N-am avut timp sa scriu un making of legat de articolul din luna iunie despre Dragos Bucurenci, Efectele Dansez pentru tine. Astazi am postat on line integral povestea din revista si ma folosesc de prilejul acesta ca sa scriu ce n-am scris/spus in text:
– am vrut sa scriu genul asta de poveste despre Dragos Bucurenci pentru ca, desi nu promite din titlu, e un portret pe bune al lui. cu garda jos. citindu-l, intelegeti de ce face ceea ce face, cit efort e in spatele reusitei lui si, mai ales, cita disciplina.
*
N-o sa mai recunosc asta alta data, dar am vrut sa scriu despre aceasta latura a personalitatii lui Dragos Bucurenci – teama de a nu fi perfect – pentru ca o cunosc bine. Si eu ma lupt cu ea.
Stiu foarte bine prin ce a trecut Dragos ca sa se expuna intr-o forma care dupa standardele sale putea parea ridicola. Si mai stiu cit a luptat cu el ca sa-si depaseasca limitele.
Dupa prima editie de Dansez pt tine, mi-am adus aminte de o conversatie in care-mi spunea cum vrea sa-si depaseasca fobiile si fricile. Cum se lupta cu limitele lui. Ascultindu-l, mi-am amintit de o secventa din copilaria mea:
Aveam 6 ani si ma dusesem cu mama la piata. Am tinut neaparat sa car si eu o plasa. Era grea si simteam ca o sa-mi rupa mina. Tata m-a rugat sa-i dau lui plasa, si-atunci i-am spus: “Nu, lasa-ma sa vad cum e. Mina n-are cum sa cada, vreau sa vad pina unde pot s-o car”.
De atunci, de fiecare data cind a existat o bariera, am vrut sa vad daca pot s-o duc mai departe. Stiu ca asa face si Dragos. De asta am vrut sa scriu despre el, din aceasta perspectiva.
Ii mai multumesc o data, pentru ca mi-a povestit despre lupta cu sine.
fragmentul meu preferat:
Cred că limitările pe care ţi le impui te împiedică să-ţi trăieşti viaţa. Ele vin dintr-o perioadă din copilărie când au fost utile. Cu timpul nu mai sunt aşa…”, îşi susţine Dragoş teoria pentru care face lucruri care par uneori nebuneşti.
Ca atunci când s-a suit pe o platformă eoliană de 100 de metri, deşi ştia că are o teamă îngrozitoare de înălţime.
A urcat un nivel, l-a apucat tremuratul, angoasa s-a instalat, dar nu vroia să dea înapoi. Erau la baza eolienei câţiva oameni pe care, după reperele lui, nu i-ar mai fi putut privi în ochi dacă ar fi abandonat. Când strângea din dinţi şi tremura mai tare a auzit vocea inginerului care-l însoţea: „Staţi liniştit, nu vă grăbeşte nimeni”. Şi-a dat seama că pentru o vreme nu trebuie să decidă dacă să o ia în sus sau în jos. Poate să stea acolo. Mai târziu, la 100 de metri deasupra pământului, cu senzaţia de „înălţime de-aproape”, înălţime neprotejată, a trăit o imensă bucurie. A recunoscut acolo voluptatea victoriei cu sine. A coborât şi, la prima provocare, a luat-o de la capăt. Cu Dansez pentru tine.