Tag : experiente personale

catalin 2Sanatos e sa taci

Sanatos e sa taci

text de Catalin Anchidin

Postul meu de astăzi e unul din acela comun. Nu aduce nimic nou, nu are nimic senzațional și nu te face decât să zici, poate pentru a zecea oară pe ziua de astăzi, “nu mă mai miră nimic”. De fapt, ai putea să treci liniștit peste el. Ai putea să îți consumi trei minute în care să nu te mai enervezi, trei minute în care să stai tu cu tine și să nu te mai consumi cu mizeriile din jurul tău. E mai sănătos așa. Și crede-mă, nu ai vrea să te îmbolnăvești.


În ultimul an am interacționat, de mai multe ori, cu sistemul sanitar. Nu că mi-aș fi dorit dar s-a întâmplat.
Înainte să zic ce mă doare, o să precizez că în alte ocazii am avut parte și de tratamente umane mai fericite, dar tind să cred că sunt din ce în ce mai izolate.

De fiecare dată când aud de spital nu știu de ce să îmi fie mai întâi frică: de boală, intervenție, tratament sau de maladia unor personaje din sistemul medical.

Am să fac referire, astăzi, doar la comportamentul asistentelor medicale cu care inevitabil te întâlnești prima oară pe holul de la Urgențe. Ele sunt responsabile cu welcoming-ul, în primă fază.

În cel mai recent caz, întâmplat de curând, au început să urle isteric și să intrebe “de ce nu ai venit cu pacientul la miezul nopții?!”. Încerci să le explici frumos că de fapt salvarea a întârziat. Greșit. De fapt trebuie să taci. Să taci dracului din gură și să te lași pedepsit de doamnele pe care tu de altfel le respecți. Dacă ai făcut imprudența să deschizi gura, ai să descoperi că nu numai că ești nesimțit dar și că ai nimerit fix când se făcea schimb de tură și poate te trezești cu bolnavul în brațe. Începi să tremuri, nu crezi că ți se întâmpla asta, tremuri așa cum o făceai în copilărie. Atunci îți era frică să nu fii certat pentru cine știe ce boacănă stupidă. Acum îți este frică să nu-l pierzi pe cel drag ție doar pentru că ți-ai permis să deschizi gura. Și taci. Taci, tremuri și asculți lecția de viață pe care ți-o dau cele sau cei care ar trebui să aibă grijă de sănătatea ta. Poate că nu ai nevoie de asta atunci dar, lecția vine la pachet cu asigurările de sănătate.

Acum câteva luni am avut un incident cu niște câini comunitari. După ce am fost refuzat de un taximetrist să mă ducă la urgențe, pe motiv că respectiva cursă era prea scurtă, la spital sunt întâmpinat de una din asistente care îmi spune pe un ton total neprietenos că sigur le-am făcut eu ceva câinilor că nu mă atacau ei, așa din senin. Și încă ceva, să nu încerc eu să o conving că știa ea mai bine.
Tot în cadrul acestui episod o altă doamnă asistentă mă întreabă unde s-a întâmplat incidentul. Îi explic unde. Ea mă întreabă în ce sector se află respectiva stradă. În momentul în care îi spun că nu știu exact dacă e sectorul 3 sau 1 stârnesc o nouă rafală împotriva mea. Mi-am plecat capul și m-am gândit că am făcut rău că înainte să vin la spital nu m-am interesat să aflu în ce sector s-a întâmplat evenimentul.

Cum spuneam, la începutul textului, am cunoscut și asistente foarte amabile și atente (ex: spitalul ORL), care pariez că și ele erau la fel de frustrate din cauza salariului mic, din cauza sistemului în care lucrează sau din cauza problemelor personale cu care se confruntă. Încep să cred că sunt tot mai puține.

Am însă o singură rugăminte adresată personalului care aplică abordări de genul celor exemplificate: dacă simțiți că nu mai faceți față, că sunteți nedreptățiți, frustrați, necăjiți, chinuiți, gândiți-vă că și noi, muritorii de rând din spitale, am putea fi la fel. Mai bine vă pierdeți voi job-ul decât să ne pierdem noi mințile sau, mai rău, viața.

Catalin Anchidin este Special Events Coordonator Parada Film, Corporate Relations Manager NexT FILM FESTIVAL

1171
300466_10150311870441655_690381654_8294006_2038913802_nLIMITE

LIMITE

Exista momente in viata in care uiti cu totul “crezurile” tale si nu mai vezi nimic. Alea cred ca sunt momentele in care iti testezi limitele. In care vrei sa vezi cat poti duce si pana unde poti merge.

In ultima vreme am exagerat si mi-am testat limitele mai mult decat ar fi trebuit. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc nu ar fi trebuit sa o fac. Pentru ca fiecare limita testata inseamna cumva sa te dezechilibrezi si sa te lovesti cu buna stiinta. Practic inseamna MASOCHISM.

Ei bine, se pare ca mie imi place sa-mi mai fac asta din cand in cand si imi dau seama doar cand ma doare si nu e foarte placuta senzatia.
Dar dupa cum spunea cineva “ ce nu te omoara, te ajuta in meserie”,asta ca sa vedem partea buna din toate lucrurile.

Sfatul meu, unul poate insignifiant pentru multi: daca va simtit bine voi cu voi si daca simtiti ca in sfarsit ati invatat sa mergeti pe barna fara sa va dezechilibrati, nu incercati sa plecati in locuri in care nu va simtiti foarte siguri, doar ca sa incercati , pentru ca pot garanta 100%, din experienta proprie, ca o sa picati…rau.

Acestea fiind spuse, va urez un drum cat mai usor in descoperirea voastra.

* Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC

1915
376-Echilibruechilibru

echilibru

zilele astea am unul dintre cele mai frumoase proiecte din viata mea profesionala, o recunoastere a eforturilor mele de multi ani.

si, desi sunt mindra, sunt – din cu totul alte motive – intr-una dintre dispozitiile cele mai triste din ultimii ani.

mi se pare ca uneori cineva vrea sa tina lucrurile de pe linga mine intr-un echilibru perfect. prea multa bucurie e echilibrata in alta parte de altceva…

ciudat sentiment.

1298
merih-mertel-fashion-1lupta mea cu creativitatea

lupta mea cu creativitatea

ieri am scris raspunsuri pentru multe interviuri, astazi mai am un interviu. nu stiu de ce brusc sunt atit de solicitata, dar -constiincioasa – raspund la tot.

ma urmareste o intrebare dintr-un interviu

Cat din viata ta de zi cu zi este creativitate? Si cum ai defini tu creativitatea practica?

am raspuns:

Toata viata mea e o lupta cu creativitatea, sa fac ceva diferit de ce fac ceilalti, surprinzator, mai bun, mai efficient, dar special, creativ.
Si la revista, si in activitatea mea on line (mi-ai vazut blogul nou?) si in viata personala.
Fara creativitate intervine plictisul. Ne plictisim si noi, ne plictisim si publicul, dar si familia.

dar e mai mult decit atit. uneori e ingrozitoare presiunea ca trebuie sa creezi din nou ceva diferit. pui multa presiune pe tine, si pe ceilalti, iar cind nu ti-e recunoscut efortul iti vine sa-ti iei cimpii.

in loc de asta, te asezi frumos in fata hirtiei si incepi sa gindesti “cum ma diferentiez? daca mi-a iesit pina acum, n-are cum sa nu-mi iasa si de data asta.” tragi de tine, apucindu-te din toate colturile.

iar cu vremea intelegi ca toate razboaiele mari sunt in mintea ta, nu in afara ei.

1609

casa lui Don – hong kong

e lunga descrierea, dar m-a socat cum locuiesc chinezii, acasa la ei. iar casa celui pe care l-am vizitat era dintre cei cu ceva avere. multi sunt muritori de foame intr-un fel de baraca de carton, la citiva metri distanta de mall-urile de 12 etaje cu sute de magazine de lux.
***

– pentru ca sunteti niste vizitatori speciali, am sa va invit la mine acasa la un ceai, a spus Don dupa ce vazusem un fel de casa de ceremonii dintr-un cartier select din Hong Kong.

eram pe un deal, departe de centru comercial si turistic. parcursesem pina acolo o padure mare, traversasem un pod, eram in hong kong-ul vechi pe care nu-l bat turistii cu piciorul.

– cine sta in cartierul asta?, am intrebat eu cind am dat fata in fata cu un fel de vilisoara cu doua scari si trei etaje, cu peretii exteriori dintr-un fel de mozaic din faianta mica, alba.

– nativii vechi din hong kong. aici nu ajung niciodata chinezii care au fost adusi sa munceasca la fabricile mari. ei au venit momiti cu mincare zilnica si un loc de dormit.

casa lui Don, ghidul nostru trecut de 40 de ani, era tot aici, la mica distanta de sala de ceremonii. am mers pe un drumeag neasfaltat printre case care aratau precum centralele termice din spatele blocului copilariei mele. cuburi de ciment cu o fereastra mai mare. nu mai era niciuna la fel de luxoasa precum cea de linga casa de ceremonii. am trecut de poarta unui gard care nu era mai inalt decit mine si-am intrat in complexul de case unde era si cea a lui Don.

– daca ai familie veche ti se da voie sa-ti construiesti aici casa. cine are trei baieti poate sa construiasca casa cu trei etaje, cine are doi baieti, construieste cu doua. cine are fata, nu are etaj.

– ee, nu-i frumos. chinezii, oameni rai, am protestat eu.

– nu spune asa, pina acum 50 de ani, femeile nici nu intrau in sala de ceremonii pe care ai vazut-o. stateau la bucatarie si gateau pentru barbati.

complexul de locuinte in care statea Don arata ca o fortareata pentru pitici. ca un labirit privit de sus. toate casele erau patrate, mici, cu spatii inguste intre ele, cit sa poata trece o persoana. intre gardul care delimita satul de restul lumii, si prima casa nu era o distanta mai mare de un metru.

era ca un culoarul ingust, aveam gardul in stinga si casele in dreapta.

pe prima casa-cub fusese lipita o hirtie mare pe care scria cu roshu Warning. in engleza si chineza era anuntat ca in zona respectiva sunt sobolani, ca s-a facut deratizare si ca esti rugat sa nu pui mina pe nimic ce e mort.

casa avea si curte cu gard propriu. maxim 3 mp. cit sa incapa o masa de ciment, un scaun si un copac. pe jos, in curte, ierburi uscate, salbaticie. nu parea sa fie locuita.

al doilea cub, despartit de un spatiu de maxim un metru de curtea primului, era mai lat si avea doua usi de intrare. prima, de fier maroniu, era a lui Don. a deschis-o si ne-a fct semn sa intram. intrarea nu era mai inalta de 1.50 pentru ca m-am aplecat usor ca sa nu lovesc pragul cu capul.

“am muncit patru ani ca sa reconstruiesc ce e aici. era parasita, am reconstruit tavanul, am spart peretii si am reasezat camerele”.

in casa era intuneric si rece. era ciment de pe jos si pe pereti. in fata mea era bucataria: o masa pe care era o tavitza cu 12 cani mici mici de ceai, albe cu desene albastre, un suport de ochelari si ceva ce putea sa fie solnitza & borcanul de soia, mixate intr-un singur obiect, multe cutii din lemn maro pentru condimente.

nu vedeam nici o fereastra, dar de undeva venea lumina naturala pentru ca nu era aprins niciun bec.

in dreapta cum intrai, era baia. un fel de paravan de ghips, care rupea din coltul camerei un metru patrat. paravanul lasa spatiu liber de citiva zeci de centrimetri pina la tavan, asa ca Don cind facea dus, nu avea foarte multa intimitate. dinspre bucatarie, il vedeai de la briu in sus.

usa de la baie, din lemn cu geam mat cu floricele, era deschisa si-am vazut singurele obiecte care mobilau coltul: un suport de lemn alb pe care era un sampon intr-o cutie alba cu inscriptii chinezesti verzi si dusul agatzat pe perete, intr-un cui. jos in podea era scurgerea. si-un prag care te-ar fi obligat sa pasesti cu atentie cind intri in baie. nu exista WC.

intre masa din bucatarie si baie nu erau mai mult de 20 de cm. in dreapta mesei, lipita de perete era o plita ingusta cu doua ochiuri. pe ea un ibric si o cratita.

in stinga mesei se intindea camera de oaspeti.n-am apucat sa o vad, Don mi-a fct semn cu mina ca mergem afara.

ne-a dus in spatele casei lui, unde era o curte mai mare. cam 10 m patrati. radacini de copaci, 3 copaci intr-un lateral si gardul care marca satul; aici facea unghiul drept si puteam vedea ce era in vale: cimitirul locului.

“mai mincam din cind in cind scoarta de copac; venim, taiem si facem o supa”

au aparut si doi maidanezi maron roscat, maricei.ciinii lui.

– cum ii cheama?

– pe ea o cheama Bucurie, am gasit-o acum 4 ani, dar va trebui sa renunt la ea curind. pe el il cheama Liniste.

Bucurie era mai mare si mai grasa. a venit pe linga mine si-am mingiiat-o pe cap. mirosea urit, nu cred ca o spalase vreodata. am vrut sa intreb de ce trebuie sa renunte la ea.

haideti sa facem ceaiul, a zis Don luind-o inainte urmat de ciini.

am intrat din nou in casa. usa de la baie era acum inchisa, Don intrase primul si-si asigurase un pic intimitatea.

am trecut pe linga el si m-am intreptat catre stinga unde era cea mai mare parte din camera, un spatiu mare liber in mijloc. o scara de lemn sprijinita pe peretele din dreapta, o fotografie mare si alte trei mai mici pe peretele din fatza. deasupra fotografiei celei mai mare era un colt de geam, mic prin care intra lumina. jos, pe perete, mai era un fel de biblioteca de un metru inaltime, intinsa pe toata partea stinga si cea din fata. pe ea, ca pe o policioara: un ceas, niste cureluse, tot felul de bibelouri, doua carti si un album cu fotografii.

– asta e mormintul printesei, mi-a zis Don venind dupa mine si aratind cu degetul o fotografie la care era deschis albumul de pe policioara.

am zimbit politicoasa, habar n-aveam care printesa, in timp ce ma gindeam ca asa arata si casa lui: ca un mausoleu. intunecata, friguroasa, cu fotografiile alb negru cu chinezi batrini, probabil morti, pe perete.

– vrei sa vezi si dormitorul?

a dat la o parte un fel de paravan dintr-un carton mai gros, in aceeasi culoare cenusie ca si peretii, si a mai aparut din dreapta un spatiu mic. 2 mp unde erau inghesuite o canapea si un televizor. linga televizor o cutie mare de carton, pe ea un fel de fotoliu albastru din pinza si deasupra lui o intrare ca de pod.

– acolo dorm.

– si cu ce te sui acolo?

– pe aici, a batut cu mina in fotoliul albastru.

vazusem casa de afara, n-avea cum sa fie mai mult de 40 de centrimetri inaltime in podul ala. n-avea cum sa stea decit culcat acolo.

– esti casatorit?

– nu.

a facut o pauza si eu m-am gindit ca o fata in cartierul roshu ( temple street se cheama strada cu bordeluri) costa 100 de dolari hk. e mai ieftin sa o inchirieze, decit sa traiasca cu ea, pentru ca oricum n-are unde sa locuiasca si ea.

– am un plan pentru casatorie, o sa ma mut de aici ca sa ma casatoresc. o sa vind casa.

as fi vrut sa-l intreb daca planul era detaliat sau daca era pentru in curind, dar mi-era clar ca se simtea inconfortabil cu discutia pentru ca a trecut pe linga mine si-a zis: hai sa facem ceaiul.

a pus ibricul pe plita, a pregatit un ceai repede si l-a turnat peste canutze, lasindu-l sa curga dintr-o cana in alta, udind masa.

“primul rind e pentru ca sa cureti cana si sa o incalzesti, abia apoi se face ceaiul.”

i-am lasat pe cei din grupul meu inauntru si-am iesit afara. imi miroseau miinile urit de la blana lui Bucurie, n-aveam chef de ceai si nici nu mi se parea foarte safe, dupa ce stomacul meu suferise mult de la mincarea chinezeasca. m-am asezat pe o bancutza de piatra din fata casei lui, sprijinita de gardul care separa complexul de case de restul lumii. a trecut un postas si-a lasat plicuri. inclusiv la casa cu anuntul despre sobolani. era deci locuita.

usa de la casa lui Don era deshisa si puteam vedea toate gesturile lui. de la distanta si fara sa aud foarte clar engleza lui amuzanta, mi-era clar ca nu se simte confortabil ca are turisti in casa.

dupa ce grupul meu si-a baut ceaiul ne-a condus catre autocarul cu care plecasem de la hotelul nostru luxos (cea mai mare colectie de arta contemporana in spatiu neconventional, conform revistei Time). si-a luat la revedere de la noi.

am ramas cu gustul amar si rece al casei lui saracacioase, cu mirosul urit al lui Bucurie si cu disconfortul creat de gindul ca si-a expus intimitatea pentru un bacsis in plus. toate puse fata in fata cu viata mea care pare de basm in comparatie cu a lui.

1756

femeia din minastirea budista

era un hol ingust, in dreapta se vedea un fel de camera in care depozitasera multe fiare ruginite, in stinga un fel de sala care datea catre o curte unde printre copacei, se gasea templul lor.

verde inseamna viata, roshu dragoste, galben bogatie, a zis ghidul cu o engleza in colturi precum chineza lui nativa cind a aratat catre acoperisul cu bolte si dragoni. in orice templu o sa gasiti culorile astea care…..

nu l-am mai inteles mai departe.

in sala din stinga trei femei se uitau la ceva ce urma sa le fie prinzul, ceva ce ar fi putut fi cartofi daca nu erau cenusii, taiati in cuburi mari. femeile aveau haine fara culoare, erau trecute de 50 de ani, slabe, cu parul aproape ca fructul sau leguma din tava care statea pe o masa de ciment, turnata direct in podea.
tineau in mina cuburile alea groase cu curiozitate, dar si ceva greatza. mirosea urit, era mizerie, frig de la cimentul de pe jos si pe pereti, desi in curte soarele isi facea treaba de ora 11.00. erau 22 de grade.
nu m-am mai putut uita la ele, mi-era sila.

in fata, pe hol, era o batrina linga un suport de ciment, cam ca masa din sala, doar ca mai ingust. pe el o cutie care parea cu nisip, iar pe peretele de care era lipit suportul niste bucatele dreptunghiulare de hirtie, scrise in chinezeste.
m-am gindit ca femeia fumeaza, ca ala e locul unde se fumeaza in minastire.
am intrat dupa ghid intr-o sala intunecata.

“pe hirtiile astea dreptunghiulare e scrisa viata celui care a murit. sunt aduse impreuna cu o fotografie si timp de 49 de zile, de 7 ori 7, calugarii se roaga pentru sufletul lui. noi credem in reincarnare si…” , iar l-am pierdut pe ghid.
am iesit pe hol pe o usa laterala pentru ca nu puteam sa respir.

batrina era acum in fata mea. tot linga stilpul ala cu cutia in care nu era doar nisip, ci si betigase aromatizatoare.
s-a uitat la mine ridicind capul.

era f mica si f slaba. avea parul ca praful de cenusha si ochii laptosi. am crezut ca nu ma vede, ca e atit de batrina incit doar simte ca e cineva in preajma.
m-am mutat un pic, zimbind si dind din cap in semn de salut. mi-a urmat miscarea cu capul si m-a fixat cu privirea.

“in minastirea asta vin femeile de care nu mai intreaba nimeni si sunt ingrijite pina mor. dar noi avem cea mai mare rata de trai din lume, la noi femeile mor la 100 de ani, pe cind media in lume e la 75 de ani.”

batrina se sprijinea de stilp, n-avea nicio tigara in mina. mi-am zis ca se odihneste, pentru ca holul era lung si ea era prea in virsta ca sa-l parcurga dintr-o suflare.

“ aici femeile se trezesc la 4 dimineata, cind calugarii bat in tobe. de la 4 jumatate incep lectiile de initiere in budism, micul dejun e la 6, prinzul la 11 jumate, cina la 4. in minastirea asta lumea se culca devreme”

se uita la mine de sus pina jos, ii puteam vedea ochii cum se plimba fara sa-si miste capul sau corpul vreun pic. avea o privire calda si trista, dar nu era curiozitate in ochii ei, ci intelegere.

“cind mor femeile de aici, le ardem trupurile si tot ce au: de la masini pina la haine. punem toata cenusa intr-o urna si-o ducem la casa galbena de pe dealul de acolo.. oamenii mai avuti pot cere sa fie ingropati, dar pentru ca nu e loc de inmormintare pentru toti, dupa 7 ani le dezgropam cosciugele, le punem oasele intr-o urna si le ducem in casa galbena.”

nici nu mai stiu de cita vreme ne uitam una la alta. mie -mi treceau prin minte toate de ni le spusese ghidul despre chinezoaicele batrine, sarace si singure, iar ea dupa o vreme, cu ochii in ochii mei, a inceput sa-si miste usor buzele. am stiut ca se roaga.

grupul meu trecuse deja de alte 3 sali, nu-l mai auzeam pe ghid. vedeam doar ochii femeii. era asa aproape de mine incit o puteam mirosi, avea parfumul ala de pudra, de faina, mirosul batrinetii si ma gindeam cam citi ani ar putea sa aiba? 90? 100?

dupa o vreme, cu un gest brusc si-a luat mina de pe stilpul de ciment, a ridicat ceva de jos care era ca o galetusa dreptughiulara, mi-a zimbit cu multa caldura si intelegere, ca si cum i-ar fi zimbit unei fiice. si-a plecat. era trista si resemnata. si ingrozitor de singura.
am simitit ca purta cu ea foarte foarte multi ani grei.

mi-a venit sa pling si am luat-o pe scarile care duceau in curte. am stat la soare mult gindindu-ma ce viata relaxata am, cum m-am obisnuit cu confortul zilelor mele frumoase, cum n-am trait niciodata greul pe care-l duc oamenii astia, cum habar n-am ce inseamna singuratatea si saracia lor.

*
ma urmareste privirea batrinei si caldura ei. ma enerveaza ca nu-mi aduc aminte cu ce era imbracata. si nimik altceva despre chipul ei. as fi vrut sa o pastrez in minte ca si cum i-as fi fct o fotografie. si-as fi vrut sa pot sa o descriu mai exact, ca sa o impart cu toata lumea.

ma enerveaza ca scriu asta de la computerul meu cit o carte, dintr-un avion British Airways de la business class, dintr-un fotoliu-pat, in timp ce ascult in casti muzica dintr-un playlist creat special pentru mine.
iar la 3 metri in fata mea sunt 4 persoane dintr-o dinastie al carei nume l-am uitat care au cumparat toate cele 14 locuri de la first class ca sa aiba intimitate pe drumul hong kong – londra.

*
ufffffffffff. peste o luna o sa uit o parte buna din detaliile intilnirii asteia, mult prea preocupata cu vedete, interviuri, coperte etc

1785
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!