Tag : mirela oprisor marti dupa craciun

interviu mirelaMirela Oprisor – Pe drumul ei

Mirela Oprisor – Pe drumul ei

A fost „Marti, dupa Craciun”, acum e „Ivanov”. Inainte de asta au fost multe momente pe care noi, spectatorii, le-am ratat, dar drumul care vine e lung.

Text: Cristina Bazavan

Fotografii: Cristian Radu

din Tabu, martie 2011

Am vazut-o prima data pe 5 iunie 2010, pe ecranul mare al cinematografului Republica din Cluj intr-un monolog incredibil de bine controlat actoriceste. |n timp ce-mi treceau fiori pe sira spinarii, ma gandeam: de unde a aparut actrita asta? Mi-am intrebat vecinii de sala cum o cheama, cineva s-a uitat in pliantul TIFF: Mirela Oprisor. O jumatate de ora mai tarziu a urcat pe scena de la baza ecranului alaturi de toata echipa filmului „Marti, dupa Craciun”. Mica, delicata, fragila, cu parul mai scurt decat in film. N-am recunoscut-o. Cand Radu Muntean i-a spus numele, sala a izbucnit in aplauze, mai puternice decat la oricare alt actor din distributie si infinit mai calde. Pe aplauzele alea mi-au dat lacrimile. „Oare actorii simt ca noi vrem sa-i rasplatim din inima pentru efortul si talentul lor incredibil si, pentru ca nu stim cum s-o facem, aplauzele ne sunt singura solutie?”. Mirela zambea incurcat emotionata din spatele unor ochelari cu rame proeminente, iar umerii sacoului negru, asezat peste un tricou cu imprimeuri pointiliste, coborau usor in fata. Parea ca o chinuie bucuria aceea.

*

Mirela Oprisor s-a nascut la Brasov intr-un cartier muncitoresc. Ochelarii, pe care i-a purtat dintotdeauna, i-au adus probleme dar au si motivat-o. Cand cel mai chipes baiat din bloc a pupat-o pe obraz pe ascuns, a inteles ca el s-a ferit sa afle ceilalti copii c-o place, ca sa nu rada si de el: oricum radeau de ochelarii ei. Crescand, a vrut sa iasa din lumea cartierului. Mergea la Opera, la Teatru. Singura. „Toata ambitia mea s-a canalizat tocmai pentru ca toti faceau glume pe seama mea, ma marginalizau. Ma motivam spunandu-mi: nu e lumea mea asta, trebuie sa traiesc altfel”.
In salile de teatru si de concert se uita la spectatori. |i placea eleganta lor, chipurile transformate de emotie, si-si spunea: „Asa vreau sa fiu cand voi fi mare”.
La 17 ani le-a spus parintilor ca vrea sa se faca actrita. Au facut o sedinta de familie (in istoricul familiei nimeni nu avusese legatura cu arta), iar parintii au decis sa-i dea banii de pregatire pentru admitere. S-a dus la Bucuresti pentru meditatii si, dupa cateva lectii, a hotarat ca nu se simte confortabil cu ce i se preda si c-o sa invete singura. A dat prima data la Academia de Teatru la 23 de ani, dupa ce a incercat ASE-ul. „N-aveam curaj sa dau la teatru, am avut nevoie de timp ca sa am o mica siguranta de sine.”

*

A venit la Bucuresti pentru admiterea la actorie si, in prima zi de examen, a avut primul soc: era imbracata modest, cu o rochie simpla si- avea atitudinea simpla a unei fete din Brasov, iar pe scarile ATF-ului a descoperit femei coafate, aranjate, care-si puneau toate atuurile in evidenta. S-a retras intr-un colt, asteptand sa-i vina randul la examinare. Pe holul lung, a aparut Victor Rebengiuc, rectorul ATF-ului, urmarit de un reporter tv, a trecut pe langa ea explicand la camera de luat vederi ce probe sunt in curs de desfasurare si, dupa cativa pasi, s-a intors.
– Tu cine esti?
– Mirela Oprisor.
– Imi pare bine…
A vazut-o cu ochelari si-au inceput sa discute despre miopie.
– Si eu am avut miopie, dar incepe sa scada dupa 30 de ani si dupa 50 nu mai ai probleme, i-a spus Rebengiuc. Inainte sa plece, a adaugat:
– Vezi ca vin la toate probele.
Zilele urmatoare, cand o vedea pe holurile facultatii, striga:
– Ce faci ardeleanco, ai luat si proba de astazi?
– Da…
– Ce au astia, mai, din comisie, de te trec?!
Glumele domnului Rebengiuc i-au dat aripi. Stia ca prinsese drag de ea si-avea confirmarea ca se poate si altfel, nu doar ca fetele din Bucuresti. Dupa ultima proba, Victor Rebengiuc i-a spus:
– Daca ai nevoie de ajutor, sa treci pe la Bulandra. Sa vii la anul sa dai din nou.
Acasa, la Brasov, si-a facut calcule: daca ar fi dat admitere la Cluj ar fi putut intra mai usor, dar cum sa nu-l asculte pe domnul Rebengiuc?! In lunile urmatoare a mers de mai multe ori pana in fata teatrului Bulandra, dar niciodata n-a avut curaj sa intre sa intrebe de el.
La Cluj, la TIFF, Victor Rebengiuc – vazand-o atat de emotionata, sub impactul bucuriei transmise de spectatori prin aplauze – a invitat-o sa faca un pas in fata, sa iasa din „randul” distributiei a mai felicitat-o o data: „Momente ca acesta sunt rare in cariera unui actor. Bucura-te de ele.”
Desi petrecusera impreuna mai multe zile pe platourile de filmare la „Marti, dupa Craciun”, abia atunci a avut curaj sa-i reaminteasca povestea primei ei admiteri. Fostul rector nu-si amintea intamplarea.

*

In anul dintre cele doua examene a trait la extreme. A castigat un concurs la Teatrul Dramatic din Brasov, a fost distribuita in doua piese si era la un pas sa se angajeze. I s-au dat trei zile de gandire: „Daca mai dai la actorie, trebuie sa anunti teatrul pentru ca nu ne permitem sa te angajam, ca sa pleci peste cateva luni”, i-a spus directorul economic. |n zilele de cumpana, destinul a avut ceva de spus: a murit unchiul ei, iar mama acestuia a rugat-o sa se mute la Bucuresti. S-a angajat vanzatoare de noapte la un chiosc in Piata Romana unde, seara de seara, vindea nimicuri inclusiv actorilor de la Nottara. „Imi placea sa lucrez noaptea pentru ca puteam sa citesc. Cumparau de la mine Ion Caramitru, George Alexandru si se uitau ciudat cand ma vedeau ca citesc Cehov. Le ziceam ca vreau sa dau la teatru. Zambeau.”

Pentru a doua incercare la actorie s-a pregatit tot singura, intre momentele in care era cu fiecare simt alert ca sa poata inmuia depresia matusii. Iar destinul i-a facut din nou cu ochiul.
A aflat cu doua zile inainte de examen ca trebuie sa stie si o fabula. S-a panicat, a invatat repede ceva, i-a gasit cheia comica, dar cand a ajuns la examen, lucrurile au devenit dramatice.
– Sa auzim fabula, i-a zis Dem Radulescu, cum a intrat in examen.
Intr-o secunda si-a dat seama ca nu isi aminteste mai mult de patru versuri si-a inceput sa traga de ele, cu o spaima care-i iesea prin toti porii.
Dem Radulescu si Olga Tudorache, profesori in comisia de examinare, radeau in hohote de fata care devenise ea insasi comica, in loc sa joace comedia.
– Lasa draguta. Sa trecem mai departe, i-a zis Dem Radulescu. Avem aici, pe masa, fotografii cu toti baietii care au dat anul acesta admitere. Alege, te rog, unul si spune-i lui monologul, a continuat Bibanul cu vocea nazala, ferma.
Mirela s-a dus la catedra, s-a uitat la toti baietii din fotografii si-a ales un brunet. Mai tarziu, a aflat ca-l cheama Mimi Branescu. Peste 10 ani au devenit sot si sotie.

*

Dupa ce am vazut-o la TIFF am inceput sa ma documentez; pana a doua zi stiam ca e casatorita cu Mimi Branescu (care-i fusese si partener in film), ca e actrita la Teatrul de Comedie, ca a lucrat cu Iarina Demian, ca a fost eroina principala a primului serial de televiziune din Romania „Doi plus doi”, ca a facut foarte multe reclame si ca a jucat si in „Tinerete fara tinerete”, al lui Francis Ford Coppola. „Ok, nu mai avem nicio sansa la Mimi”, a zis admirativ una dintre prietenele mele, fana inflacarata a lui Branescu.
Nu stiam insa cat de provocator a fost pentru ea sa fie sotia lui Branescu. Au fost iubiti in facultate, s-au despartit, iar peste ani s-au revazut si-au construit o familie.
„Nu a fost usor… Cand m-am intalnit cu Mimi imi puteam pune tot bagajul intr-o singura geanta si traiam din salariul meu de la Comedie. Aveam un chiosc langa bloc si, uneori, luam de acolo de mancare pe datorie. Am construit cu omul asta tot ceea ce avem acum. Ne-am ridicat unul pe altul; daca am vazut ca mie, pentru o vreme, nu-mi merge bine, l-am sustinut. Si el a facut banii cei mai multi, iar acum avem o casa cu de toate, o masina. Nu stiu cum am reusit – de la lingura la mobila – singuri… Am fost doi copii simpli care n-au primit mostenire nimic.”
La inceput ea a lucrat putin, el avea succes in film si in teatru. Ba chiar incepuse sa scrie, iar piesele lui se jucau in teatrele bucurestene. „Mi-a fost foarte greu pentru ca Mimi crestea si crestea… Avea succes si venea acasa si spunea cu jumatate de gura despre laudele pe care le primea, pentru ca stia ca eu nu lucrez. Se gandea sa nu ma supar. Dupa o vreme, am avut o perioada in care ma credeam foarte talentata intre patru pereti. Nu faceam nimic, dar eu eram cea mai buna si judecam pe toata lumea. Regret ce am gandit si o sa recunosc toata viata ca am gandit gresit. E foarte usor sa judeci cand nu faci nimic. Dar de cand am vazut cat de greu e, am avut intotdeauna o vorba buna pentru un coleg. Chiar si cand nu mi-a placut cu totul ceea ce a lucrat, am gasit ceva bun si l-am incurajat.”
In vremea asta a ramas insarcinata, a nascut-o pe Ana, iar maternitatea i-a ascutit simturile. „Cand stateam acasa, mi-am imaginat cum a crescut Ana si stam de vorba:
– Mama, dar tu ce faci de fapt? Bine, m-ai crescut pe mine, dar ce ai facut tu in viata?!
M-a marcat foarte mult imaginea asta, cum o sa fiu eu peste multi ani fata in fata cu copilul meu si m-am ambitionat foarte tare.”

*

Cu Coppola a fost din nou un semn al destinului. A vazut-o in „Chirita of Barzoieni” la Teatrul de Comedie si i-a spus: „Tu esti o actrita de cinema, sa faci film. Eu n-am in scenariu un rol mare pentru tine, dar am sa-ti dau ceva”. Pe platourile de filmare de la „Tinerete fara tinerete” a primit o noua lectie despre meseria ei. Avea de filmat o secventa in care-l barbierea cu briciul pe eroul principal, interpretat de Tim Roth. Ca sa fie veridica, secventa nu se putea trage decat o singura data (pe barba naturala a lui Roth). Mirela nu mai barbierise niciodata asa, iar Roth parea si el putin speriat.
Coppola i-a explicat, fata in fata:
– Camera e aici. O sa filmeaze 15 minute, trebuie sa termini de barbierit in timpul asta. {tiu ca poti.
– N-am facut niciodata asa ceva, i-a replicat timida.
– Ba ai facut cu bunicul tau, faci asta de cand esti tu mica.
– Nu. N-am avut bunic!
– Nu conteaza, ai facut. N-o sa-l tai pe Tim. Nu moare astazi, nu moare.
Coppola a strans-o de maini a incurajare si-a strigat „motor!”.
Mirela a luat bricul si a inceput sa-l ascuta pe o curea. A tras o data in lungul curelei si-a sarit o bucata de piele. Printre tehnicieni s-a auzit un oftat lung: briciul chiar era ascutit.
A inceput sa-l barbiereasca pe Roth si, dupa fiecare parcurgere a obrazului, si-a curatat lama de spuma pe mana. Echipa isi tinea respiratia cand lama era pe obraz si, la sincron, rasufla usurata cand briciul era sters pe mana. Cand s-au incheiat cele 15 minute, cat era rola de film, tehnicienii au izbucnit in aplauze: Tim Roth era barbierit perfect, iar Mirela intelesese ce mult inseamna sa-ti dea regizorul incredere ca poti sa faci orice.

*

La inceputul acestui an, a dat un nou examen: rolul Anei Petrovna din „Ivanov” la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban. Am vazut-o la repetitii in cateva secvente incredibile: era pe scena intr-o pijama barbateasca, cu talpile goale, si parea teribil de fragila, dar cand isi spunea replicile de femeie inselata trecea, la cererea regizorului, de la ras la plans ca si cum nimic altceva n-ar mai fi contat, ca si cum ar fi fost unica sansa sa transmita emotia aceea, nu o repetitie „de cautare”.
„Trebuie sa dai tot acolo, ca sa-l inspiri pe regizor. Sa nu zici «las ca fac asta mai incolo». E si el om, vine cu o idee de-acasa, dar poti sa-l inspiri. Cu Andrei Serban, am invatat ca atunci cand intri in scena trebuie sa devii un bebelus, sa te cureti de tot: de orgolii, de frustrari, de panici; sa poti sa stai cu o deschidere umila in fata regizorului ca sa-l asculti si sa ai incredere in el. Dar sa stii si cand sa iei atitudine, sa stii cand sa propui ceva, sa ai o solutie. Din experienta asta de 6 saptamani, am invatat ce invata un om in 7 ani de teatru. Mai aveam nevoie de inca vreo 3, adica vreo 2 saptamani in acest caz, ca sa fiu multumita cu mine si sa-l multumesc si pe Andrei. {tiam ce pot sa fac, dar am avut nevoie de mai mult timp, ca intotdeauna. Acum e bine.”
In momentele in care nu era in scena, se aseza pe scaunele din primele randuri, cu genunchii la gura si, imbracata in pijamaua aia in dungi, parea ca un copil care se uita la darurile de Craciun. „Din meseria asta inveti si stand, furi de la ceilalti.”
Dar nimic din atitudinea aceea de copil nu se simtea pe scena, tot asa cum nu trada ca, in „civilie”, e de-o timiditate incredibila.
„Sunt momente in care nici nu recunoasc pe strada nici cei care ma cunosc, pentru ca sunt timida si merg cu capul in jos. Nu stiu de unde vine forta de pe scena. Sa stai la Bulandra cu Vlad Ivanov pe scena – doar noi doi-, sa plangi si sa razi, si sa tii cateva sute de spectatori atenti, asta e forta, stiu. Iei si aplauze, e ceva…”

*

E aproape un an de cand am vazut-o pentru prima data pe Mirela Oprisor. Si-acum, ca si atunci, ma emotioneaza foarte tare gandul la energia salii de la Cluj si bucuria ca i s-a intamplat asta. Cum ma bucur ca a avut cronici minunate in presa internationala, ca a luat 4 premii mari de interpretare la festivaluri internationale pentru „Marti, dupa Craciun” sau ca i s-a intamplat sa joace cu Vlad Ivanov, al carui film „Principii de viata” (premiera in primavara aceasta) il vazuse de 6 ori inainte de a primi vestea ca ii va fi partener de scena. In anul acesta, m-am uitat de multe ori la ea; stiu ca lumea ei interioara e cu mult mai bogata decat ne lasa sa vedem („Iti povestesc toate astea ca sa-i incurajez si pe altii sa mearga mai departe, altfel nu ti-as spune ca nu vreau sa ma laud”, mi-a zis in timp ce faceam interviul). Mi-a explicat mai bine decat toti actorii pe care i-am intervievat diferenta dintre „civilie” si actorie („Dupa un spectacol foarte greu, ca actor, nu dormi. Nu poti sa iesi din starea aia… Actorii care se duc la o bere dupa spectacol sunt de doua categorii: unii se duc pentru ca le place sa bea, altii se duc ca sa stea impreuna si sa fie mai lina trecerea de la spectacol la civilie. Spectatorii, pentru ca ne vad altfel pe scena, nu se gandesc ca noi avem, de fapt, foarte mari emotii. |n civilie nu facem fata decat la oamenii pe care-i cunoastem foarte, foarte bine. Acum, la repetitiile de la „Ivanov”, l-am vazut pe dl Rebengiuc ca are si el emotii, la nivelul lui care a acumulat – pentru ca el e un fenomen… Are emotii, zice «Doamne-ajuta» cu noi. M-am uitat la el si mi-am dat seama ca numai asa se poate: cu emotii.”).

Dar daca e sa pastrez ceva in minte din intalnirea noastra pentru acest articol, atunci aleg o intrebare, rostita cand nu era reportofonul deschis.

Mirela statea pe scaunul de machiaj, pregatindu-se pentru sedinta foto, spunea cat de mult si-ar dori sa-l cunoasca pe Almodovar si ca n-a avut curaj, la Cannes, sa se duca sa-l salute. „Pai, nu mi-ai povestit ca una din cele mai mari bucurii ale tale sunt mesajele pe Facebook de la oamenii care te-au vazut in spectacole?! De ce nu i-ai spus ca-ti place?”, am replicat.
O sa tin minte multi ani de-acum incolo cum s-a intors si, cu o uimire (care n-avea nimic din forta cu care-mi spusese ca stie ca ultimele roluri – din „Marti, dupa Craciun” si „Ivanov” – au fost ca niste doctorate in actorie), fara sa se gandeasca nicio clipa ca e deja un model pentru zeci de pustoaice care vor sa se faca actrite, a intrebat: „Dar crezi ca si la nivelul acela mai e la fel?!”

7047

Marti, dupa Craciun – avanpremiera Tabu

n-am ajuns din cauza de febra si… (toate cele care vin cu o gripa/viroza/sau ce naiba am) dar mi s-a relatat prin sms-uri de la fata locului mai ceva ca seria de live-uri tv de la arestarea lui Vintu.

va multumesc tuturor celor care v-ati gindit la mine sa ma linistiti ca iese bine, cum multumesc frumos tuturor celor care au raspuns invitatiei si au venit la film. si mai multumesc si Adei Teslaru pentru ca a avut grija de tot si toate :)

am vazut filmul la TIFF si mi-a placut foarte mult, dar de data asta eu nu scriu nimik despre el.
am rugat o parte dintre invitati sa scrie parerea lor, aici pe blogul meu.

primul – Toma Nicolau – blogger, student & fotbalist- despre care eu cred ca are un talent mult prea mare la scris ca sa fie fotbalist.aici unul din exemplele mele preferate

*

În acea Marţi, după Crăciun, deja totul se terminase. Se terminase de luni sau duminică, se terminase de “aproape cinci luni”. Familia celor doi arăta că un oraş după bombardament, un oraş în care toate clădirile au fost distruse. În special biserica. Din ea n-a mai rămas decât crucea aia mare pe care, culmea, micuţa Mara trebuie s-o poarte până-n alt oraş, unul nou, în care n-o să se acomodeze. De fapt, a mai rămas ceva. A rămas living-ul Ralucai, cu aşternuturi răvăşite şi beri pe uşa frigiderului. Singura încăpere. Cu-n acoperiş mai fragil decât toate celelalte la un loc, şi pe deasupra şi cu-n bullseye cu buline colorate pe el, numai bun de bombardat.

Îmi place mult faptul că Radu Muntean încearcă să educe publicul şi nu să-l mulţumească. Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor joacă ex-ce-lent, de tatuajul Mariei Popistaşu tot n-am aflat mai multe, iar pe Dragoş Bucur şi dacă-l trezeşti la 4 dimineaţa şi strigi “Acţiune!”, joacă la fel de charismatic şi dezinvolt.

Toma Nicolau despre Marti, dupa Craciun

mai vin si alte pareri.

Tiff 2010 ce (nu)mi-a placut

A fost un an cu multe filme romanesti bune care ne-au facut sa spunem: “heeey, chiar avem o industrie de cinema”

Mi-a placut spiritul de gasca dintre cei tineri

Corneliu Porumboiu mentionat in filmul lui Radu Muntean,
Razvan Radulescu & Tudor Lucaciu – echipa in 2 filme cu regizori diferiti ( Felicia, inainte de toate si Marti dupa Craciun)
admiratia sincera a lui Radu Aldea (imagine la Buna ce faci) pentru toata partea tehnica de la Marti, dupa Craciun;
cuplul tata fiu dl Victor Rebengiuc si Mimi Branescu din doua filme diferite – Marti dupa Craciun si Medalia de onoare;
Clara Voda minunata in doua filme – Aurora si Eu cind vreau sa fluier, fluier
sotia lui Mimi Branescu in viata reala, Mirela Oprisor, care e si sotia din film a personajului lui Mimi din Marti dupa Craciun. (un rol exceptional face doamna Oprisor)
amanta din Marti dupa Craciun, Maria Popistasu, care e mama fetitei nenascute inca a lui Alex Baciu (scenarist la acelasi fiim)

mi-a placut ca a cistigat Ozana Oancea premiul de interpretare si cel de debut. e o femeie foarte foarte misto, are un caracter minunat si a jucat in Felicia foarte foarte frumu.

mi-a mai placut ca avem de unde sa alegem filme romanesti de vizionat

ca avem productii de toate genurile – de la documentare despre Ceausescu sau Revolutie (chiar daca, aparent, sunt despre masini sau afaceri post decembriste), trecind prin filme metafizice greu de digerat pentru cei care nu apartin cercului select de rafinati estetzi (Aurora) sau filme care reincadreaza fapte in istorie – Portretul luptatorului la tinerete, Manusile rosii, ajungind pina la filme despre viata – drame sau comedii – Felicia inainte de toate, Marti dupa Craciun, Buna ce faci, Medalia de onoare.

Cu aceste 4 ultime filme mentionate as merge pina la capatul pamintului. Nu au cum sa nu va placa. Spun povesti adevarate, va recunoasteti in ele; sunt jucate incredibil de bine si arata tehnic impecabil.

Acum am o singura problema: ce naiba aleg la anul la premiile Gopo cind tre sa votez dintre ele? Ca-mi plac toate.

*
sigur ca privit la scara macro, noi ne bucuram acum pentru putin, dar e un minunat semn de viata cinematografica adevarata si-n Romania. De industrie pe bune; case de productie care au mai multe filme premiate, producatori care isi ingrijesc regizorii ca pe familie.

*

momentul meu, extrem de personal si de subiectiv, dintre toate filmele vazute e o secventa cu Dl Rebengiuc in Medalia de Onoare.

Sta in autobuz, e trist ca trebuie sa predea medalia pe care statul i-a dat-o – din greseala – la comemorarea celui de-al doilea razboi mondial, are fata cazuta nu doar de virsta ci si de dezamagire. Si priveste in gol. Iar pe fundal se aude muzica lui Phillip Glass.

Nu e nicio vorba in secventa aia. Arata impecabil si poate sa stea oricind alaturi de oricare alt film mare. Nu s-ar prinde nimeni ca e din Romania.

*
ce nu mi-a placut?

Falia din ce in ce mai adinca intre regizorii “in virsta” si “cei tineri”. Banuiesc ca “maturii” cinematografiei noastre nu inteleg de ce nu au succes la fel ca tinerii. Imi pare ingrozitor de rau pentru domnul Sergiu Nicolaescu, cred ca traieste o drama teribila de care nici macar nu e constient.

Si-mi pare rau si pentru alti regizori “maturi”, dinsii muncesc poate cu si mai mult efort decit in anii de dinainte, dar nu mai au mijloacele emotionale si tehnice de a tine pasul cu nebunii tineri.

Si nu mi-a mai placut ca protagonistii spotului festivalului – cei doi Florin Piersic – n-au fost la Cluj pe toata durata festivalului. Jr-ul a venit in ultimele 2 zile, dar – asa de dragul magiei care e filmul – ar fi fost frumos sa-i vedem in fiecare seara, pe amindoi la proiectiile importante in timp ce pe ecran Seniorul ar fi strigat “sunt tatal tau!”

*
La Tiff 2010, Ursus a fost promotorul filmelor romanesti.

1100

tiff2010 – Marti, dupa Craciun

Marti, dupa Craciun e o bucurie de film. curat, fin, rafinat. mi-nu-nat.

cu o actrita care te lasa fara suflare, Mirela Oprisor, si un barbat adulterin (Mimi Branescu) interpretat cu nuante atit de fine, incit il compatimesti pentru necazul in care se afla: trebuie sa aleaga intre nevasta si amanta.
(btw, si in “real life”, Mirela si Mimi sunt casatoriti si au o fetita)

in seara asta am decis ca imi fac tricou cu Mimi Branescu, asta pentru ca vin si dupa experienta Festivalul de teatru de la sibiu unde am vazut o piesa scrisa de el (acasa la tata).

dupa Boogie si Marti, dupa Craciun, sper ca Radu Muntean sa mai faca un film despre cuplu – poate dintr-o perspectiva feminina – ca sa avem o trilogie romaneasca demna de studiat la scoli.

*
altfel, dupa o zi in care i-am vazut de doua ori pe scena pe Razvan Radulescu si Tudor Lucaciu – la premierele de la Felicia, inainte de toate si Marti, dupa Craciun, dar si dupa fina trimitere la un film al lui Corneliu Porumboiu in “Marti, dupa Craciun”, am plecat acasa cu gindul ca e o gasca simpatica generatia asta de cineasti romani.

generatie cu care, norocul meu, am aceeasi virsta, asa ca le-am vazut tuturor munca inca de la filmele din facultate. (azi mi-am amintit de filmul lui Lucaciu cu alergarea prin lanul de griu, o secventa f lunga trasa cu camera din mina care – la vremea aia -m-a facut sa ma gindesc “cum naiba nu oboseste omu’ asta cu camera alergind atit” :) )

*
si-am mai avut sentimentul – dupa Aurora, Buna, cine esti?, Kapitalism, Dacia, o poveste…, Portretul luptatorului… si cele doua filme mentionate mai sus – ca incepem sa ne comportam ca o industrie adevarata de film: avem pelicule pentru toate categoriile de public. Pelicule lucrate foarte bine.

*
mai vad si miine alte filme romanesti.

la tiff 2010, Ursus este sustinatorul filmului romanesc

1529
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!