Tag : harold pinter

old timesOld Times – o piesa care face senzatie la Londra

Old Times – o piesa care face senzatie la Londra

 

text de Sorana Savu

E o piesă pe care trebuie să o vezi minimum de două ori. E și sugestia pe care ți-o servește, discret, producția de la Harold Pinter Theatre, cu Kristin Scott-Thomas, Lia Williams și Rufus Sewell. În teatrul recent redenumit Harold Pinter, piesa pe care Harold Pinter a scris-o în 1971 se joacă cu distribuție alternativă – actrițele schimbând seară de seară partiturile între ele Anna/Kate, Kate/Anna.

Rufus Sewell rămâne “constanta” și ajung să folosesc termenul ăsta într-un sens apropiat de cel din “Lost”, o să vedeți de ce, dacă mergeți la piesă.

Temele pe care le abordează sunt multe, complexe și subtile – ai la dispoziție un bufet întreg de subiecte de discuție și meditație o dată ce ai ieșit din sală. Cum ar fi memoria afectivă și subiectivă, cea care rearanjează trecutul după bunul nostru plac, sau care transformă irealitatea, post factum, în realitate. Sau substratul de thriller care te face să te întrebi cine pe cine a omorât, când și din ce motive. Sau cel senzual, transformă personajele într-un triunghi amoros. Isoscel, după părerea mea, dar voi puteți avea cu totul alte păreri.

Criticii vorbesc despre o adevărată artă a pauzelor în piesa lui Harold Pinter – sunt lungi și dese și trebuie să te asiguri cumva că ele comunică exact acel tip de emoție, de tensiune, de contrapunct sau de subliniere pe care și l-a dorit dramaturgul. Cu Kristin Scott-Thomas, contemplativa Kate e așa cum trebuie – echilibrată și calmă în aparență, apoi viscerală și vulcanică, îndrăgostită în felul ei, periculoasă până la extrem. Credibilă și incredibilă în același timp.

Între două fumuri de țigară, puține actrițe pot să-ți spună atâtea lucruri fără să-ți spună nimic.

Rufus Sewell e o revedere plăcută (de fapt, de-a dreptul enervantă, omul NU îmbătrânește, deși au trecut fix 15 ani de la “Dark City” și “Frumoasa Venețiană”) și o prezență solidă, dar și enigmatică, provocatoare, cu multe fațete, care contribuie la ambiguitatea pe alocuri intelectuală, pe alte locuri de-a dreptul fioroasă a piesei. În personajul său strident, Lia Williams e și ea un pic stridentă, dar nu pentru mult timp. Echilibrul dinamic al piesei o pune la punct imediat.

Mergeți, vedeți comentați – aici găsiți în continuare bilete și câteva imagini din producție. http://www.atgtickets.com/shows/old-times/harold-pinter-theatre/

***

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

 

2633
harold pinterModestia unui mare scriitor (om)

Modestia unui mare scriitor (om)

It’s a great mistake to pay any attention to them (critics). I think, you see, that this is an age of such overblown publicity and overemphatic pinning down. I’m a very good example of a writer who can write, but I’m not as good as all that. I’m just a writer; and I think that I’ve been overblown tremendously because there’s a dearth of really fine writing, and people tend to make too much of a meal. All you can do is try to write as well as you can.

dintr-un interviu minunat cu Harold Pinter (re)publicat in Paris Review

mai jos citeva intrebari si raspusuri frumoase.

INTERVIEWER

Why wasn’t there a character representing you in the play?

PINTER

I had—I have—nothing to say about myself, directly. I wouldn’t know where to begin. Particularly since I often look at myself in the mirror and say, “Who the hell’s that?”
*

INTERVIEWER

Do you sense when you should bring down the curtain, or do you work the text consciously toward a moment you’ve already determined?

PINTER

It’s pure instinct. The curtain comes down when the rhythm seems right—when the action calls for a finish. I’m very fond of curtain lines, of doing them properly.

INTERVIEWER

Do you feel your plays are therefore structurally successful? That you’re able to communicate this instinct for rhythm to the play?

PINTER

No, not really, and that’s my main concern, to get the structure right. I always write three drafts, but you have to leave it eventually. There comes a point when you say, That’s it, I can’t do anything more. The only play that gets remotely near to a structural entity which satisfies me is The Homecoming. The Birthday Party and The Caretaker have too much writing. I want to iron it down, eliminate things. Too many words irritate me sometimes, but I can’t help them, they just seem to come out—out of the fellow’s mouth. I don’t really examine my works too much, but I’m aware that quite often in what I write, some fellow at some point says an awful lot.

*
INTERVIEWER

The theater is a very competitive business. Are you, as a writer, conscious of competing against other playwrights?

PINTER

Good writing excites me, and makes life worth living. I’m never conscious of any competition going on here.

INTERVIEWER

Do you read things written about you?

PINTER

Yes. Most of the time I don’t know what they’re talking about; I don’t really read them all the way through. Or I read it and it goes—if you asked me what had been said, I would have very little idea. But there are exceptions, mainly nonprofessional critics.

1993

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!