Tag : doru iftime

adriana-saftoiuINTERVIU EXCLUSIV – Adriana Săftoiu „Nu sunt dependentă de funcții sau ovații”

INTERVIU EXCLUSIV – Adriana Săftoiu „Nu sunt dependentă de funcții sau ovații”

interviu de Doru Iftime

Nu puțini sînt anii de cînd Adriana Săftoiu a părăsit postul de consilier prezidențial în urma unui conflict cu Elena Udrea. Astăzi, Traian Băsescu însuși a părăsit Cotroceniul, iar Elena Udrea află dacă va părăsi sau nu arestul. Am întrebat-o pe d-na Săftoiu cu ce ochi îi privește astăzi pe vechii amici și inamici, de ce a intrat în politică și ce măsuri ar lua dacă ar fi ministrul educației.

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 au venit cu premiera candidaturii a două femei, Elena Udrea și Monica Macovei. Este vorba de un progres al clasei politice românești, putem spune că femeile și-au consolidat statutul în politică? 

Adriana Săftoiu: Întrebarea ta e foarte delicată în contextul în care Elena Udrea se confruntă cu acuzele aduse de DNA. Darpercepția publică despre femeia în politica româneascămerită o discuție. Profilul ei, în acest moment, după 25 de ani, e destul de fragil. Femeia în politica noastră pare să fie dependentă, nefericit, altfel, de promovarea și susținerea ei de către un bărbat politician puternic. Ea pare că nu ajunge în vârf prin propriile ei dovezi de profesionalism, competență, putere de decizie, onestitate, de a se confrunta cu adversarii ideologici. Imaginea creată e că este firavă și se prăbușește atunci când bărbatul puternic nu o mai susține. E o chestiune de abordare și nu voi spune că ea, femeia, nu are o responsabilitate în această percepție. E nevoie de o reformare a modului în care femeile care optează pentru politică se raportează la societatea și comunitatea pe care vor să o reprezinte. Eu nu cred în ideea că societatea e misogină și de aceea femeia nu poate să devină președinte de țară sau premier. Poate că bărbatul e misogin, dar nu doar bărbații votează și, acceptând o deviație, mi-e teamă că mamele au un rol major în această educație misogină a bărbaților, uneori involuntar. Dar cred că,la nivel colectiv,oamenii care formează electoratul acceptă și o femeie conducător dacă ea se dovedește cea aducătoare de bunăstare. Morala ar fi: „Misogin, dar te susțin dacă tu, femeia, îmi dovedești că poți și ai forță să mă ajuți pe mine ca familie sau comunitate să o duc bine.” Trebuie să ieșim din prejudecăți și frici sexiste.

Confirmarea femeilor ca forță în politica noastră ar veni în momentul în care o femeie nu doar ar candida la președinție, ci ar și cîștiga?

Categoric, da. Aș vrea să fiu contemporană cu acest moment.

În continuarea ideii (poate prea optimiste) de progres al clasei politice românești, am avut pînă nu demult două femei în funcția de președinte de partid, Elena Udrea și Alina Gorghiu. Ce credeți că le aseamănă, ce le deosebește?

Doru, nu vreau să te supăr, dar paralelismul acesta nu e potrivit. Merită să privim în această paradigmă, comparația, când suntem în fața unor realizări de carieră. Alina Gorghiu e la început de drum și nu e cazul să ne aruncăm deja la analize. Elena Udrea e, se pare, la un final de etapă. Ce pot spune însă e faptul că cele două doamne au începuturi de carieră diferite, profiluri diferite, atitudini diferite. Pe de altă parte, sunt oameni de succes care diferă ca educație, ca proveniență, dar sunt în egală măsură de succes. Succes bun, desigur, că există și un succes rău, mai ales în politică. Ceea ce îi aduce în aceeași notă – pe cei de succes bun, în favoarea oamenilor- sunt forța, determinarea, pregătirea, buna cuviință, morala, viziunea în folosul oamenilor și nu în folosul imaginii tale.

Ați publicat, în perioada alegerilor, un editorial în Adevărul în care spuneați că Traian Băsescu a sacrificat pentru Elena Udrea alianțe, guverne, partide. Parcursul dvs. politic s-a separat de al dlui Băsescu în 2007. Mai este Traian Băsescu o rană deschisă pentru dvs.?

El, ca persoană, nu a fost niciodată! În schimb, modul în care s-a ratat o oportunitate extraordinară în 2004 rămâne marea mea dezamăgire în politică. Politicianul Traian Băsescu confirmă o imagine tristă: cum poate distruge puterea un om puternic, cu calități pe care și adversarii i le-au recunoscut. Traian Băsescu a fost mai mult șeful statului, decât Președintele țării, adică al oamenilor care alcătuiesc țara.

Amenințarea rusă este aproape palpabilă astăzi, și la fel era și în perioada campaniei electorale. Totuși, singurul care s-a remarcat în a lua o poziție fermă față de conflictul din Ucraina, pe parcursul campaniei la prezidențiale, a fost Traian Băsescu. Presupunînd că ar fi avut dreptul la un nou mandat, ce șanse i-ați fi dat d-lui Băsescu într-o confruntare directă cu domnii Iohannis și Ponta?

Ponta era candidatul ideal pentru dl Băsescu. Cu dl Iohannis cred că ar fi avut reale probleme. Traian Băsescu s-ar fi confruntat pentru prima dată cu un alt profil cu care nu s-a întâlnit în cariera lui. Sigur s-ar fi descurcat greu.

Și ultima întrebare despre Traian Băsescu: dacă ar fi să-i faceți un portret, cum i-ați caracteriza evoluția în cei zece ani de președinție? Rămîne România cu ceva bun după regimul Băsescu?

Eu nu trebuie să spun mare lucru. E suficient să ne uităm la ce se întâmplă acum. Cei mai apropiați oameni suspectați de corupție, o societate nesigură și neliniștită în raport cu instituțiile statului, cele care ar trebui să apere cetățeanul de abuzuri, cu un Președinte care spune că trebuie „să își apere mandatul.” Și e cam singur în acest demers. Traian Băsescu pare a fi un om care termină singur cursa. Instituțiile pe care el le-a lăudat aproape 10 ani par să nu fie așa cum ne-a spus. Chiar el a remarcat la final de mandat că serviciile au prea multe puteri, că speră ca Elena Udrea să aibă un proces corect (de ce nu ar fi corect dacă justiția e independentă?), PMP pare un partid fragilizat chiar de strategia celui care l-a creat. Probabil că după ce se vor domoli toate acestea, după ce vom vedea cine și cât a furat și cu ajutorul cui, să recuperăm și lucrurile pozitive. În politica externă cred că a fost mai inspirat și mai consecvent în sens bun. Dar, pe moment, românul trăiește cu portofelul pe care îl are, cu spitalele și școlile care sunt, și nu pare prea vesel.

V-ați dat demisia de două ori din Parlament, în 2007 pentru a deveni consilier prezidențial, apoi, în 2012, în semn de solidaritate cu demonstranții din Piața Universității. Cu ce ochi vă priviți astăzi experiența din Parlament? 

Pozitiv. Nu gîndesc în turmă, nu acționez în turmă, nu sunt dependentă de funcții sau ovații.

„Este evident că este cel mai slab Parlament (…), se încalcă zilnic regulamentul, nu mai avem oratori, nu există retorică parlamentară serioasă și argumentată, nu există dezbatere (…). Suntem pur și simplu o mașinărie de vot sau de schimbat replici de cartier între noi – meșteșugari de metafore, unele total jenante”, spuneați într-un interviu din Evenimentul Zilei.N-aș zice că Parlamentul a fost un loc în care v-ați simțit confortabil. Ați avut totuși sentimentul apartenenței, v-ați simțit ca un membru cu drepturi depline al familiei deputaților liberali/pedeliști?

Cum să te simți confortabil când ești tratat ca o masă de manevră? Înțeleg disciplina de partid, doar că această disciplină de partid ar trebui să fie acordată cu ideologia asumată prin apartenență la acel partid. Când ți se cere să votezi legi care intră în contradicție chiar cu doctrina, ideologia de partid, atunci înțelegi că e vorba doar de calcule politice, jocuri politice și că riști să te compromiți definitiv doar ca să spui că ești și tu un parlamentar. Și când mai faci și alianțe care se dovedesc în final așa cum erau de la bun început- toxice și incompatibile cu programul cu care ai câștigat voturi- îți vezi de drum. Am spus atunci când se făcea alianța PNL cu PSD că nu avea nici un sens bun și normal pentru parcursul liberal, de dreapta, păstrând toate nuanțele pe care le impune evoluția societății, cum nici PDL nu a fost mai inspirat când a făcut alianța cu PSD. Dacă îmi oferi argumentul că sunt cam naivă pentru că invoc doctrina, atunci consideră că sunt naivă și am făcut bine că mi-am dat demisia din Parlament.

Nivelul de încredere în clasa politică se află la un nivel atît de scăzut, încît nu mai poți deosebi grîul de neghină – în ambele Camere, venalitatea majorității face ca remarcarea unui eventual politician onest să fie aproape imposibilă. De ce ați intrat în politică? 

De fapt, eu am intrat în politică în 2008, când am candidat uninominal pentru Camera Deputaților. Până atunci, am fost mai degrabă pe lângă politică, oameni politici, începând cu Radu Vasile, având mai degrabă rolul de consultant. În sinea mea, speram să găsesc suficienți oameni care să aibă determinarea de a schimba ceea ce se vedea de ani buni că nu e în folosul interesului public. Poate nu am fost suficient de perseverentă, poate nu acela era momentul meu…

Privindu-vă evoluția din ultimii ani și cunoscîndu-vă spiritul liber, dar critic, nu credeți că vi s-ar potrivi mai bine o poziție în societatea civilă, de unde să vă puteți exprima punctul de vedere fără grija că lezați orgoliul vreunui șef de partid? 

Era și asta o alternativă, dar știm că cei care decid pentru cetățeni – prin legi, decizii etc. – sunt politicienii. Pe această idee, că oameni care ne par buni nu ar trebui să intre în politică pentru că acolo totul pute, atunci să nu ne mire că sunt cam aceiași de 25 de ani. Poate că nu ar strica totuși să găsim resorturi să îi sprijinim pe cei buni. Că ar fi exagerat să spunem că nimeni, dar nimeni în politică nu merită susținut.

Din perspectiva de simplu membru PNL, ce șanse aveți să deveniți ministru al educației, funcție pentru care v-ați exprimat interesul într-un interviu? 

Contează mai puțin asta, contează ca PNL să propună pentru acest ministerun om care înțelege și poate să producă schimbarea într-un consens național, ca să se termine cu aceste orgolii de asumare a reformei de către un partid. Educația este un domeniu care a fost supus celor mai multe schimbări, în intervale scurte de timp, bulversând tot sistemul, fără să îl facă mai bun, mai stabil, mai eficient. Politicienii noștri au reușit să fie în consensdoar în privința aderării la NATO și UE. Nimeni nu poate spune că guvernul cutare sau persoana cutare a făcut posibilă apartenență la NATO sau UE: au participat toți și a ieșit bine. Educația trebuie să fie tratată la fel.

Ca mamă a unui copil adolescent (sau aproape) care este lucrul care vă deranjează cel mai mult în sistemul nostru educațional?

Că nu se învață, ci se predă, se memorează și se redă. Sistemul de educație încă se bazează pe asta. Copilul trebuie să redea informația fără ca școala să îl învețe să o și folosească.Puțin îi pasă școlii de personalitatea elevului, de stările lui – căci și copilul are stări și tulburări de personalitate. Nu întâmplător România e pe primele locuri într-un test PISA care măsoară  gradul de demotivare a elevului la școală; ai noștri copii sunt cei mai demotivați.Dacă am fi sadici, am spune că, în sfârșit, suntem și noi printre primele locuri într-o evaluare PISA. Și aici au o vină egală și școala, și familia. Se pune în continuare accent pe educația academică, adică elevul e bun doar dacă știe matematică, română, fizică, chimie, și se tratează ca “dexterități” educația civică,educația fizică, muzicală, pictura, educația antreprenorială. E cazul să punem semnul egal între cel care are dexterități practice și cel care are abilități academice, și să terminăm cu elevul prost și elevul bun după notele de la matematică și română.

Și ultima întrebare, legat de ce se întîmplă în aceste zile. Credeți că divorțul d-nei Udrea a fost motivat de perspectiva deschiderii dosarului Microsoft? A divorțat d-na Udrea ca să se pună la adăpost de consecințele acestui dosar, care i-ar fi putut afecta candidatura la prezidențiale?

Doru, doar timpul ne va arăta adevărul. Eu nu vreau să speculez și nici nu mă bucur de situația Elenei Udrea.

*

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

3264
sandra pralong(INTERVIU) Sandra Pralong – Despre România, cu entuziasm

(INTERVIU) Sandra Pralong – Despre România, cu entuziasm

interviu de Doru Iftime

Am vrut s-o cunosc pe Sandra Pralong acum cîțiva ani, intrigat de titlul uneia dintre cărțile ei, „De ce m-am întors în România”. Cum mie mi se părea că toată lumea pleacă, am vrut să-i aud argumentele; m-am ales cu o splendidă poveste de viață și cu o perspectivă optimistă, pe alocuri entuziastă, asupra a ceea ce este sau ar putea fi România.

La sfîrșitul anului trecut, Sandra Pralong a lansat volumul „Cum schimbăm mentalitatea? 25 de ani în România” Cuvîntul „mentalitate” face parte din vocabularul activat după Revoluția din 1989 și, împreună cu noțiuni ca „implementare”, sintagme ca „oameni de bine” sau întrebări precum „Ce ați făcut în ultimii cinci ani?”, a căzut iute în dizgrația publică din cauza folosirii abuzive și adesea inutile. La fix 25 de ani de la momentul de răscruce al istoriei noastre recente, Sandra Pralong relansează dezbaterea despre schimbarea mentalității, nu fiindcă între timp mentalitatea ar fi redevenit o noțiune frecventabilă, ci tocmai pentru că ținerea ei sub preșul tăcerii vreme de un sfert de veac nu pare să-i fi făcut vreun bine.

 

Am să încep cu o întrebare legată de o afirmație pe care o faci spre finalul cărții: că nouă, ca națiune, ne lipsește caracterul și că trebuie să învățăm să avem caracter.

Sandra Pralong: De fapt ce înseamnă să ai caracter? Să fii consecvent. Să fii corect. Să faci ceea ce spui că faci, să te ții de cuvînt. Să se poată „conta pe tine”. E adevărat, într-un fel însăși supraviețuirea noastră ca națiune se datorează acestui spirit mioritic, acestei unduiri între fapte și vorbe. De-a lungul timpului, ca să rezistăm între trei imperii cu culturi atît de diferite, a trebuit să gîndim ca noi și să facem ca ei. Dar dacă această atitudine ne-a făcut bine înainte, în democrație se dovedește dăunătoare. Eu am încredere că vom înțelege că, într-un sistem deschis, singurul punct de sprijin este caracterul, consecvența. Astăzi totul e de vînzare pe internet: inteligență, informație, experiență. Ce nu poți cumpăra, și începe să devină un lucru din ce în ce mai prețios, este caracterul.

Afirmi în cartea ta că politicul este responsabil de clădirea caracterului unui nații. „Vrem o națiune de oameni liberi, care gîndesc independent, sunt autonomi, creativi și întreprinzători sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienți, timorați, asistați și slugarnici, pe care să-i putem controla?”, spui în eseul „Ușurel cu religia în școli”. Mie mi se pare evident că politicul nostru,indiferent că e de dreapta sau de stînga, ne vrea obedienți. Pe de altă parte, cum poate fi politicul, clasa cea mai lipsită de caracter, să fie responsabilă de clădirea caracterului? Nu e ca și cum am pune lupul de pază la stînă?

Nu. Pînă acum, eșecul democrației românești a provenit din faptul că am încercat să construim democrația, inclusiv la nivelul politic, al partidelor și al elitelor politice, cu uneltele comunismului – controlulși comanda. Acestea sunt uneltele revoluției industriale, cînd aveai nevoie de oameni ușor de controlat, care să execute anumite operațiuni fără să vină cu idei și inițiative, că mai rău făceau; atunci era nevoie de oameni care să-și facă treaba foarte bine, dar care să fie foarte docili. Iar politicul și-a dorit oameni docili, care nu pun întrebări. Totuși,așa cum spui, nu e de la sine înțeles că politicul va crea o societate democratică -de fapt, clasa noastră politică a pierdut această oportunitate, i-a luat-o societatea înainte și votul din 16 noiembrie demonstrează acest lucru fără putință de tăgadă. Și atunci politicului nu-i mai rămîne decît să acționeze sub presiunea societății, așa cum s-a întîmplat la vot, cînd oamenii au avut suficientă încredere în ei înșiși ca să spună „Nu”: Nu vrem să fim manipulați, nu vrem să ne fie insultată inteligența. Însă acesta e doar un prim pas. Ce ar trebui făcut mai departe? Românii ar trebui să aibă aceeași atitudine în viața de zi cu zi. Să pună în continuare presiune pe politic și pe administrație, să nu fie îngăduitori, să nu tolereze să fie umiliți.

Noi, de felul nostru, suntem o națiune tolerantă, și cu greșelile noastre, și cu ale altora. Cît de tare ne dăunează această toleranță?

Greu de spus. Toleranța e benefică. Pe axa care duce de la permisivitate totală la intransigență, noi suntem mai aproape de permisivitate. Și e nevoie de un echilibru. Dar nu poți avea permisivitate fără caracter, că rezultă haos. Cred că mai multă intransigență față de transgresia normelor ne-ar ajuta. Asta ar însemna ca însănătoșirea societății să nu depindă doar de politic, ci corpul social să fie primenit de presiunea publică. Ce m-a frapat cel mai tare în societatea noastră este că respectul legii și al regulilor de bună purtare și de trai în societate nu vine nici de la autorități, și nici prin presiune socială. În străinătate, nu există să încalci legea sau normele și societatea să nu reacționeze. Dacă eu arunc gunoi pe stradăîn Elveția, imediat îmi face cineva observatie. De asta societatea funcționează, este vie și corectă:corpul social, cînd este agresat, reacționează; cei corecți îi molipsesc pe cei incorecți, pe cînd la noi contagiunea se petrece în sens invers.

Cartea ta se numește „Cum schimbăm mentalitatea?”. Sunt cîteva domenii în care cred că mentalitatea trebuie ajutată. De exemplu, în spitale, am simțit pe pielea meanu lipsa de pricepere a medicilor, ci absența compasiunii față de suferința pacienților. Cum îi învățăm pe medici (pe unii dintre ei, mă rog) compasiunea? Cum îi facem pe profesori (pe unii dintre ei) să-și mențină vie preocuparea de a face oameni din elevii lor? Și cum îi facem pe politicieni (pe toți) să nu mai intre în politică văzînd în asta o cale de căpătuire?

Cum spuneam, folosim tiparele mentale ale comunismului în democrație, de aceea ne împiedicăm. În comunism,cei de la baza piramidei erau considerati „supușii” celor de la vîrf, iar funcția era proprietatea deținătorului funcției, deci era firesc ca ei să dorească sa se căpătuiască din compromisul pe care îl făceau vînzîndu-și sufletul fie partidului, fie securității…

Sau din convingere…

Nu cred că după 1947 a mai putut fi vorba de multă convingere, deși Ion Iliescu îmi pare a fi un om care a făcut din convingere comunistă toate fărădelegile pe care le-a făcut.Ce încerc eu să spun în carte este că în democrație scopul nu poate scuza niciodată mijloacele. Pentru că scopul trebuie să fie respectul pentru integritatea și libertatea  ființei umane, nu se poate să-i faci omului bine nici măcar cu de-a sila. La noi, politica e o cale spre căpătuială pentru că nu e contracarată de uneltele democrației, de a ne revolta, sau măcar de a nu-l alege pe omul care vede în politică doar calea spre bunăstarea proprie. În democrație avem niște unelte pentru a contracara un astfel de rău, unelte pe care noi nu suntem obișnuiți să le utilizăm. Pentru că încă nu conștientizăm că puterea e în mîinile noastre, că noi, cetățenii, suntem mulți și puternici împreună. Dar noi nu folosim aceste mijloace, abia pe 16 noiembrie 2014 le-am folosit. Dacă vrei, este prima dată în 25 de ani cînd democrația a funcționat cu adevărat  în România.

Abia acum am conștientizat forța votului?

Da. Și nu numai că am conștientizat forța votului, dar am conștientizat necesitatea de a sacrifica propriul confort pentru a trimite mesajul că nu mai acceptăm să ni se insulte inteligența—oamenilor care au stat în frig și ploaie cîte 8 ore ca să voteze nu le-a fost ușor.Acesta e lucrul pe care noi nu l-am conștientizat timp de 25 de ani și m-a încîntat că a fost opera acestor „noi pașoptiști” care sunt oamenii plecați în străinătate,  care, indiferent ce fac acolo, fie că sunt profesori universitari sau muncitori în construcții, au învățat cît de important este să-ți aperi drepturile și să nu accepți să fii umilit de autorități.

Cît de legată e mentalitatea de bunăstare?

100%. Bunăstarea este produsul unui anumit fel de a acționa și de a vedea lumea, care implică un anumit fel de a rezolva problemele, care, la rîndul lui, implică un anumit fel de instituții care înlesnesc bunăstarea.

Adică dacă un medic e bine plătit, chiar dacă muncește 14 ore pe zi, e de la sine înțeles că are și compasiune pentru pacienții săi? Un profesor care nu are griji mărunte e și un dascăl devotat și preocupat de viitorul elevilor săi, de sămînța pe care o sădește? Banii sunt suficienți pentru a schimba mentalitatea sau mai e nevoie și de altceva?

E nevoie și de bani, dar nu cred că e de ajuns pentru că problema se pune de fapt invers. Banii sînt o consecință a unui anume fel de a fi și de a face lucrurile. Într-o lume deschisă, cîștigă mai mult acel medic care are compasiune, pe lîngă  competență. În primul eseu din carte vorbesc despre acea întrebare pe care și-o punea Einstein: prima decizie pe care o iei în viață este dacă trăiești într-un univers ostil sau prietenos; dacă decizi că mediul ți-e ostil, atunci vei acționa astfel încît chiar vei transforma mediul într-unul ostil. Și se creează un cerc vicios, revanșard. În loc să accepți competiția ca pe o condiție de îmbunătățire a vieții tale și a celorlalți, încerci să obții un monopol. În economia de piață,  se creează bunăstare pentru că se diversifică oferta, competiția stimulează productivitatea și scăderea prețurilor. Or aceste lucruri sunt imposibile dacă tu consideri că trăiești într-un mediu ostil pentru că vei căuta mereu să fii singurul furnizor al unui serviciu, în exemplul tău, medical, iar atunci nu-ți pasă de pacienți, care nu au de ales decît să fie tratați de tine, dacă ești singurul medic. Bunăstarea, la nivel fundamental, crearea prosperității,pleacă de la cu totul alte premise decît cele din comunism, și anume de  la ideea că orice competiție este benefică chiar pentru competitori, fiindcă își îmbunătățesc oferta, se auto-depășesc – de exemplu,își însușesc compasiunea și grija față de aproapele lor.

Că veni vorba  de comunism, Sebastian Ghiță a zis că Ponta a pierdut alegerile fiindcă PSD continuă să fie asociat cu comunismul. Mie mi s-a părut că nu acesta a fost motivul principal, acela fiind asocierea cu corupția.

Ba da. Pentru că majoritatea PSD-iștilor gîndesc ca niște comuniști. Care era prețul ordinii și al păstrării status quo-ului în comunism? Minciuna, manipularea, disprețul față de oameni. Iar corupția face parte din acest alai…

Cum schimbăm mentalitatea omului de rînd, a omului simplu?

Vezi tu, însăși ideea că unii sunt oameni de rînd și alții elite vine dintr-o gîndire care nu corespunde unei societăți deschise care,în fond,nu are ierarhii permanente. Toți oamenii sunt egali ca potențial. Unii sunt educați să muncească cu capul, alții să lucreze cu mîinile, dar toți sunt la fel de valoroși. Dar să nu fim naivi, există la noi un mare clivaj urban-rural, care, de altfel, dă șarmul acestei țări, fiindcă ruralul nostru a păstrat intact ceea ce a pierdut Europa Occidentală și SUA – autenticitatea și apropierea de natură. Marele pariu al politicienilor din anii care vin va fi ca oamenii din mediul rural să aibă aceleași condiții moderne  de trai ca orășenii – canalizare, apă curentă, electricitate, farmacie, dispensar, cinema, bibliotecă – fără să piardă farmecul locului. Inteligența politicului aici se va demonstra, făcînd aceste lucruri fără să altereze autenticitatea, frumusețea acestui mediu și simbioza cu natura pe care încă o experimentează românul din mediul rural. Așadar, într-o societate deschisă nu mai avem ierarhii rigide, iar excelența se manifestă indiferent de domeniu – important e să-ți dorești să ajungi la performanță și la excelență. Pe de altă parte, schimbarea de mentalitate e un concept foarte savant pentru ceva foarte simplu: pentru un alt fel de a fi și a vedea lumea. Unul în care ești conștient de tine însuți și de puterea ta și o utilizezi în mod constructiv pentru a-i susține pe ceilalți, nu pentru a-i domina. Mărturisesc că, pe undeva, cartea mi se pare un pic prea pedantă din această pricină, și nu mă mai reprezintă neapărat – îmi dă, așa, un aer de „maică stareță” care dă lecții despre lume, și nu mă mai recunosc în acest fel de a fi. Ha, ha, mi-am schimbat…mentalitatea! Dar cred că merită citită tocmai pentru acest parcurs inițiatic pe care îl împărtășesc cu cititorul.

Se poate spune că această carte pune punct unei etape din viața ta?

Exact. Pune punct unei etape și chiar unui fel de a fi al meu. Ca să revin la întrebarea ta, diferența de mentalitate e foarte simplu de sumarizat: în comunism și în orice societate închisă, oamenii, mai ales la vîrf, încearcă să-i controleze pe ceilalți; într-o societate deschisă, marea provocare este să te controlezi pe tine. Să te legi de catarg ca Ulise, mai ales dacă ești politician, ca să nu fii tentat să folosești toată puterea pe care o ai, să forțezi limitele legii sau să încalci legea, cum s-a întîmplat în acel teribil (pentru România!) 3 iulie 2012, cînd s-au schimbat șefii camerelor parlamentului și l-au dat jos pe Băsescu. Străinătatea ce a spus atunci? (nu că l-ar fi apărat pe Băsescu, că nu de persoană era vorba, ci de principiu):a spus că nu schimbi regulile în afara legii chiar dacă poți, chiar dacă ești în asentimentul a 7,5 milioane de oameni. Regula spune că nu poți utiliza cum vrei tu puterea acelor milioane de oameni. Așadar, marea provocare a societății deschise e să-ți controlezi puterea. Chiar dacă poți face ceva, să nu faci dacă „nu se face”, pentru că regulile pe care le-ai stabilit nu le poți încălca decît după o procedură stabilităîn avans.Și lucrul acesta, auto-controlul, se declină indiferent că ești muncitor, șef de stat sau intelectual.

Spre final, aș reveni la caracter, dacă-mi dai voie. În deschiderea cărții ai o parabolă foarte frumoasă, despre caracterul care devine destin. Ar trebui să fim atenți la ce ne dorim?

Înțelepciunea românească spune că de ce ți-e frică nu scapi, creezi acea realitate prin comportamentul tău. Funcționeazăși invers. Viața e o profeție care se realizează de la sine, „a self-fulfilling profecy”. Proiectezi niște intenții și acționezi în funcție de acestea, deci creezi realitatea care îți dă dreptate. Acel proverb budist pe care l-ai menționat spune așa: „Ai grijă ce gîndești pentru că gîndurile devin vorbe, vorbele devin fapte. Faptele devin obiceiuri, obiceiurile devin caracter și caracterul devine destin.” De asta îmi doresc atît de mult să gîndim pozitiv și luminos despre România, pentru că prea suntem obișnuiți să privim jumătatea goală a paharului. Și dacă te uiți doar la ce lipsește nu vei găsi niciodată găsi energia ca să umpli paharul…

Chiar dacă avem o listă lungă de probleme de rezolvat, vorbești în cartea ta despre șansa României la măreție într-un sens cît se poate de propriu al cuvîntului. Avem într-adevăr șanse să fim un popor măreț?

Absolut. Am fost și suntem un popor măreț, dar trebuie s-o conștientizăm și noi. Avem o șansă extraordinară pentru că suntem un foarte interesant mix de culturi și de feluri de a fi. Știi că se spune că prosperitatea se creează acolo unde există diversitate.. Experiența de viață se îmbogățește de pe urma diversității și a schimburilor culturale. E și motivul pentru care în UE se insistă asupra păstrării diversității – bunăstarea este mai mare în societățile în care diversitatea este încurajată, nu suprimată. Așa suntem și noi, la confluența a două lumi – cea occidentală, carteziană, calculată, rece – și lumea mistică, fatalistă, mai profundă, mai spiritualizată, a Orientului. E suficient să te uiți la nivelul de preocupare pentru dezvoltare personală în România; nu am statistici, dar dacă e să-i compar pe prietenii mei din Elveția, Franța sau SUA cu cei de aici, constat că cei de aici au un apetit uriaș pentru cursurile new age de dezvoltare personală, de conectare, de înțelegere a filozofiilor orientale și de punere în practică a principiilor lor, de meditație – toate acestea fiind un val care abia acum stă să vină peste lumea occidentală. Am convingerea că masa critică transformatoare se va acumula într-o țară de la marginea Europei, cum e România, și nu la centru. Paradoxul face ca tocmai lipsa instituțiilor și lipsa consolidării democrației să fi împins atît de mulți oameni educați să caute alternative, să caute să se descopere pe sine, să-și deschidă mintea. Și în momentul în care scapi de uscături și cînd se va descătușa energia creatoare, inclusiv la nivel administrativ, acest popor va uimi lumea. Și acest lucru se va întîmpla mai repede decît credem, cu condiția ca politicul să urmeze societatea în dorința ei de a se elibera de minciună și fărădelege.

Carte de vizită Sandra Pralong

Născută la Bucureşti şi crescută în Elveţia şi în Statele Unite ale Americii, Sandra Pralong(Budiș pe numele de fată) se întoarce în România la începutul anului 1990 pentru a pune bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, pe care o conduce până în 1993, finanţând începuturile societăţii civile în România şi Moldova. În 1989, înainte de a reveni în ţară, Sandra Pralong trăia la New York, unde era director al săptămânalului Newsweek.

De la Bucureşti, colaborează cu CNN International şi contribuie la deschiderea canalului de televiziune faţă de jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est, iar în 1994, la Praga, pune bazele unei agenţii de ştiri video.

Revine în România în 1998 pentru a deveni consiliera preşedintelui României, responsabilă de relaţia cu românii de pretutindeni şi comunicare internaţională, iar în 2000 creează, la Bucureşti, Synergy Communications, care oferă consiliere în domeniul strategiei unor companii precum Dacia‑Renault, Erste Bank, Google etc. şiunor organizaţii precum ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială, Comisia Europeană etc.

În 2002 este chemată să conducă departamentul de comunicare regională al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în cele 27 de ţări foste comuniste. Se întoarce din nou în România în 2006 şi, cu profitul de la Synergy Communications, înfiinţează propria fundaţie, SynergEtica-Împreună suntem buni!, din dorinţa de a le insufla tinerilor români bucuria eticii, a civilităţii şi a bunei‑cuviinţe. Printre programele fundaţiei, la care contribuie numeroşi tineri voluntari, se numără „Fair Play” – un program de etică prin sport –, diverse programe de conştientizare, cum ar fi „Nesimţirea Ucide!”, „Ura dăunează grav sănătăţii” sau „Mişcă‑ţi Bunul‑Simţ!”, programe pentru readucerea în România a tinerilor şcoliţi în străinătate, ca „Noii Paşoptişti – Revoluţionar de Optimişti”, precum şi „Radio‑ONG” şi, recent, „Erupţie Anticorupţie”.

În 2007, Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor zece intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană, iar în 2008 este numită Ambasador al Bunăvoinţei pentru Anul European al Dialogului Intercultural. În 2009 creează, la Bucureşti, „Ambasada Artelor”, pentru a promova contribuţia culturii româneşti la patrimoniul european.

Sandra Pralong are un doctorat (Magna cum laude) în ştiinţe politice, obţinut la Institut d’Etudes Politiques („Sciences Po”) din Paris, a absolvit studii postdoctorale la HEC, în Elveţia (administrarea afacerilor), şi are două masterate, unul în drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School of Law and Diplomacy, Boston, şi unul în filosofie politică, la Columbia University din New York. A fost decorată de statul român, de Casa Regală a României şi de Commonwealth‑ul statului Massachusetts.

În 2010, Sandra Pralong a publicat la Polirom volumul Dece mam întors în România, în care 40 de personalităţi povestesc ce le‑a motivat să se întoarcă acasă, iar în 2013, tot la Polirom, volumul Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România, în care 45 de personalităţi străine spun ce le‑a determinat să se stabilească la noi în ţară.

*

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1935
shutterstock_casetaDoru Iftime: Story of My Life – Dusmanul (part 3)

Doru Iftime: Story of My Life – Dusmanul (part 3)

text de Doru Iftime

Aici puteti citi primul episod din poveste, aici pe al doilea.

În zorii zilei de 1 ianuarie 1990, unchiul descindea la Arad. Gara era la fel de pustie ca și trenul în care unchiul se congelase în ultimele 12 ore, aducându-l mai aproape de casetofonul mult dorit. De-a lungul timpului, unchiul avusese o relație ambiguă cu trenurile. Absolvent al Facultății de Transporturi, cu specializarea căi ferate, le făcuse arabilor capul calendar cu locomotivele românești și cu vagoanele care se fabricau, culmea, chiar la Arad. Criza petrolului din 1973 l-a surprins în Libia, unde trebuia să perfecteze un contract de export de vagoane și utilaje agricole și, preț de cîteva săptămîni, nu s-a putut întoarce acasă. Douăzeci de ani mai tîrziu mi-a spus întîmplător, într-o discuție fără legătură cu trecutul său, că atunci a vrut să se sinucidă aruncîndu-se de pe hotelul în care era mai mult sau mai puțin captiv. Depresia l-a lovit din nou pe unchiul după Revoluție, dar pentru un motiv mai degrabă pueril: a rămas fără garaj. Proprietarul și-a revendicat casa și garajul și le-a obținut destul de repede, iar unchiul s-a trezit că trebuie să-și țină mașina în parcarea din fața blocului.

Ar fi fost mai puțin grav dacă el și mătușa și-ar fi pierdut casa. Eram student în anii aceia și îi vizitam destul de des – mătușa avea întotdeauna o supă caldă și proaspătă, unchiul un subiect de conversație sau o teorie nouă, plus casetofonul la care trăgeam muzică aproape în fiecare săptămînă. Însă după ce a rămas fără garaj, unchiul devenise de nerecunoscut: stătea cu capul pe biroul transformat în masă de lucru (își descoperise, la pensie, pasiunea pentru ceasuri și, după cîțiva ani de antrenament, ajunsese să repare aproape orice ceas mecanic). Stătea așa ore întregi. Eu îmi mîncam supa în bucătărie, iar mătușa îmi mai povestea ce mai făcuse unchiul: „De dimineață stă așa. N-a mîncat, n-a băut cafea, nu s-a schimbat de pijama. Stă cu capul pe birou.”

Unchiul se pensionase cu cîțiva ani înainte de Revoluție și în noul context își găsea destul de greu rostul. Și pînă atunci se implicase cu devotament în diverse chestiuni minore și suferea ca un cîine cînd, dintr-un motiv sau altul, nu-i ieșeau aranjamentele – lucruri de obicei nevinovate, dar care pentru cel sau cei pe care voia să-i ajute erau importante. Nu l-am văzut foarte des pe unchiul în anii de după pensionare, dar după Revoluție, cînd am venit în București la facultate, l-am găsit mult schimbat. Bărbatul jovial din copilăria mea dispăruse lăsînd loc unui bătrîn ursuz și irascibil pe care îl deranjau… trenurile.

Unchiul și mătușa locuiau de cînd îi știu lîngă Gara Basarab, dar supărarea pe trenuri era recentă. De fapt, pe unchiul îl deranja că trenurile fluierau cînd intrau și ieșeau din gară: un tren care intra în Gara de Nord trăgea sirena cam în dreptul gării Basarab; pe de altă parte, locomotiva unui tren de 5-6 vagoane aflat pe punct de plecare ajungea tot în dreptul gării Basarab. Așa că, la plecare sau sosire, zi și noapte, trenurile fluierau în dreptul ferestrei unchiului. Am dormit la ei de nenumărate ori și pot spune că mai degrabă mă deranjau tramvaiele la 5 dimineața decît trenurile. Dar unchiul făcuse o fixație cu locomotivele cu care lucrase o viață.

A făcut vreo cîteva memorii către CFR și către Ministerul Transporturilor, solicitînd ca trenurile să sune fie înainte de intrarea în București, fie să nu mai sune deloc, așa cum automobilele nu au voie să claxoneze în zonele rezidențiale. Nu știu dacă a primit vreun răspuns, probabil că nu și cred că asta îl deranja cel mai tare. Să fie ignorat.
*
Cel de la care trebuia să cumpere casetofonul nu locuia chiar în Arad, ci într-o localitate din apropiere. Ca orice bărbat aflat în fruntea unei expediții, fie ea și solitară, unchiul a ezitat să ceară îndrumare de la unica sursă de informații – impiegatul care moțăia în sala de așteptare, cu chipiul pe genunchi și fluierul între dinți. Omul sforăia pe inspirație și fluiera la propriu pe expirație, intimidîndu-l pe unchiul care, după ce s-a mai perpelit vreun ceas în frigul din sală, și-a luat inima în dinții clănțăninzi spunîndu-și că ora 8.00 nu e totuși prea matinală pentru a trezi un ceferist adormit în post într-o gară de la marginea țării.

Impiegatul buimac nu i-a fost de mare ajutor unchiului. Nu merge nimic spre Lipova, i-a zis privindu-l tulbure, apoi a adormit la loc, reluîndu-și fluieratul solemn. Unchiul nu s-a dat bătut, a ieșit din gară și s-a oprit descumpănit în parcarea goală, străjuită de cîteva blocuri care păreau nelocuite, atît erau de încremenite. Singurul prezent la datorie era vîntul, care mîna fulgii obligîndu-i să se vălătucească pe caldarîm sub forma unor enorme fuioare de vată de zahăr.

Tocmai cînd unchiul era pe cale să eșueze pe culmile disperării, din norul de zăpadă se întrupează un cal și în urma lui o căruță cu un tînăr zdravăn pe capră. Purta o flanelă din acelea care se lucrează de mînă în casă, n-avea căciulă și nici mănuși în mîinile de culoarea vișinelor coapte. Unchiul a ridicat mîna ca la taxi și destoinicul tînăr a tras de hățuri oprind calul și căruța într-un nor imaculat de omăt (am avut întodeauna impresia, din poveștile unchiului, că omul a oprit căruța cu un drift, dar așa ceva nu se poate, e doar imaginația mea infestată de virusul automobilului…)

„Vă duc eu, că tot n-am altă cursă la ora asta. Hopa sus!”, i-a spus unchiului tînărul mucalit după ce acesta l-a întrebat cum ajunge la Lipova. Unchiul a privit descumpănit căruța, mai decapotabilă decît orice mașină sport la care visase vreodată, s-a mai uitat odată la vata de zahăr pe care vîntul o distribuia gratuit în spatele gării și s-a suit cu un icnet pe capră.

Tînărul a scos pledul pe care stătea, i l-a dat unchiului și i-a zis să și-l pună pe picioare. „Țineți-vă bine!”, a mai zis căruțașul după care a scos un șuierat care l-a făcut pe bietul cal să execute un burnout, adică să patineze pe loc pînă a prins asfaltul ferm sub copite și a zbughit-o trăgînd după el căruța de parcă ar fi fost o coală de hîrtie.

*
Casetofonul a devenit cea mai prețioasă posesiune a unchiului. Însă nu știu dacă, după ce l-a cumpărat, l-a folosit vreodată. Trecuseră de mult vremurile cînd îi aproviziona pe ai mei cu muzică – de la el am auzit prima dată Kenny Rogers, ABBA, Boney M, dar și muzică de petrecere – Tiberiu Ceia, Romica Puceanu și alții asemenea. Mai mult îl foloseam eu, ca să înregistrez muzică de la colegii de facultate sau de cămin. Însă accesul la casetofon nu era tocmai facil. Trebuia să-l sun pe unchiul înainte și să mă programez pentru o sesiune de înregistrări. Era normal și politicos să sun, aș fi făcut-o oricum, dar unchiul îmi mai livrase un motiv pentru această procedură: zicea că nu ține casetofonul acasă de frica hoților; că îl duce la un prieten care are vilă cu sistem de alarmă și că, dacă vreau să înregistrez, trebuie să meargă întîi la respectivul prieten și să-mi aducă aparatul.

Chiar dacă am crezut la început povestea asta, numărul sesiunilor de înregistrări nu s-a diminuat, cum poate spera unchiul. Mi-am dat seama mai apoi că de fapt, impunînd această etapă intermediară în accesul meu la casetofon, spera să mă descurajeze, să-mi dea de înțeles că îl pun să facă un efort ca să aducă scula, apoi s-o ducă înapoi și așa mai departe. Îi înțelegeam atitudinea și atunci, și azi, cu atît mai mult: orice bărbat are jucăriile lui favorite, care sunt doar ale lui și la care ar vrea să nu umble nimeni. Dar pasiunea mea pentru muzică nu mai avea de-a face cu bunul-simț din liceu, cînd îi furam mamei bani din portofel ca să-mi cumpăr casete și să le duc la înregistrat; așa că, o dată pe săptămînă mă înființam la unchiul cu teancul de casete.

În cîteva rînduri i-am propus să mi-l vîndă. Agonisisem ceva bani vînzînd sucuri în cămin, îmi mai dăduseră și ai mei cîte ceva – una peste alta, se adunaseră vreo 500 de dolari. I-am pus banii pe masă într-o seară. M-a privit stînjenit. Nu-l interesau banii. Nu voia nici să mă supere sau să mă jignească, dar nici nu putea renunța la casetofon. Și-l dorise prea mult și izbutise să-l obțină într-o perioadă în care părea că înregistrează pierderi și eșecuri pe toată linia. Simțea că suntem la fel, că îi semăn din perspectiva patimii pentru scule, și totuși m-a întrebat de ce vreau să dau bani pe casetofon, cînd aveam acces la el oricînd. Nu era ironic, dar compromisul acela era tot ce putea să-mi ofere: accesul pe după cireș, prin curtea vecinului, la prețiosul casetofon. Nu putea renunța la el, dar nici pe mine nu-l lăsa inima să mă refuze.
*
Casetofonul a ajuns la mine cîțiva ani mai tîrziu, după moartea unchiului. Mi l-a dat mătușa, martor tăcut al interminabilelor sesiuni de înregistrări și al nenumăratelor mele negocieri cu unchiul. Însă timpul nu stă în loc, tehnologia nici atît, astfel că, din postura de proprietar, am folosit la rîndu-mi casetofonul destul de puțin – apăruseră între timp CD-urile, calitatea sunetului era mult superioară casetelor din care aparatul meu și al unchiului scotea tot ce se putea.

Probabil că așa ajung anumite obiecte să fie neprețuite și, cînd cineva îți cere să renunți la ele, parcă ți-ar smulge o unghie sau ți-ar tăia un picior. Casetofonul unchiului stă sub biroul meu, în husa pe care i-a cusut-o mătușa acum mai bine de 20 de ani. Din cînd în cînd îl scot să-l mai șterg de praf. Nu știu dacă mai funcționează, nu l-am mai pornit din 1995.

Dacă i-aș pune o casetă, probabil mi-ar spune o poveste despre tenacitate, despre cum să-ți urmezi visul, despre puterea de a nu renunța. Dacă aș asculta mai bine, poate că aș auzi și șuierul crivățului în Arad, în acel început de an 1990, și l-aș vedea pe unchiul urcînd în trenul care-l duce acasă. E singur într-un compartiment înghețat de clasa a doua. Aburul care ar trebui să încălzească vagoanele le înconjoară pe dinafară, astfel că pe geam nu se vede nimic. Și n-ar fi nimic de văzut, doar o gară pustie în care vîntul distribuie gratuit vată de zahăr. Unchiul se așază pe banchetă. Își trage căciula pe urechi, își înfundă mîinile în buzunarele paltonului și pentru o clipă chipul i se întunecă la gîndul interminabilei și înfriguratei călătorii. Apoi dă cu ochii de casetofonul pe care l-a pus sus, în plasa de bagaje: își lasă capul pe spate ca să-l poată privi mai bine, trage aer cu nesaț în piept și zîmbește.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1096
shutterstock_daciaDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

text de Doru Iftime.

prima parte a povestirii Dusmanul poate fi citita aici

Copil fiind, așteptam cu nerăbdare vizitele unchiului și ale mătușii. Fiindcă locuiau în București, ei erau legătura noastră cu lumea, cu ce era nou și la modă în orice domeniu, inclusiv în tuningul auto, o industrie practic inexistentă pe vremea lui Ceaușescu. Unchiul avea tot soiul de idei și, fiind foarte priceput la mecanică și electronică, le punea singur în practică.

De exemplu, schimbase măciulia anostă a schimbătorului de viteze de la Dacia lui cu una semi-transparentă în care se putea monta un bec, bec care se aprindea odată cu semnalizarea. Fascinant! Nu doar pentru mine, un țînc de 5-6 ani, ci și pentru adulții în fața cărora unchiul se mîndrea cu mica lui găselniță. Mă așezam pe bancheta din spate în timp ce unchiul își invita musafirul în mașină și punea contactul, apoi pornea semnalizarea. Ta-daaam! Omul rămînea cu gura căscată sub privirile noastre mîndre – la urma-urmei, mă puteam umfla și eu în pene, inventatorul becului din măciulia schimbătorului era unchiul meu. Știu, astăzi pare o prostioară oarecare, dar cînd ești mic toate lucrurile par mari, iar cînd n-ai voie să faci nimic, cei care fac ceva sunt niște zei.

În anii aceia n-aveai voie să ieși cu nimic în evidență. De pildă, nu puteai face îmbunătățiri vizibile mașinii – să-i schimbi, de exemplu, jantele, cu altele decît cele care se găseau în comerțul de stat; nu mai vorbesc de umblat la caroserie, suspensii, motor sau cutie de viteze. Și totuși, imaginației nu îi trebuie mult ca să fie provocată, îi e suficientă și o anostă Dacie 1100 sau 1300, o Lada sau un Trabant. Mii de români și-au pus pe hîrtie ideile despre felul în care putea fi îmbunătățită Dacia – schițele unora le-am văzut mai tîrziu în revista Autoturism; prea puțini au reușit să le transpună și în practică.

Pentru unchiul Nic, mașina era o bijuterie. Era comoara lui cea mai de preț, ca pentru mai toți bărbații de pînă atunci și de atunci încoace. Și dacă bijuteriile le ții într-o casetă cochetă, mașinii îi trebuie garaj. Cum unchiul stătea la bloc, a trebuit să închirieze un garaj. A găsit unul nu foarte aproape de casă – locuia lîngă podul Basarab, iar garajul era pe la Piața Matache. Își ducea mașina la garaj în fiecare seară și apoi venea acasă cu troleul sau pe jos, astfel că uneori mă întrebam cine pe cine servește: mașina pe om sau omul pe mașină?

Am crezut multă vreme că anii aceia trebuie să fi fost dificili pentru un om cu imaginația tumultuoasă a unchiului: să ai atîtea idei și să nu le poți pune în practică nu pentru că ești lipsit de mijloace, ci pentru că nu e voie. Astăzi îmi dau seama că lucrurile nu stăteau deloc așa: imaginația unchiului, ca a tuturor contemporanilor lui, era provocată într-o primă etapă de ideea în sine, apoi de punerea ei în aplicare. Dacă voiai să bați un cui, nu era suficient să pui mîna pe ciocan. Trebuia să o faci cu discreție. Ideile, inovațiile trebuiau camuflate cu măiestrie; trebuia să fii creativ ca să ascunzi creativitatea.

Dacă îl ascultai pe unchiul, Dacia lui era cea mai grozavă dintre toate. Și așa, cînd te uitai la ea, părea un pic diferită de celelalte: avea becuri galbene, de ceață, montate în faruri, și două proiectoare sub bara față. Jantele erau comune, dar capacele aveau spițe, un detaliu care dădea mașinii un aer elegant, asortat de minune cu banda subțire de cauciuc în ramă metalică ce decora automobilul pe laterale. Adăugați la interior husele mițoase, mirosul plăcut de țigară (da, plăcut, nu m-a deranjat niciodată mirosul de țigară din mașina unchiului – poate se făceau altfel țigările pe atunci), cățelul de pluș de sub lunetă, al cărui cap pe arc se clătina a nemulțumire ori de cîte ori mașina se încăiera cu vreo denivelare, și pune-ți-l la volan pe unchiul, cu sacou grena de catifea, cămașă albă și eșarfă la gît, cu ochelarii cu ramă aurită pe nas, părul bogat și grizonant, cu țigara în țigaretul de chihlimbar dintre degetele mîinii stîngi care ține volanul, în timp ce cu dreapta gesticulează povestind cîte-n lună și-n stele copilului care-l ascultă fermecat de pe bancheta din spate…

Povestea mult unchiul. Și avea ce povesti. Călătorea mult, în special în țările arabe cu care România era „pretenă” – Libia, Iran, Siria. Le trimitea alor mei vederi din locurile în care ajungea, iar mama le păstra într-un sertar în comoda din sufragerie. Din cînd în cînd mă uitam la ele – îmi plăceau în special cele din China, erau cîteva cu trenuri și pe atunci îmi doream să mă fac mecanic de locomotivă… Era pasionat de geografie, de istorie, de animale, păsări și insecte, de mecanică, electronică, de lumea în care trăia. M-a făcut să citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean-Jacques Servain Schreiber cînd aveam 11-12 ani. Evident, n-am înțeles nimic, dar am citit-o pînă la capăt și am recitit-o de 2-3 ori. Cu același rezultat.

De multe ori, poveștile lui păreau neverosimile și cred că îmi citea scepticismul în ochi. Atunci își dădea scaunul mai aproape, mă privea pe deasupra ochelarilor și, după ce ridica un deget ca să-mi atragă atenția că urma ceva și mai și, continua să-și înflorească povestea: aducea argumente noi, din ce în ce mai gogonate și mai greu de crezut și le înșira atît de entuziast și de convingător încît nu mai conta unde se termina realitatea și unde începea ficțiunea.

În nenumărate situații, vorbele nu sunt de ajuns. Sigur, uneori e nevoie de gesturi, dar alteori capitulăm prea ușor, ne declarăm dezarmați, „fără cuvinte”, în fața unei situații care nu e chiar atît de impresionantă. Însă ne e mai comod s-o vedem așa, e cumva reconfortant, poate fi și o scuză a ignoranței noastre, a vocabularului precar. O fotografie face cît o mie de cuvinte. Dar cine mai poate rosti azi o mie de cuvinte (fără să repete vreunul) care să descrie acea fotografie? E prea dificil ca să merite măcar să încercăm. Nu mai construim imagini din vorbe, nu mai e nevoie fiindcă avem imaginile. Unchiul n-avea imagini, avea în schimb vorbe. Era făcut din vorbe. Cînd îi vedeam pe cei din preajmă cum îi mănîncă necondiționat din palmă, intram în opoziție din principiu. Puneam întrebări, îl contraziceam chiar și cînd știam că are dreptate; adulții mă priveau nedumeriți: cum îndrăzneam să-l întrerup pe patriarh? Uite, Băbuța, Zgăiboaia și Omulețul – verii mei, porecliți astfel de unchiul Nic – ascultă în liniște. Nevoit să care necontenit cu sine conul abundenței verbale, aruncat zilnic de colo-colo de uraganul imaginației, e evident că unchiul Nic nu se putea împiedica de niște banale nume de botez. El și mătușa n-aveau copii și cred că, botezîndu-ne în felul lui ușchit, avea sentimentul că-i aparțineam, că ne adoptase: Alex, și Maria și Nicoleta erau copiii părinților lor, ai lui erau Băbuța, Zgăiboaia, Omulețul. Mie, scepticului de serviciu, îmi zicea Dușmanul. (va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: Radu Bercan / Shutterstock.com“>Radu Bercan / Shutterstock.com

1468
shutterstock_caseteDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

text de Doru Iftime

Pe 31 decembrie 1989, seara, unchiul Nic era în Gara de Nord. Pleca la Arad. Țara era în fierbere, Bucureștiul în haos, dar unchiul meu pleca la Arad. Se ducea acolo pentru un motiv absolut pueril în ochii noștri, dar de o însemnătate capitală pentru el. După multe luni de căutare prin toate consignațiile din capitală, după ce zi de zi răsfoise paginile cu anunțuri din România liberă, după ce încercase să facă tot soiul de combinații cu diverse cunoștințe din străinătate, găsise în sfârșit casetofonul pe care și-l dorea.

Anunțul l-a văzut în ziar. A vorbit prima dată cu vânzătorul după Crăciun și încă o dată în ultima zi a lui 89, pe la prînz, ca să-l întrebe dacă putea veni chiar atunci. Zilele dintre Crăciun și Anul Nou trebuie că au fost o corvoadă. Parcă îl văd pe unchiul, cu ochelarii pe nas, scanînd anunțurile oarecum resemnat, că făcea asta de aproape un an de zile, așezat în fotoliul lui favorit din sufragerie (fotoliu în care numai el avea voie să stea – mătușa mi-a zis precipitată, de cîteva ori, să mă mut pe celălalt fotoliu sau pe canapea, se enerva unchiul dacă-și găsea locul ocupat). Și deodată, uite-l, chiar acolo, sub ochii lui: dublu casetofon Sharp, boxe detașabile, de vînzare la Arad. Subit, ziarul a devenit invitatul de onoare la masa de Crăciun: a stat în dreapta unchiului, care a lecturat anunțul pînă i s-a înțepenit în minte.

Unchiul n-a ieșit din starea de agitație nici după ce arădeanul i-a confirmat că aparatul era exact ce trebuie și în starea care trebuie. Nu mai avea răbdare, nu mai putea sta locului, casetofonul pe care îl căuta de atîta vreme era acolo, trebuia doar să întindă mîna pînă la Arad și să-l apuce; n-avea el să se împiedice de niște sărbători sau de o revoluție ca să ajungă să-și vadă visul cu ochii. Trăgea cu sete din țigara pusă în țigaretul de chihlimbar în timp ce patrula nerăbdător prin casă, sub tirul necruțător al reproșurilor repetate a mia oară de mătușa: „E a doua zi de Crăciun, lumea ține sărbătorile astea, nu ca tine, necredinciosule! Unde vrei să te duci de nebun peste ei?”, bombănea tanti. Cîteva zile, bombardamentul necontenit al vorbelor ei l-a ținut pe unchiul captiv în tranșeele rațiunii. Pe urmă demonii iraționalului l-au dovedit pe bietul unchi. Pe 31 decembrie l-a sunat iar pe vînzător. Arădeanul își făcea probabil antrenamentul pentru Revelion și, ușor cherchelit, s-a arătat chiar entuziasmat de oaspeți de la București: „Vină mata încoa, scapi câteva zile de teroriști!…”, i-a zis unchiului care n-a așteptat să fie poftit de două ori.

Mătușa – să înnebunească, nu alta. Nu că făcea Revelionul singură. Trecuseră de prea multe ori împreună cumpăna dintre ani ca s-o mai mire ceva din apucăturile unchiului; nu de puține ori și-a zis că, dacă acesta îmbătrînește, o să se mai potolească, și o vreme chiar așa a fost, pînă și-a găsit de lucru cu casetofonul. Făcuseră revelioane frumoase, cu zăpadă și colindători, ca capră și urs, cu țuică și vin de casă făcut de celălalt unchi al meu, Ghiță, fratele mamei și al unchiului Nic, dar avuseseră și vacanțe de Anul Nou întrerupte fără veste fiindcă îi cășunase unchiului să plece la București spintecînd troienele cu Dacia lui grena, pe 2 ianuarie. Odată s-au înzăpezit pe la Bacău și au înnoptat în casa unui binevoitor necunoscut. Unchiul a pufăit din țigaret ca o locomotivă, și tot ca o locomotivă a făcut manevre toată noaptea în veranda gazdei, fără să închidă un ochi, nemulțumit că vremea îi încurca socotelile. Mătușa își privea interzisă soțul, nevenindu-i să creadă că, la 70 de ani trecuți, acesta continua să se poarte ca un țînc răzgâiat care face orice pentru a intra în posesia jucăriei favorite. Își epuizase argumentele și știa că pierduse. În timp ce îi mai spunea o dată că face un lucru smintit, se gîndea cum ar putea să-l ajute. Să plece cu el? Cum să-l apere de frig, de necunoscut, de propria nebunie? În viața lungă și bună pe care o trăiseră împreună, mătușa a fost mereu cea cu picioarele pe pămînt. Și-a îngrijit soțul, l-a hrănit, l-a dischisit, l-a răsfățat, l-a iubit și l-a suportat, cam ca oricare nevastă. Uneori extravaganțele lui o amuzau, alteori o îngrozeau. Cînd credea că s-a obișnuit, unchiul o surprindea din nou. Mătușa compensa exuberanța lui Nic cu un zîmbet tăcut. Ea știa mai bine. Îl lăsa pe unchiul să-și facă toanele, să umple camera cu energia lui, să spună orice, să se laude sau să se lamenteze; îl lăsa s-o ia peste picior sau să umfle dincolo de limitele credibilului balonul unei povești cu care călătoriseră amîndoi; uneori îl susținea, alteori îl dezaproba fățiș pentru a-și revizui părerea și a trece de partea lui cîteva ceasuri mai tîrziu. În viața lor, lucrurile mari sau mici, importante sau nu, se făcuseră toate numai cum a vrut Nic. De ce ar fi fost acum altfel?

Sub privirile resemnate ale mătușei, care își încheiase pledoaria pe care o știa de la bun început inutilă, unchiul și-a pus căciula de blană pe cap, mănușile în mîini și a ieșit pe ușă în pas vioi.

(va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

fotocover shutterstock

1304
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: I have a dream

Doru Iftime, Story of my life: I have a dream

text de Doru Iftime

Deunăzi mă uitam la unul dintre show-urile mele favorite, cu automobile clasice, pe Discovery. Doi vînători de chilipiruri ajung la un colecționar de rable. De vreo 20 de ani, omul adună mașini fiindcă i-au fost dragi. I-au plăcut formele lor, poveștile lor, faima efemeră de care s-au bucurat pentru cine știe ce inovație… Cei doi îi propun să vîndă cîteva vechituri iar ei, în schimb, să-i recondiționeze o mașină, la alegere. Colecționarul e de acord și merge cu oaspeții în curte, să decidă ce mașini să vîndă. Și atunci se întîmplă ceva. Omul nu poate, pur și simplu nu se poate hotărî la care mașini să renunțe, nu se poate despărți de colecția lui care, pentru cei mai mulți dintre noi, nu e nimic mai mult decît un cimitir privat de mașini.

Însă colecționarul știe cîte ceva despre fiecare mașină pe care pun ochii cei doi: mîngîie un Pontiac ruginit în timp ce le povestește unde l-a găsit, ridică cu infinită grijă capota unui bătrîn Oldsmobile (e aproape un pleonasm, nu?) ca să le arate că are motorul original, îndepărtează tandru frunzele uscate care ascund frumusețea deloc trecută a unui Chevrolet Chevelle… „Sunt 15 ani din viața mea aici…”, spune cu un zîmbet timid. A început să colecționeze mașini sperînd că va avea cîndva timp și bani să le repare, să le dea o vopsea proaspătă și o viață nouă. Numai că timpul s-a furișat și colecționarul nostru s-a trezit într-o dimineață cu teama că visul lui s-ar putea să fie prea îndepărtat ca să-l mai poată vedea cu ochii săi de pensionar care se apropie de 70 de ani, ochi care i se umplu de lacrimi cînd ajunge lîngă mașina cu care și-a început colecția… Deschide gura ca să zică ceva; trebuie să spună ceva despre mașină, lumea întreagă îl privește prin camera de luat vederi care, într-un cadru strîns, îi devorează ochii umezi; își mușcă buzele, trage aer în piept, cadrul e și mai strîns acum… Omul deschide iar gura, dar nu se aude nici un sunet, nu poate scoate o vorbă, emoțiile îl copleșesc…

E, probabil, povestea celor mai mulți dintre noi, a tuturor celor care au avut sau au un vis, dar nu sunt suficient de tenace sau de lipsiți de altruism pentru a trăi exclusiv pentru ei și pentru ceea ce își doresc; vrem să le facem pe toate, vrem să le facem pe plac și părinților, și soțului sau soției, și copiilor, și ne apucăm de diverse lucruri; pe unele izbutim să le finalizăm, pe altele nu, și nu din cauză că am fi delăsători sau leneși, ci doar pentru că o viață de om e prea scurtă ca să-i mulțumești pe toți cei din preajmă și să trăiești și pentru tine.

De cînd mă știu i-am admirat pe oamenii mistuiți de pasiune. Am avut ocazia să cunosc, de-a lungul timpului, colecționari de timbre, de arme, de mașini sau de păpuși, am stat de vorbă cu norocoșii care și-au văzut visul cu ochii, dar și cu alții, cei mai mulți, care au visat și continuă să viseze. Astăzi, o emisiune TV oarecare mă convinge o dată în plus că visătorii sînt avangarda progresului, ei ne fac să mergem înainte, ei răstoarnă munții ori pun lumea pe roate (la propriu), trimit oameni pe Marte sau ne picură nectar în suflet cu arta lor… Fiindcă, nu-i așa, visul este acel punct din spațiu pe care putem sprijini pîrghia cu care să mutăm pământul. Iar visul neîmplinit nu e eșec, nu e regret, nu e frustrare și nici nemulțumire. E o mică parte din ceea ce am fost la un moment dat și o discretă contribuție la ceea ce am devenit.

P.S. Ca că încheiem într-o notă optimistă, colecționarul nostru și musafirii lui se opresc în dreptul unui dric. Îi deschid ușile din spate și… surpriză: înăuntru e un cavou (redau dialogul în engleză, ca să-și păstreze savoarea):

„Wow”, the car hunter says laughing, „is there a body inside?”

„No”, the old collector answers, „I just use it to keep parts.”

„Right, body parts…”

 

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2125
old car shutterstockDoru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

Doru Iftime, Story of my life: Sunt nebun, îmi fac vacanța la Neptun…

text de Doru Iftime

Sunt aproape 10 ani de cînd n-am mai fost la marea noastră. Uitasem ce „bine” e – la urma urmei nu sunt decît un membru cu drepturi depline al nației noastre mioritice cu memorie scurtă și al cărei vast apetit pentru sado-masochism e pe cale de a deveni epidemie. Așadar, anul trecut ne-am propus să căutăm, pentru concediu, un apartament pe litoralul românesc. Nu voiam la particulari, ci un apartament aflat în circuitul hotelier. L-am găsit în Neptun, într-o vilă suficient de mare ca să fie un hotel în toată regula; spațios, curat, bine întreținut; bucătărie dotată cu tot ce ar avea nevoie un bucătar oarecare ca să devină chef; aer condiționat, mașină de spălat rufe, unde mai pui că fiecare apartament avea propriul loc de parcare și, bonus, hotelul-vilă avea piscină privată.

Ne-am zis că ne vom simți ca-n rai acolo. N-aveai chef să mergi cinci minute pînă la plajă, poposeai frumușel pe marginea piscinei. Micul dejun îl luam pe terasă, prînzul și cina la restaurantele din stațiune. A fost o vacanță lungă și „frumoasă”, care a avut, din păcate, trei minusuri importante.

În primul rînd, tariful pentru cazare în vila noastră era calculat pe apartamente, nu pe număr de persoane. Cum unele apartamente aveau living și două dormitoare, presupun că numărul de persoane care ar încăpea în acest spațiu ar fi trebuit să fie de 6, maxim 8. Ei bine, se poate și mai mult. Eram la piscină într-o frumoasă dimineață cînd, în parcarea umbrită a micului nostru hotel, trage o dubă. Se deschide ușa culisantă din lateral, se deschid și ușile din spate și cineva apasă butonul de download: în mașină nu era o familie sau două, era un sat întreg. N-am apucat să număr cîți au coborît fiindcă m-am prins prea tîrziu – aveam senzația că trăiesc pe viu unul dintre scheciurile lui Benny Hill. Veți zice, poate, cum am crezut și noi, inițial, că oamenii or fi luat 3-4 apartamente sau un etaj, două; ei bine, nu: s-au înghesuit cu toții într-unul singur. Un apartament, nu un etaj. Nu am înțeles de ce s-au mai dat jos din dubă, cred că aveau mai mult loc acolo decît în apartamentul în care dormeau probabil în formula următoare: zece în paturi, opt pe canapele, opt pe jos, cei mici în chiuveta de la bucătărie, să nu cadă, bunicile în picioare, în cabina de duș, iar bunicii pe balcon, că-s obișnuiți să doarmă afară de cînd au luptat la cotul Donului… În cîte o dimineață mai întîrziam la plajă pentru că ne întîlneam cu micul popor gata de acțiune: ușa de la apartamentul lor se deschidea brusc și noi ne opream ca să cedăm trecerea copiilor, mamelor, taților, surorilor, verilor primari și secundari, socrilor, cuscrilor, cumnaților, bunicilor și cumetrilor. Și scheciul lui Benny Hill se repeta zilnic, la fel de amuzant de fiecare dată…

Într-o altă zi însorită, una dintre cameriste și-a invitat nepotul la piscină. Nici o problemă pînă aici, doar că tînărul a venit însoțit de clasa lui de la liceu. Precizez că nici nepotul, nici prietenii lui nu locuiau cu noi în hotel, fapt care le-ar fi permis accesul la piscină, cum era cazul micului popor vecin și prieten. Cum ziceam, eram pe balcon și îmi beam cafeaua de dimineață, cînd zăresc doi-trei tineri intrînd pe poartă și îndreptîndu-se spre piscină. Apoi au mai apărut 2-3, pe urmă două grupuri de 4-5, și alții, și alții… La un moment dat, primii ajunseseră la piscină și se dezbrăcau, în timp ce în spatele lor se desfășura un șir indian compact care se termina dincolo de poartă. Evident, au intrat toți odată în piscina al cărei grad maxim de ocupare era cam de zece persoane.

În Neptun, toate terasele au muzică. Muzică de-aia de nuntă. Pînă m-am obișnuit cu ideea, în fiecare seară, în timp ce mergeam la cină, mă uitam după mirese. Hai să zicem că-i foarte „pitoresc”. Cele mai multe dintre terase închideau sonorul pe la miezul nopții, dar unele țineau nunta pînă spre ziuă. Că așa-i la noi, unii sunt nu mai presus de lege, ci doar mai egali în fața ei. Am sunat la Poliție. O doamnă foarte împăciuitoare îmi zice că știe problema, dar nu are ce le face. Cică Poliția îi poate amenda doar o dată; patronii plătesc și își văd de cîntat (nu sunt jurist, dar cred că pedeapsa pentru recidivă e sau ar trebui să fie mult mai grea). Într-o noapte, pe la două și jumătate, m-am dus să-i văd la față pe cei care cîntau cu foc. Publicul de pe terasa respectivă era format din trei amețiți, pe jumătate adormiți la două mese. Pentru ei trebuia să stea treaz tot Neptunul. Am intrat pe terasă și am început să filmez cu telefonul. Vă vine să credeți sau nu, muzica s-a oprit subit. Microfonul a dat un țipăt, gurista a tăcut, s-a așezat pe un scaun și și-a aprins o țigară. N-am făcut scandal, n-am întrebat pe nimeni nimic, am filmat vreo trei minute și apoi am plecat. În noaptea aceea a fost liniște.

Nu cred că mai calc prea curînd pe la Neptun. N-am chef ca, în vacanța mea, s-o fac pe polițistul sau pe administratorul de vilă și să mai dau și bani pentru asta. Iată cît de vicios e cercul în care ne învîrtim: ar trebui ca de la patronul de vilă care își încalcă propria regulă referitoare la numărul maxim de persoane care pot ocupa un apartament, de la acest patron, zic, ar trebui să mă aștept să-i facă pe angajații săi să respecte regulile hotelului și pe clienți, nu să-i aducă pe toți adolescenții din Dobrogea la piscina rezervată exclusiv clienților plătitori ai hotelului. Apoi, de la poliție m-aș aștepta să se folosească de autoritate și de metodele de constrîngere de care dispune pentru a-i face pe patronii de terase să respecte programul de odihnă, nu să încerce să mă convingă pe mine că demersurile lor sunt din start sortite eșecului.

Se zice că unde-i lege nu-i tocmeală, dar la noi legea, regula, principiul sunt flexibile, interpretabile și deloc… respectabile. E atît de trist, de cinic și de adevărat că avem o țară minunată al cărei singur păcat e că-i locuită.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1181
fluturiDoru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

Doru Iftime, Story of my life: La pescuit de fluturi

text de Doru Iftime

Vara trecută, pe cînd eram în vacanță, fiică-mea își dorea nespus o plasă de prins fluturi. Nu prea văzusem fluturi în bătătura pensiunii, dar copila a insistat atît de mult încît mi-am zis în final că, dacă acel obiect mă va înlocui din postura de partener de joacă și-mi va da ocazia să zac cîteva ceasuri la soare, atunci de ce să nu-l cumpăr?

Am mers la magazin, am cumpărat plasa și am revenit pe plajă. Am dat-o pe Ana cu cremă SPF și am trimis-o la joacă. Tocmai ce-mi terminasem și eu pregătirile de plajă – crema, cafeaua, cartea, telefonul, amplasarea șezlongului în poziția propice obținerii unui bronz de calitate – cînd Ana îmi cere asistența: „Tati, învață-mă să pescuiesc!” Fiindcă era vacanță și mintea-mi zburda în voie peste valuri făcînd sinapse bizare, am remarcat spontan că fata mi-a cerut s-o învăț să pescuiască, nu să-i prind pește. La urma-urmei, asta i s-a reproșat (postum) Mîntuitorului: că a hrănit mulțimea cu doi pești (și cinci pîini), în loc să o învețe să pescuiască. Pentru cîteva clipe foarte plăcute am fost mîndru de fata mea, apoi realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt. Realitatea e că nu știu să pescuiesc. Acesta e al doilea mare defect al meu, primul fiind acela că nu știu să joc table.

Totuși, cît de greu o fi să pescuiești? Uite, socrul meu se descurcă de minune și, ca el, nenumărați alți bărbați destoinici pe care îi urmăresc cu admirație pe Discovery Channel. Încurajat de acest gînd, am pus cartea deoparte, am abandonat șezlongul amplasat în poziția ideală obținerii unui bronz de calitate și am privit cu atenție plasa din mîna Anei. Prima constatare a fost una de bun simț: ochiurile erau prea mari. Peștii pe care voia Ana să-i pescuiască erau de fapt mormoloci sau un puiet mărunt și extrem de iute, care se strecura lesne prin găurile plasei.

 

I-am explicat fetei cum stau lucrurile: „Asta e o plasă pentru fluturi. De ce nu prinzi fluturi cu ea?” Știam răspunsul – nu erau fluturi prin preajmă -, dar speram să obțin un răgaz pînă cînd Ana va observa, la rîndul ei, acest lucru. „Fluturi? Ai zis că nu sunt fluturi pe aici”, spune copila. „Am zis eu așa ceva? Cînd?” „Cînd te-am rugat prima dată să-mi cumperi plasa.” Guilty. Asta pățești cînd încerci să-i spui „nu” unui copil. Trebuie să-i dai o explicație sau să încropești o minciună și să fii consecvent pînă la capăt, în timp ce copilul e liber să spună „nu” cînd vrea și să nu motiveze în nici un fel. În acel moment, fiica mea probabil vedea situația cam așa: „Avem pești, avem plasă pentru fluturi, dar nu avem fluturi; singurul motiv pentru care nu pot prinde pești cu plasa de fluturi e că tatăl meu vrea să stea la soare, să bea cafea și să citească, în loc să-și pună mintea la contribuție și să transforme plasa pentru fluturi într-una pentru pești.”

Îi simțeam privirea dezaprobatoare în ceafă, în timp ce mă îndreptam spre carte, cafea și șezlongul amplasat bla-bla-bla. Am încercat să-mi continuu lectura, însă dezamăgirea Anei asezonată cu ideea cum că problema are o rezolvare extrem de simplă nu-mi dădeau pace. Am sucit chestiunea pe toate părțile în zilele următoare, însă soluția am găsit-o într-o seară, înainte de culcare. Noaptea dormeam cu ușa de la balcon deschisă. Ușă aceea era dublată de o alta – o ramă care susținea plasa pentru țînțari. Bingo! Dacă plasa asta oprește țînțarii, poate ține în loc și niscaiva mormoloci. Practic, am transformat o plasă de fluturi într-o plasă pentru pești folosind o plasă pentru țînțari, lucru cel puțin la fel de complicat ca fraza pe care tocmai ați citit-o.

Din nefericire, reușita mea a venit prea tîrziu: Ana își găsise deja o altă distracție. Fapt care însă nu a știrbit cu nimic mîndria de a fi autorul acelei transformări, cu atît mai sublime cu cît mijloacele pe care le-am avut la îndemînă (ca și îndemînarea-mi…) au fost mai degrabă rudimentare.

Am început să folosesc eu plasa abandonată de Ana. Ori de cîte ori mergem la plimbare în vreun parc cu lac în dotare, sperii boiștenii și agit broaștele cu plasa mea. Și mă gîndesc uneori că aceia care i-au reproșat lui Iisus episodul cu peștii nu țin cont de faptul că El a fost dezavantajat: atît pentru că nu știa să pescuiască, dar și pentru că pe atunci nu existau plase pentru țînțari.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1870
telefon cartiDoru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

Doru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

text de Doru Iftime

Cu cîteva zile înainte să împlinească zece ani, fiica mea, Ana, era nerăbdătoare să afle ce cadou îi vom cumpăra. Trebuie că era curioasă să afle asta încă de a doua zi după ce a împlinit nouă ani, dar a început să se manifeste mai aprig cam cu o săptămînă înainte de evenimentul propriu-zis. Și eu, și soția mea eram deja exasperați de întrebările ei cînd, într-o bună zi, Ana a schimbat tactica: a făcut o listă cu posibilele cadouri și încerca să afle răspunsul prin eliminare: “O păpușă? Un joc? Un Webkinz?”…

Știam ce voia de ziua ei, știam care era răspunsul pe care voia să-l audă: telefon mobil. Cele mai multe dintre colegele sau prietenele ei erau deja, de ceva vreme, posesoare ale prețiosului obiect; ca să nu mai spun că îl aveau și unii dintre colegii de grădiniță ai fiului meu. Sigur, a spune „ceilalți copii au, al meu de ce să nu aibă?” e probabil cel mai stupid argument dintre toate. Și nu, nu acesta a fost criteriul pe baza căruia am acționat. Fiică-mea e timidă, e o fire retrasă, își face greu prieteni și îmi spuneam că telefonul ar putea-o ajuta să socializeze mai mult și să țină pasul cu micul ei grup de fete cucuiete; nu mă puteam împăca cu ideea că Ana mea va sta deoparte în timp ce prietenele ei se amuză arătîndu-și unele altora, pe telefon, clipuri haioase, ascultînd melodii noi sau jucînd cine știe ce joc. E adevărat, un părinte perfect poate ar fi găsit argumentele corecte pentru a-i explica odorului său de ce nu e bine să aibă telefon mobil; și ar fi găsit și timpul pentru a i le aminti zilnic pînă cînd copilul și le-ar fi însușit și ar fi ajuns să le susțină în mod credibil în fața prietenilor săi, poate chiar punîndu-i pe aceștia pe gînduri.

Noi însă suntem orice numai părinți perfecți nu. Încercăm să menținem un echilibru între ce e bine pentru copiii noștri și mofturile lor. Uneori reușim, cel mai adesea nu, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să trecem cu arme și bagaje fie de partea binelui, fie de partea mofturilor…

Cît despre mobil, recunosc că mi se pare mai întîi util și abia apoi un moft. Nu în ultimul rînd, deși fata mea are o personalitate puternică și o fire destul de voluntară, n-o vedeam schimbînd optica micului ei grup în privința telefoanelor, spre deosebire de Tom Sawyer care, nu-i așa, a reușit să-și convingă prietenii că vopsirea gardului nu e o corvoadă, ci o plăcere.

Cu o zi înainte de aniversare, eram cu toții (noi, familia, plus prietenele Anei) pe rîndul întîi la un spectacol susținut de grupa de la grădiniță a fiului meu. În stînga mea, Ana stătea că pe ace și își continua tenace tirul de întrebări: “Un aparat foto? Un telefon? O carte?…” Trebuie spus că relația Anei cu lectura e descrisă subtil de titlul unui film cu Alec Baldwin și Meryl Streep: It’s Complicated. Una peste alta, Anei nu-i place să citească (soția mea e pasionată de lectură, eu sînt om de litere și totuși n-am reușit să o împrietenim pe Ana cu cartea – știți, poate, vorba aceea, copiii croitorului n-au haine, iar ai cizmarului umblă desculți); n-au funcționat nici amenințările, nici încurajările, nici argumentele, nici puterea exemplului.

Departe de a avea înțelepciunea de a lăsa timpul să așeze lucrurile pe făgașul lor, îmi spuneam că fiica mea ne face în ciudă nevrînd să citească; așa că, atunci cînd m-a întrebat dacă i-am luat o carte cadou de ziua ei, am privit-o zîmbind misterios. “O carte???”, a repetat ea, luînd zîmbetul meu drept răspuns afirmativ. “O carte?!!!” Ochii îi înotau deja în lacrimi: nu era supărată, nu era dezamăgită, era de-a dreptul indignată. Văzînd-o subit agitată, fetele au întrebat-o ce s-a întîmplat. Vestea era atît de teribilă încît, de undeva, de la capătul rîndului, am auzit-o pe una dintre copile exclamînd: “O carte? Ce nasol!!!”

Evident, tortura n-a durat prea mult. Lucrurile s-au liniștit cînd Ana și-a primit telefonul. Mi se pare interesant cum ne schimbăm părerile, concepțiile, principiile: nu cred să fie mai mult de 3-4 ani de cînd mă declaram surprins că un bun amic îi luase fiului un mobil la aniversarea de zece ani. Da, e o vîrstă rotundă, care merită sărbătorită printr-un cadou important, dar tot mi se părea că e prea devreme pentru un mobil.

Între timp, am depășit dilema dintre moft și utilitate, mai ales că azi punem atît de mare preț pe comunicare – sau, mă rog, pe obiectele care facilitează comunicarea. Dar n-o mai lungesc inutil cu filosofeala: lucrurile se schimbă sub ochii noștri așa că m-am lăsat și eu dus de valul evoluției: cînd fiică-mea a împlinit, la rîndu-i, zece ani, chiar dacă am introdus puțină tensiune în peisaj, nu mi-am pus problema dacă îi iau telefon sau nu, ci care model i s-ar potrivi.

Pînă la urmă, telefonul s-a dovedit un compromis util. Ana nu socializează mai mult (în viața reală, că în cea virtuală cred că e cel mai popular copil din sud-estul Europei), dar a înțeles că i-am făcut un moft și, încetul cu încetul, a început să citească mai mult. Nu foarte mult, suficient însă cît să scadă la un minim nepericulos șansele de a primi vreo carte în dar la următoarele aniversări.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

1590
apa focDoru Iftime, Story of my life: Prometeu

Doru Iftime, Story of my life: Prometeu

text de Doru Iftime

Prometeu a fost inamicul numărul unu al copilăriei mele. Era paznic la profesorului Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț și misiunea lui era să nu lase țâncii să intre pe terenul de sport: copiii loveau cu mingile în pereții sălii de sport, care își pierdeau tencuiala și se șubrezeau; o altă sarcină a sa – și de aici i se trage porecla – era să aprindă focul în sobele din sălile de clasă. Iarna, Prometeu își începea traseul prin liceu pe la 7.30 în fiecare dimineață, însă, cum erau multe încăperi de încălzit, se întâmpla să intre în unele clase și după ora 8.00, când deja începuseră cursurile. Bătea la ușă și îi cerea politicos voie profesorului să dea drumul la gaz, în timp ce elevii își dădeau coate și chicoteau: „A venit Prometeu.”

Am crescut pe terenul de sport de la Rareș. Aveam probabil puțin peste trei ani când am intrat pentru prima dată pe acel teren – bineînțeles, în mod fraudulos, sărind gardul. „Mă duc pe teren”, le spuneam bunicilor, care mă aveau în grijă în timpul săptămânii – doar week-end-ul îl petreceam pe atunci cu părinții. Cu timpul, mi-am făcut tot soiul de cunoștințe la locul favorit de joacă: femeia de serviciu, administratorul liceului, elevii de la seral cu care jucam fotbal și, desigur, Prometeu, care nu pierdea nici o ocazie să mă fugărească deîndată ce mă vedea. Scăpam de el fie sărind gardul uriaș de la intrarea principală, fie fugind pe terenul viran din spatele sălii de sport, învecinat cu intrarea laterală în curtea bunicilor. De fiecare dată însă mă întorceam după mai puțin de zece minute. Cum s-ar zice, făceam pe atunci ceea ce ar fi trebuit să fac – dar n-am făcut niciodată – în cariera de jurnalist: ieșeam pe ușă ca să intru pe fereastră.

Nu-mi amintesc cum arăta Prometeu. Îi țin minte doar sprâncenele stufoase, părul negru și des și mersul ușor aplecat într-o parte. Cum casa bunicilor era la doi pași de liceu, îl vedeam uneori trecând agale spre locul de muncă. Iarna purta o căciulă rusească, cu urechile legate deasupra capului, și o haină impermeabilă albastru închis.

De la 3 la 14 ani mi-am disputat cu Prometeu terenul de sport de la Rareș. Potrivit standardelor actuale, universul copilăriei mele nu era deloc vast, dar magia lui a fost suficientă ca să inspire aceste rânduri stângace. Aveam vreo 5 ani când am căzut de pe panoul de baschet. Aruncam la coș și mingea a rămas înțepenită între inel și panou. Ca s-o dau jos, m-am cățărat pe scheletul metalic care susținea panoul și, după ce am eliberat-o, am sărit. Mai făcusem chestia asta de nenumărate ori, doar că atunci am aterizat pe toată talpa, cred. Și nu m-am mai putut mișca. Nu mai era nimeni în preajmă, cu excepția femeii de serviciu: m-a văzut, și-a dus mâna la gură, apoi a venit iute și, fără să spună o vorbă, m-a luat în brațe și m-a dus acasă, la bunicii înmărmuriți. N-a fost nimic grav, mi-am revenit în câteva minute.

Tot pe terenul de sport de la Rareș l-am întâlnit pe Bogdan Uritescu, fiul actorului Valentin Uritescu, aflat în vremea aceea sub contract cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Bineînțeles că pe atunci habar n-aveam cine era Bogdan, l-am identificat 20 de ani mai târziu, când l-am văzut într-un film în care mi se părea că seamănă cu Mircea Eliade. Bogdan a apărut într-o seară, pe neașteptate, pe teren. Era un excelent portar de fotbal. Prietenul care îl însoțea l-a antrenat preț de câteva zeci de minute la poarta desenată cu cretă pe unul dintre ziduri, în timp ce noi, țâncii, așezați pe mingile de plastic, ne minunam de mișcările de portar profesionist ale lui Bogdan și eram uimiți de paradele pe care le făcea neținând cont că pe jos era bitum, nu iarbă.

Pe terenul de la Rareș am jucat fotbal cu seraliștii bucuroși să facă mișcare în aer liber în loc să-și tocească coatele pe bănci pe la vreo oră insipidă de tehnologia materialelor. Primele întâlniri cu fetele tot acolo mi le-am dat. Eram pe terenul meu. Era locul în care mă simțeam în siguranță și suficient de stăpân pe mine încât să fac față tensiunii copleșitoare a primei întâlniri. Tot aici am furat și primul sărut, sub brazii care străjuiesc scara de piatră care urcă de la sala de sport către liceu.

Prometeu a fost probabil martorul tăcut al tuturor acestor întâmplări. Al întâmplărilor mele și ale prietenilor cu care împărțeam minunatul loc de joacă. Chiar dacă eram precum câinele și pisica, Prometeu nu a fost niciodată paznicul care să facă exces de zel, nu era din soiul acela care se bagă în seamă și pe care îl întâlnim azi la tot pasul, păzind cu cerbicie 2-3 locuri de parcare sau intrarea în diverse instituții mai mult sau mai puțin importante.

Oficial, pe terenul de sport aveau voie doar elevii liceului. Poarta se încuia după încheierea orelor. Cu toate acestea, cel puțin seara, terenul era plin de copii de toate vârstele. Cei mari jucau baschet, cei mici își inventau tot soiul de jocuri. Cumva, vigilența lui Prometeu părea să fie înșelată în permanență. Sau poate că vigilența lui s-a transformat, cu trecerea anilor, în toleranță; poate își spunea încă de pe atunci, cum îmi zic și eu azi, că jocul copiilor în aer liber e mai important decât câteva geamuri sparte sau un perete care trebuie tencuit o dată pe săptămână.

Am revenit în Piatra Neamț după ce am terminat facultatea. Lucram la un ziar local unde țineam o rubrică pentru tineret intitulată Recreația Mare. Cu puțin timp înainte de a pleca la un job nou și a mă muta definitiv în București, am organizat – pe terenul de sport de la Petru Rareș, desigur -, Cupa Recreația Mare la baschet. Cum toată acțiunea s-a derulat prin intermediul ziarului, am avut surpriza ca la startul competiției să se înscrie nu mai puțin de 24 de echipe din tot județul Neamț. Pentru câteva zile, terenul de la Rareș și-a recăpătat exuberanța de altă dată.

A fost doar o palidă licărire. Acum, de câte ori revin în Piatra Neamț ca să-mi vizitez părinții, terenul de sport de la Rareș e gol. Fie că e iarnă, fie că e vară, fie că e dimineață sau seară, nimeni nu mai joacă baschet, nu mai dă nimeni cu mingea în pereții sălii de sport… Într-o vreme dispăruseră chiar și inelele de pe panourile de baschet. Nu au fost furate, le-au strâns administratorii liceului ca să nu mai aibă copiii de ce să vină pe teren. O atitudine de neînțeles din partea unei instituții publice, într-o țară în care obezitatea în rândul copiilor mai are un pic și se transformă în epidemie. Însă grija pentru acareturi e mai mare decât preocuparea pentru sănătatea copiilor noștri – fiindcă, nu-i așa, mișcarea, sportul în aer liber înseamnă sănătate.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Prometeu. Azi nu mai e el cerberul de la Rareș și, oricum, elevii n-ar mai avea de ce să-l poreclească Prometeu pe actualul paznic. Liceul are acum instalație de încălzire modernă și geamuri termopan. Sala de sport a fost reamenajată, iar terenul de sport e împrejmuit cum se cuvine. Gardul nu mai poate fi sărit, iar intrarea mea secretă, de pe terenul viran din spatele sălii de sport, a fost blocată cu un zid imposibil de escaladat; terenul este, practic, o fortăreață inexpugnabilă. Trist este că e o fortăreață pe care nu mai vrea s-o cucerească nimeni. Cei mici nu mai încearcă să sară gardul și nici nu-i mai interesează să dea de lucru zidarilor; și-au găsit alte locuri de joacă sau pierd vremea la televizor, în timp ce adolescenții își dau întâlniri virtuale și se sărută prin intermediul avatarurilor de pe OurWorld.

Adulții au înfrânt energia și spiritul de aventură al copiilor. Când n-au reușit să-i facă să respecte o interdicție, i-au ispitit cu tehnologia, iar micii inocenți au devenit o victimă ușoară a sedentarismului.

Însă greșesc când spun că terenul de la Rareș e gol. Nu e tocmai gol. Pe el este parcată o mașină. Un singur autovehicul se lăfăie într-un spațiu care, de fapt, ar trebui să fie locul de joacă pentru 50 de copii. Tehnologia a obținut o victorie categorică și are și un reprezentant în teren.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1395
shutterstock_146428451Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

Doru Iftime: Story of my life – Mănușile de portar

text de Doru Iftime

Ieri mi-am însoțit pentru prima dată fiul la o partidă de fotbal pe maidan. Mă rog,  e un teren de fotbal „amenajat” în Parcul Tei. Amenajat e în ghilimele pentru că gardul de sârmă împletită care împrejmuiește perimetrul e ferfeniță, iar mocheta e plină de nisipul adus de vânt de la locul de joacă din apropiere – nu vrei să cazi pe covorul ăsta de glaspapir. Cum s-ar zice, la un moment dat omul a sfințit locul (cu sau fără trafalet), amenajând un teren de fotbal, dar, într-un cartier unde sârma din gard se vinde la fier vechi, sfințirea nu poate fi veșnică.

Însă nu despre cele sfinte vreau să vă povestesc, ci despre fotbal și despre armonizarea uneori imposibilă dintre ceea ce ne dorim noi, părinții, pentru copiii noștri, și ce-și doresc ei. Dacă vorbim de sporturi, mi-ar fi plăcut ca Damian, fiul meu, să facă baschet, tenis, înot, karting. Ce sporturi a ales el? Karate și fotbal. Cu accent ascuțit – și recent – pe fotbal. Nu m-am împăcat ușor cu ideea, deși, puști fiind, am rupt nenumărate perechi de încălțări alergând după mingi de plastic care nici măcar rotunde nu erau. După ce mi-am înscris băiatul la fotbal, infatuarea a început să-mi dea târcoale și, asemenea părinților cu care am ajuns să împart băncile de pe marginea terenului la antrenamente, îmi ziceam că Damian al meu ar putea fi într-o zi un Messi, sau un Hagi, ori un Chivu fiindcă, nu-i așa, pasiunea unui copil poate mișca munții, cu adulți cu tot.

Însă fiul meu e modest: nu aleargă prea mult, așa că inițial și-a găsit un loc în apărare și s-a făcut remarcat ca fundaș. Pe urmă, fiindcă și acest efort părea prea mare, a zis că vrea să fie portar. La antrenamente a început să stea în poartă chiar și la jocurile la porți mici, unde nu e nevoie de portar. Cum tot ce-mi doresc eu de la sport, indiferent care, e ca Damian să facă mișcare, am început să fiu nemulțumit. Care e farmecul fotbalului dacă nu joci mingea, dacă nu dai gol? Mi-am exprimat nedumerirea în câteva rânduri, dar n-am insistat.

Într-o seară a venit acasă supărat că a rămas fără mănușile de portar pe care i le dăruise un tovarăș de joacă. Îi toleram dorința de a fi portar sperând să fie o toană, dar nu-l încurajam, de aceea nu i-am cumpărat echipament de portar când mi-a cerut-o. Însă, în seara aceea, amărăciunea sinceră a copilului m-a răscolit. Cu prima ocazie, i-am luat mănuși de portar.

Ieri, pe maidan, le purta cu mândrie. Jucam cu băieți mai mari, cu vârste între 12 și 16 ani (Damian are opt). Nu-i cunoșteam, îi vedeam pentru prima oară. În timpul meciului, unii l-au întrebat pe Damian la ce echipă joacă; apoi i-am auzit pe cei mai măricei lăudându-i în câteva rânduri intervențiile.

După ce meciul s-a terminat, ne îndreptam spre ieșirea din parc. Doi dintre băieți ne depășesc. „Aperi foarte bine!”, îi zice în treacăt, lui Damian, unul dintre ei. E blond, n-are mai mult de 13-14 ani, și poartă un tricou negru prea mare. Remarc că e portarul echipei adverse. Brusc, simt cum mă umflu în pene. Vorbele acelea admirative, aruncate peste umăr de un puști pe care abia îl cunoscusem, mă fac să fiu mândru de copilul meu. Sunt mândru pentru că e un portar bun, dar îi admir în special perseverența. Într-un mod oarecum discret, chiar subversiv, Damian a pus piciorul în prag. Când n-am vrut să-i iau mănuși de portar, s-a descurcat făcând rost de o pereche de la un prieten; s-a încăpățânat să stea în poartă chiar și după ce i-am reproșat că nu vrea să alerge și că ăsta e, de fapt, motivul pentru care vrea să fie portar. Azi, tenacitatea lui e răsplătită. Tovarășii de joc îl apreciază, însă asta e o victorie măruntă în comparație cu faptul că a câștigat lupta cu una dintre prejudecățile tatălui său.

N-are importanță ce ne dorim noi, părinții; nu contează ce-mi doresc eu, ce frustrări mă încearcă sau ce vise nerealizate vreau să împlinesc prin copiii mei. La urma urmei, toți ne dorim să facem ce ne place și să fim apreciați de ceilalți pentru asta. Nu știu dacă Damian va fi următorul Edwin van Der Saar, Peter Schmeichel, Gianluigi Buffon sau Dino Zoff, dar știu sigur că va lupta cu pasiune pentru ceea ce-i place.

*

Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover :shutterstock

1810

elvetia – part 2

Cu Ada, Otilia si Doru la masa, dintr-o vorba in alta constatam ca avem toti jucarii la birou.

Otilia (Tonica)- Alba ca zapada varianta Disney
Ada (Story) – 2 papushi UNICEF
Doru ( The One)- masinute de la Damian, fiul lui d 3 ani
Eu – Sara, un iepurila d plus cu urechi imeeeeeeeeense

unii ascunzindu-si jucariile in dulap, altii pastrindu-le la vedere. altfel toti cu raspunderi si oameni in grija; si cu multi ani in buletin:)

un moment super frumu si e semn ca nu s-au stricat la cap, daca mai au tandretzuri din astea

*
la centrul de cercetare NESTLE un domn (care stia sa jongleze cu nenumarate arome ca sa le imbunatateasca si sa dea un “chip” nou cafelei) era serios, riguros, isi spunea cu pasiune descoperirile. eram in biroul lui si pe perete in spate, in lateral, agatzata cu un magnet, era o jucarie. otilia a vzt-o prima, ne-a aratat-o si-am chitzcait cu subinteles.

i-am multzu frumos pt prezentare cind am plecat, dar el nu stia de ce ii zimbeam asa cald. era un om “din aluatul bun”.

*

am o categorie speciala in blog cu oameni “din aluatul bun”,  am sa postez mai multe descrieri acolo zilele viitoare si sper sa descoperti niste oameni foarte frumu

1040

elvetia – part 1

in vizita cu toata partea de red sef de la revistele glossy din romania la Nestle acasa.

*

my special moments: 4 ore de conversatie minunata cu Doru Iftime ( fost Elle, acum The One). ii citeam si ii mai citesc interviurile cu maxima placere, e pe lista foarte foarte scurta a jurnalistilor mei preferati din romania.
si-am purtat o discutie cascada de la copii (ai lui) pina la trasnai (ale mele), de la jurnalistii pe care i-am remarcat (“we like them”, am zis la unison de multe ori) pina la filme si muzici. carti, articole ratate, vedete la nimereala, experiente de viata, cupluri si forme de iubire, oameni care scot ce-i mai bun din tine, prieteni de forma fara fond, dialoguri ale orgoliilor, monoloage “de discutie” etc etc etc

a trecut timpul intr-o clipa, doua ore in avion pina la viena si alte doua ore in aeroport pina la urmatorul zbor, dar m-am prins ca am pove 4 ore, la multa vreme distanta.

imi amintesc ca in prima clipa cind ne-am asezat pe scaune in aeroport involuntar am avut aceeasi pozitie a corpului, cu un picior un pic flexat sub corp. dupa aia am vbt in oglinda.

super tareee.

*

intre timp am format o gasca de patru ( un careu de asi) despre care pove curind. caci au fo citeva momente f f frumu.

*

altfel elvetia e plictisitor de perfecta. impecabil de frumoasa, o ilustrata care se misca.

si mi s-a fct dor dupa o juma de zi de frumusetea linistitoare a lucrurilor imperfecte.

986
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!