Tag : magdalena boiangiu

2134551cronicarilor de teatru, din nou

cronicarilor de teatru, din nou


toata dimineata am citit cronici pentru piese de teatru pe care le-am vazut sau la care n-am ajuns inca.
unele m-au infuriat cumplit (pentru ca e cel mai usor sa scrii din virful penitei ca e rau), altele m-au amuzat, altele mi s-au parut niste panglicarii teribile.

mi-am adus aminte de un editorial pe care l-am scris pentru JN acum mai bine de 4 ani in care cred si acum pina la ultima litera. nu e vorba de o generalizare, stiu ca sunt si mici exceptii printre criticii cu multa scoala in teatrologie care nu sunt in descrierea de mai jos, dar MAJORITATEA…

*
Merg rar la teatru pentru că m-am fript cu montările româneşti şi suflu-n orice piesă, dar şi pentru că, rareori, găsesc în cronicile de specialitate ceva care să mă convingă să intru în sălile de teatru. E motivul pentru care astăzi, în ziua deschiderii Festivalului Naţional de Teatru, vreau să vă spun dvs., criticilor de profil, oful meu.

Nu sunt din lumea teatrului, nu am studii de specialitate, nu ştiu mai mult de 10 nume de actori şi regizori de acum 50 de ani. Sunt un spectator obişnuit, care merge la teatru de bucurie, ca să simtă o energie specială, ca să se minuneze cum între el şi cei de pe scenă se creează un flux prin care se transmit, în dublu sens, emoţiile.

Dar sunt un spectator care, din cauza “scrierilor” dvs., nu are repere ca să poată alege unde să meargă.

Când citesc cronicile de teatru, mi se pare că am deschis dicţionarul de neologisme şi că am nimeritîntr-un concurs unde vor fi premiate cea mai lungă frază, cele mai multe gerunzii folosite, cele mai multe adjective puse în faţa unui substantiv, cele mai multe cuvinte care să nu exprime nimic.

Dvs. nu scrieţi pentru mine, spectatorul. Scrieţi pentru gloria personală, să vadă ceilalţi critici / regizori cât de culţi şi de rafinaţi sunteţi; scrieţi ca să plătiţi poliţe. Fie că plătiţi o favoare ce v-a fost făcută de regizor, actor, director de teatru, fie că sunteţi supăraţi şi le arătaţi astfel aceloraşi actori, regizori, directori de teatru ce putere aveţi cu pixul în mână. Scrieţi pentru premii sau pentru deplasări la festivaluri. Scrieţi ca să fiţi remarcaţi. Uneori scrieţi pentru o masă bună, după premieră. Şi mă uitaţi pe mine, spectatorul.

V-am văzut la premiere. Vă scoteaţi tacticoşi şi ostentativ hârtiile şi notaţi, notaţi, notaţi. Aţi ratat multe detalii din piese, eraţi cu ochii în hârtii tot timpul. V-am citit, apoi, cronicile; mi-aţi dat un spectacol din capul dvs., cel pe care-l ştiaţi de când aţi intrat în sală, nu cel care era pe scenă. V-amvăzut şi la alte premiere. Vă plictiseaţi şi căscaţi. Băteaţi uşor din picior, a nerăbdare. (În sală, eu – spectatorul – căscam ca şi dvs. şi nu înţelegeam ce e cu porcăria aia.) Şi când v-am citit cronica era… elogioasă. Pentru că regizorul, un “maestru”, vă era prieten şi n-ar fi dat bine să scrieţi că tocmai a dat rateu.

Uite de asta merg din ce în ce mai rar la teatru. Şi-mi pare al dracului de rău că nu vă pasă, că daţi vina pe oricine altcineva (că televizorul prosteşte lumea, că nu mai există interes pentru teatru, pentru cultură, că n-avem bani şi pentru această distracţie) în loc să vă gândiţi că nici dvs. nu mă trimiteţi în sală.

Eu, spectatorul ăsta care are suficienţi bani să poată plăti un bilet la orice spectacol bun, vreau să fiu convins să-mi scot banii din buzunar. Vreau să ştiu că nu-mi pierd timpul. Vreau să mi se recreeze, pe hârtie, emoţia din sală, în câteva rânduri şi cuvinte simple. Ca şi cum mi le-ar spune un amic. Cu sinceritate. Un prieten care să aibă curajul să recunoască atunci când un alt prieten sau protector al lui a dat-o în bară, sau când unul care nu face parte din gaşca lui a realizat ceva frumos. Ce ziceţi, ne împrietenim?

P.S. Am făcut o selecţie de fraze, expresii şi neologisme pe care le-am găsit în cronici, în doar 2 zile de documentare. Ştiu că o să râdeţi când o să le citiţi şi-o să ripostaţi că sunt ale altora. Îmi pare rău că veţi gândi aşa. Dar sper încă să citesc una din cronicile dvs. viitoare care să mă trimită în sala de teatru.
Jurnalul National, noiembrie 2006

*
la link sunt fragmente din cronici, iar aici reactiile pe care le-a generat articolul la vremea respectiva. mai mult, regretata Magdalena Boiangiu a facut un dosar la Dilema pe tema asta. din pacate, desi a trecut atit de mult timp, tot acolo suntem cind e vorba de cronica de teatru.

*

si-acum mai rid de exprimari gasite in cronici, dar doua – din reasearch-ul de atunci – bat orice asteptare

Mărturisesc de la început că am trăit un sentiment de aprehensiune în drum spre întîlnirea “vîlceană” cu personajele lui Cehov.

aprehensiune = Teamă vagă, frică nedesluşită

Lamentările capătă şi ele o melodicitate soporifică.

Soporifică = (Substanţă, medicament) care are proprietatea de a produce somn

3168

am plins la…

Lena, la teatru, urmărind nemişcată spectacolul, atunci cînd îi plăcea, şi dregîndu-şi discret glasul în cîte un moment emoţionant sau apucînd repede batista, ca să-şi tamponeze, chipurile, fruntea; Lena, ascultînd muzică clasică, ceasuri întregi; Lena, întorcînd repede capul, la istorisirile atroce despre animale chinuite, ea, care… “pe mine să mă lăsaţi în pace cu cîinii şi pisicile voastre că nu mă interesează!”; Lena, ducîndu-se în zori să se plimbe singură pe malul mării, ea, care… “ce-i prostia asta cu natura sălbatică? mie îmi trebuie trotuare asfaltate!”. Ba, chiar, Lena, vorbind despre lucruri ultrarezonabile şi lăsînd să-i scape că, pe cînd “zapa”, în toiul insomniei, canalele televizorului, s-a oprit la… “e o telenovelă braziliană ceva mai decentă decît aiurelile alelalte”…

Pentru că, fireşte, atunci cînd eşti o femeie superinteligentă, nu ai voie să fii, nici măcar pentru prietenii apropiaţi, în primul rînd femeie. Iar cînd eşti un cronicar exigent, tăios şi – ce să mai vorbim? – al dracului, nu trebuie să-i laşi, nici măcar pe artiştii cu care stai din cînd în cînd la un pahar de vodcă şi foarte des la stacane de vorbă, nu trebuie să-i laşi, zic, să vadă că iubeşti teatrul cu pasiune, cu un fel de disperare alimentată deopotrivă de puţinele capodopere şi de nenumăratele prostii la care ei, artiştii, te cheamă tot timpul, fiindcă, deşi eşti un cronicar al dracului, ei, artiştii, simt cumva, nedefinit şi inexprimabil, cît de tare iubeşti teatrul şi cît de mult ţii la ei, chiar şi după ce te fac albie de porci în “scrisori deschise” şi în conclavuri închise. Şi pentru că, fireşte, o femeie superinteligentă nu are voie să arate că se îndoieşte, uneori, de sine şi de judecata ei şi că suferă dacă, într-un fel sau altul, a nedreptăţit pe cineva. O femeie superinteligentă trebuie să fie bărbată.

alice georgescu in dilema despre magdalena boiangiu. textul integral

1239
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!