Tag : 2006

andrei serbanAndrei Serban. “Incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata.” (un reportaj din 2006, in premiera in online)

Andrei Serban. “Incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata.” (un reportaj din 2006, in premiera in online)

Acest articol a fost publicat in septembrie 2006 in revista Tabu. Il public acum aici pentru ca in doua zile voi publica un nou interviu cu Andrei Serban, realizat in urma cu cateva zile. Va fi o experienta interesanta, sper, pentru iubitorii de teatru sa citeasca noul interviu in paralel cu acesta.

Andrei Serban. Cuvantul just. Gestul just. Gandul just.

Dupa mai bine de 10 ani, in Romania se va vorbi din nou intens despre regizorul Andrei Serban. A lansat recent o carte autobiografica in care vorbeste cu sinceritate, dar si cu orgoliul omului care a reusit foarte multe, despre intreaga sa activitate profesionala. Acum pregateste la Cluj si Sibiu doua noi piese de teatru. Vor gasi oare jurnalistii cuvintele juste ca sa-l prezinte pe cel mai inovator si perfectionist regizor roman de teatru? Iata incercarea Tabu, un exercitiu in care drumul e important, nu destinatia, cum ar spune regizorul.

 

Pe o scena de teatru, fara nici cel mai mic decor, 22 de oameni in mijlocul ei, asezati pe randuri, executau la fiecare rostire a unei cifre o miscare a bratelor si a capului. “Acum la fiecare schimbare, miscati-va usor si picioarele, mergeti pe nori” s-a auzit o noua indicatie de la cel care rostea cifrele si dadea ritmul actiunii. Asa l-am vazut la lucru pentru prima data pe Andrei Serban, cel mai celebru regizor roman de teatru. Nu eram pregatita sa inteleg ce se petrece acolo si mi-am ocupat primele minute numarand persoanele de pe scena. Abia mai tarziu, cand am fost capabila sa ma concentrez la detalii, am remarcat ca actorii il ascultau in transa si, de la distanta, vedeai un fel de ritual magic in care corpurile participantilor erau relaxate desi executau miscari complicate, iar fetele li se luminasera chiar daca erau foarte concentrate.

Era unul dintre celebrele exercitii cu care Andrei Serban isi incepe lucrul cu actorii. L-am descoperit la repetitiile de la Sibiu pentru Pescarusul lui Anton Cehov, una din cele doua piese cu care regizorul se intoarce in fata publicului roman. Cealalata piesa se numeste Purificare, este semnata de o tanara care a fost extrem de controversata, Sarah Kane, si se va juca la Cluj.

Suntem o natie extrem de inteligenta in emotie si in instinct. Cei care vin aici cu productii internationale cand se intorc acasa, vorbesc cu entuziasm despre ce receptiv este publicul. Toti imi spun ca simt, pur si simplu, cum capteaza spectatorii tot ceea ce le transmiti.” Cand il auzi simti ca, pentru o vreme, vestile de la actorii care ne vizitau tara au fost contactul cel mai apropiat cu publicul nostru.

Andrei Serban locuieste in New York de 37 de ani si, chiar daca in ultimii 10 ani a venit in tara destul de des pentru workshop-uri, n-a mai fost invitat sa regizeze aici de la Oedip in 1995.

“Avem spectatori minunati in Romania, deci cu atat mai mare este responsabilitatea noastra a celor care lucram pentru ei, sa le dam un orez bine fiert, nu un orez mediocru. De aceea sunt atat de furios cand vad cat de mediocra, de pasiva, de „out of time“ este scena romaneasca. Stiu ca ma fac extraordinar de antipatic de majoritatea tagmei actoricesti cand spun asta. Banuiesc ca 90 la suta dintre oamenii din bransa, ma dispretuiesc fiindca vin din afara si protestez. ‹‹Cine e ala care n-a mancat salam cu soia cu noi si vine sa ne spuna ce sa facem?››.”

Vazut din partea celor 10 % din breasla teatrului care, conform banuielilor sale, nu-l dispretuieste, dar si din partea publicului, „ala care n-a mancat salam cu soia” a lucrat pe toate marile scene ale lumii, de teatru sau de opera, si i-a avut sub „indrumare” pe Meryl Streep, Diane Lane, F Murray Abraham, Christopher Reeves, Mary Elisabeth Mastrantonio, Placido Domingo, Eliot Godenthal, Julie Taymor, Christopher Walken si lista e asa de lunga incat daca am aduna numai nominalizarile la Oscar ale celor care au lucrat cu el, am depasi cu mult numarul pieselor de pe afisul Teatrului National… pentru vreo trei stagiuni.

Pe 21 iunie, Andrei Serban a implinit 63 ani, aniversati la Sibiu intr-un an plin pentru el de evenimente romanesti. Pe langa cele doua piese pe care le monteaza cu bucuria ca lucreaza din nou in limba care-i place cel mai mult ( „desi vorbesc de-o viata si franceza si engleza”)  a scris o carte care s-a epuizat  in mai putin de trei saptamani, O biografie (Editura Polirom).

Toate acestea vin insa dupa o depresie profunda, de mai multe luni, dupa ce ideea sa de a crea un centru experimental de teatru a fost „executata” sub patronajul statului, fara participarea lui. O finalitate pur romaneasca.

Inspirat de calatoriile in esenta a ceea ce inseamna teatru, Andrei Serban si-a dorit sa faca in Romania un centru in care tinerii actori sa caute in ei insisi lucruri aflate dincolo de programa scolara. Mona Musca, Minstrul Culturii la acea vreme, l-a asigurat ca totul e realizabil, dar a cerut ca acest centru sa se afle sub egida Teatrului National. In cele din urma, pe cand regizoru era plecat din tara, s-au facut alte documente, iar Teatrul National si-a facut o anexa „experimentala” pe care n-a folosit-o niciodata, desi a incasat bani pentru ea.

E cel mai mare regret al regizorului rezultat din colaborarile cu Romania, desi adesea a fost marginalizat si subapreciat (la numirea ca director al Teatrului National, in 1990, a primit o leafa de 50 de dolari!). „Faptul ca mi s-a furat ideea a fost foarte dureros. Am simtit ca e adanc nejust si imoral.”

De ce e important acest centru experimental? Ca spectatori simtim ca teatrul romanesc nu se misca intr-o directie la fel de buna ca filmul autohton.  Tinerii regizori de film au creat un val international de amiratie pentru productiile noastre, in schimb tinerii regizori de teatru au ramas inca intre propriile limite cultivate de scoala. „Fac aceste doua spectacole ca sa demonstrez ca ceea ce vorbesc este adevarat. Stilul actorilor romani este foarte „exterior”; se vorbeste, se urla, se tipa ingrozitor, se gesticuleaza in nebunie. E un teatru fizic, de emotie exterioara, excentrica, in care simti ca sufletul este gol. Daca pui un actor intr-o auditie sa stea pe scaun si sa spuna o replica, sa se uite la tine in ochi si sa nu faca nimic, nu stie sa o faca. Ei cred ca trebuie sa faca intotdeauna ceva, ca trebuie sa fie circari.” Iar el vrea sa lucreze aici ca sa compenzeze „lipsa de antrenament al muschilor interiori, adevaratul antrenament al sufletului, al emotiilor. In teatrul romanesc exista un antrenament al trupului, vocii, al urletului, dar nu unul al gandului. Nu se gandeste si nu se vorbeste omeneste.”

Antrenamentele cu care ocupa prima parte a fiecarei zi de repetitie sunt o mica parte din ceea ce actorii ar putea experimenta in centrul pe care l-a propus. La Sibiu, am vazut celebrul exercitiu cu betele despre care vorbesc cu mare entuziasm vedetele hollywoodiene cu care Andrei Serban a lucrat.

Asezati in cerc, actorii danseaza dupa ritmul unei tamburine. In mijloc, cu ajutorul a doua bete lungi, doi actori improvizeaza un dans in care trebuie sa-si dea replica prin miscare, incercand sa transforme betele intr-o prelungire a corpului lor. La intervale regulate, unul dintre dansatori este inlocuit cu un actor din cerc, iar cei aflati pe margine preiau miscarea care le place cel mai mult si o executa. Unii sunt sportivi cu salturi animalice, altii sunt langurosi cu miscari seducatoare, iar altii sunt dominatori si incearca sa impugna ritmul partenerilor. Andrei Serban e relaxat si se lasa purtat de energia care s-a creat, dar in acelasi timp, e concentrat sa aleaga persoanele care vor trebui sa mearga un pas mai departe de personalitatea lor ca sa se muleze pe dansul partenerului. Asa obtine reactii de care actorii se vor folosi mai tarziu in piesa.

Cand au facut pentru prima data dansul cu betele, actorii de la Sibiu au fost atat de emotionati de ceea ce li se intamplase, incat la sfarsit au izbucnit in urale. Tot atunci Maia Morgerstern a devenit pentru o clipa, in afara repetitiilor textului, o Arkadina perfecta (a strigat la fiul sau, Tudor, nemultumita de ezitarea lui in rezolvarea unei situatii cu partenerul de dans). In Pescarusul sibian, Maia detine rolul principal Arkadina, iar Tudor Istodor interpreteaza rolul fiulului Arkadinei, Treplev. Piesa e adusa in zilele noastre, actorii poarta haine moderne, iar textul lui Cehov vorbeste despre dorinta de celebritate si de parvenire pe care o remarcam zi de zi in jurul nostru.

„Nu ne folosim acest Stradivarius care este corpul nostru in masura la care ar trebui sa-l folosim, dar potentialul este in noi. E un mister, e un secret si incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata. Nu trebuie sa se opreasca niciodata. In teatru sau in afara teatrului”. Andrei Serban vorbeste cu pasiune despre cat de tare te pot surprinde emotiile pe care poti sa le exprimi. „Este ca si cum ai descoperi bomba nucleara in tine, cand simti ca ai avut tot timpul ceva in tine ce nu stiai. Problema e ca maine, daca nu faci acelasi efort, uiti ce ai descoperit azi. Pierzi totul. E un fel de dementa pentru ca trebuie sa faci tot timpul ceva nou.”

Pentru el, teatru, cautarea solutiilor pentru fiecare replica pe care o spun actorii, e una din formele de a face ceva nou tot timpul. Asa se face ca, pentru fiecare piesa pe care o pune in scena, vede montari anterioare ale textului, citeste texte critice si insemnarile, jurnalele autorilor cautand detaliile care sa-i dea noi unghiuri de abordare.

Un pianist face exercitii opt ore pe zi, un dansator lucreaza tot timpul, iar in general, un actor nu face nimic. Vine la 10 dimineata, inca mahmur dupa o noapte traita intens, poate. Eu nu pot sa-mi permit asta, pentru ca actorii sa ma respecte, eu trebuie sa stiu foarte mult. Dar inaintea repetitiilor, incerc sa las deoparte tot ceea ce stiu. Daca ii bombardez pe actori cu tot ceea ce stiu, ii intimidez. Eruditia mea ii loveste direct in cap, iar eu vreau sa-i ating in trup. Experienta este in trup, in oase, in viscere. Capul trebuie transformat doar intr-un muschi.“

A fost directorul Teatrului National din Bucuresti si, pentru o vreme, cronicile reprezentatiilor din cladirea de la Universitate au aparut in paginile revistelor internationale cu tiraje ametitoare. Cand a plecat, pentru ca nu ezitase sa critice toate neregulile, lenea si manierismul, cei criticati au inceput sa-l ponegreasca prin ziare. De fapt, el e la fel de critic cu ei cum e si cu propria sa persoana, diferenta facandu-se insa in indeplinirea dorintei de perfectionare.

S-a intors acum, cu o carte aflata deja la al doilea tiraj  si care, conform celor care au vandut-o la Bookfest, a fost cumparata in special de tineri, si cu doua piese si ele destinate tinerilor. Iar asta e inca un semn ca generatia noastra are nevoie de munca lui, iar el vrea sa vorbeasca cu generatia asta.

Stie ca toata lumea ii va urmari miscarile, in speranta ca vor avea argumente cu care sa-i combata teoriile. „De fapt imi si place sa ma razboiesc, sa revin si sa nu dau satisfactie celor care imi pun bete in roate. E si un joc in asta, de ce nu?”

Dar nu se teme de criticile lor, pentru ca e unul dintre cei mai „rai” perfectionisti pe care i-am intalnit. |n teatru si in afara lui, Andrei Serban e obsedat sa gasesca gestul potrivit, cuvantul care sa exprime cel mai exact emotia pe care trebuie sa o primeasca spectatorul. Are pentru fiecare dintre aceste lucruri un singur adjectiv “just”: cuvantul just, gestul just, gandul just.

Stie cat de importante sunt cuvintele lui si ca vor fi disecate si de cei care vor sa invete, dar si de cei care-l critica pentru ca le arata neputinta si limitarea profesionala. Continua insa sa monteze din placerea lucrului cu actorii si pentru a spune mesaje sincere spectatorilor. Cum mi-a spus mie, stiind ca nu-mi place teatrul.„Mergeti la teatru doar daca vreti sa nu fiti singura, dar nu ezitati sa plecati dupa cinci minute daca simtiti ca sunteti fraierita.”

Un sfat just pentru public, nimicitor pentru actualul teatru romanesc.

***

In teatru

Ce cautati la actori cind ii vedeti la auditie?

In primul rind caut ceva ce e greu de explicat, prezenta. Sunt oameni care iti transmit o vibratie doar prin faptul de a fi acolo, prin simplitatea lor. E greu de definit ce e… Unii o transmit, altii nu. I-as putea selecta doar privindu-i.

E diferit studentul american la actorie de cel roman?

Pe studentii romani nu-i stiu destul. Lucrez cu ei doar in workshopuri si fiind perioade intensive, toata lumea lucreaza cu multa bucurie si face orice. Insa imi dau seama cat de putin sunt pregatiti. Cei americani sunt mai echipati, au mai mult combustibil. Dar ceea ce ma inspaiminta e cit de necultivati sunt si unii, si altii. Imi dau seama cit de putin ii intereseaza sa afle ce se intimpla, nu in afara tarii, ci chiar in teatrul vecin. Sunt atit de izolati in proprul lor univers, au o lipsa de viziune, de intentie, nu-si pun intrebari.

De ce dau la teatru, din pasiune sau din dorinta de celebritate?

Nu e clar. E un mix de pasiune si dorinta de celebritate. E si normal sa fie asa. Si eu cind am dat, nu stiam de ce dadeam. Daca ma intreba cineva sigur ca as fi raspuns “din pasiune”, dar era si dorinta de celebritate. Ne e foame de ceva pe care viata nu ne da si, in acelasi timp, vanitatea si orgoliul isi au si ele locul lor. De ce nu mergem in calugarie si mergem in teatru daca avem nevoie de altceva?! Chiar si acum dupa 35 de ani in teatru, nu pot sa spun ca vanitatea imi e complet pusa in control. Si acum, am momente in care visez sa fiu mai celebru, mai cunoscut, sa am mai multi bani, dar imi dau seama foarte iute ca nu asta e cel mai important.

Daca toti romanii ar fi actori intr-o piesa, care ar fi primul exercitiu cu care v-ati incepe repetitiile?

Relaxarea… suntem un popor ingrozitor de agitat. Trebuie sa ajungi la un moment dat sa ai un fel de privire de deasupra asupra ta, cum fac orientalii, pentru a te putea intelege mai bine. Noi suntem tot timpul atit de patimasi, atit de ingusti in a nu vedea altceva decit faptul ca suntem victimele tuturor si aceasta lamentare foarte monotona si lenesa vine dintr-o lipsa de relaxare interioara si din incapacitate a de a vedea altceva dect propria noastra vanitate si ingustime. Cred ca primul exercitiu ar fi acela al linistirii gindurilor, emotiilor. Asa am putea incepe ceva.

Acasa

Cum arata o zi obisnuita la New York?

Ma trezesc de obicei la 5 dimineata, ma duc sa fac exercitiile mele de yoga , de meditatie, de Tai Chi, dupa aceea daca nu e foarte frig sau ploaie ma duc la gym o ora…In alte zile stau si citesc dimineata si vad presa romaneasca. Pe la 8 jumatate plec la Columbia si incep antrenametul cu studentii, iar la 10 incep clasele de actorie,

Daca repet dupa amiaza sunt la La MaMa sau la Met, daca nu, ma documentez pentru ce voi lucra, ori la text ori ma duc la biblioteca sa citesc materiale scrise despre text si piesa.

Nu-i e greu familiei sa traiasca linga cineva atit de pasionat de meseria lui?

Nu a fost usor sa am doi baieti (Antony 20 de ani, Nicolas 19) si sa stiu ca trebuie sa am grija sa nu locuiasca din hotel in hotel si sa nu fie prea prea obsedati de meseria tatalui lor. Au trebuit sa stea cu mama lor, sa aiba timp sa se concentreze pe scoala, iar eu am fost mai mult absent, si am suferit si eu, si ei.

Poate ca ar fi fost mai bine sa lucrez intr-o banca, n-as mai fi pus atita pasiune; nu poti sa fii indragostit de a numara bani care nici nu sunt ai tai. Dar cind faci o meserie ca aceasta, esti atit de implicat incit parca nu simti ca dedicarea profesionala e prea mare.

Nu i-ati incurajat in actorie…

Azi sa fii in teatru e un fel de nebunie. Foarte multi tineri vor sa faca film, e mult mai popular, iar daca te gindesti la eternitate, e ceva care ramine. Teatrul nu ramine, e platit foare prost, putina lume vine la teatru, trebuie sa fii foarte nebun sa faci teatru. Copiii mei nu au aceasta nebunie si ma bucur.

Ati spus ca-i lasati sa aleaga singuri ce vor face.

Tatal meu a incercat foarte mult sa ma sfatuiasca sa fac litere sau filosofie si era furios ca am dat la teatru. Cind am indraznit pentru prima oara in viata sa ma opun tatalui, a fost o revolutie dar a fost foarte greu. Am decis atunci ca nu le voi da sfaturi copiilor mei despre ce meserii sa faca … Si ii las sa-si vada de drumul lor.

De ce va temeti?

Ma tem de multe lucruri inutile. M-am imbolnavit destul de serios acum citeva luni si pentru un timp am fost in spital. Cit am fost bolnav si am vazut cit eram de vulnerabil, nu mi-era frica. Atunci mi-am dat seama ca toate lucrurile de care mi-e frica sunt neimportante. Ne e frica tot timpul de lucruri inventate de mintea noastra, de demonii nostri interiori.

 

 

2958
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!