Tag : gael garcia bernal

cezar antal in herr paul (regia radu afrim)

domn afrim a descoperit facebook-ul. dar l-a descoperit asa de bine, incit imi pune fotografii pe wall-ul meu (ceea ce eu nu stiu sa fac)

aceasta fotografie a fost postata pe wall-ul meu, drept raspuns la cum mai arata cezar antal, preferatul meu de la Piatra Neamt, acest Gael Garcia Bernal de romania, pe care radu l-a transformat intr-un batrinel pt piesa pe nume herr paul.

radu, doresc sa-ti spun si pe aceasta cale, ca fotografiile de pe facebook sunt publice.
asa ca ori am eu grija ce te intreb, ori ai tu grija cu ce ilustrezi raspunsurile:)

mai multe foto din piesa la domn afrim pe facebook sau la el pe site

foto by radu afrim

1099
interviu ariagaGuillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Guillermo Arriaga- De la 21 Grams, Babel şi Amores Perros la amintiri despre România

Brad Pitt, Cate Blanchet, Sean Penn, Naomi Watts, Benicio del Toro, Gael Garcia Bernal îi datorează o parte din strălucirea lor de pe ecran. Dacă ei au fost remarcaţi de criticii din lumea întreagă e şi pentru că Guillermo Arriaga a scris poveştile care s-au numit 21 Grams, Babel sau Amores Perros. Are o nominalizare la Oscar pentru scenariu, acum a trecut la regie cu un film (The Burning Plain) în care joacă Charlize Theron şi Kim Basinger, dar meseria lui – ceea ce se simte el a fi ca artist – este cea de scriitor. Din aprilie, cărţile lui sunt traduse şi în România.

Guillermo Arriaga e o fiinţă dintr-un material ciudat. Nu-i place să i se spună că e scenarist, deşi e foarte celebru pentru filmele care au avut la bază poveşti scrise de el, într-o structură nonlineară, ca un puzzle. Poveştile lui sunt dureros de simple şi de controversate, şi vorbesc – într-un mod care te lasă cu gura căscată – despre iubire şi moarte.

Cre­de că scenaristul e la fel de important ca regizorul sau ca actorii din distribuţie, şi susţine asta cu multă pasiune, oriunde. Are studii în Psihologie şi Literatură şi a fost profesor la Universitate pentru o vreme, iar înainte de asta a fost boxer, baschetbalist şi jucător profesionist de fotbal. Aşa că acum câţiva ani când citeam despre despărţirea profesională a unuia dintre cele mai celebre cupluri mexicane – Arriaga şi regizorul Alexandro Gonzalez Inarritu – am fost surprinsă să constat delicateţea cu care a abordat subiectul.

Cei doi veneau după o colaborare lungă, cu multe succese şi des­părţirea părea dureroasă de ambele părţi.

Am rămas de atunci cu imaginea că Arriaga este ferm, sigur pe el, un pic distant, dar plin de în­ţe­lepciune. Mi-am dorit foarte mult să-l întâlnesc, să-l cu­nosc altfel decât din cărţile sau filmele sale, iar când am găsit în căsuţa poştală un mail de răspuns cu un mesaj simplu, cald şi prietenos, semnat Arriaga, mi s-a părut că sunt în­tr-un film ori că visez.

Şi acum mi se pare in­cre­dibil că mi s-a îndeplinit aceas­tă dorinţă care părea imposibilă şi e unul din­tre momentele acelea în care cred că sunt foar­te norocoasă. De aici în­colo, în conversaţia pe care o vedeţi mai jos n-a mai in­tervenit decât traducerea din engleză în română. Şi bucuria mea că pot împărţi cu toată lumea în­tâm­plarea care face ca unul dintre cei mai importanţi scriitori (de film) să ne povestească despre familia lui, despre emo­ţiile personale şi, desigur, des­pre cărţile pe care le-a scris.

 La începutul carierei dvs. aţi scris cărţi pentru copii. Când aţi devenit părinte, le spuneaţi po­veşti şi copiilor dvs.? Aţi inventat poveşti special pentru ei?

Guillermo Arriaga: Da. Le-am spus poveşti şi fii­cei mele Mariana, şi fiului meu Santiago când erau mici. În fiecare seară, fiecăruia. Le plăcea la ne­-bunie să le spun poveşti mereu şi mereu, aveau una preferată cu un liliac rebel. Şi una cu un fluture care se rătăcise şi locuia în parcul din faţa casei. Acum au 16, respectiv 15 ani, aşa că nu le mai plac poveştile mele pentru copii. Dar îmi citesc cărţile şi, din fericire, le şi plac.

 În viaţa dvs. particulară sunteţi un vânător pasionat; în viaţa profesională, aveţi o obsesie pentru moarte. Pare că există o conexiune între aceste două preferinţe: ca vânător ai controlul asupra morţii, ca scriitor la fel. De unde vine această obsesie pentru moarte?

Guillermo Arriaga: Moartea e parte din viaţa noastră. Nu poţi să înţelegi viaţa dacă nu are o limită şi un sfârşit. Ceea ce e interesant şi du­reros în legătură cu viaţa este că se sfârşeşte la un punct dincolo de tine. Pe de altă parte, moartea ne înconjoară. Suntem o specie care distruge şi ucide în fiecare zi. Gândiţi-vă la jean­şii pe care-i purtaţi. Ca să ajungă la dvs s-au distrus pă­duri întregi, s-au pus în pericol inclusiv vieţile a sute de animale. Obişnuim să negăm moartea. Dar este obligaţia mea de creator, ca scriitor, să readuc în atenţie sensul profund al mor­­­ţii ca să înţelegem sensul adevărat al vieţii.

Vă aduceţi aminte care a fost primul contact cu noţiunea: „moarte”?

Guillermo Arriaga: Bunica mea a murit când aveam 15 ani. Ea mă crescuse. Stătuse lângă mine zi de zi până la vârsta aceea şi moartea ei a fost devastatoare pentru mine.

Am citit că sora dvs. a fost un copil celebru şi că a câştigat premii pentru show-uri de televiziune. În copilărie simţeaţi competiţie între dvs şi ea?

Guillermo Arriaga: Sora mea este o femeie extraordinară. În­totdeauna a avut cele mai mari note, a excelat mereu în toate. Apoi, în ordinea succese­lor a venit fratele meu Carlos. Şi el scli­pitor, cu note foarte mari la şcoală. Amândoi erau şi foarte cuminţi şi politicoşi. Eu am crescut cu ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). Notele mele la şcoală erau dezastru­oase. Obişnuiam să mă bat cu toţi co­le­gii, pro­fesorii se plângeau de mine tot timpul. Pă­­rin­ţii nu mai ştiau ce să-mi facă. Pur şi sim­­­plu nu ştiau ce se întâmplase.

Aveau doi co­pii mi­nunaţi şi foarte inteligenţi şi brusc am apărut eu, un sălbatic, parcă venit din munţi.

Nu ştiu dacă acest context mi-a dezvoltat spiritul de competiţie. Dar pot să vă spun că mă iau la întrecere în orice. Trebuie să fiu primul care urcă în avion, primul care iese din avion, primul care trebuie să intre în sala de cinema, primul la orice. Soţia şi copiii mei mă urăsc pentru as­ta, dar nu ştiu cum să-mi depăşesc această dorinţă. Şi, apropo, sora mea Patricia este producător la televiziunea publică unde rea­lizează emisiuni pentru copii. Pentru aceste emisiuni a luat premii.

Cât de des vă vedeţi acum? Dar cu fraţii dumneavoastră?

Guillermo Arriaga: Pe Patricia şi pe Carlos îi văd des. Îl văd mai rar pe fratele meu Jorge pentru că el lo­cu­ieşte într-un ranch la trei ore distanţă de Mexico City. Dar petrecem cu toţii zile mi­nunate şi ne înţelegem bine.

Care sunt amintirile cele mai dragi din copilărie?

Guillermo Arriaga: Cel mai fericit am fost în adolescenţă. Am fost exmatriculat când eram în şcoala primară, pe la 12 ani. Dintr-o şcoală tradiţio­nală, cu o educaţie riguroasă. Am mers apoi pentru gimnaziu şi liceu la o şcoală mai liberală unde erau adunaţi copiii exmatriculaţi de la toate şcolile. Am fost foarte fericit a­co­lo.

Pro­fesorii ne tratau ca pe nişte persoa­ne care gândeau şi erau responsabile pentru ceea ce făceau, chiar dacă gândurile erau a­mes­tecate şi haotice, ca ale mele. Erau răb­dători şi te ajutau să-ţi depăşeşti limitele folosind o a­bor­dare foarte elegantă. Această şcoală m-a ajutat atât de mult încât la cole­giu am ob­ţi­nut cea mai mare notă din istoria Facultăţii de Comunicare: 9.92 din 10.

 Cum sunteţi ca profesor? Sever, prietenos? Păstraţi legătura cu foştii studenţi?

Guillermo Arriaga: Nu ştiu dacă sunt prietenos sau sever. Cred că nu sunt aspru şi că nu-i forţez pe studenţi să facă nimic, încerc doar să-i ajut să găsească lucrurile la care sunt buni. Să afle cine sunt cu adevărat în loc să plece de la idei preconcepute despre ce ar putea fi. Am rămas prieten cu studenţii mei şi păs­trez legătura cu mulţi dintre ei. Cu unii am şi lucrat la unele proiecte.

Ca scriitor aveţi o mulţime de momente de singurătate. Momentul creaţiei e o situaţie foarte intimă; sunteţi în poveste, iar lângă dvs sunt doar personajele şi emoţiile pe care le adăugaţi personalităţii lor. Vă emo­ţionează vreodată viaţa personajelor pe care le creaţi?

Guillermo Arriaga: Sigur că da. Sunt unele pasaje la care am fost foarte emoţionat şi am suferit sau am râs alături de ele. E uimitor cum ceea ce in­ventezi începe să intre în tine atât de mult în­cât ţi se pare real.

Pentru ce aţi plâns ultima dată? Din motive personale sau profesionale; de fericire sau nu.

Guillermo Arriaga: Nu obişnuiesc să plâng. Am crescut, nu ştiu dacă e bine sau rău, cu ideea că un bărbat nu plânge (părinţii nu au nimic cu această concluzie a mea, mai degrabă prietenii). Aşa că e dificil pentru mine să plâng. Dar când am văzut ultima scenă din filmul pe care l-am regizat (n. red. „The Burning Plain“), am fost la limită să-mi curgă lacrimile. Trebuie să recunosc însă că am plâns în timp ce scriam unele pasaje din romanele mele.

Aveţi o reţetă specială când vă apucaţi de scris? Ceva ce urmăriţi mereu, ca un ritual?

Guillermo Arriaga: Da, am o reţetă specială (râde): nu mă mişc de pe scaun 8 ore şi nu mă ridic pâ­nă nu scriu cel puţin două fraze.

 Am citit că nu faceţi niciun fel de documentare pentru cărţile sau scenariile dvs.

De ce? Nu vă e teamă de greşeli? N-am descoperit niciuna, dar îmi imaginez că do-cu­mentarea asigură un oarecare confort, altfel trebuie să-ţi urmezi numai instinctul.

Guillermo Arriaga: Nu mă documentez pentru că sunt leneş, asta înainte de orice. Apoi pentru că mi se pare că prea multă documentare distruge ori­ginalitatea şi prospeţimea unei poveşti.

 Sunteţi tradus în româneşte pentru pri­ma dată, deşi numele dvs. este foarte cunoscut aici, mai degrabă graţie filmelor pentru care aţi scris scenariul. Ce v-ar plăcea să ştie cititorii români înainte de a vă cumpăra cărţile?

Guillermo Arriaga: Sunt foarte onorat că sunt publicat în Ro­mânia. Ştiu poveşti uimitoare despre ţara dvs. încă de când părinţii mei au fost în Ro­mânia, cu foarte mulţi ani în urmă, cred că vreo 35 de ani.

Ştiu că sunt locuri minunate de vânătoare şi vânători buni. Şi desigur, o cultură puternică graţie căreia aveţi oameni extraordinari în industria filmului. Mi-ar plăcea să le spun cititorilor din Ro­mânia că poveştile mele sunt despre oa­meni.

Că umanitatea este obsesia mea. Că vreau ca, prin cărţile mele, cititorii să res­pi­re, tran­spire şi să miroasă umanitatea. Şi că pentru a ajunge la acest rezultat am petrecut ani în­tregi scriind aceste povestiri, din toată ini­ma, cu toată pasiunea de care sunt capabil. Şi am încercat să le fac pe cât de frumoa­­se, pe atât de contradictorii.

Am citit că aţi găsit povestea cu mitul urban despre greutatea sufletului, pe care aţi folosit-o în filmul „21 Grams“, într-o revistă de ştiinţă, în timp ce Inarritu (n. red. regizorul acestui film) a găsit-o într-o nuvelă franceză. Aceeaşi poveste din două surse diferite, aproape în acelaşi timp. Credeţi în semne? Sunteţi superstiţios? (Apropo,a­­ceasta este întrebarea numărul 13.)

Guillermo Arriaga: Sunt născut pe 13 martie, m-am căsătorit pe 13 februarie. Aşa că îmi place să cred că 13 este un număr minunat. Dar nu cred în coincidenţe sau semne şi nu sunt superstiţios.

 Când aveaţi 13 ani (din nou 13!) v-aţi pierdut simţul mirosului ca urmare a unei lupte cu băieţii din cartier. Există vreun miros de care vă e foarte dor? Mă gândesc că vă mai amintiţi ceva mirosuri din copilăria dvs.

Guillermo Arriaga: Când am pierdut acest simţ, am uitat a­proape cu totul tot ce ţine de mirosuri. Ul­ti­mul miros pe care mi-l amintesc foarte clar este legat de părul unei fete frumoase şi portocalul înflorit lângă care stătea.

 Pentru mine, munca dvs. este mai mult despre dragoste ca o modalitate extremă de a te cunoaşte pe tine şi pe ceilalţi. Cartea care se traduce acum în România, „Un dulce miros de moarte” (Un dulce olor a muerte), este tot despre dragoste ca o cale de a ajunge la cunoaşterea de sine. Simţiţi că dragostea ar putea fi răspunsul la întrebarea care cere o definiţie a vieţii? Am folosit in­tenţionat verbul „a simţi” şi nu „a crede”.

Guillermo Arriaga: Da, simt că dragostea absolută este răs­pun­sul în viaţă. Toată munca mea are legătură cu dragostea mai mult decât cu orice altceva.

Cu ce personaj dintr-o carte (a dvs. sau a altcuiva) v-ar plăcea să vă întâlniţi?

Guillermo Arriaga: Mi-ar plăcea să-mi întâlnesc toate personajele, să le invit să ia cina la mine acasă. Mă tem, însă, că îmi vor ieşi prin gură sau prin ochi ca să-mi onoreze invitaţia. Aşa că pentru moment, cred că le e mai bine în in­teriorul paginilor din cărţile mele.

Dacă e cineva pe care mi-ar plăcea foarte mult să-l întâlnesc, atunci e vorba de ne­po­ţii mei. Când vor veni pe lume, viaţa mea va fi cu adevărat perfectă.
Şi mi-ar mai plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu Guillermo care eram când aveam 13 ani. Ar fi minunat să putem trăi amândoi aşa, din nou.

809
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!