Tag : intimplari

SAMSUNG CSCsi daca, totusi, era Chris Martin?!

si daca, totusi, era Chris Martin?!

simbata seara, pe la 6 si putin, in tirgul de Craciun din fata primariei  din Munchen, m-am lovit de o tinara. voiam sa fotografiez ingerasi din fulgi de gisca transformati in decoratiuni de Craciun si cind am facut un pas in lateral ca sa am o incadrare mai buna, m-am lovit de o tinara care, simultan, intinsese mina catre un ingeras de sticla.

m-am intors, am inceput sa ne cerem scuze simultan (in engleza), am ris. era satena, purta ochelari de vedere, era cam de inaltimea mea (adica undeva pe la 1,60m). purta o caciula tricotata impletita, cu urechi si un ciucure mare in crestet, si-o geaca Moncler.

apoi,  am ridicat ochii catre tinarul care era cu ea. si el in geaca Moncler si cu caciula tricotata cu urechi si ciucure; mult mai inalt decit ea care nu- i ajungea in dreptul umarului:  semana incredibil de tare cu Chris Martin de la Coldplay. dar atit de tare ca mi-am dat seama cum s-a schimbat intr-o clipa expresia fetei mele cind l-am vazut si stiam ca am privirea aia fixa si uimita. tinarul s-a uitat la mine, a remarcat ca am inceput sa ma uit straniu pentru ca i-am vazut zimbetul care a aparut in coltul gurii si eu mi-am spus in gind “saracul om, probabil se gindeste ca are in fata inca o nebuna care-l crede Chris Martin”.

intre timp prietena lui si-a platit ingerasul de sticla si-au plecat vorbind in franceza. el spunea ca ar trebui sa mearga la hotel, ea ca mai vrea sa mai vada macar un magazinas pina ies din piata.

cit mi-am platit cumparaturile am tot fredonat in minte linia melodica de la Fix You, piesa celor de la Coldplay.

o jumatate de ora mai tirziu i-am vazut din nou in piata: se tineau de mina si trageau sa mearga in directii opuse. mi-a ramas in minte un cadru cu mina ei fara minusa care stringea mina lui aflata intr-o manusa de piele neagra si gindul meu ca ea il iubeste mai mult decit o iubeste el; era ceva in gestul ala care m-a facut sa ma gindesc la asta. si-am continuat sa fredonez Fix You.

*

ieri am primit  un newsletter de la Coldplay (sunt abonata, nu a venit asa din neant) care anunta un concert la BBC aseara, concert ce putea f i urmarit live pe internet. din reflex, am continuat sa citesc (sa vad ce isi pun in newsletter, ce smecherici de comunicare mai fac etc) si am ajuns la paragraful asta:

PHOTOS FROM MUNICH

On Saturday night, the band played a one-off show to a wonderful crowd in Munich. Click here to check out some photos from the performance.

si de aseara ma intreb : si daca totusi era Chris Martin?!

When you try your best but you don’t succeed
When you get what you want but not what you need
When you feel so tired but you can’t sleep…

1188
shutterstock_verdepovesti din cartierul meu: a murit Nea Ion

povesti din cartierul meu: a murit Nea Ion

Nea Ion era paznic la alimentara din colt. Prea putini dintre clienti stiau ca-l cheama Ion.

Statea linga raionul de legume si te ghida cind ajungeai la cintar, iti spunea el repede cifrele din dreptul produsului daca simtea o ezitare care ar fi insemnat ca ai uitat pe drum identificatorul cumparaturilor tale.

Ultima zi a fost la munca luni, ca sa ceara invoire de la sefa pentru ca nu se simta bine. Vinzatoarele spun ca nici duminica nu se simtea bine, adica aproape ca nu se putea tine pe picioare. De doua zile nu putea minca nimic, mai iesea din cind in cind afara sa fumeze. Fuma de la 16 ani.

i-au si zis, isi amintesc vinzatoarele, sa se duca acasa, iar el le-a replicat “nu se poate, n-are cine sa vina sa stea aici de paza”.

Tot ele, vinzatoarele, isi amintesc ca de citeva saptamini umorul lui devenise foarte negru ca le intrebase intr-o zi “ati semnat contractul cu primaria? ca acum cind te perpelesc astia vor sa stie cum sa te aseze: pe o parte, in picioare?” . Avea umor Nea Ion, spun vinzatoarele

A murit ieri, in spital, pentru ca a avea o infectie la plamini pe care nu a tratat-o la timp.

L-au adus acasa si, cind copiii il spalau dupa datina crestina, sotia lui a facut infarct in dormitor si-a murit si ea.

*

– Cine era Nea Ion? Domnul cu mustata?, am intrebat vinzatoarele incercind sa-mi dau seamadespre care dintre paznici e vorba

– Avea mustata Ion?, s-a aratat indignata vinzatoarea de la mezeluri.

– Da, avea mustata, s-a auzit o voce stinsa de la casa.

– Uite, ma, ca a murit de o zi; stai ani linga un om si nici nu mai stii cum arata, a spus amar doamna de la mezeluri si dupa ce s-a inchinat a adaugat “Dumnezeu sa-l odihneasca.”

 

cover photo: shutterstoc/Miramiska : green leaves

 

1146
shutterstock_caseteDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (I)

text de Doru Iftime

Pe 31 decembrie 1989, seara, unchiul Nic era în Gara de Nord. Pleca la Arad. Țara era în fierbere, Bucureștiul în haos, dar unchiul meu pleca la Arad. Se ducea acolo pentru un motiv absolut pueril în ochii noștri, dar de o însemnătate capitală pentru el. După multe luni de căutare prin toate consignațiile din capitală, după ce zi de zi răsfoise paginile cu anunțuri din România liberă, după ce încercase să facă tot soiul de combinații cu diverse cunoștințe din străinătate, găsise în sfârșit casetofonul pe care și-l dorea.

Anunțul l-a văzut în ziar. A vorbit prima dată cu vânzătorul după Crăciun și încă o dată în ultima zi a lui 89, pe la prînz, ca să-l întrebe dacă putea veni chiar atunci. Zilele dintre Crăciun și Anul Nou trebuie că au fost o corvoadă. Parcă îl văd pe unchiul, cu ochelarii pe nas, scanînd anunțurile oarecum resemnat, că făcea asta de aproape un an de zile, așezat în fotoliul lui favorit din sufragerie (fotoliu în care numai el avea voie să stea – mătușa mi-a zis precipitată, de cîteva ori, să mă mut pe celălalt fotoliu sau pe canapea, se enerva unchiul dacă-și găsea locul ocupat). Și deodată, uite-l, chiar acolo, sub ochii lui: dublu casetofon Sharp, boxe detașabile, de vînzare la Arad. Subit, ziarul a devenit invitatul de onoare la masa de Crăciun: a stat în dreapta unchiului, care a lecturat anunțul pînă i s-a înțepenit în minte.

Unchiul n-a ieșit din starea de agitație nici după ce arădeanul i-a confirmat că aparatul era exact ce trebuie și în starea care trebuie. Nu mai avea răbdare, nu mai putea sta locului, casetofonul pe care îl căuta de atîta vreme era acolo, trebuia doar să întindă mîna pînă la Arad și să-l apuce; n-avea el să se împiedice de niște sărbători sau de o revoluție ca să ajungă să-și vadă visul cu ochii. Trăgea cu sete din țigara pusă în țigaretul de chihlimbar în timp ce patrula nerăbdător prin casă, sub tirul necruțător al reproșurilor repetate a mia oară de mătușa: „E a doua zi de Crăciun, lumea ține sărbătorile astea, nu ca tine, necredinciosule! Unde vrei să te duci de nebun peste ei?”, bombănea tanti. Cîteva zile, bombardamentul necontenit al vorbelor ei l-a ținut pe unchiul captiv în tranșeele rațiunii. Pe urmă demonii iraționalului l-au dovedit pe bietul unchi. Pe 31 decembrie l-a sunat iar pe vînzător. Arădeanul își făcea probabil antrenamentul pentru Revelion și, ușor cherchelit, s-a arătat chiar entuziasmat de oaspeți de la București: „Vină mata încoa, scapi câteva zile de teroriști!…”, i-a zis unchiului care n-a așteptat să fie poftit de două ori.

Mătușa – să înnebunească, nu alta. Nu că făcea Revelionul singură. Trecuseră de prea multe ori împreună cumpăna dintre ani ca s-o mai mire ceva din apucăturile unchiului; nu de puține ori și-a zis că, dacă acesta îmbătrînește, o să se mai potolească, și o vreme chiar așa a fost, pînă și-a găsit de lucru cu casetofonul. Făcuseră revelioane frumoase, cu zăpadă și colindători, ca capră și urs, cu țuică și vin de casă făcut de celălalt unchi al meu, Ghiță, fratele mamei și al unchiului Nic, dar avuseseră și vacanțe de Anul Nou întrerupte fără veste fiindcă îi cășunase unchiului să plece la București spintecînd troienele cu Dacia lui grena, pe 2 ianuarie. Odată s-au înzăpezit pe la Bacău și au înnoptat în casa unui binevoitor necunoscut. Unchiul a pufăit din țigaret ca o locomotivă, și tot ca o locomotivă a făcut manevre toată noaptea în veranda gazdei, fără să închidă un ochi, nemulțumit că vremea îi încurca socotelile. Mătușa își privea interzisă soțul, nevenindu-i să creadă că, la 70 de ani trecuți, acesta continua să se poarte ca un țînc răzgâiat care face orice pentru a intra în posesia jucăriei favorite. Își epuizase argumentele și știa că pierduse. În timp ce îi mai spunea o dată că face un lucru smintit, se gîndea cum ar putea să-l ajute. Să plece cu el? Cum să-l apere de frig, de necunoscut, de propria nebunie? În viața lungă și bună pe care o trăiseră împreună, mătușa a fost mereu cea cu picioarele pe pămînt. Și-a îngrijit soțul, l-a hrănit, l-a dischisit, l-a răsfățat, l-a iubit și l-a suportat, cam ca oricare nevastă. Uneori extravaganțele lui o amuzau, alteori o îngrozeau. Cînd credea că s-a obișnuit, unchiul o surprindea din nou. Mătușa compensa exuberanța lui Nic cu un zîmbet tăcut. Ea știa mai bine. Îl lăsa pe unchiul să-și facă toanele, să umple camera cu energia lui, să spună orice, să se laude sau să se lamenteze; îl lăsa s-o ia peste picior sau să umfle dincolo de limitele credibilului balonul unei povești cu care călătoriseră amîndoi; uneori îl susținea, alteori îl dezaproba fățiș pentru a-și revizui părerea și a trece de partea lui cîteva ceasuri mai tîrziu. În viața lor, lucrurile mari sau mici, importante sau nu, se făcuseră toate numai cum a vrut Nic. De ce ar fi fost acum altfel?

Sub privirile resemnate ale mătușei, care își încheiase pledoaria pe care o știa de la bun început inutilă, unchiul și-a pus căciula de blană pe cap, mănușile în mîini și a ieșit pe ușă în pas vioi.

(va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

fotocover shutterstock

1120
radu mazare capul spartKARMA: Ramses-Cezar-Stefan-cel-Mare-Radu-Mazare si-a spart singurel capsorul (galerie foto)

KARMA: Ramses-Cezar-Stefan-cel-Mare-Radu-Mazare si-a spart singurel capsorul (galerie foto)

Radu Mazare,

acest luptator mai voios decit Stefan cel Mare

 

 

acest neinfricat Cezar de Mamaia,

 

 

acest luptator mai salbatic decit Ramses

acest tzar rafinat al obrazniciei si arogantei

si-a spart singur singurel capul, incercind sa inchida capota Jaguarului din dotare

 

cea mai frumoasa dovada ca exista KARMA.

“Primarul Radu Mazăre a venit la Tulcea, la reuniunea PSD, cu un autoturism Jaguar decapotabil, iar în momentul în care a încercat să închidă capota mașinii din cauza ploii s-a lovit la cap. Rana a sângerat abundent.” via digi24

1587
autograf simona halepautograful Simonei Halep

autograful Simonei Halep

Una dintre cele mai frumoase imagini de la BRD Bucharest Open, cu tot cu Simona Halep in cadru, a fost departe de camerele de luat vederi.
In aceste doua fotografii sunt cozile de copii care stateau sa ia autografe la finalul meciului care a desemnat-o pe Simona Halep cistigatoare.


Dupa festivitatea de premiere, Simona a dat un interviu apoi a inceput sa semneze autografe. Rind pe rind, pentru fiecare dintre copii (mai mici sau foarte adulti).

Dupa primele 5 minute (cam cind a fost facuta fotografia), tribunele se golisera. Dupa 20 de minute, nu mai erau decit cozile pentru autografe, mai subtire pe partea din spatele scaunului de arbitraj (unde acorda autografe), dar foarte mare inghesuiala pe partea cealalta unde Simona nu ajunsese inca.

Fiecare dintre cei care primeau semnatura pe minge, caiet, pancardele cu “hai Simona” sau se fotografiau cu ea (caci era super deschisa la orice idee de selfie), pleca fericit din rind si parasea arena.

Dupa o ora cind a terminat de semnat autografe pentru toti cei care asteptasera la rind, arena era goala, iar CAMPIOANA TURNEULUI CARE TOCMAI SE INCHEIASE n-a mai plecat in uralele multimii pentru ca nu mai era multimea acolo sa o aplaude.
A plecat insa zimbind catre conferinta de presa, unde a fost din nou foarte volubila si cu atentie reala pentru fiecare om care ii adresa o intrebare sau o rugaminte.

Mi s-a parut minunata imaginea asta, cum a plecat din arena goala dupa ce ii facuse sa zimbeasca pe spectatori nu doar in grup cu punctele pe care le cistigase pe teren, ci si fata in fata pentru cei care si-au dorit sa dea mina cu ea si sa o felicite. O imagine care vorbeste despre o tinara care nu-si face meseria pentru show sau pentru bani, ci de placere.
Mi-ar fi placut insa sa iasa de pe teren in super urale, iar televiziunea sa mai fi fost acolo :)
*

Cu o zi inainte, dupa semifinala, am vazut-o pe Simona Halep la o intilnire privata a unuia dintre sponsorii turneului, Xerox. Era la o ora si jumatate distanta de la terminarea meciului, trecuse prin multe autografe pentru copiii de pe teren, apoi prin conferinta de presa si venise sa salute sponsorul si prietenii sponsorului.

M-am uitat la ea cu maxima atentie la sesiunea de autografe. Era evident ca e obosita, dar a acordat atentie reala, cu bucurie si curiozitate, pentru fiecare dintre oamenii pe care-I intilnea. A zimbit sincer si a multumit din inima pentru fiecare dintre complimentele sau urarile de succes pe care le primea. Si veneau in sir, la citeva zeci de secunde distanta.

Parea ca se incarca din bucuria oamenilor si ca prin fiecare autograf pe care-l da, ea multumeste cu o reverenta eleganta celor care o sustin. Nu era supunere in atitudinea de acolo, era un amestec minunat de placere cu familiar, cu datorie, cu bucurie.

De-a lungul anilor, am vazut zeci de sesiuni de autografe ale multor vedete , unele cu o notorietate mondiala mult mai mare decit a Simonei Halep, dar n-am vazut pe nimeni care sa se simta atit de bine in prezenta celorlalti si se bucure curat, inocent, fara ego, ca da autografe.

Cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, oameni MARI (cu cariere importante) zimbind ca niste copii in timp ce stau la coada la un autograf sau dupa ce-i tineau autograful in mina.
*
Simbata, dupa ce am plecat de la intilnirea Xerox cu Simona Halep, ma gindeam ca fata asta are asa o energie frumoasa si e un om atit de educat si de bun incit o sa ajunga mult mai departe de locul 3 in clasamentul WTA.

Si-ar putea fi unul dintre liderii/idolii de care au nevoie romanii (de fapt, orice popor) ca sa mearga frumos inainte.

Duminica , dupa ce am vazut din nou atentia pe care o acorda fiecarui om care ii cerea un autograf (de parca ar fi fost un punct pe care-l are de jucat intr-un meci) si rabdarea cu care a dat autografe o ora intreaga, m-am gindit ca e mai mult de atit.

Am gasit un interviu al antrenorului ei Wim Fissette care spune ca “E o formă de a-şi încărca bateriile, după fiecare turneu simte nevoia să vină acasă” ; mi-am adus aminte ca tenisul e un sport in care singuratatea e parte din joc si-am realizat ca asa cum avem noi , romanii, mai mult ca niciodata nevoie de un idol curat, frumos, educat si ea are nevoie de “acasa” – de oamenii care o iubesc neconditionat pentru ca e de-a lor.

Ar fi frumos sa tinem bine minte asta.

multumesc frumos Xerox Romania pentru aceasta bucurie de intilnire si de experienta.

2546
somnDespre durere

Despre durere

Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.

In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.

Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.

E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).

Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.

Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.

Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te,  dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.

Poate de asta exista doliul si consumarea lui  – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.

Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre

4750
shutterstock_133654148Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

– Nu mai pot sa pling. Cind o sa pling o sa-mi mai revin

– Da. Si eu ma gindesc uneori ca daca as plinge ar fi ca un restart, ca o curatenie.

– Da, ar disparea nodul din git.

– Bine, atunci iti doresc sa plingi.

– Si eu tie.

1082
shutterstock_155508122barbatii reali nu-s ca…

barbatii reali nu-s ca…

barbatii reali , aia de pe linga casa femeii (era sa scriu omului, dar femeia nu e om, mi-a zis mie un prieten), nu-s ca aia despre care citim sau ii vedem in filme.

uneori sunt mult mai frumosi decit aia, dar nu despre asta e vorba acum…

barbatii reali nu sunt nici macar ca Adi Hadean – ala e alien care stie de unde se poate cumpara brinza cea mai cea, carnea cea mai fina si mirodeniile cele mai aromate. ma rog, aici intra si Marius Tudosiei, si cred ca as mai numi citiva. dar ei sunt exceptiile.

restul sunt… ca in intimplarea de mai jos.

– Ma duc eu sa fac cumparaturile de la supermarket, sa nu cari tu, e zapada, e frig.

– Pe bune?

– Da, am timp. Hai fa o lista cu ce-ti trebuie si ma duc.

– La ce supermarket vrei sa te duci?

– Oricare e pe aici pe aproape, are vreo importanta? La care vrei sa ma duc?

– Pai, ca sa-ti fac lista in functie de cum sunt asezate sortimentele in magazin, sa nu alergi pe acolo. Intri, parcurgi rafturile, pui in cos si la iesire platesti.

Dupa un zimbet ironic, satisfacut, zice:

– Unde vrei tu.

– Bine, atunci la Billa ca e la 10 min de aici, pe jos.

fac lista, pe categorii de alimente, in ordine. renunt la detalii gen: cit la suta grasime in lapte, creveti de la X importator, spunindu-mi ca dupa ce am mincat 10 zile doar griu mei si hrisca nu mai conteaza daca 3 zile maninc si lucruri care nu sunt chiar exact ceea ce obisnuiesc. intentia omului conteaza, sa-i multumim si sa ne multumim cu ce vine.

pleaca.

10 minute mai tirziu suna. ma incrunt si ma gindesc: ce naiba am gresit?

– Iarta-ma, am uitat lista acasa. Nu vrei tu sa mi-o trimiti pe mail, te rog?

*

P.S. am cerut voie sa pun intimplarea pe blog:)

foto via Shutterstock , cuvinte cheie “vegetable, groceries, men”

1738
aleedoua lucruri magice din ziua de ieri

doua lucruri magice din ziua de ieri

saptamina asta a fost una complicata. am avut timp (n-am putut sa dorm) sa fac curat in mintea mea si facind curatenie am tot gasit lucruri care intrau la categoria “de aruncat”.

ieri, dupa indelungi sesiuni de curatenie interioara, n-am avut cea mai vesela si mai buna zi.

doar ca, in programul meu, au aparut doua evenimente foarte speciale.

primul a venit dupa vizionarea filmului August: Osage Country – care e un film greu de purtat la vizionare, am scris despre el aici.

la iesirea de la AFI m-am suit intr-un taxi si, ca de obicei, mi-am deschis telefonul ca sa raspund la mailuri si sa rezolv lucruri. dupa 5 min, cind mi-am ridicat privirea din ecran, am constatat ca mergeam intr-o directie putin gresita. i-am spus taximetristului fara vreun repros ca a ocolit (n-aveam energie sa am vreun repros, veneam dupa un film care vorbea fix despre reprosurile facute aiurea, asa ca am fost clean, fara nimic special in voce) ca ii era mai simplu pe un alt traseu.
el s-a fisticit, m-a intrebat de citeva ori pe unde sa o luam, iar cind am ajuns la destinatie si a inteles care ar fi trebuit de fapt sa fie traseul, nu a vrut sa-mi ia banii pe care-i afisase aparatul + bacsisul lui: 15 ron.
“E prea mult doamna, v-am ocolit si v-am ocupat si timpul” si-a oprit doar 10 ron.

al doilea eveniment a fost intilnirea cu o tinara doamna despre care multi spuneau in urma cu ceva ani – pe cind ea lucra la MTV, iar eu la EFM – ca semanam. ne confundau chiar si ne ziceau pe numele celeilalte :)
ei bine, aceasta tinara doamna mi-a spus in 10 min o poveste despre credinta, despre lupta si vointa care mi-a adus de citeva ori lacrimile. o poveste despre lupta pentru supravietuirea fiului ei cel mic. o poveste despre cum sa crezi in intuitie ca sa alegi cel mai bun tratament – care poate nu e cel mai stiintific, despre cum sa te duci literalmente la capatul lumii ca sa-i fie mai bine celui pe care-l iubesti. si despre cum o piedica mare din viata iti poate arata vocatia ta.

seara cind am ajuns acasa m-am gindit ca si in cele mai grele zile ale noastre sunt in jur oameni si intimplari frumoase. trebuie doar sa le vedem.

si , poate ca e doar o coincidenta, dar pentru prima data in saptamina asta am dormit. mult.

later edit: acest text a fost scris dimineata, la 6, cind m-am trezit. intre timp (e ora 15 cind devine public) am realizat ca nici mult somn nu e bun. pina acum o jumatate de ora am crezut ca e joi, nu vineri:)

1040
geometrielipitori. cu doua picioare

lipitori. cu doua picioare

le puteti identifica usor: zimbesc dulceag dind din gene, nu spun niciodata nimic original, traiesc pe spatele altora. pot fi mascul, dar si femela. principala caracteristica: sa suga de la altii hrana pe care nu si-o pot procura singuri. adica, prin mintea si efortul lor.

lipitoarea artista

am in telefon o duzina de numere cu indicativul LPA. cind lucram la revista primeam des telefoane de la distinsi domni cu stare si celebritate ale caror proaspete iubite se descoperisera creatoare de moda, stiliste, editorialiste … peste noapte. sau peste pat.

intrebam invariabil: de ce nu vine ea sa-si prezinte munca? daca e buna, o sa-si faca singura loc.

raspunsurile erau in versiuni: “hai da-i si ei ceva de facut acolo, ca sa stau linistit”, “ei si tu acum, daca te-am sunat eu inseamna ca te rog sa ma ajuti”. raspunsul meu preferat din toate timpurile: “e timida si sensibila, te-am sunat eu pentru ea”.

lipitoarea intelectuala

cel mai adesea scrie. vrea sa ajunga scriitor(oare) dar n-a citit nimic din ceea ce ar putea fi util in meseria asta. (pentru ca e o meserie)

scrie reasezind cuvintele unor scriitori mass market intr-o forma mai cu funde sau dantele. ca sa capteze atentia unei iubiri trecute. sau poate pica una noua. sau pentru celebritate. intotdeauna cu multe mentionari ale pronumelui “eu” in text. niciodata insa cu forta de a esentializa propria experienta pentru a avea putere macro.

lipitoarea de birou

n-are niciodata alta parere decit cea a sefului. sau a liderului informal din grupul in care discuta in momentul respectiv. dar stie sa creasca si sa se ingrase frumos din asta.

lipitoarea 2.0, de internet

daca are blog toata activitatea se reduce la a copia frumos ce-au scris altii sau la a comenta dupa cum o(il) duce capul orice lucru care e in trend la google search. daca n-are blog, se desfasoara pe facebook dupa acelasi tipar: suge din vietile altora – de la cei cu multe carti (citite sau scrise) pina la cei care se distreaza mai mult.

smekeria e sa fie ambalat totul cu multe panglici, oftaturi si cuvinte care sa placa femeilor – ele citesc cel mai mult. in general. nu doar pe net. cind evolueaza poate ajunge lipitoare intelectuala, pentru ca-i place sa fie scriitor(oare).

lipitoarea mondena

ii sta bine la bratul unei celebritati. ca fetele necajite pe care le-am intilnit in noaptea de revelion si care aspirau la dansatorii lui CRBL, doar ca exista pe un spectru mare al confortului si luxului. se poate transforma in doar citeva saptamini in lipitoare intelectuala sau in lipitoare artista. e un semn al evolutiei personale.

later edit:

lipitoarea tabloida. traieste din aparitiile la emisiunile de gen. nu ca protagonista, ci comentatoare. n-are viata, dar traieste din viata altora.

completari de la prieteni

Gabriel Bălan Lipitoarea stalker-iță? Acea specie care îți urmărește toată activitatea online și trimite friend request sau dă follow celor(tuturor) cu care interacționezi întru dezvoltarea unei baze de date..

Vulpescu Andrei-Bogdan lipitoarea dezamagita – este cea care vaneaza subiectele care-i pot alimenta statutul de victima eterna si comenteaza agresiv, dand vina pe toate lumea – de la Dumnezeu la Mos Craciun, providenta si cam tot ce ar putea purta penis

(lista e inca deschisa:) )

 

in ultimele saptamini am intilnit tot mai multe lipitori, de aici si acest text.

mai stiti alte specii de lipitori?

 

2886
taxi(P) romanii au initiativa – o poveste cu un taximetrist

(P) romanii au initiativa – o poveste cu un taximetrist

ieri in taxi am purtat o conversatie simpatica cu un taximetrist; un domn la 50 si putin de ani, tocmai primise de la compania la care lucra o tableta cu aplicatie android prin care clientii puteau ajunge la el.

– vedeti unde a ajuns tehnica asta? vine clientul prin calculator, mi-a zis el amuzat.

– nu e chiar un calculator, e un fel de calculator telefon, i-am replicat eu.

si puteti face o multime de alte lucruri cu el.

– ma gindeam intr-o zi, cind mi-au zis ca-mi dau si mie android din asta, ca vom ajunge in citiva ani sa facem totul cu telefonul: la metrou platesti intrarea cu telefon, clientii vin cu telefonul, ii vad in masina cum scriu la stop sau chiar in trafic. si ciobanii au telefon si facebook din ala, am vazut la televizor. probabil undeva in lumea asta e un om cu un telefon mai bun decit al meu care sta la soare si-si rezolva afacerea. dar nu sta si da telefoane, doar scrie lucruri acolo catre clienti. cred ca poate si semna contracte cu telefonul, nu?

– in tarile in care semnatura electronica e recunoscuta, poate si semna contracte, da.

– eu n-am avut telefon cind eram tinar. nici din ala fix pentru ca pe vremea mea era greu de obtinut un telefon si era cu… cuplaj. nici nu cred ca stiti asta. adica ridicai telefonul si puteai sa-l auzi pe cuplaj cum vorbeste. asteptai sa termine el de vorbit ca sa suni si tu unde aveai nevoie. va dati seama unde a ajuns tehnica? va imaginati unde vor fi copiii dvs?

puteti citi continuarea intimplarii pe site-ul romaniiauinitiativa.ro, aici. un proiect Vodafone Romania.

940
listeno scrisoare catre manifestantii Pro Rosia Montana

o scrisoare catre manifestantii Pro Rosia Montana

Dragi manifestanti Pro Rosia Montana,

Ma bucur ca iesiti in strada ca sa va sustineti opiniile. Ma bucur din mai multe motive.

Unul ar fi ca astfel, in macro, romanii invata ca e important si valoros sa-ti sustii parerea si ca, exact ca in proverb, “unde-s multi puterea creste”.

E un semn ca societatea civila prinde din nou viata. E parte din sistemul democratic.

Ma mai bucur pentru ca, in sfirsit, v-ati unit intr-o idee mai multi – de virste si pregatiri diferite. Si ca perseverati.

Ce nu ma bucura e ca nu respectati opiniile celorlalti, ca sunteti atit de fanatici in sustinerea voastra, indirjiti (parte din faptul ca nu va acorda lumea atentia pe care o doriti), incit incalcati si voi regulile democratiei; lumea voastra se reduce la “daca nu sunteti cu noi, sunteti sigur impotriva noastra. deci, HUO.”

Nu vreau sa generalizez, dar primesc injuraturi pe blog de la sustinatorii Rosia Montana, nici pe facebook nu sunt mai prietenosi si… viata bate filmul.

Putin mai devreme (later edit – putin dupa ora 15), in centrul capitalei, aproape de locul de manifestatii zilnice, m-a agresat un tinar. M-a recunoscut din fotografiile care apar pe facebook, banuiesc, si-a inceput sa ma injure si sa ma imbrinceasca pentru ca sunt dintre cei care “nu ies in piata, cei pe care i-au platit Rosia Montana, coruptii, jigodiile”.

A fost o altercatie scurta, i-am raspuns politicos si am trecut pe linga el in timp ce continua sa ma injure.

Dar n-a fost confortabil. Genul acesta de manifestari fanatice n-ajuta. Si n-au nicio legatura cu ceea ce ar trebui sa insemne, de fapt, iesitul vostru in strada.

Cum ziceam, nu generalizez, doar descriu o intimplare de acum citeva minute.

Mi-ar placea sa va vad diseara sau miine in Piata Universitatii cu macar o foaie A4 scrisa cu carioca pe care sa se afle urmatorul mesaj:  “Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Ii apartine lui Ion Ratiu.

P.S. Si nu, nu m-a platit Gold Corporation sa scriu vreo litera sau sa-mi schimb vreun gind. Cind am crezut in ceva, am iesit in strada.

later edit: mi-ar placea sa stiu CINE si, mai ales, DE CE a facut un ad pe FB cu textul meu. a bagat ceva bani pentru ca apare la foarte multa lume.

later edit: cu exceptia comentariilor care includ injuraturi, orice alt comentariu este aprobat. “eleganta” si “relaxarea in a accepta si alte opinii” prezente in unele dintre comentarii sunt un suport perfect pentru ceea ce am scris mai sus.

minaIndoiala

Indoiala

“… si va dau medicamentele astea ca sa-mi dati 2 lei cit sa-mi iau o piine, ca aseara…”

– vreti si punga?

– nu multumesc

“mai am si ulcer si trebuie sa maninc ceva astazi”

***

n-am prins mult din discutia unui batrinel care se afla in farmacie in acelasi moment cu mine, la cealalta casa.

avea o cutie cu medicamente in mina pe care n-o cumparase, ci voia sa o dea la schimb pentru banii de-o piine. farmacista a scos din casa doua hirtii de un leu:

“pastrati-va medicamentele.”

batrinelul, foarte foarte slab, de parea ca are doar piele pe oasele crainiului, a luat banii si-a iesit. cum a trecut pragul catre strada si-a pus o scapca roshie pe cap.

am rugat-o pe farmacista care ma avea in grija sa-mi faca mai repede ce avea de facut ca sa-l mai prind pe strada. voiam sa-i dau niste bani.

cind am iesit din farmacie, batrinelul intra in ciocolaterie belgiana de la doi pasi, isi scosese din nou sapca si-avea cutia de medicamente in mina.

“mina intinsa care nu spune o poveste nu primeste bani” mi-am spus in urmatoarea secunda. si-am stat in mijlocul strazii citeva clipe bune. treceau oamenii pe linga mine, eu ma uitam la intrarea de la ciocolaterie, cu portofelul in mina.

“si daca e doar un cersetor care are o modalitate mai creativa de a face rost de bani? si daca ii ia banii un nene smeker care profita de el?”

a stat o vreme la fetele cu prajituri; sigur fetele ii dadeau la pachet ceva, avea oricum dinainte o plasa de pinza bleumarin in mina, iar eu in mijlocul strazii nu stiam daca ne pacaleste sau chiar e un batrin sarman.

am vrut sa o iau in directia opusa ciocolateriei, catre casa mea, dar am mai stat putin sa ma uit la el cind iese, sa-i studiez gesturile de la distanta.

cind a iesit, a luat-o catre centru vechi. mergea usor, si-a pus din nou sapca rosie pe cap, cu plasa bleumarin putin mai grea in mina dreapta. mi-am urmat instinctul.

am luat-o la fuga, l-am ajuns din urma, i-am dat niste bani, s-a uitat suprins la mine .

“eram in farmacie, am auzit putin din poveste. sa aveti o zi buna”

***

habar n-am daca m-a pacalit sau nu.

1212
tunelsa te recuperezi pe tine tie

sa te recuperezi pe tine tie

petreci timp cu mintea ta.
petreci cel mai mult timp tu cu mintea ta. chiar si cind, din cind in cind, ti-o fura altii.

sapi in directii contrare. faci tuneluri, transee, cautind raspunsuri. uneori transeele astea se intersecteaza, desi erai sigur(a) ca o luasesi pe un drum nou cind ai inceput sa sapi.

in tunel incep sa-ti creezi scenarii – despre supravieturi, despre bucurii, despre lucrurile rele care ar putea sa apara pina … la lumina.

sapi si sapi, si esti atit de preocupat(a) cu sapatul si cu scenariile si cu zidurile pe care le asezi frumos din materialul rezultat prin sapare.

si dintr-odata, cind te astepti mai putin, te detasezi de tot si de toate.

si simti cum iti recuperezi propria persoana si propria minte uitata prin tuneluri ocupate de altii.
te recuperezi pe tine tie.

***
mi s-a intimplat mie zilele astea; m-am recuperat pe mine mie insami.
si ma simt mai usoara cu 100 de kg.

1242
anonimul camping ecran 2013regizorul Istvan Szabo – despre copilarie, imigrare si cind nu mai intelegi limba celor din jur

regizorul Istvan Szabo – despre copilarie, imigrare si cind nu mai intelegi limba celor din jur

o poveste cadou de la  regizorul Istvan Szabo pentru audienta de la masterclass-ul pe care l-a tinut ieri in cadrul festivalului International de film Independent Anonimul…

Imi amintesc ca eram invitat la Cannes cu unul dintre filmele mele si intr-o zi cineva m-a sunat si mi-a zis ca Tony Curtis vrea sa se vada cu mine a doua zi, la ora 5. Am stabilit intilnirea pentru terasa de la Carlton. Am ajuns acolo, l-am vazut pe Tony Curtis, singur, cu o cafea in fata. M-am dus la el , am zis ca sunt Szabo…

“Ooo, Szabo!”, a exclamat si m-a imbratisat, apoi m-a sarutat pe ambii obraji.

Am inceput sa povestim lucruri marunte, nimicuri. Dupa o ora s-a uitat la ceas si a zis “Szabo, am o intilnire in curind si trebuie sa plec. Hai sa ne vedem miine la ora 17, tot aici pe terasa, sa vorbim”.

Am plecat si ma gindeam “Doamne, dar ce vrea Tony Curtis de la mine?! Vrea sa faca un film pe care sa-l regizez eu sau vrea joace in vreun film de-al meu?! Si nu stie cum sa ma abordeze?!”

A doua zi, la ora 5, am fost inapoi pe terasa. M-a vazut Curtis, m-a sarutat pe amindoi obrajii si am inceput sa vorbim. Din nou mici conversatii si dupa 40 de minute, Curtis s-a uitat la ceas si a zis:

“Am o intilnire, dar as vrea sa ne vedem din nou si miine. La 5? Aici pe terasa?”

Si dintr-o data am inteles despre ce e vorba. Curtis era dintr-o familie de imigranti maghiari si in copilarie locuise in Brooklyn pe o strada in care de la bacan pina la frizer toti erau imigranti unguri. Tatal lui era croitor, iar pe usa lui la intrare scria SZABO pentru ca asa se spune “croitor” in limba noastra. Mi-am dat seama ca in intilnirile acestea el incerca sa recupereze o parte din copilarie. Se uitase pe lista de invitati, vazuse pe cineva care se numea Szabo – nu-l interesase cine era, daca era producator, daca vindea filme, daca era costumier sau regizor-, el voia sa-si aduca aminte de copilarie.

Si la a treia intilnire am auzit una dintre cele mai frumoase povesti despre imigranti si viata lor.

La putin timp dupa ce se stabilise in America, cind era mic, Tony Curtis a vazut vis a vis de blocul lui citiva copii care se jucau fussball. A incercat sa le explice ca vrea sa se joace cu ei si, pentru ca nu stia limba, nu l-au inteles. L-au gonit si s-a dus acasa plingind.

 Dupa ce i-a aflat povestea, mama lui i-a spus:

“Bob – caci asta e de fapt numele lui -, pe partea cealalta a strazii nu mai e Ungaria.”

Morala: Trebuie sa fiti foarte atenti, in special in business pentru ca munciti, munciti, munciti si dintr-o data, ajunsi acasa, constatati ca de partea cealalta a drumului nu mai e tara voastra. E o alta tara in care se vorbeste alta limba.

***

august 2013, Anonimul, Sfantu Gheorghe

despre culisele sosirii lui Istvan Szabo, regizorul de Oscar care a primit un premiu pt intreaga activitate la Anonimul, am scris aici. miine dimineata, un altfel de portret al regizorului care a impresionat teribil audienta din Sfintu Gheorghe.

1172
levantica1“portile bisericilor ar trebui sa ramina mereu deschise”

“portile bisericilor ar trebui sa ramina mereu deschise”

“portile bisericilor ar trebui sa ramina mereu deschise”, mi-a zis in urma cu citeva minute o batrina linga Coltea.

ma uitam la cum au renovat curtea si incercam sa vad daca peretii bisericii au beneficiat si ei de imbunatatiri. n-am inteles din prima ce a zis.

“poftim?”, am crezut ca-mi cere bani sau ca vrea sa-mi vinda ceva pentru ca avea levantica in mina.

“portile bisericilor ar trebui sa ramina mereu deschise”, a zis din nou si mi-a zimbit.

“da, e adevarat. dar tot oamenii le inchid.”

si in timp ce ridicam din umeri pentru ca ma gindeam care ar putea fi explicatia de ce bisericile isi incuie portile cind ele ar trebui sa fie, pentru unii, casa in orice moment si vizualizam zecile de cersetori din zona care, probabil, ar dormi noaptea la adapostul icoanelor, batrina mi-a intins buchetul cu levantica.

“saru mina, cit costa?”

“nimic.”

si oricit am incercat sa o conving sa-i dau bani, nu a vrut.

***
levantica miroase incredibil si arata ireal. e cea din fotografie.

817
ciupercamagia se intoarce catre tine cind te astepti mai putin

magia se intoarce catre tine cind te astepti mai putin

ieri am trait un moment magic.

la finalul duminicilor culturale din cadrul festivalului Enescu ( o intilnire Neagu Djuvara vs Sever Voinescu) , o tinara a venit la mine si m-a intrebat:

“Sunteti Cristina Bazavan?”

evident mi s-a facut rusine, evident as fi vrut sa plec de acolo in urmatoarea secunda. am ingaimat un sters “chiar ea” si m-am cautat prin suflet de un zimbet pentru ca si domnisoara din fata mea era incurcat emotionata.

“Nu cred ca va mai aduceti aminte de mine… Ati scris despre mine si m-ati ajutat.”

ma uitam la mina cu care-si atingea gitul, semn de nevoie de protectie, ii simteam emotia din glas, ma emotionasem, dar habar nu aveam cine e.

“Ati aflat despre mine de la Marius Manole, mi-era greu si imi cautam un loc de munca. Si-ati scris despre mine. Si m-a ajutat mult.”

“Acum ai loc de munca?”

“Da, si muncesc tot in zona teatrului, cu Mihaela Sirbu.”

“Ce frumos. Ma bucur.”

“Voiam sa va spun ca va multumesc. Atit. O zi buna.”

si-a trecut pe linga mine, in timp ce mi se pusese un nod in git. am apucat sa raspund, uitindu-ma pe dupa umar “eu iti multumesc. iti dai seama ca mi-ai facut ziua foarte frumoasa?”

**

astazi am cautat sa vad ce am scris despre ea. a fost rugamintea mea speciala, de acum doi ani, din Ajun de Craciun pentru voi: sa o incurajati si sa-i trimiteti daruri sonore sau vizuale pentru ca trecea printr-o perioada grea. 

si daca scriu astazi, aici, din nou, aratindu-va continuarea povestii e ca sa va spun si voua inca o data ca lucrurile astea functioneaza… ca magia se intoarce catre tine cind te astepti mai putin…

multumesc.

2357
somnnu dorm. panica. dorm. panica.

nu dorm. panica. dorm. panica.

m-am obisnuit sa spun despre mine ca sunt insomniaca. o parte din secretul multelor lucruri pe care le fac intr-o zi e faptul ca dorm putin si am citeva ore in plus fata de restul lumii.

era o parte din secret.

de duminica trecuta dorm. mult. si asta imi complica foarte tare programul. m-am intors la o senzatie care o aveam pe la 25 de ani; panica de dinainte de culcare:)

(ma rog, exagerez putin cu panica de acum, care nu mai e ca aceea de la 25 de ani, dar… e pe acolo)

***

in anii astia de nesomn am trecut prin toate fazele.

furie. eram obosita si mi-as fi dorit sa adorm in prima clipa in care ma bagam in pat.

lupta. medici. pastile naturiste. sport. alimentatie adecvata. (mai putin somnifere). gindul ca l-as lua de barbat pe cel in bratele caruia as putea dormi 7-8 ore ca orice om normal, desi casatoria – in forma ei conventionala – mi se pare ceva gresit. (stiu, asta e, nu dati cu parul)

resemnare. cum pot folosi timpul asta mai bine? sa citim, sa vedem filme.

drag/ dragoste. e minunat sa ai ragazul de a te uita cum doarme cel de linga tine. sa incerci sa-ti sincronizezi respiratia cu el intr-un “parteneriat” pe care-l stii doar tu. cam ca sarutul pe care-l lasa unii parinti pe crestetul copiilor care dorm.

disciplina si respect. sa reusesti sa nu faci prea mult zgomot in vacante ca sa nu-l trezesti pe cel de linga tine la ore care se exprima prin semne cu degetele de la o mina.

din nou furie. de la multa oboseala. ceva probleme de sanatate pentru ca organismul nu se regenereaza. din nou drag. disciplina. respect.

de duminica dorm. n-am mai dormit in felul asta , 7 ore pe noapte atit de multe zile consecutive, de nici nu mai stiu cind.

n-am o explicatie. nu s-a intimplat nimic special. nu am schimbat nimic in alimentatie. nu m-am apucat de cine stie sport si nici n-am descoperit vreo pastila minune.

prima noapte am pus-o pe seama oboselii din multele saptamini de deplasare si pe faptul ca, in sfirsit, ma relaxasem (jumatate de zi am stat in aer liber). la  a doua am ridicat din sprincene. dupa a treia noapte cu 7 ore de somn am inceput sa ma incrunt.

mi se pare ca s-a scurtat ziua, ca sunt in urma cu ceea ce am de facut, ca nu citesc toate lucrurile pe care le citeam inainte.

mi-am pus ceasul sa sune la ora 6 – o ora la care, de obicei, eram treaza si in plina activitate – tot ceea ce am facut astazi a fost sa opresc soneria, sa evaluez ce zi a saptaminii este (implicit ce program de intilniri am) si sa ma culc la loc.

ca si succesul, somnul pare ca vine cind nu te mai astepti, daca ti-l doresti foarte mult. as vrea o zi mai lunga, se pune?

 

1400
mom 14Sibiu, in secvente (part2) oamenii

Sibiu, in secvente (part2) oamenii

Denisa are 19 ani si e chelnerita pe o terasa mica din Piata Mare. ultimii 5 ani si i-a petrecut in Spania impreuna cu mama si sora ei. desi in sibiu era premianta, in primul an in spania n-a vrut sa raspunda la nicio lectie la scoala. spera sa o exmatriculeze, sa o lase repetenta ca sa se intoarca acasa. n-a vrut sa plece, dar n-a avut incotro.

cum a terminat scoala s-a intors acasa si vrea sa-si faca un business aici. la 4 ore dupa ce a ajuns in Sibiu a fost la un interviu de angajare, vazuse la intrarea in oras la o benzinarie un anunt de post liber. dupa trei luni si-a gasit job-ul de la terasa. e platita la cite ore munceste si pune toti banii deoparte pentru afacerea ei. traieste din bacsisuri.

s-a gindit sa-si faca o spalatorie pentru ca in casa bunicilor ei ar fi suficient spatiu pentru asa ceva, plus ca linga ea tocmai s-a facut un teren de fotbal; “cit stau baietii la meci, le spal masinile si pleaca tocmai bine”.

in perioada festivalului a muncit si cite 14 ore pe zi, dar nu s-a plins. “mama a fost singura femeie din piata. avea si 2 angajati. am vazut-o cum pleca dimineata si se intorcea seara. muncea mult si e un exemplu pentru mine.”

mi-ar placea sa-si indeplineasca visul cu spalatoria. e un copil foarte ambitios si bun. cind ajungeti la terasa ei, una mica, ungureasca din Piata Mare, amintiti-va ca traieste din bacsisuri. si ca un bacsis mai generos ar ajuta-o sa-i implineasca visul.

***

Adrian (deAdMAR) a fost persoana cea mai greu de intervievat pe perioada festivalului, nu pentru ca era inaccesibil, ci pentru ca nu voia sa se vorbeasca despre el. (este autorul vizualului genial din acest an, cu fata care e conectata la tehnologie si are mufe in mina ca un indemn la dialog – un text amplu despre semnificatiile visualului veti citi curind pe webcultura.ro). a cintat intr-o trupa, si-a ales facultatea pe care sa o urmeze, in ultima zi de inscriere, dupa ce a dat un ocol la toate tarabele din universitate unde erau prezentari cu materiile de admitere. e autorul multor reclame, ale tuturor afiselor teatrului Radu Stanca din Sibiu si al ultimelor doua afise ale FITS.

– cum lucrezi? te gindesti mai multe zile, faci schite?
– ascult la nesfirsit aceeasi melodie. sau recitesc din cartile mele preferate.
– ce citesti?
– eee, multe. am toate editiile aparute ale cite unei carti care-mi place. le cumpar pe toate, sa fie acolo.
– zi-mi una.
– spuma zilelor.
– si esti tentat sa vrei sa le schimbi layoutul copertelor cu ceva care sa fie mai frumos?
– nu, tot ce e acolo, fiecare litera, caseta editoriala, tot… sunt minunate daca sunt intr-o carte care-mi place.
– zi-mi ce film iti place ca sa incerc sa te apuc de undeva… obisnuiesc sa ghicesc oamenii dupa gusturile lor la filme.
– la vie de boehme – Aki Kaurismaki. sunt zile in care il vad si de doua ori.

i-am zis ca semanam foarte tare ca si eu am scris o carticica ascultind la nesfirsit un singur cintec, dar tot nu m-a lasat sa scriu despre el in articolele despre festival. in ultima zi, i-am promis ca atunci cind ajung acasa am sa ma uit la filmul lui preferat si i-am spus care e filmul meu preferat din toate timpurile (Bleu – Kieslowski).

ce nu i-am spus este ca intr-o vreme cumparam toate DVD-urile cu Bleu din librarii ca sa le fac eu cadou cui ar fi inteles filmul, sa nu ajunga pe miini gresite. si ca am acasa editii de Bleu in franceza, germana si italiana.
dar nu mai era nevoie pentru ca, atunci, in ultima zi, l-am intrebat daca ma lasa sa scriu despre el pe blog si sa arat ca seamanam. “poti sa faci ce vrei”, a zis si, evident, am luat asta ca o aprobare.

sigur, sigur o sa lucram impreuna cindva in viata asta.

***

Diana Ribana  e unul dintre cei mai calzi si mai buni oameni pe care i-am intilnit in ultima vreme. e varianta fashionable a lui Amelie, din filmul acela minunat. si-are un magnet la povesti si la oameni cu povesti. ca domnul care a intrat in atelierul ei si i-a spus ca acolo a fost cu multi ani inainte atelierul lui de reparat instrumente muzicale. ar fi vrut sa-l ia inapoi, sa ceara retrocedarea casei, dar cind a vazut cit de mult a muncit ea ca sa transforme locul intr-o oaza de poveste pentru atelierul ei, a decis sa se mute peste drum.

Diana mi-a spus o poveste despre dragoste cu atit de multe laturi si atit de intensa incit am plins pe strada, in hohote. a fost cel mai frumos si mai emotionant moment din zilele petrecute acum la Sibiu.

era o poveste despre bunicii ei, ultimul lor Paste impreuna, iubirea dintre ei. dar fiecare cuvint pe care-l rostea, felul in care povestea, era si despre dragostea ei pentru bunici. in ziua aceea ar fi trebuit sa mearga la cimitir la bunica ei, dar a aminat ca sa se vada cu mine. “e nevoie de o zguduitura din asta, ca sa inveti sa spui mai des te iubesc”, a zis pe strada in timp ce si ea avea lacrimi in ochi.

mi-a oferit unele dintre cele mai puternice emotii pe care le-am simtit ascultind povestea cuiva si ii mai multumesc o data si aici. (daca Diana imi va da voie vreodata, am sa scriu povestea auzita de la ea; dar puteti sa o simtiti putin pe Diana din scrisoarea asta dedicata bunicilor ei)

***

Nu-i stiu numele, dar e sofer pe taxi si ne-a dus pina in Dumbrava. pe drum am aflat ca de 18 ani isi creste copiii singur (“acum ma cresc ei pe mine”), ca a invatat sa gateasca si sa faca toate lucrurile casei. sotia l-a parasit si-a privit-o cum pleaca impreuna cu copiii, uitindu-se de la balcon cum isi cara bagajele in masina.  a fost antrenor de arte martiale pe vremea lui Ceausescu, a avut chiar sala lui de antrenament.

-l-ati cunoscut pe Nicu Ceausescu?

– am stat linga el la masa.

are teoria lui despre Revolutie si, pentru ca a fost intr-un batalion de elita in armata, crede ca daca atunci in decembrie 89 i-ar fi chemat pe colegii lui si pe el la lupta, tara ar fi fost altfel.

ne-a aratat Sibiul cu mindrete “nu ocolim, o luam doar pe alte strazi ca sa mai vedeti ceva din orasul nostru.”

 

(foto Sebastian Marcovici, despre care scriu in episodul urmator)

1258
scari clujTIFF – a little magic

TIFF – a little magic

mai devreme am fost sa vad un film care sper sa ia premiul cel mare – Wadja – primul filmat de o femeie si produs integral in Arabia Saudita. povestea unei fetite care se opune sistemului intr-un fel tandru si naiv: isi doreste o bicicleta si face totul ca sa o obtina (fetele nu au voie sa aiba biciclete in Arabia saudita)

am plecat de la cinematograf cind se innorase si mi-am propus sa urc pe ritmul muzicii din casti cele 200 si putine scari pina la hotelul in care locuiesc, ca sa am timp sa-mi fac curat in minte si sa ma pregatesc pentru scrierea prezentarii pe care o am de sustinut astazi. (un mini curs de branding personal pentru actorii din proiectul 10 pentru film)

pina am ajuns la scari a inceput ploaia. tare.

am perseverat cu muzica in casti (oricum eram pregatita sa ma spal pe par – daca nu zic ceva teribil de inteligent macar sa-mi stea parul bine:) ) si in citeva minute eram fleasca. renuntasem la ochelarii de vedere pentru ca as fi avut nevoie de stergatoare pentru ei, asa de tare ploua.

urcam in ritm cu muzica gindindu-ma ca ma voi odihni la un pasaj cu bolta, de sub un pod.

cind a inceput sa se vada pasajul, din casti s-a auzit unul dintre cintecelele mele preferate – Fiecare (Vunk) si cum urcam eu, sustinut, prin ploaie, versurile geniale pareau coloana sonora din finalul unui film in care e o metafora cu un drum catre ce ai nevoie.

(imi place mult cintecul asta, atit de mult incit ii stresez mereu pe baieti intrebindu-i “e in play list?” daca se intimpla sa merg la vreun concert de-al lor. versurile primei strofe mi se par a fi cele mai bune versuri care au fost scrise in ultimii 10 ani sau chiar mai mult in muzica RO. dar am in Ipod mai multe cintece decit cele 200 de trepte pe care le-am urcat, asa ca mi-a placut mult coincidenta)

s-a terminat cintecul fix cind am ajuns sub bolta. m-am intors si am facut o fotografie cu scarile pe care le urcasem.

intre timp a iesit soarele, iar eu inspirata de intimplarea din ploaie, am cerut voie de la simpaticii din trupa VUNK sa folosesc un exemplu din experienta colaborarii cu ei in prezentarea pentru actori.

1167
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!