Daca e o carte pe care imi doresc mult sa o cititi in aceasta toamna iarna, alaturi de un ceai cald, aceasta este cartea lui Michael Caine aparuta la editura Nemira “Arta de a asculta si alte lectii de viata”. Imi doresc atat de mult sa o cititi incat am cerut voie editurii sa public un fragment din ea, ca sa gustati putin din scrierea domnului Michael Caine. (multumesc mult, Nemira).
E targul Gaudeamus in aceste zile, daca ajungeti puneti si aceasta carte pe lista. 
Sir Michael Caine a fost nominalizat la Premiile Oscar de șase ori și a câștigat de două ori: prima oară în 1986, pentru rolul din filmul Hannah și surorile ei, a doua oară în 1999 pentru rolul din Legea Pământului.
A jucat în peste o sută de filme și a devenit cunoscut pentru numeroase interpretări foarte apreciate de critici, începând cu rolul din filmul Zulu din 1964 și continuând cu Dosarul Ipcress, Recuperatorul, Alfie, Jaf în stil italian, Ticăloșii și Meditațiile Ritei, și, mai recent, Cavalerul negru, E cineva acolo? și Harry Brown.
A primit titlul de comandor al Ordinului Imperiului Britanic în 1992, iar în 2000 a fost numit cavaler în semn de recunoaștere pentru contribuția adusă în lumea cinematografiei. E căsătorit cu Shakira de peste 45 de ani, are două fiice, trei nepoți și locuiește împreună cu soția în Londra și Surrey.
M-am întors la Solosy’s, mi-am găsit un nou job în teatrul de repertoriu din Lowestoft, ca interpret al rolurilor principale de tineri și, mult prea necopt la douăzeci și doi de ani, m-am însurat cu tipa din rolul principal, o actriță frumoasă și talentată pe nume Patricia Haines. Ne cunoscuserăm cu doar câteva săptămâni în urmă. Ce pot să spun? Lowestoft este un oraș romantic. Eram îndrăgostit nebunește, dar mult prea imatur ca să fiu responsabil, iar căsnicia a fost un dezastru de la bun început. Am părăsit Lowestoft pentru un apartament mic în Brixton, unde amândoi ne chinuiam să ne găsim de lucru ca actori și ne certam despre cum să ne întreținem. Într-un final, am acceptat câteva slujbe înjositoare, care mi-au mâncat sufletul, în timp ce Patricia și-a continuat cariera de actriță.
În tot acest timp inima mea era făcută zob în fel și chip, fiindcă mă uitam la tata, care avea doar cincizeci și cinci de ani, cum se stinge în agonie din cauza cancerului la ficat. Au fost niște ani duri și, când s-a născut Dominique, fiica mea și a Patriciei, căsnicia noastră era deja distrusă. Copilul meu frumos avea doar opt luni când am plecat. Pat a dus-o pe Dominique în Sheffield, la părinții ei, care și-au luat angajamentul să o crească (și au făcut o treabă minunată). Sentimentele mele de vină, de insuficiență și de disperare erau intense. M-am mutat înapoi cu mama, în case din prefabricate, și aproape am căzut în depresie.
Mereu am fost pe marginea sărăciei. Iată lista slujbelor misère pe care le-am avut: am spălat vase, am lucrat pe un șantier naval, la împachetat rufe, am spart cu un ciocan pneumatic străzile și am fost paznic de noapte la un hotel dubios din Victoria. În cele mai rele perioade ale mele, am mers să iau ajutor de șomaj. (Ultima oară, Sean Connery era la o distanță de doi oameni în fața mea, la coadă). Am câștigat sume mici de bani peste tot în Londra și adesea a trebuit să traversez în fugă strada ca să evit creditorii. Am fost periculos de aproape să intru la pușcărie pentru că am rămas în urmă cu pensia alimentară pentru Dominique. În tot acest timp continuam să dau probe.
La un moment dat, agenta mea, Pat Larthe, fără să-și dea seama, aproape că m-a ucis când mi-a aranjat un interviu cu directorul de casting de la Associated British Pictures, care la momentul respectiv era una dintre cele mai mari companii producătoare de film din Marea Britanie și care, la fel ca studiourile din Hollywood de atunci, avea un număr de actori pe bază de contract. Robert Lennard era un tip care avea puterea să-mi rezolve problemele financiare și să-mi aranjeze cariera dintr-o singură lovitură, iar maniera lui părintească, plăcută, în care mi-a vorbit a făcut ca totul să pară și mai dezastruos.
Mi-a zis că era un domeniu dur, ceea ce știam deja. Mi-a zis că are un fiu care seamănă cu mine, ceea ce nu știam.
– Fiul meu este contabil și are mai mult succes în domeniul ăsta decât tine, mi-a spus el apoi.
Stăteam acolo năucit, dar zâmbind.
– Trebuie să fiu cinstit cu tine, Michael, cunosc domeniul ăsta foarte bine și pot să-ți spun că nu ai niciun viitor aici.
Renunță, Michael! a continuat el.
În ciuda furiei, am continuat să zâmbesc, i-am mulțumit pentru sfat și am plecat mai hotărât ca niciodată să reușesc.
Am început să dau târcoale unei agenții de casting situate chiar pe lângă Trafalgar Square, așteptând să văd dacă pot să obțin măcar un rol ocazional de figurație – în spectacole, la TV, în film, orice. Era tipul de loc unde, dacă ți se potrivea uniforma de polițist pe care o aveau la garderobă, atunci ți se oferea și rolul. Era cumplit de înjositor.
Pe scurt, au fost mai multe refuzuri decât oferte. Mai multe refuzuri decât ți-ai putea închipui. Și faza e că nu eram eu deosebit de ghinionist. Prietenii mei se aflau în situații similar sau chiar mai rău. Cariera celui mai drag și mai vechi prieten din copilărie, Paul Challon, care crescuse într-un orfelinat și care nu fusese puternic de la bun început, a fost curmată când a murit de tuberculoză. Doi prieteni buni, Jonny Charlesworth și Peter Myers, s-au sinucis, incapabili să facă față problemelor financiare și emoționale cauzate de respingerea constantă.
Ceilalți prieteni din jurul meu, care așteptau și ei să-și găsească de lucru, erau Sean Connery, Richard Harris, Terence Stamp, Peter O’Toole, Albert Finney, Tom Courtenay și mulți alții care au renunțat la visurile lor pentru că era prea greu. Pentru toți a fost greu. Unele drumuri erau mai ușor de urmat decât altele, dar un lucru e sigur: nu a existat un success imediat. Nu există așa ceva. În spatele fiecărui succes la prima vedere brusc stă un biet amărât care s-a spetit ani la rând fără să fie luat în seamă sau apreciat.
Actoria este o ramură extrem de dificilă pentru un început de drum. Dar ca să reușești în orice domeniu din viața ta, ai nevoie de curaj, energie și hotărâre. Și o să ai nevoie și de o soluție să depășești – și chiar să savurezi – obstacolele care îți vor ieși, fără nicio îndoială, în cale. Iată aici câteva metode care au funcționat pentru mine. 
Dacă ajungi în iad, continuă să mergi
Prima nu-mi aparține. Mereu am crezut că-i aparține lui Winston Churchill, care cu siguranță știa câteva lucruri despre cum să depășească, împreună cu alții, vremurile dificile. Dacă nu a spus-o niciodată, ar fi trebuit s-o facă.
Din când în când, în primii nouă ani din cariera mea de actor, chiar am simțit că traversez iadul. Și toți au simțit asta la un moment dat. Mi-am continuat drumul printr-un amestec de furie, frică, hotărâre și nevoie. Altceva n-aveam ce să fac. Voiam să devin actor și aveam de gând să trec prin orice doar ca să reușesc.
Chiar și atunci când deja devenisem celebru, nu am încetat să cred că fiecare film ar putea fi ultimul și cu siguranță au existat o grămadă care ar fi putut să pună capăt carierei mele, trimițându- mă astfel înapoi în iad dacă nu aș fi continuat să merg și care, cumva, chiar la momentul potrivit, m-au ajutat să obțin succesul – Jaf în stil italian în 1969, Recuperatorul și Jocuri fatale la începutul anilor ’70, Omul care voia să fie rege în 1975, un alt film semnat de John Huston, Drumul spre victorie, în 1981, Hannah și surorile ei în 1986. Și lista continuă.
În anii ’90 m-am retras de tot. Mă rog, nu m-am retras eu, filmele m-au scos la pensie. Pe la șaizeci de ani, scenariile au încetat să mai vină și m-am gândit că această carieră de actor a luat sfârșit. M-am resemnat, așa că m-am apucat să conduc niște restaurante și să-mi scriu autobiografia. Nu era chiar un iad, dar Jack Nicholson m-a convins să continui și, frate, bine că am făcut-o! După cum s-a dovedit, cele mai mari realizări au venit după ce am „ieșit la pensie“.
