e o doza de erotism in dominarea pe care o exercita dirijorul unei orchestre asupra muzicienilor care o compun.
dirijorul le controleaza emotiile si le dozeaza dupa ritmul pe care el il doreste, chiar daca uneori nu e acelasi cu cel in care a fost scrisa lucrarea
asa a devenit faimos Bolero-ul lui Ravel pentru ca Arturo Toscanini, un faimos dirijor de la inceputul secolului trecut, a decis cu de la sine putere ca masurile muzicale care se repetau pe diferite instrumente trebuie cintate cu un ritm crescendo. Ravel s-a enervat si i-a scris “muzica mea trebuie cintata, nu interpretata”, dar pentru ca Toscanini a avut tupeu si si-a controlat bine muzicienii, Bolero-ul lui Ravel este astazi o lucrare nu doar populara, ci (aproape) populista. desi a fost scrisa ca un exercitiu muzical pentru a insoti exercitiile de balet.
trebuie sa fie o satisfactie in a te lasa dominat intr-o orchestra; esti unul din multime, foarte putini ies cu adevarat in fata – devin solisti si pot conduce ei lucrurile cit de cit – restul sunt pregatiti sa se sincronizeze cu ceilalti, sa respecte ritmul dat de dirijor si sa nu le apara niciodata numele pe coperta unui CD. cei care formeaza “restul” au la propriu urme pe piele (in buricele degetelor, cel mai adesea), dar si urme in suflet, si sunt impacati cu gindul ca ei vor fi tot timpul grupul, orchestra.
dirijorul e vedeta. el a condus, el a dat ritmul. lui ii apar numele si fotografia pe afis/cd. pentru el vine lumea in sala. sa vada si sa auda ce viata noua a dat unei lucrari pe care au mai ascultat-o de multe ori.
***
am vazut astazi putin din repetitiile lui Antonio Pappano (directorul muzical al Operei Regale Covent Garden) cu orchestra Dell’Accademia Nationale di Santa Cecilia. le-a cerut muzicienilor sa schimbe ritmul de citeva ori, sa se indeparteze de partitura in mici detalii si,la un moment dat, a scos citeva masuri. tot un Ravel repetau ( “Une barque sur l’océan” – partea a 3-a din suita “Miroirs”)
Pappano, imbracat lejer ca de repetitii, cu un tricou bleumarin si pantaloni bej si pantofi sport) era foarte diferit in exprimarea muzicii fata de dirijorul care m-a impresionat cel mai mult, Paavo Järvi, dar nu semana nici cu Daniel Barenboim.
(Pappano isi muta greutatea corpului ca tenismenii de pe un picior pe celalalt, iar bratele erau ale unui campion la scrima)
daca nu va fi cu mare suparare pentru cei care-s cunoscatori ca iar ma dau cu parerea (ba chiar frivolizez situatiunile), as spune ca stilul domnului Pappano era “sportiv”, al lui Barenboim era “ludic”, iar al lui Paavo Järvi “elegant hipnotic”. iar muzica pe care am ascultat-o a avut imprimata energia pe care a purtat-o fiecare dintre dirijori.
de aici pina la gindurile de mai sus si concluzia cum ca energia pe care o exercita un om asupra altora asezati in semicercuri concentrice – ca sa-i poata controla si sa le poata impune acelasi ritm – are ingredientele unui joc cu o doza mare de erotism, n-a mai fost decit un pas.
ma rog, putin mai multi. cit o plimbare pe jos pina acasa.
