Tag : george enescu

maruca-si-enescu21Iubirile domnului Enescu

Iubirile domnului Enescu

vineri am ascultat Simfonia nr 1 a lui George Enescu si tot timpul m-am gindit ca e o poveste de dragoste intre o doamna ca o printesa din anii 30 si o creatura hi tech, robotica, cu inteligenta artificiala.

pentru ca am tot vorbit despre aceasta senzatie a mea legata de aceasta simfonie , cu participarea exceptionala a unui prieten mai pasionat si mai educat decit mine in muzica clasica – adica pasionat pe bune, caci eu nici urechista nu ma pot numi -, am aflat cite ceva despre iubirile domnului Enescu.

***

a avut un model in tatal lui care – dupa ce mama a semnat un act notarial ca e exonerata de obligatiile conjugale (avusese o tumoare la uter) – a avut o viata foarte patimasa. una dintre pasiunile sale, post sotie, a fost o doamna pe nume Rolland care venea la mosie impreuna cu fiica sa, Eva. Eva a fost cea care l-a invatat pe tinarul Enescu despre cum trec prin corp fiorii dragostei.

mai tirziu a fost Domnica, menajera parintilor, cu care ii placea sa se plimbe si o ruga sa-i cinte romante pina cind era epuizata. cu Domnica a avut o fiica, Elena, care a facut parte din anturajul familiei Enescu pina la moartea tatalui (a fost cea care l-a ingrijit pe patul de moarte pe tatal compozitorului)

au mai fost doamne si domnisoare pentru ca domnului Enescu ii placeau femeile si flirturile, dar marea lui iubire a fost Maruca Cantacuzino. pe care a cunoscut-o la Peles, pe cind a mers in vizita la Regina Maria. Asa descrie Maruca intilnirea in memorii:

“La cateva zile dupa ce il intalnisem pe drumul de la Peles, dupa cina, fumam o tigara orientala parfumata, pe divanul meu, alaturi de Printesa Maria, stralucitoare in voalurile ei lungi, roz; tricota fara sa vada lucrul, in semiintunericul camerei, asa cum fac batranele irlandeze oarbe. Fusese o atmosfera apasatoare toata ziua (…) o furtuna violenta se pregatea sa vina. Fulgere mari brazdau deja cerul jos si tunetul bubuia dincolo de crestele intunecate, ca si cum muntele incepuse sa fiarba. Un zgomot puternic ne-a tintuit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa, usile salonului s-au deschis si Romeo anunta: “Domnul George Enescu” (..) Inainteaza spre mine, fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi-constient. Nu stiu ce cuvinte importante mi-au scapat, fara ca macar sa-mi dau seama de ceea ce se intampla; cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. (…) Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. (…) Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, ce marea atractia extraordinara pe care o emana”.

s-au iubit doi ani hraniti si din interdictiile sociale – Maruca era casatorita si avea doi copii, dar sotul era recunoscut pentru relatiile sale adulterine -, dar cind sotul ei a murit intr-un accident de masina alaturi de amanta, ea nu s-a casatorit cu Enescu, ci a intrat intr-o relatie cu Nae Ionescu care era cu 13 ani mai tinar.

cind relatia cu Nae Ionescu s-a incheiat (el a transat lucrurile), Maruca a cazut in depresie, iar Enescu si-a anulat toate concertele si-a venit la Bucuresti ca sa o ingrijeasca. s-au casatorit mai tirziu, iar ceremonia a avut loc intr-un apartament pe Kisellef cu un singur martor, Cella Delavrancea.

gura lumii a etichetat intimplarea cum ca pentru Maruca, Enescu a fost doar “un sot necesar”. Maruca i-a fost insa devotata si a avut eleganta ca, atunci cind “obosea” in relatie, sa se retraga putin ca sa le faca loc flirturilor artistului. nu si-a spus niciodata doamna Enescu, s-a prezentat tot timpul drept Printesa Cantacuzino.

cind Enescu a facut un atac cerebral, Maruca a refuzat sa-l ingrijeasca personal, a adus o infirmiera (ceea ce a socat boierimea vremii) si s-a mutat la hotel.

***

acum cind stiu aceasta poveste, cred si mai tare ca Simfonia nr 1 era o poveste de dragoste tumultuoasa  dintre doua fiinte din doua lumi diferite – una fluida, eleganta, alunecoasa, alta riguroasa, futurista, aparent rece si de neinteles. doar ca nu mai stiu care dintre fiinte era femeia si care barbatul.

***

Simfonia nr 1 a fost scrisa cu 2 ani inainte de a o cunoaste pe Maruca Cantacuzino.

in fotografie sunt Maruca si George Enescu.

2623
paavo jarviEnescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

Enescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

… sau la ce ma gindesc in timp ce stau regulamentar in scaun si ascult simfonii la Festivalul Enescu

 

“Cu Enescu e simplu: asculti si ori te doare capul, deci au facut muzicienii ceva gresit, ori se intimpla ceva magic pe scena si iti place”

Asa mi-a spus doamna Rodica Mandache aseara, la Sala Palatului cind urma sa fie interpretata Simfonia nr 1 a lui George Enescu. Si ca sa fie sigura ca si stau si ascult cuminte, m-a invitat politicos, jucaus, dar ferm sa stau linga dinsa.

“Enescu era un mare pianist, a avut un accident la un deget si n-a mai putut cinta la pian, de asta a ajuns la vioara, dar el ura vioara”, a continuat doamna Mandache. “Si inainte sa moara le-a spus apropiatilor : “sa vorbiti frumos de vioara mea si sa nu spuneti lumii ca nu mi-a placut, pentru ca mi-a adus mari bucurii”. Muzica pe care a  scris-o e cu 100 de ani inaintea timpurilor”, spunea doamna si eu ma gindeam “sa vezi cite balerine omor in gind in seara asta” (am un exercitiu care ma ajuta sa stau atenta la muzica clasica, puteti citi detalii despre el, aici)

Dupa care a inceput  ORCHESTRE  DE  PARIS, cu un domn dirijor foarte simpatic, Paavo Järvi. “e printre cei care mi-au placut cel mai mult.” mi-a soptit doamna si-a zimbit jucaus.

***

De aici incolo, ii rog insistent pe  muzicologii si oamenii pasionati de muzica clasica sa ma ignore. Nu am competenta (de ce naiba scrii? vor spune dinsii si, pe alocuri, au dreptate) si pt ca acum descopar niste lucruri care sunt, cu siguranta, stiute de multa vreme, banuiesc ca li se pare ca am descoperit apa calda. Imi cer scuze. Ignorati-ma. Nu pentru dvs scriu, ci pentru cei ca mine carora muzica clasica li se pare fizica cuantica, in speranta ca venim si noi pe cararea dvs, macar pina la mijlocul ei.

***

Simfonia nr 1 in Mi bemol Major op. 13 mi-a parut f f f cinematografica – ca si cum Disney de la inceputuri, de prin anii 30, s-ar fi intilnit cu Spielberg de la Minority report si s-au gindit sa-si uneasca personajele pentru o poveste de dragoste. Partea feminina gingasa, in rochii vaporoase, lungi si ample; partea masculina hi tech, rece, “in colturi”, rigida si pe alocuri suparata.

cum toata simfonia mi s-a parut o discutie intre personajul hi tech care incerca sa o cucereasca pe diva in rochie vaporoasa, iar ea se lasa si nu prea (are final fericit si tandru, ca si cum el ii urmareste respiratia in pat, cind ea doarme si el deja s-a trezit; e asa de frumos construit finalul partii a doua incit iti tii respiratia), i-am zis doamnei Mandache:

“cred ca aceasta simfonie e scrisa pentru sotia lui. si mai cred ca nu se intelegeau foarte bine, ca era o lupta intre lumile lor acolo”.

“nu cred ca nu se intelegeau; ea a scris o carte- album despre lumea de atunci care e un document foarte valoros”

“se mai gaseste in librarii?”

“nu. daca vrei sa o citesti ti-o dau.”

apoi Doamna Mandache a inceput sa zimbeasca cind i-am zis filmul din capul meu, in timp ce ascultam muzica lui Enescu.

“nu mai rideti, v-am spus ca nu stiu sa ascult muzica clasica.”, m-am aparat.

“dar nu rid, imi place”.

***

la pauza, urma Prokofiev, am vrut sa plec

“stai aici. unde sa pleci? crezi  ca te indragostesti de muzica clasica cu Enescu? rusii sunt foarte buni. mie imi plac rusii”, m-a asezat doamna inapoi in scaun din patru propozitii si o privire de profesoara.

“mie imi plac barbatii rusi”, am ris eu.

“mie imi plac toti rusii”, a pus punct ferm doamna Mandache.

la Prokofiev am omorit multe balerine in gind. foarte multe. doar ca, dupa o vreme, am inceput sa ma uit la bratele si degetele dirijorului.

avea o anume tensiune in brate ca si cum in podul palmei era un dop care tinea sub presiune fluxul de energie pe care muzica o aducea in el; asta facea ca miscarile bratelor sa aiba o forta controlata, vibranta. iar degetele, o ho ho, degetele – care erau lungi ca ale unui pianist (avea o palma foarte fina) – erau, in momentele in care vorbeau cu viorile din fatza, ca un stol de fluturi.

la prima pauza de Prokofiev, cind cu tristete am aflat ca nu sunt 3 parti , ci 4(!!), l-am zis colegelor mele de rind (doamna Mandache si Ana Maria Onisei): “cam cum o fi o mingiiere de la domnul asta?”, aratind spre Paavo Järvi, dirijorul.

amindoua au zimbit larg si lung. a inceput muzica si ele au intrat inapoi in filmul lor, iar eu… am mai omorit niste balerine.

 

2473
neagu djuvaraNeagu Djuvara – o poveste despre doua dintre contrastele lumii: Enescu si razboiul

Neagu Djuvara – o poveste despre doua dintre contrastele lumii: Enescu si razboiul

O poveste reala despre frumusetea muzicii, a artei si rolul ei ca un echilibru intr-o lume dominata de lucruri care nu ne fac placere. Povestita astazi, 30 iunie, de domnul Neagu Djuvara la Duminicile Muzicale ale Festivalului Enescu.

***

Am fost trimis pe front, pe Prut, cu 8 zile inainte sa inceapa razboiul, in 1941.

Dupa citeva luni am fost ranit, din fericire usor, am stat o luna in spital. Si era regula ca sa ai 6 zile libere convalescenta, concediu. Ghinionul lui Mos Neagu e ca in ziua in care eu ieseam din spital se raporteaza ordinul acela; nu se mai da libere cele 6 zile. Aoleo, iata-ma trimis la Tiraspol la un centru de recuperare inainte de a fi trimis pe front.

Eram nenorocit. Voiam si eu sa ma mai duc acasa 6 zile. Intimplarea facea ca seful lagarului de recuperare de la Tiraspol era un colonel locotenent de la Mihai Viteazu care ma cunostea. Ma cheama.

– Ma Djuvara, sa stii ca s-a raportat din nou ordinul ala, aveti 6 zile.

– Da, domnule colonel, dar 6 zile de aici… 2 le pierd pina ajung la Iasi…

– Nu, uite e un avion acolo pe cimp. Te duci cu el.

Nu ma urcasem intr-un avion niciodata. M-a adus pina la Bucuresti pe neasteptate.

Sosesc la Bucuresti, nevasta-mea surpriza mare: cum sa ajung asa in citeva ceasuri.
Ea avea un bilet la Ateneu, cu o prietena, unde tocmai Enescu cinta concertul lui Beethoven pt vioara si orchestra. Bineinteles ca prietena nevesti-mii renunta la bilet si eu in graba scot cizmele, hainele…

Mi-aduc aminte, va dau un amanunt – cum sa-i zic – vulgar… Aveam un fel de centura la briu, din cauza frigului, si cind am scos-o au colcait paduchii. Nevasta-mea a aruncat-o in baie si se vedea in apa cum inotau paduchii.

Bineinteles ca m-am spalat, m-am dat cu odicolon pe mine si imbracat in tol festiv – cum spune vulgar lumea – ma simteam asa de usurel… O haina frumoasa de lina fina ma facuse alt om.

Si sosesc in rindul intii la Ateneu si cinta Enescu concertul pentru vioara si orchestra  a lui Beethoven.
(pauza lunga)
Contrastul dintre viata pe care o dusesem pe front, mizeria aceea, noroiul, bombardamentele si splendoarea acestei muzici divine si cintate de un om ca Enescu…
(pauza)
Cind a terminat prima parte a concertului, plingeam. Si plingeam asa de tare ca nu aveam curajul sa ma intorc catre sala.

(pauza lunga)
Chiar acum, vedeti, imi vine un nod in git cind imi amintesc de acel moment.
(pauza)
Imi ziceam: cum se poate ca in acelasi moment pe lumea asta sa existe mizeria de pe front – bombardamentele in picaj, bombele care stii ca sunt pentru tine, infernul ala – si o sala de muzica in care il vezi pe Enescu cintind.

Si acum am un nod in git gindindu-ma ce emotii poti sa ai in viata fata de asemenea contraste.

 ****

(din aceeasi intilnire Picioarele Domnului Neagu Djuvara )

3573
cubPicioarele Dlui Neagu Djuvara

Picioarele Dlui Neagu Djuvara

Sunt oameni care atunci cind vorbesc o fac cu tot corpul, ba chiar si cu sufletul. Ii simti usor, chiar si fara sa te uiti la ei; ii asculti cu ochii inchisi si stii ca au umplut tot ce e in jur cu energia lor.

Pot vorbi despre copilarie sau despre mincare, despre dragoste sau despre razboaie, energia pe care o lasa vorbele lor e aceeasi si o vezi reflectata in atentia celor din jur. In trupurile lor indreptate catre centrul de energie al locului, in ochii lor cu lacrimi fine chiar daca, aparent, nu e nimic emotionant acolo.

Cind deschizi ochii – cind te uiti pe bune la oamenii astia speciali –  vezi detaliile.

***

Picioarele Dlui Neagu Djuvara, astazi, la Dumincile Muzicale ale Festivalului Enescu. dinsul vorbea despre cum l-a auzit prima data pe Enescu cintind Beethoven si cit de emotionant a fost (si retraia emotia pentru ca avea, din nou, lacrimile in git), picioarele dinsului erau jucause, hitre si foarte vii.

Iar sosetele coborau la fiecare noua fraza, incurcate de miscarile din jurul lor.

 

(povestea emotionanta a primei intilniri muzicale a Dlui Neagu Djuvara cu George Enescu aici)

1930
alexandru-tomescu-Un om si o vioara

Un om si o vioara

În mai puțin de cinci ani de zile de când are vioara Stradivarius Voicu – the Elder – pe contract de comodat (LOL), Alexandru Tomescu a făcut atât de multe proiecte frumoase și și-a legat numele de vioară în atâtea chipuri, încât standardele pentru un potențial succesor comodatar s-au urcat în slava cerului.

Om și vioară, sunt o simbioză, se susțin și se completează, își subliniază unicitatea cu șarm și subtilitate.

Alexandru Tomescu a reușit, prin turneele sale, să pună realmente reflectorul și pe solist și pe instrument. Cel de anul trecut aducea în prim plan muzica lui Paganini, violonist virtuoz și compozitor, cam în această ordine. Anul acesta, repertoriul noului turneul intitulat “Obsesii”, face să răsune muzica lui Eugène Ysaÿe, tot un virtuoz violonist și compozitor belgian. Tot cam în această ordine.

Ambii sunt oameni care au cunoscut foarte bine vioara și i-au întins limitele pentru că propriile lor limite de interpretare erau departe departe. Au scris partituri pe care profesorii de vioară le dau, probabil, elevilor, când vor să le demonstreze că mai au încă multe de învățat. Partituri de care te apropii cu mare smerenie și le închei (presupun) cu un oftat de ușurare că iar a ieșit totul bine.

Demonstrației proprii de virtuozitate, Alexandru Tomescu adaugă alte câteva ingrediente de spectacol modern. Teatru mut, dans, proiecții video, toate sunt integrate într-un spectacol expresiv, simplu, elegant, care pune în valoare muzica și interpretarea ei și pune reflectorul (și la propriu și la figurat) pe doi tineri foarte talentati, Ana Pepine și Paul Cimpoieru.

În timp ce scriu, ascult la Europa FM tocmai știrea despre turneu.

După avanpremiera pentru presă, de joia trecută, turneul începe astăzi la Braşov, și pe 29 mai revine la Bucureşti într-un spectacol la Opera Română, pentru care puteți cumpăra bilete chiar de pe internet.

Psst! Una dintre sonate îi este dedicată lui George Enescu. Ceva îmi spune că și asta a influențat opțiunea lui Alexandru Tomescu pentru Sonatele lui Ysaÿe.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

2527
301586_2144865713890_1613672456_2134367_524267_ndespre patriotism

despre patriotism

m-am gindit de multe ori in ultima vreme ca marile corporatii straine fac mai mult branding pentru romania decit facem noi, bastinastii.

google e cel mai bun exemplu; sunt niste oameni destepti la google (google.ro poate) care au in minte cind sa scoata cite ceva despre romania pe prima pagina si, dimineata cind iti deschzi computerul, te apuca brusc sentimentul patriotic.

ca astazi de dimineata cu fotografia lui george enescu

habar nu aveam ca astazi e ziua de nastere a lui enescu, dar dupa ce am vazut initiativa google mi-am dorit sa va arat asta. ( sa vizitati casa lui Enescu de pe Calea Victoriei… si palatul mare din fata – are o sala de teatru dementiala si o biblioteca cu scara interioara , toata din lemn, o bijuterie -, dar si casa in care a locuit de fapt, in spate – o casa taraneasca foarte austera. era un om foarte special George Enescu)

altfel nu pot sa nu ma cert pe mine si pe voi si sa intreb : de ce oare n-avem si noi in minte si-n suflet sa promovam cu de la noi putere marile valori romanesti?
asteptam mereu sa vina de la altii, nu ne-am misca si noi, fiecare dintre noi, in micul spatiu pe care-l ocupam

prietenie

am gasit la tudor chirila pe blog ceva absolut minunat.
am citit asta si lacrimile au luat-o singurele, pe obraji, la vale

Putin inainte de moartea sa, pictorul Luchian era foarte bolnav. Boala sa grava era insotita de un tremur al mainilor. Luchian a luptat din rasputeri sa picteze pana la sfarsitul zilelor sale, efort care s-a sfarsit cu procese intentate de dealerii de arta care nu-i mai recunosteau tusele tremurande si il acuzau ca-si pune semnatura pe falsuri ca sa castige mai mult. Intr-una din diminetile acelor ultime zile, Arghezi l-a sunat pe Luchian care plangea. Arghezi a intrebat de ce. Luchian i-a spus ca doar cu o seara inainte George Enescu a venit la el in timp ce zacea in pat si, fara sa aprinda lumina, fara sa spuna vreun cuvant, a scos vioara si i-a cantat lui timp de doua ore, fara oprire.

2020