text de Sorana Savu
Nu stiu cand anume m-a cucerit Kathleen Turner – cand cauta pietre pretioase prin noroaie cu Michael Douglas, cand ii tinea piept lui Nicholson in “Onoarea familiei Prizzi” sau cand juca rolul tatalui lui Chandler in “Friends”. Dar m-am bucurat enorm sa o pot vedea pe scena la Londra vara asta, la Duchess Theatre, la aproape zece ani de la stagiunea cu ”Who’s Afraid of Virginia Woolf”.
Tocmai vara asta, cand londonezii sunt mai preocupati de meciurile de fotbal decat de ce se petrece pe scenele teatrelor lor. Ocazie buna pentru noi sa mai gasim bilete si sa fim martori ai spectacolelor pe care ni le ofera niste actori care pastreaza pasiunea jocului la fel de intensa si pe ecran, si pe scena.
“Bakersfield Mist” e o piesa usoara si simpatica, tinuta de doua personaje, interpretate de Kathleen Turner si Ian McDarmid. Pe Maude am recunoscut-o imediat din amintirile mele din California. America rurala nu e nici pe departe asa de romantica precum vrem noi sa credem si magazinele de mana a doua, “cartierele” de trailere, vietile petrecute printre deznadejdi si gunoaiele altora, ignoranta care nu e neaparat lipsita de suflet sunt realitati pe care, spre deosebire de majoritatea spectatorilor din sala, mi-a fost greu sa le gasesc amuzante. Pe el – connaisseurul, evaluatorul de arta – nu-l stiam, dar l-am vazut fix a doua, zi pe o terasa londoneza, cu camasa lui roz, sacoul bleumarin cu nasturi aurii si esarfa (alternativa boema si aristocrata in acelasi timp la cravata) cu un pic de galben. Manca o pizza cu un aer detasat, in timp ce pe masa lui, in strada, langa halba de bere se odihnea un album cu picturile lui Monet.
Pana si situatia care sta la baza piesei e reala/realista – Maude cheama un expert sa-i evalueze un Jackson Pollock pe care l-a gasit intr-un targ de vechituri si l-a cumparat pentru o prietena pentru ca era ingrozitor de ieftin si ingrozitor de urat. Parerea ei.
Dati o cautare pe net si veti vedea cazuri de tablouri aparute de nicaieri, cumparate pe sume astronomice si dovedite ulterior falsuri, sau viceversa, cumparate pe sume derizorii si dovedite ulterior originale.
El il iubeste si il simte pe Pollock si, intr-un monolog care blocheaza usor sala pentru ca iese cu totul din ritmul piesei si este extrem de serios si de profund chiar poate sa-l explice pe Pollock. Chiar si pentru cei care nu-l apreciaza (that would be me) e o tirada convingatoare si pasionanta, care macar ne lamureste ce vad cei care-l apreciaza.
Ea spera ca Pollock – Pollock al ei – sa-i schimbe viata. Total. Sau partial. Sau macar un pic.
Unul e rationalul, altul e emotionalul – iar apoi rolurile se schimba, intr-un dans pe care il conduce cand un personaj, cand celalalt. Un pic de bautura ajuta la limpezirea sentimentelor si convingerilor, dupa cum se intampla.
E multa hrana pentru suflet si minte in cele cateva zeci de minute ale piesei – de la definitia autenticitatii, la cea a frumosului, la modul in care fiecare dintre noi recepteaza arta, la ratare.
Londra nu e chiar asa de departe, iar bilete la “Bakersfield Mist” mai gasiti pana la finele lui august. Spiritul lui Kathleen a ramas intact, in ciuda trecerii anilor si a suferintelor pe care le indura. Si e mai mult decat suficient pentru o experienta teatrala memorabila.