintele.

Foto Mihai Stetcu


1972
interviu brenciu1In culisele unui concert cu Brenciu

In culisele unui concert cu Brenciu

Pentru tabu de februarie am scris un profil al lui Horia Brenciu care sper sa va surprinda la fel de tare cum m-a surprins pe mine in timp ce faceam reporting.

*
Il stiu personal pe Horia Brenciu de 10 ani, poate mai bine. Ba chiar, se intimpla sa-l fi vazut la televizor inca de la prima lui transmisiune in direct, la o emisiune concurs, cind producatorii l-au gasit pe plaja si l-au pus sa seduca o tinara.

In toti anii astia pentru mine Brenciu a fost “ala care cinta mult si face multa galagie” si/sau “ala care iubeste foarte tare muzica”.
Dar asta a fost pina la inceputul lui decembrie cind, pentru ca am vrut sa scriu despre el, am petrecut mai mult timp cu si pe linga el.

*
Pentru story-ul pe care l-am scris am fost la concertul de pe 4 decembrie ( in memoria lui Frank Sinatra). Am plecat de acasa de la Brenciu, cu el, dupa ce s-a pregatit pentru concert si am fost umbra lui in culise sau linga scena.
In seara aia cred ca i s-a parut ca am pus cele mai stupide intrebari, dar – pentru ca imi promisese acces la orice as fi avut nevoie pentru articol – mi-a raspuns politicos la toate : Cite camasi ai in bagajul pe care-l iei la sala? Ce culori au? Ce play list ai? La ce piesa crezi ca se va bucura publicul mai tare? Etc etc…

Concertul s-a terminat la 2 jumatate dimineata, iar ziua incepuse la ora 10 cind orchestra repetase la Hard Rock Café. Am fost si la repetitiile trupei, ca sa ma obisnuiesc cu baietii si sa-I simt pe fiecare, sa stiu la ce sa ma uit in concert in raportul relatiilor dintre ei.

Stiu ca, in miez de noapte, am plecat cu gindul ca n-as putea face niciodata meseria lor.

In text e o secventa din deschiderea concertului care-mi place foarte mult

Trupa se duce pe scenă, iar Horia rămâne lângă o uşă rabatantă, pe unde, pentru că micul culoar de la cabină e comun cu cel de la bucătărie, trec şi chelnerii. Glumeşte de fiecare dată când ajunge la locul unui spectacol şi trebuie să intre aşa, prin spate:
„Prima dată când l-am văzut pe Frank Sinatra trecând printr-o bucătărie, mi s-a părut ciudat. Au urmat Dean Martin, Bobby Darrin şi alţi artişti, dar şi presedinţi americani. Am realizat ulterior că bucătăriile hotelurilor şi restaurantelor funcţionează ca un fel de culise pentru scenele de teatru. Mirosurile diferă.”
Acum e ca un leu în cuşcă. Se învârte pe doi metri şi jumătate, cât e lăţimea holului, cu privirea în vârfurile pantofilor, ascultând măsurile băieţilor de pe scenă de unde curge „Jingle Bells”. După 2 minute, cât e trecut în playlist instrumentalul din deschiderea concertului, muzica se opreşte. În liniştea care se creează, în capetele ridicate ale spectatorilor, în privirile uimite care se întreabă „de ce nu mai cântă?”, ţâşneşte vocea lui Brenciu.

„I can stand the line… let me sing a song to you, because it is in my heart…”

Orchestra nu scoate un sunet. Publicul zâmbeşte şi stă să aplaude. Horia cântă, mişcându-se în ritm mărunt, între pereţii holului. Când, eliberat, urcă pe scenă, publicul izbucneşte.

Dupa o saptamina de la concert ne-am vazut din nou. De data asta pentru aproape 4 ore de vorbe. Asta a fost momentul care m-a marcat cel mai tare pentru ca nu ma asteptam ca Horia Brenciu sa fie atit de analitic cu sine si de perfectionist.

Majoritatea informatiilor din text (cind nu sunt descrise secvente din concert) sunt din aceasta conversatie de patru ore.

Unul din fragmentele mele dragi este:

Sigur că o parte din succesul pe care-l are la public ţine de charisma personală, sigur că o altă parte ţine de experienţa lui în show-urile de televiziune şi de hrănirea instinctului pentru fiecare „live”. E conştient de toate şi le exploatează cât poate de bine, însă ştie că succesul vine şi din reţeta cu care asamblezi toate ingredientele: muzica, umorul, luminile, efectele speciale şi surprizele.
Nu poate să-l uite pe Tom Jones la Cerbul de aur, într-o seară din 1996. Îl asculta şi îi urmărea playlist-ul în paralel. Reacţia publicului curgea efervescent după fiecare piesă. Iar el se întreba: „Cum naiba face?”
Astăzi ştie că a bucura un om e 99 % transpiraţie şi doar restul – fructificarea unei stări. „Când mă urc pe scenă, am două tolbe, una cu muzici, alta cu surprize. Fiecare măsură a fiecărui cântec trebuie să conteze. Vreau să-ţi dau trei ore cu surprize masive pe care acasă să le desţeleneşti cu gândul şi să zici: Mă întorc!” Asta e cheia cu care poţi să-i captezi şi lui atenţia: să-l faci să râdă, să aibă muzică bună pe-aproape şi să-l surprinzi. Lui Horia îi place să asculte muzica la radiourile de pe iTunes şi nu pe CD; aşa nu ştie niciodată ce va urma. Şi-n filme, îi plac sărutările neaşteptate.

Insa mai sunt si lucruri pe care nu le-am scris
A fost un moment in care am vorbit de duetul cu Paul Anka.

– Sii de duet? M-a intrebat Horia din spatele calculatorului Vaio argintiu.
Eram acasa la el, eu stateam in partea cealalta a biroului lui, plin de dvd-uri, cd-uri si playlisturi in lucru pentru show-urile viitoare.
– Da, stiu, am zis ezitind.
– Ce stii? De unde stii?, a ripostat rapid.
– Pai ai spus tu in concert ca ai facut duet cu Paul Anka, am continuat sovaind.
– Da, ala.

Cu 5 ani in urma, Horia Brenciu s-ar fi contrat cu mine demonstrindu-mi ca nu stiu detaliile care imi erau utile la momentul acela al conversatiei, dar acum privirea lui spunea “daca o sa vrei sa stii, o sa cauti si o sa te informezi; eu ti-am dat indiciul, restul e treaba ta”.

Si-a mai fost o secventa pe care m-am gindit mult daca sa o pun in text sau nu. (n-am pus-o pentru ca am decis ca eu sa nu fiu parte din text, iar intimplarea era in relatie directa cu mine)

Dupa ce am terminat interviu (am mai fi vorbit dar a sunat cineva ca trebuia sa ajunga la inregistrarile pentru un desen Disney la care dadea proba pentru vocea unui personaj), mi-a dat sa vad un film de la concertul de la Cluj unde a fost o atmosfera incredibila, magie intre public si scena.

Horia s-a dus sa se imbrace si, cind s-a intors, s-a aseazat pe canapea in capatul celalalt al camerei. A luat o felicitare/pliant de pe o masuta si a inceput sa-l studieze, dar cu coada ochiului imi urmarea reactiile.
– Poanta e sa nu rizi, l-am auzit in timp ce rideam la gumbuslucurile pe care le facea cu un fular luat de la un spectator.
– Pai e amuzant, cum sa nu rid.
– Nu tu. Pe scena. Omul ala cu fularul nu trebuie sa vada ca tu te distrezi. Un zimbet si-ai stricat tot.

N-avea cum sa vada la ce ma uitam, dar se ghida dupa coloana sonora si stia fiecare secventa pe dinafara. Asa mi-am dat seama ca tot ceea ce-mi povestise era pe foarte bune; ca da, analizeaza in detaliu reactiile publicului de la spectacolele lui si ale altora. Ca da, e obsedat de perfectionism.

-In momentul ala am plins, l-am auzit mai tirziu.
-Pai si eu pling acum, am replicat.

Plinsul e in textul din revista, o sa vedeti voi unde.

*
Dupa ce am terminat cu partea de interviu si documentare la fata locului, mi-am dat seama ca pentru a scrie un text diferit trebuie sa stiu citeva lucruri despre muzica swing.
Am citit/ascultat/cercetat timp de 2 saptamini tot ce am gasit legat de muzica swing; am parcurs viata lui Frank Sinatra pe care Brenciu il iubeste atit de mult, am cercetat istoria cintecului My way si, pentru ca la concert ma socase o problema medicala peste care Brenciu trecuse “aparent” in pasi de dans, am cautat cum functioneaza centrii durerii fata in fata cu concentrarea catre un punct de interes.
Toate astea apar tangential in text.

*
si pentru ca mi-a zis in interviu “astazi multe dintre melodii sunt swing”, iar swing-ul are finaluri multiple, cu suspance, m-am jucat cu finalul textului: am incercat sa creez sentimentul ca se termina la o intrebare, dar el merge mai departe pentru ca ascunde altceva.
Asta e o smekerie pe care am facut-o doar pentru bucuria mea, nu cred ca vreun cititor se va prinde ca e o trimitere la constructia unui cintec swing, dar mi-a placut sa scriu acest text si m-am bucurat de el pina la capat.

*
dar cu tot efortul meu de a fi cit mai aproape de perfectiune, dupa ce i-am trimis textul ca sa verificam informatiile, mi-a scris ” masina pe care o conduc e un Audi, nu Opel cum ai scris”
:)

*
In culisele unui concert cu Brenciu este publicat in Tabu de februarie care se afla deja la chioscuri.

88-38Razvan Ciobanu

Razvan Ciobanu

Cu Razvan Ciobanu m-am intilnit o singura data inainte de a agrea acest interviu, la festivalul de film de la Cannes, acum 2 ani, unde am vazut amindoi filmul lui Almodovar.

Tabu n-a avut niciodata o colaborare cu el, desi a platit publicitate in alte publicatii.
Si cu toate astea noua ne-a acordat interviul in care vorbeste pe bune despre problemele prin care trece.

As putea zice, fara modestie, ca mie mi-a acordat acest interviu. Asta pentru ca, inainte de a accepta s-a consultat cu o prietena, jurnalista, care i-a spus “daca e sa treaca cineva dincolo de ce se intimpla si sa faca un interviu serios, bazavan e aceea”. A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit in ultima vreme.

*
Miza pentru mine cu acest interviu a fost “cum vorbim despre sex pe bani, droguri, pierderi masive de bani fara sa fim tabloid, fara sa acuzam, fara sa privim de sus si fara sa judecam pe cineva, dar in acelasi timp oferind cititorilor nostri o imagine (cit puteam noi de) completa asupra evenimentelor”

Solutia a venit de la proverb japonez: “exista adevarul meu, adevarul tau si Adevarul.”: am pus fata in fata “adevarurile spuse de presa in ultimii doi ani” cu adevarul lui Razvan Ciobanu (povestea relatata de el)

Asta a implicat o vizita la biblioteca din partea colegilor mei Cristi Hertza si Alex Dascalu ca sa fotografieze ziarele din anii trecuti pentru a realiza in revista un colaj de fotografii, dar si un research amplu facut de Andreea Vasile si Ina Taranu Hofnar.

n-a fost de la inceput ideea de cover story. In prima faza a fost dorinta de un interviu de interior, numai ca lucrurile au evoluat pe parcurs.

Stiam ca, tehnic, nu era eficient sa realizez un story cu “comentarii”, pentru ca informatia trebuia sa ramina in forma ei bruta ca sa nu existe ideea ca am taiat si speculat in context. Asa ca solutia era “interviu publicat sub forma intrebare raspuns”.
Razvan a fost de acord sa si filmam interviul si, din acel moment, miza a fost si mai mare.

I-am solicitat 2 intilniri. Un preinterviu in care sa-mi spuna povestea cap coada ca sa-mi pot face o structura pentru interviul care urma sa fie inregistrat.
Dupa ce am aflat povestea, am vrut coperta. E o poveste de film: despre marire si decadere, despre o singuratate incredibil de trista, despre orgolii. Sigur ca are si sex si droguri si alcool, dar asta e doar virful icebergului.

Am publicat interviul asa cum a curs el dar, daca n-ar fi fost si o versiune filmata, as fi reasezat ordinea intrebarilor pentru ca unele sunt un fel de tampon pina am trecut la un alt capitol greu. (Daca as fi insiruit intrebari despre toate acuzatiile legate de viata lui ar fi fost un fel de inchizitoriu)

Sper ca mi-am respectat miza si ca tot ceea ce veti citi in revista nu vi se va parea tabloid.
Despre cum a fost cu coperta e alta poveste pe care am sa o spun…curind☺

De luni pe tabu.ro/video veti putea vedea in serial principalele momente din interviu.

top-gear-logomaking of Povestea unui succes

making of Povestea unui succes

pentru tabu de februarie am scris story-ul, Povestea unui succes, cu personaj principal Costin Giurgea, tinarul care i-a convins pe britanicii de la Top Gear sa vina sa filmeze aici si care a obtinut toate aprobarile complicate necesare filmarilor in Casa Poporului si pe Transfagarasan.

nu e un story despre show. nici despre masini. e despre Costin si miza mea a fost ca textul sa fie, mai ales, despre mintea lui.
prin urmare, in text nu exista nicio transcriere fizica a personajului principal, niciun detaliu despre vreun gest sau amanunt prin care “sa-l vada” cititorul.
ca sa arat cum functioneaza mintea lui e in text un joc al lucrurilor pe care si le spune siesi, fata in fata cu cele pe care le rosteste celor din jurul lui.

despre structura

cu story-ul acesta am vrut sa experimentez scrierea in reverse. sa plec de la prezent si sa merg inapoi in timp, intimplare cu intimplare, capitol cu capitol. asta mi-a dat multe batai de cap, am si plins la un moment la care eu credeam ca gasisem solutia minune si ana onisei, care mi-a fost editor, mi-a spus ca nu se intelege nimik si ar fi bine sa renuntam la reverse. razvan penescu, care a fost second opinion pe text, a sustinut structura asta si am continuat sa ma lupt cu cronologia, cu presaratul de detalii care sa se lege cu ceva ce va fi mai tirziu, fara insa sa creeze confuzie.

cum nu exista foarte multi romani care sa nu stie ca s-a filmat show-ul top gear in romania, un text care sa prezinte drept ‘victorie finala” reusita realizarii show-ului nu mai promitea o tensiune in mintea cititorului. dar viata lui Costin oferea mult material pentru surprize.
asa ca am plecat de la macro – ce inseamna succesul in general- si-am mers inapoi ingustind fanta prin care am privit pina am ajuns la primul succes, cel care i-a adus cariera pe care acum o are Costin.

in economia textului, spatiul alocat acestui prim gest – care a generat succesul – e cel mai mic. e in ultimul paragraf care e si cel mai scurt. am vrut sa induc cumva cititorului gindul ca gesturile care ne par nesemnificative pot declansa lucruri minunate.

*
ce nu mi-a iesit

daca am un regret legat de acest articol este acela ca nu am stat mai mult de vorba cu Costin. e o trasatura foarte specifica felului lui de a fi pe care n-am putut sa o pun in text pentru ca nu am avut suficient material.
umorul lui. un fel de golaneala jucausa, amestecata cu timiditate si bun simt.

in primul draft al textului incercasem sa speculez acest umor si sa spun povestea intr-un stil chick lit. nu m-a tinut talentul/mina/mintea sa-l duc pina la capat si am ramas la varianta minimalista, care sa stea in picioare prin fapte, nu prin jocuri de cuvinte, pentru ca imi e mult mai apropiata.

primul draft se incheia cu un P.S. care nu se mai regaseste in textul final.
Pentru cititorii revistelor de barbati Costin Giurgea e un barbat perfect: la 28 de ani are un job care-i permite sa testeze orice masina si-ar dori, se plimba prin lume la lansari unde sunt super top modele si bauturi scumpe; are motocicleta, ii place viteza, dar o struneste rational; a fost fata in fata cu moartea si a rezolvat situatia barbateste.
Pentru cititoarele revistelor de femei, Costin Giurgea e… aproape perfect. Lucreaza cu vedete si are masini scumpe; poate organiza intilniri romantice spectaculoase ( doar a fost in stare sa inchida transfagarasanul, nu?); prefera linistea discutiilor cu prietenii in locul galagiei din cluburi; are 600 de filme acasa si un ciine. Dar… are un “defect”. E insurat.

*
despre interviu

am avut 2 zile de interviuri cu Costin si a fost un interlocutor perfect. cind faci interviu cu un jurnalist, pentru ca stie toate trucurile tale – ai doua posibilitati: ori nu-ti spune nimik si bifeaza intilnirea ca sa scape, ori iti povesteste tot.
am avut noroc cu Costin. a avut incredere si mi-a povestit si lucruri de care n-am fost constienta la momentul interviului.

cum este secventa cu spitalul & problema lui medicala.
la momentul interviului am fost atit de concentrata sa obtin detalii, iar Costin raspundea cu o voce calma, clara, fara nicio ezitare, dar si fara vreo emfaza (desi situatia fusese dramatica) incit nu am constientizat gravitatea faptelor. Costin glumea ca a mai avut ocazii sa moara si le enumera amuzat, ca si cum ar fi povestit distractii din copilarie.
dar cind am transcris interviul, ma durea tot corpul de cit de dura era situatia descrisa.

secventa cu spitalul a fost prima pe care am scris-o. in primul draft (au fost 4) era foarte foarte naturalist – dura. am curatat-o pe parcurs si, dupa ce am iesit emotional din text si am renuntat la strinsul din dinti cind scriam despre starile post operatorii, am evidentiat oaza de liniste din mintea lui Costin. singura din tot textul. aparuta intr-un moment cu adevarat extrem. ceea ce a rezultat e asa

Fata in fata cu situatia grava in care se afla s-a gândit la momentele in care ar fi putut muri. De data aceasta mintea lui a declansat un flashback. Soseaua umeda, stopul si motocicleta lui care nu s-a mai oprit in intersectie – a sarit din mers de pe ea. Saltul dupa minge in curtea scolii si gardul in care i s-a agatat piciorul – muschiul coapsei i s-a sfâsiat. Fuga disperata dupa un coleg si gardul care i-a iesit in fata – urechea i-a fost despicata. Saritura in cap in gârla, piatra de la fundul apei – durerea din coloana.
Apoi, in mintea lui s-a facut liniste. Iar linistea a coborât in corp. Limpede. Fara panica. Fara depresie. Stia ca facuse tot ce depinsese de el, era la cei mai buni medici. „Daca nici astia nu fac operatia, atunci n-o face nimeni.”

cea mai grea a fost partea cu numitul emotiilor pentru ca, asemeni majoritatii barbatilor, nici Costin nu stia sa puna degetul pe detalii emotionale sau mici lucruri care ar fi dat culoare.
il intrebam “ce ti-ai pus in bagaje cind ai plecat pe transfagarasan” si pentru ca i se parea ceva absolut nesemnificativ si nici nu tinuse minte, imi raspundea cu ce masini s-au dus.
lumea femeilor vs lumea barbatilor.

momentul cel mai drag legat de acest articol are insa legatura exact cu aceste emotii greu de rostit. cind textul era aproape de final, i l-am trimis lui Costin sa verificam informatiile.
o zi mai tirziu a venit de la el un mail care m-a facut sa-mi clantzane dintii, la propriu. era foarte multa tensiune si emotie in spatiile dintre cuvinte. era intr-un limbaj foarte simplu, foarte barbatesc, nicio dantela, niciun artificiu de exprimare, si continea detalii despre cum functioneaza Costin in resorturile lui intime.

am folosit o parte din mailul care s-a numit “marturisesc, spun tot” in fragmentul urmator

De asta, in dimineata când a gasit mailul lui Gavin, n-a avut nicio ezitare sa se inhame la ceva nou. Nu s-a gandit nicio clipa ca surescitarea sau efortul ar putea sa-i dauneze in vreun fel. Uitase, pur si simplu, tot ce tinea de operatie. |n plus isi dorise tot timpul sa vina englezii in Romania si de fiecare data cand avusese ocazia, le trimisese un mail sau spusese o vorba despre asta. dar, de teama unui esec, nici macar lui nu-si recunoscuse ca asta e scopul final sau ca s-ar putea chiar intampla ca ei sa filmeze in Romania. Construia insa de patru ani oportunitatea asta.

*
despre research

am avut acces la toate fotografiile pe care le facusera colegii lui Costin pe durata filmarilor echipei britanice in romania in caz ca as fi vrut sa fac descrieri fizice/culori/ decoruri ; am vazut mailuri din corespondenta intre Costin si britanici; am incrucisat povestirile lui Costin cu cele ale colegilor lui pentru a vedea si din alt unghi aceeasi intimplare; am vazut fotografii de la ceremoniile pe care le mentionez in text, cele in care s-a intilnit pt prima data cu Clarkson & echipa TG. Costin mi-a spus numele hotelului din Miami din care este descrisa o secventa, intr-unul dintre drafturi exista si descrierea camerei luata din fotografiile de pe net, tot asa cum am avut si descrierea restaurantului in care se petrece o alta secventa. (nu le-am folosit dar mi-au dat o relaxare pentru ca daca as fi avut nevoie, erau acolo). am vorbit cu un medic ca sa inteleg riscurile operatiei si sa mi se explice intensitatea durerii post operatorii.
Ana Oprea, PR-ul lor si fosta mea colega, mi-a trimis o ampla documentare despre tot ce s-a scris in perioada respectiva, dar si memo-urile interne prin care stabileau ce si cit comunica in afara companiei despre vizita britanicilor. intr-unul dintre mailurile lui Costin catre Ana am gasit informatii despre existenta cinei din text (secventa a fost descrisa dupa ce am vbt cu cei 2 protagonisti ai acelui moment. ea nu aparuse insa in interviul direct)
pentru secventa cu spitalul am vazut un episod din Star Trek (desi urasc filmele SF). asa am aflat ca exprimarea lui Costin “eram ca un borg” facea trimitere la serialul despre care imi povestise ca il vazuse cit a stat in spital. si tot pentru secventa respectiva, pentru trimiterea la Star trek a trebuit sa citesc despre diferenta dintre serii (imi atrasese atentia ca s-a uitat la cele cu Picard) si am descoperit ca de fapt a vazut foarte multe ore de Star trek.
in text au rezultat fix 29 de cuvinte dupa aventura mea de vreo 2 ore in lumea star trek:

Isi spunea ca e ca un borg din Star Trek, filmul pe care l-a vazut in cele doua saptamâni petrecute in spital – 178 de episoade insumând 132 de ore.

pentru comparatia cu efectele campaniei ministerului turismului, am citit contractul ministerului cu eurosport, am vorbit cu un specialist media ca sa transforme punctele de rating si partea tehnica din contract in numar fizic de potentiali privitori ai spotului publicitar, apoi am comparat cu audienta globala a emisiunii rezultata din analizele media britanice.

fragmentul obtinut e acesta

De la distanta, succesul acestei emisiuni se masoara in cele 350 de milioane de spectatori care vad cât de spectaculos e Transfagarasanul si care, poate, vor retine numele tarii noastre. O reclama pentru România care atinge de doua ori mai multi spectatori decât campania pe care Ministerului Turismului a facut-o, via Eurosport, platind un milion de euro.

iar tot timpul cit am scris am avt in fata o fotografie cu costin incruntat/preocupat facuta de unul dintre colegii lui la filmarea de pe transfagarasan. (nu o am la indemina ca as posta-o, dar voi face un later edit:) )
ea nu se regaseste in layoutul revistei pentru ca art directorul, diana cuciuc, a avut optiunile ei de ilustrare si nu i-am atras atentia in niciun fel asupra unei fotografii sau alteia. mie mi-a plct fotografia pt ca vorbeste despre lumea din mintea lui Costin.

textul despre Costin Giurgea, Povestea unui succes, poate fi citit aici.

948
ce_nu___tie_vlad_ivanov_f6d1b58ce nu stie Vlad Ivanov

ce nu stie Vlad Ivanov

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov a aparut in Tabu, decembrie 2009.
El este rezultatul a 3 ani de studiat/ analizat/ documentat subiectul principal:)

In intervalul acesta de 3 ani am citit cam tot ce s-a scris despre subiectul meu, am vazut toate filmele (tv si cinema) pe care le-am gasit, i-am vzt toate piesele de teatru, am fost pe platoul de filmare cind lucra si am vorbit cu multi oameni care au fost conectati prin munca cu el sau i-au fost colegi la scoala. Am ajuns chiar pina la performanta dubioasa de a primi de la prieteni sms-uri cu anunturi de genul “Vlad Ivanov e la alimentara X” sau “Vlad Ivanov e in fata mea la masa, la nunta la…”:). N-am folosit aproape nimik din toate astea, insa mi-au dat o relaxare in cunoasterea teritoriului de lupta:).

As fi putut sa fac materialul oricind in acesti 3 ani, dar instinctul imi spunea ca inca nu e timpul lui. Vroiam sa ma imprietenesc cu subiectul pentru ca simteam ca e introvertit si nu o sa-mi spuna multe altfel. Nu vroiam sa ma duc direct la el sa-l abordez pentru ca simteam ca i-ar fi fost mai ok daca i-as fi dat cit mai mult spatiu si loc de decizie daca sa faca sau nu interviul. Plus ca ma temeam ca o sa i se para bizare intrebarile mele care se referau mai degraba la detalii specifice despre lucruri deja declarate, decit la noi descoperiri.

A fost politicos si n-a intrebat ca zoso “dar ce intrebari sunt astea?” desi sunt absolut convinsa ca i s-a parut ciudat ca, intr-o ora, l-am plimbat prin chestii care vorbeau si nu vorbeau despre el, ca sa opresc brusc conversatia cind nici nu ne apucasem sa povestim despre ce filme urmeaza sa faca.

Dar cred cu tarie ca daca as fi scris materialul oricind alt cindva, nu m-as fi dus pina la Botosani, orasul lui natal, si n-ar mai fi aparut in text propozitia care mi-a dat cea mai mare bataie de cap:

“Acum la 40 de ani, afla si comentariile din catalog”

Propozitia asta a fost adaugata cind trebuia sa plece revista la tipar. Eu nu vroiam sa pun accent pe descoperirea de la Botosani intr-o forma in care sa para ego de jurnalist, cei care citeau textul spuneau ca nu e evident ca explicatiile care ar fi precedat aceasta propozitie sunt chiar secretul din titlu. Nici acum nu stiu daca e bine sau nu ca am pus-o, dar – pentru ca povestea e deja tiparita – nu trebuie sa-mi mai bat capul cu asta.

*
M-am hotarit sa ma duc la Botosani dupa ce doua fraze ale lui Vlad Ivanov m-au facut sa-mi stapinesc cu greu lacrimile. Eram la interviul care a avut loc in cabina sa de la tnb, vorbea despre adolescenta si primii pasi in teatru. N-a avut vreo intonatie speciala, n-a facut niciun gest in plus. Totul a fost in ochii lui.
Vorbea despre profesorul de la scoala populara de arta cu o emotie incredibila prezenta doar in ochi. A fost cel mai intens moment al intilnirii noastre doar ca…
Nu ma vedeam descriind momentul in text explicind cum imi spuneam in gind “esti gisca, nu se poate sa plingi aici” in timp ce ma uitam pierduta in ochii lui Vlad Ivanov.
Asa ca m-am dus pina la Botosani sa vad de ce era magic profesorul respectiv.

Descoperirea de la Botosani m-a bucurat si m-a intristat in acelasi timp.

Mai intii a fost bucuria. Mi-au dat lacrimile dindu-mi seama peste ce comoara emotionala am dat in cataloagele de cind era Vlad elev la scoala populara de arta. N-a fost o victorie de jurnalist, a fost noroc. Ma dusesem acolo ca sa –l pot cunoaste din descrierile altora pe profesorul Bradescu (care a murit in 87), doar ca oamenii de la scoala populara de arta erau atit de impresionati ca venisem de la Bucuresti cind ar fi fost mai usor sa-i intreb la telefon, incit au inceput sa-mi arate toate documentele vremii. Si-asa am facut descoperirea.

Tristetea a venit mai tirziu, cind – in tren catre Bucuresti – am vazut pe filele de catalog fotografiate, adresa de acasa a lui Vlad Ivanov. Avusesem toata ziua fotografiile in fata, dar in entuziasmul descoperirii nu ma mai uitasem cu atentie la toate detaliile. Regret ca nu m-am dus pina in fata blocului si n-am refacut traseul casa – scoala populara de arta. Nu stiu daca ar fi fost in text traseul ala, dar sunt sigura ca ar fi fost un plus de emotie care s-ar fi putut simti pe undeva.

Tot asa cum regret ca nu m-am dus pina la cimitirul local ca sa gasesc fotografia profesorului. Am cautat in ziarele vremii la biblioteca judeteana imagini cu profesorul si n-am gasit. La citeva zile distanta, acasa, la Bucuresti, mi-am dat seama ca o foarte buna sursa ar fi fost cimitirul pentru ca exista fotografii pe cruce. Am ratat-o.

*
La Botosani am reconstituit insa drumul Scoala Populara de Arta – Liceul Pedagogic pe care elevul Vlad Ivanov il parcurgea aproape zilnic pe jos si pe care il avea cronometrat: 7 minute.

Am cautat cel mai batrin taximetrist din oras care sa ma plimbe prin Botosani, cu speranta ca el trebuie sa-si aduca aminte ce si cum a fost demolat in zonele care ma interesau. Doar ca domnul in cauza in loc sa ma duca la scoala populara de arta m-a dus la liceul de muzica nr 9. Eu ii explicam ca e mult prea departe liceul, deci nu e aceasta scoala pe care o caut, el se uita la mine cu o privire care spunea “ eu sunt de aici, dvs de la Bucuresti, cine stie mai bine?!”. M-am calificat in topul celor mai ciudati clienti ai lui in momentul in care l-am rugat sa ma duca inapoi la liceul pedagogic, explicindu-i ca o iau pe jos si sigur o sa gasesc cladirea care ma intereseaza.

Am gasit-o folosindu-ma de instinct, pur si simplu. Am pus ceasul sa ma anunte cind trec 7 minute de la plecarea de la liceu. In locul in care m-am oprit am intrebat doi oameni de pe strada si 3-400 de m mai sus era cladirea pe care o cautam.

Mai greu a fost sa aflu care dintre cladiri au fost demolate sau au aparut dupa 87, dar asta am rezolvat-o la biblioteca judeteana.

Fragmentul rezultat dupa reporting-ul pentru drum arata asa:

Işi petrecea aproape toate dimineţile la cursurile de actorie. Ca nu plece prea devreme spre liceul pedagogic, unde avea ore după amiaza, îşi cronometrase timpul pe care-l făcea până acolo: 7 minute.

Parcurgea drumul până la bulevardul Calea Naţională, trecând în viteză pe lângă impunătorul Liceu Laurian. Nu lua tramvaiul la bulevard pentru că nu vroia să depindă de aşteptatul în staţie. Alerga. Pe Ion Pillat străbătea câteva sute de metri pe lângă blocurile cenuşii, apoi la cinematograful Luceafărul, o lua la dreapta şi făcea slalom printre gropi şi case răzleţe. Încă un dâmb cu un părculeţ şi sprintul final: 100 de metri de la gardul liceului până la intrare. Se aşeza în bancă cu câteva clipe înainte de începutul cursurilor. Roşeaţa din obraji şi transpiraţia de pe spate erau singurele semne care trădau efortul ultimelor 7 minute.

În 1987 Vladimir a parcurs drumul dintre Şcoala Populară de Artă şi Liceul Pedagogic, de peste 100 de ori. A fost ultimul an ca elev al cursurilor de actorie, anul în care profesorul Brădescu a fost ucis, fără să fie descoperiţi faptaşii.

Atunci, înăuntrul puştiului, s-a rupt o lume.

Ceea ce pare aproximare a frecventei drumului – “peste 100 de ori” – este rezultatul refacerii calendarului din 87, suprapus peste prezenta de la scoala populara de arta, cu eliminarea simbetelor si duminicilor in care nu mergea la liceu (dar avea cursuri la scoala populara de arta). Dupa toate aceste calcule a aparut intrebarea: si daca a chiulit macar o data de la liceu? Nu puteam verifica asta cu Vlad pentru ca era imposibil sa-si mai fi adus aminte la o asemenea distanta de timp. Asa ca in loc sa pun 114 cit era numarul rezultat drept zile in care ar fi parcurs drumul scoala – liceu, am aproximat la “peste 100”:)

*
Cel mai provocator lucru de scris a fost insa fragmentul in care vroiam sa explic cum isi construieste personajele. Nu am scoala de actorie, nu stiu nuantele care ii ajuta pe actori sa fie in culori diferite pe scena. Iar repetitiile de teatru la care am asistat mi-au certificat ca totul e in sufletul si creierul actorului. Vlad nu povesteste foarte multe despre asta, nu pentru ca nu vrea, ci pentru ca e acolo o combinatie de har-logica-perseverenta-analiza pe care nu o poate descrie; e, pur si simplu, parte din felul lui de a fi.
Am optat pentru a arata din secvente diferite ca e foarte ordonat – organizat, ca e analitic si stie ca detaliile construiesc universuri. Nu stiam insa ce sa fac cu lumea sa interioara – extrem de bogata – pe care o struneste foarte bine si pentru care e foarte admirat de regizori sau colegii de breasla.

Asa ca m-am intors la Stanislavschi si-am citit 2 saptamini in fiecare seara pagini aiurea din “Viata mea in arta”. Cautam descrierea la nuanta a unei stari pe care doar un actor ar fi putut sa o numeasca. Un ceva care sa faca click in mintea mea ca sa pot sa pun in cuvinte cam cum functioneaza motorasul interior al lui Vlad Ivanov pe care el in descrisese comparind actoria cu iubirea. La Stanislavschi am gasit despre cum, ca actor, trebuie sa inveti sa-ti iei avint pe dinauntru cu lejeritate exersata.

Fragmentul rezultat e acesta

L-a învăţat viaţa că, în meseria asta, ai nevoie să-ţi câştigi teritorii interioare şi nu crede în reţeta care te face actor. „Nu poţi să te duci şi să-i spui unui tânăr cum să fie actor. E ca şi cum l-ai învăţa cum să facă dragoste: uite pui mâna aşa şi faci aşa. Lasă-l pe om să se simtă el, să se dezvolte el. Victoriile mari sunt ale tale, personale”. Aşa şi-a desăvârşit el tehnica. Şi spectatorul e uimit cum, în interpretarea lui, discreţia unui sentiment îi sporeşte intensitatea. „Chiar mă gândesc cu tărie la ce simte personajul. Asta e cheia. Să crezi în clipa aia că asta se întâmplă.” De fapt, pentru scenele puternice, îşi ia avânt pe dinăuntru cu o lejeritate exersată, pentru că între el şi personajul pe care-l interpretează e stabilită dinainte o relaţie intimă profundă.
Ca în iubire.

*

Fragmentul cu asezatul pe banca pentru a citi scenariul de la Politist, adjectiv a venit singur catre mine. N-as fi stiut sa intreb ceva atit de précis in interviu, dar Corneliu Porumboiu mi-a povestit ca dupa ce i-a dat scenariul, Vlad l-a sunat in 20 de min spunindu-I ca l-a citit si ca vrea sa joace in el. Am confruntat cu Vlad povestea la a doua noastra intilnire de lucru – care s-a suprapus si cu sedinta foto – si asa a aparut secventa.
In week end-ul in care am scris primul draft (au fost 4 pina la verificarile cu Vlad pentru micile detalii) m-am dus pina in parcul respectiv in cautarea unui mic detaliu de atmosfera. Scriind am simtit ca secventa trebuie sa fie mai austera si-am renuntat la detaliile despre parc.

Ceea ce a rezultat este asa

Când l-a invitat la casting, Corneliu Porumboiu nu-l stia bine. Se salutasera pe la premiere, il vazuse in „4, 3, 2“ si-l placuse. Dar asta era tot.
S-au intâlnit intr-o agentie de casting unde Corneliu dadea probe pentru rolurile filmului. Au vorbit câteva minute. I-a dat partea lui din scenariu si l-a rugat sa vina peste câteva zile ca sa dea o proba. Vlad s-a oprit in primul loc linistit, un parc din fata agentiei, a citit textul si l-a sunat: „Chiar vreau sa fac filmul asta!“
L-a impresionat pe regizor când s-au revazut. Memorase 20 si ceva de pagini; intelesese toate nuantele textului; venise cu lumea personajului construita, cu gesturi si atitudini. L-a filmat in doua zile pe Anghelache, comandantul inteligent, care, dincolo de pojghita metafizica, e neclintit in convingerile lui.
In prima zi s-au tras 9 duble, in a doua 7. N-a fost nevoie de mai mult pentru ca Vlad se sincroniza perfect cu ceilalti actori.

*
In primul draft al textului, catre final, descriam de pe platourile de filmare ale peliculei Principii de viata o intimplare in care aratam inca o data perseverenta si perfectionismul lui Vlad Ivanov.
Era o secventa cu o jucarie pe care a asezat-o de 14 ori in acelasi loc ca sa –i iasa un gag la fel, la fiecare dubla. Incrucisasem sursele pentru intimplarea asta, o vazusem acolo, pas cu pas, imi povestise el de ce isi aseza singur jucaria, vorbisem cu membrii echipei de filmare.
Dar am renuntat la ea pentru ca sa arat o alta latura a versatilitatii sale actoricesti.
Si am avut brusc relaxarea faptului ca petrecusem 10 ore pe platoul de filmare si aveam o gama larga de alte secvente pe care sa le pot descrie. L-am preferat pe Vlad amuzantul, cel care face giumbushlucuri si se distreaza cu colegii.

*
La final am vrut sa fac un revers al drumului de 7 min, cu iesire din local in national.
Sa plece de la liceul pedagogic, sa ajunga la scoala, pentru ca apoi sa iasa de acolo si sa-l aduca in Bucuresti, aproape de spectatori, odata cu secretul care ii confirma caracterul si talentul remarcate inca din copilarie.
A fost usor sa scriu pentru ca aveam toate cladirile noi construite dupa revolutie, toate panourile publicitare de pe drum (fotografiate si depozitate intr-un folder) si modificarile in utilitatea unora dintre cladiri – cinematograful e acum alimentara:) – rezolvate in biblioteca judeteana.

In varianta de text word, a existat si o trimitere internationala (ce filme lucreaza cu actori de Oscar) pentru a obtine o imagine macro. In revista ea a ajuns ca un citat, in mijlocul ultimei pagini si e unul dintre regretele mele ca nu am gasit o solutie mai buna pentru paginarea acestui fragment.

*
later edit: m-a intrebat cineva daca descrierea de la piesa fir’mituri e din 2006 sau de acum. am vazut piesa in 2006 (la premiera si in ziua imediat urmatoare; a fost momentul in care l-am descoperit pe Vlad Ivanov); am revazut-o cind scriam pentru acest profil (ca sa vad daca “mai face la fel”:) )
asa ca in fragmentul in care arat parcursul sau profesional referinta la firmituri e bazata pe insemnarile din 2006, iar in epilog este trimiterea la varianta de acum a piesei. (care nu mai e in aceeasi distributie, dar erau detalii care ar fi complicat textul si am reuntat la ele)

*

Articolul Ce nu stie Vlad Ivanov poate fi citit aici.

1748
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!