Tag : editorial

shutterstock_friendsPrietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare

Prietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare

Nu sunt dintre cei care își fac mulți prieteni. Pe la 5 ani când m-au întrebat părinții de ce nu mă joc cu copiii din vecini, am dat un răspuns care i-a făcut să aibă grijă să mă țină la distanță de îndemnurile cu ”hai la joacă” ale neamurilor. Am spus senină ”sunt proști!” și mi-am văzut de jocurile mele care păreau mai interesante.
Nu știu ce m-a făcut să spun asta, nu eram suparată pe niciunul dintre copii și nici nu eram genul de copil care să se certe cu cineva, dar cert este că, de-a lungul anilor, s-a dovedit că sunt genul de persoană care are prieteni mult mai în vârstă sau persoane mult mai mature decât vârsta din buletin, femei și bărbați de la care am avut mereu ceva de învățat.

Mai târziu am descoperit că există vorbe ale unor întelepți, dar și studii comportamentale care spun că ”suntem media aritmetică a celor mai apropiate cinci persoane care sunt în jurul nostru”. De unde și vorba cu ”cine se aseamănă se adună”.

Știu că pare un răspuns politically correct, dar nu am amintirea niciunui moment în care să mă fi simțit în competiție cu vreuna dintre prietenele mele. Și nici momente în care să fi fost invidioasă pe vreuna.

Pur și simplu, felul meu de a fi este unul care nu generează gânduri (g)rele catre alții și nici nu pune la suflet (nu păstrează în memorie) mici răutăți cotidiene. De ce am forma aceasta de liniște interioară?

Am înțeles că un om care vorbește de rău pe cineva, vorbește de fapt despre propria persoană și are o problemă, o luptă cu sine, neștiută de ceilalți.

Am știut din totdeauna că nu are rost să pui la suflet micile răutăți pe care le auzi și nici nu am simțit nevoia să vorbesc nimicuri despre alții. Cum am știut că e o pierdere de vreme să invidiezi pe cineva pentru ceva și că e mult mai util să găsești reurse în tine ca să progresezi către ceea ce îți dorești.

Când eram mică funcționa instinctul, mai târziu a lucrat rațiunea și experiența de viață, dar am știut mereu să-i înlătur din anturajul meu pe cei care mi-au arătat prin ceva că nu au caracter. Știți voi, genul de oameni pe care-i ajuți pentru că știi că poți ajuta și e păcat să nu o faci și care, după o vreme, nu doar că li se pare că li se cuvenea că i-ai ajutat, dar îți și fac vreo nefăcută. Știu că în asemenea cazuri cel mai adesea e vorba de orgolii și micimi umane și nu-mi bat capul nici să explic, nici să cer explicații, semnalez greșeala ca să nu las loc de alte interpretări (egoul ne face să ne căutăm explicații care mai de care mai în favoarea noastră) înlătur cu totul ”răul” și merg mai departe.

Asta pentru că viața m-a învățat că oamenii nu-și schimbă caracterul, ci doar nevoile. Cei care sunt dominați de orgolii și frustrări sunt mai buni cu unii și mai răi cu alții în funcție de nevoile momentului, dar în esența lor – într-o situație de viață și de moarte – caracterul o să-și facă simțită prezența și vor face rău fără să aibă nicio remușcare.

Când am primit tema prieteniei/rivalității dintre femei pentru această ediție, mi-am dat seama că textul meu va semăna cu o evanghelizare înspre curățenia interioară, un text care nu conține nici bârfe despre alte femei, nici situații dramatico amuzante despre cum reacționează femeile când li se pare că e una ceva mai în față așezată la linia de start către un trofeu pentru care luptă toate.

Cred cu sinceritate că, dacă nu suntem împăcați și liniștiți cu noi, nu avem cum să fim prieteni buni pentru alții. Și mai cred că prietenia se construiește plecând de la a fi prieten bun pentru cineva și abia apoi așteptând să fie alții buni cu tine. Sau, mai exact, să fie fair cu tine.

În contextul acesta, uitați-vă cu atenție la oamenii din jurul vostru. Câți sunt mai atenți la celălalt? La o conversație banală, câți sunt gata să vă asculte înainte de a se pune pe sine în prim plan?! Astăzi, în lipsa unui dialog constant și consistent, tot mai mulți oameni vorbesc fără să asculte. Dar într-un raționament logic și distant, dacă toți vorbim, ca să nu fie haos în lanțul trofic, cineva va trebui să și asculte. Abia de acolo începe prietenia.

Michael Ende are o poveste pentru copiii din fiecare dintre noi, Momo. Povestea unei fetițe care nu vorbește și la care vine tot satul să-și spună ofurile. În momentul în care fetița le ascultă problemele, oamenii găsesc răspunsurile singuri, așa că ajunge să fie considerată înțeleptul satului.

Ca să fim prieteni buni ar trebui să fim Momo mai mici sau mai mari și să învățăm să ascultăm.
Prietenia, ca și în iubire, e atunci când tăcerea nu e stânjenitoare. Când știi că nu ascunde lucruri nerostite dar gândite, când are inocența unui copil care pune egal între gând și faptă, nealterat încă de competiții sau rivalități.

Prietenia adevărată e plasa de siguranță pe care o întinzi pentru celălalat știind că și pe tine, la o cădere, te asigură o altă plasă.
Unica, septembrie 2015

2284

Despre puterea lui ”mulțumesc”

Deși e un cuvânt care aduce liniște și bucurie, ”mulțumesc” e nedreptățit în lupta cu alte cuvinte

Dacă ar fi o persoană, ”multumesc” ar fi fata timidă dintr-un colț de cameră, fata pe care nu o bagă nimeni în seamă la petrecere până când, la concursul de Karaoke, ajunge în centrul atenției pentru că are voce de Adele. Sau ar fi băiatul liniștit pe care nu-l aude mai nimeni vorbind, dar care știe cum să-i încurajeze simplu pe ceilalți când sunt necăji. A fost mereu atent la nevoile lor și stie, din instinct, când trebuie ”sprijiniți”. Dacă ”mulțumesc” ar fi o floare, ar fi tot timpul înflorită și te-ar uimi prin simplitatea frumuseții sale, dacă ar fi un câine, ar fi dintre cei antrenați ca să salveze vieți. Dacă ar avea SUFLET ar fi unul foarte frumos.

Și cu toate astea e unul dintre cuvintele cele mai nedreptățite, unul dintre cuvintele pe care le folosim cel mai puțin.

Tu de câte ori ai spus astăzi ”mulțumesc”? Astăzi, adica fix în ziua în care citești aceste rânduri. De trei, de cinci ori? De mai multe ori?

E foarte posibil să nici nu-ți aduci aminte, cum la fel de posibil e să-ți găsești repede o scuză (te-ai prins, cred, din partea de început că ”mulțumesc” e un cuvânt care e bine să fie folosit des). Probabil că spui că e prea de dimineață, că încă nu ai vorbit cu multă lume, că e week end și, deci, nu ai relaționat decât cu cei ”ai casei”… Sau orice altă scuză ți-ar putea trece prin cap.

Ca să-ți explic de ce e o scuză și nu o explicație reală, am să-ți povestesc ceva din viața mea.
Mulți ani, prea mulți ani, am fost insomniacă. Am avut perioade în care am dormit doar două ore pe noapte, ba chiar zile în care nu am dormit deloc. Când dormi câteva ore pe zi în mod constant organismul nu mai are timp să se regenereze, așa că am început să am probleme de sănătate. Complicate.

Am ajuns la medic, am făcut tratamente care mi-au tratat alte părți ale corpului, nu mintea și, când m-am facut (mai) bine, mi-am pus problema că ar trebui să învăț să-mi protejez creierul și să-l relaxez ca să intre în starea de somn. Așa am ajuns la meditație și la yoga. Însă pentru o minte alertă, obișnuită să facă o mulțime de calcule, meditația nu a părut un drum ușor.

Revelația a venit odată cu o conversație despre complimentele pe care le primim și pe care le facem, versus ușurința cu care spunem lucruri rele, emitem judecăți. “Vorbele bune le primești pe același drum ca și pe cele proaste. Și sunt la fel de greu de primit”, mi-a spus doamna Rodica Mandache pe terasa la Cărturești într-o după amiază de primăvară. M-am gândit în următoarea clipă ce frumos este să spui vorbe frumoase când omul le primește mai ușor: nu e în fața ta. Nu neapărat când e la telefon sau îi scrii un mesaj, ci când nu știe că îi mulțumești. Mi-am imaginat că energia cuvântului își face treaba si m-am gândit că începi să capeți abilități frumoase, dar natural dezinteresate, de a aprecia ceva.

Așa că am început, în fiecare seară, înainte de culcare, să mulțumesc în gând celor cu care mă întâlnesc peste zi: tuturor, fără excepție. Sigur că sunt persoane care, peste zi, m-au scos din minți cu ceva, au făcut ceva care să mă deranjeze profund, dar în secundele în care mă gândesc pentru ce ar trebui să le mulțumesc – care e încercarea pe care am trecut-o, care e lecția pe care am învățat-o – se întâmplă ceva minunat în mintea mea: ritmul interior coboară, intervine o stare care e cât o plimbare printr-un peisaj superb nelocuit de oameni, iar mintea e pregătită de meditație. De liniștea și curățenia interioară.

Fac asta de câțiva ani și am ajuns la performanța de a dormi câte ore îmi propun și. mai ales, de a adormi imediat și a mă trezi fără nicio alarmă la ora la care mi-am propus. Cumva, pe drumul acesta pavat cu mulțumiri, am făcut pace cu mintea mea.

Doar că acum știu că valoarea lui ”mulțumesc” e depreciată. Nu mulțumim pentru ceea ce avem pentru că suntem prea grăbiți să dobândim altele, nu mulțumim pentru ceea ce ne dăruiesc ceilalți pentru ca râvnim la ceva ce nu ne-au dat. Nu ne mulțumim nouă pentru eforturile pe care le facem .
Prin urmare suntem mai tot timpul nemulțumiți.

Astăzi știu că nu primim laudele cu relaxare pentru că suntem încrâncenați să obținem alte lucruri, dacă am fi împăcați cu ceea ce avem și ne-am asuma că tot ceea ce am făcut e al nostru, am spune simplu ”mulțumesc” și-am merge mai departe cu inima plină.

Și mai știu că ”mulțumesc” are egală putere și când îl spui în fața persoanei care a făcut ceva frumos, dar și când îl gândești față de cineva care nu e lângă tine. Și că sunt zeci de lucruri pentru care putem să mulțumim în fiecare zi celor din jurul nostru, dar și nouă înșine.

Deci, de câte ori ați spus mulțumesc astăzi?!

Când mi-a povestit despre de ce nu știu oamenii să primească laude (poate pentru că nici nu știu să le facă), doamna Rodica Mandache mi-a mai spus ceva: “Păstrăm și vorbele bune și vorbele rele, acolo, în suflet, într-un sertăraș. Diferența e că la alea bune apelăm câteodată să ne vindece.”

Unica, octombrie 2015

erikmadiganheck_fashion-14Pictorialul de modă în care hainele au personalitate

Pictorialul de modă în care hainele au personalitate

Text de Raluca Antuca

De fiecare dată când apare o nouă colecție de haine, toate celelalte elemente din jurul ei se pliază pe stilul care a stat la baza creației. Începând cu locul defilării și sfârșind cu fotografiile din pictoriale, moda dă o senzație de unicitate, tocmai pentru că se reinventează de fiecare dată.

Iar fotografii din acest domeniu au misiunea specială de transpune viziunile designerilor în imagini. Destul de complicat atunci când vrei să creezi o poveste în spatele unor haine cu personalitate.

Fotograful Erik Madigan Heck reușește să impresioneze cu acest editorial din New York Magazine, în care colecția de toamnă- iarnă 2015 Junya Watanabe se axează pe simetrie și minimalism. Imaginile ne prezintă niște piese de design foarte migăloase, cu niște forme geometrice bine conturate într-un cadru minimalist.

Fotografiile elemină linia fină dintre modă și artizanat, pentru că par a surprinde niște decupaje handmade. Să recunoaștem că fotografiile sunt atipice și duc moda la un alt nivel, în care sensurile se pierd, iar formele și texturile de îmbină perfect.

Să ne bucurăm de imagini!

erikmadiganheck_fashion-01 erikmadiganheck_fashion-02 erikmadiganheck_fashion-03 erikmadiganheck_fashion-04 erikmadiganheck_fashion-05 erikmadiganheck_fashion-06 erikmadiganheck_fashion-07 erikmadiganheck_fashion-08 erikmadiganheck_fashion-09 erikmadiganheck_fashion-10 erikmadiganheck_fashion-11 erikmadiganheck_fashion-12 erikmadiganheck_fashion-13 erikmadiganheck_fashion-15 erikmadiganheck_fashion-16

1247
Henry-Hargreaves_Photography_2-hoch1Editorialul de modă realizat cu un scaner

Editorialul de modă realizat cu un scaner

Text de Raluca Antuca

Chiar și în cele mai creative domenii, se poate întâmpla să rămâi fără idei. Și cum nu vrei să repeți lucrurile la înfinit, cauți idei originale care să atragă atenția asupra produsului pe care îl promovezi.

Fotograful Henry Hargeaves a găsit un mod ingenios de a realiza imagini pentru editorialul de promovare a unor bijuterii marca Pamela Love, Stella McCartney și Asos. Pentru a crea un efect deosebit, el s-a folosit de un scaner, iar modelul a trebuit să-și preseze fața pe sticla aparatului, acolo unde erau de regulă hârtiile. Astfel, accentul pică mai mult pe bijuterii decât pe modelul care apare cumva blurat.

Partea cea mai grea pentru Henry a fost că nu putea să vadă cadrul dinainte să realizeze fotografia. Nu putea să facă schimbări, așa că a trebuit să facă multe cadre pentru a se asigura că editorialul este demn de atenția publicului.

Henry-Hargreaves_Photography_4-Hoch1 Henry-Hargreaves_Photography_6-Hoch1 Henry-Hargreaves_Photography_11 Henry-Hargreaves_Photography_51 Henry-Hargreaves_Photography_71 Henry-Hargreaves_Photography_91

1051
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!