Tag : nonfiction

shutterstock_casetaDoru Iftime: Story of My Life – Dusmanul (part 3)

Doru Iftime: Story of My Life – Dusmanul (part 3)

text de Doru Iftime

Aici puteti citi primul episod din poveste, aici pe al doilea.

În zorii zilei de 1 ianuarie 1990, unchiul descindea la Arad. Gara era la fel de pustie ca și trenul în care unchiul se congelase în ultimele 12 ore, aducându-l mai aproape de casetofonul mult dorit. De-a lungul timpului, unchiul avusese o relație ambiguă cu trenurile. Absolvent al Facultății de Transporturi, cu specializarea căi ferate, le făcuse arabilor capul calendar cu locomotivele românești și cu vagoanele care se fabricau, culmea, chiar la Arad. Criza petrolului din 1973 l-a surprins în Libia, unde trebuia să perfecteze un contract de export de vagoane și utilaje agricole și, preț de cîteva săptămîni, nu s-a putut întoarce acasă. Douăzeci de ani mai tîrziu mi-a spus întîmplător, într-o discuție fără legătură cu trecutul său, că atunci a vrut să se sinucidă aruncîndu-se de pe hotelul în care era mai mult sau mai puțin captiv. Depresia l-a lovit din nou pe unchiul după Revoluție, dar pentru un motiv mai degrabă pueril: a rămas fără garaj. Proprietarul și-a revendicat casa și garajul și le-a obținut destul de repede, iar unchiul s-a trezit că trebuie să-și țină mașina în parcarea din fața blocului.

Ar fi fost mai puțin grav dacă el și mătușa și-ar fi pierdut casa. Eram student în anii aceia și îi vizitam destul de des – mătușa avea întotdeauna o supă caldă și proaspătă, unchiul un subiect de conversație sau o teorie nouă, plus casetofonul la care trăgeam muzică aproape în fiecare săptămînă. Însă după ce a rămas fără garaj, unchiul devenise de nerecunoscut: stătea cu capul pe biroul transformat în masă de lucru (își descoperise, la pensie, pasiunea pentru ceasuri și, după cîțiva ani de antrenament, ajunsese să repare aproape orice ceas mecanic). Stătea așa ore întregi. Eu îmi mîncam supa în bucătărie, iar mătușa îmi mai povestea ce mai făcuse unchiul: „De dimineață stă așa. N-a mîncat, n-a băut cafea, nu s-a schimbat de pijama. Stă cu capul pe birou.”

Unchiul se pensionase cu cîțiva ani înainte de Revoluție și în noul context își găsea destul de greu rostul. Și pînă atunci se implicase cu devotament în diverse chestiuni minore și suferea ca un cîine cînd, dintr-un motiv sau altul, nu-i ieșeau aranjamentele – lucruri de obicei nevinovate, dar care pentru cel sau cei pe care voia să-i ajute erau importante. Nu l-am văzut foarte des pe unchiul în anii de după pensionare, dar după Revoluție, cînd am venit în București la facultate, l-am găsit mult schimbat. Bărbatul jovial din copilăria mea dispăruse lăsînd loc unui bătrîn ursuz și irascibil pe care îl deranjau… trenurile.

Unchiul și mătușa locuiau de cînd îi știu lîngă Gara Basarab, dar supărarea pe trenuri era recentă. De fapt, pe unchiul îl deranja că trenurile fluierau cînd intrau și ieșeau din gară: un tren care intra în Gara de Nord trăgea sirena cam în dreptul gării Basarab; pe de altă parte, locomotiva unui tren de 5-6 vagoane aflat pe punct de plecare ajungea tot în dreptul gării Basarab. Așa că, la plecare sau sosire, zi și noapte, trenurile fluierau în dreptul ferestrei unchiului. Am dormit la ei de nenumărate ori și pot spune că mai degrabă mă deranjau tramvaiele la 5 dimineața decît trenurile. Dar unchiul făcuse o fixație cu locomotivele cu care lucrase o viață.

A făcut vreo cîteva memorii către CFR și către Ministerul Transporturilor, solicitînd ca trenurile să sune fie înainte de intrarea în București, fie să nu mai sune deloc, așa cum automobilele nu au voie să claxoneze în zonele rezidențiale. Nu știu dacă a primit vreun răspuns, probabil că nu și cred că asta îl deranja cel mai tare. Să fie ignorat.
*
Cel de la care trebuia să cumpere casetofonul nu locuia chiar în Arad, ci într-o localitate din apropiere. Ca orice bărbat aflat în fruntea unei expediții, fie ea și solitară, unchiul a ezitat să ceară îndrumare de la unica sursă de informații – impiegatul care moțăia în sala de așteptare, cu chipiul pe genunchi și fluierul între dinți. Omul sforăia pe inspirație și fluiera la propriu pe expirație, intimidîndu-l pe unchiul care, după ce s-a mai perpelit vreun ceas în frigul din sală, și-a luat inima în dinții clănțăninzi spunîndu-și că ora 8.00 nu e totuși prea matinală pentru a trezi un ceferist adormit în post într-o gară de la marginea țării.

Impiegatul buimac nu i-a fost de mare ajutor unchiului. Nu merge nimic spre Lipova, i-a zis privindu-l tulbure, apoi a adormit la loc, reluîndu-și fluieratul solemn. Unchiul nu s-a dat bătut, a ieșit din gară și s-a oprit descumpănit în parcarea goală, străjuită de cîteva blocuri care păreau nelocuite, atît erau de încremenite. Singurul prezent la datorie era vîntul, care mîna fulgii obligîndu-i să se vălătucească pe caldarîm sub forma unor enorme fuioare de vată de zahăr.

Tocmai cînd unchiul era pe cale să eșueze pe culmile disperării, din norul de zăpadă se întrupează un cal și în urma lui o căruță cu un tînăr zdravăn pe capră. Purta o flanelă din acelea care se lucrează de mînă în casă, n-avea căciulă și nici mănuși în mîinile de culoarea vișinelor coapte. Unchiul a ridicat mîna ca la taxi și destoinicul tînăr a tras de hățuri oprind calul și căruța într-un nor imaculat de omăt (am avut întodeauna impresia, din poveștile unchiului, că omul a oprit căruța cu un drift, dar așa ceva nu se poate, e doar imaginația mea infestată de virusul automobilului…)

„Vă duc eu, că tot n-am altă cursă la ora asta. Hopa sus!”, i-a spus unchiului tînărul mucalit după ce acesta l-a întrebat cum ajunge la Lipova. Unchiul a privit descumpănit căruța, mai decapotabilă decît orice mașină sport la care visase vreodată, s-a mai uitat odată la vata de zahăr pe care vîntul o distribuia gratuit în spatele gării și s-a suit cu un icnet pe capră.

Tînărul a scos pledul pe care stătea, i l-a dat unchiului și i-a zis să și-l pună pe picioare. „Țineți-vă bine!”, a mai zis căruțașul după care a scos un șuierat care l-a făcut pe bietul cal să execute un burnout, adică să patineze pe loc pînă a prins asfaltul ferm sub copite și a zbughit-o trăgînd după el căruța de parcă ar fi fost o coală de hîrtie.

*
Casetofonul a devenit cea mai prețioasă posesiune a unchiului. Însă nu știu dacă, după ce l-a cumpărat, l-a folosit vreodată. Trecuseră de mult vremurile cînd îi aproviziona pe ai mei cu muzică – de la el am auzit prima dată Kenny Rogers, ABBA, Boney M, dar și muzică de petrecere – Tiberiu Ceia, Romica Puceanu și alții asemenea. Mai mult îl foloseam eu, ca să înregistrez muzică de la colegii de facultate sau de cămin. Însă accesul la casetofon nu era tocmai facil. Trebuia să-l sun pe unchiul înainte și să mă programez pentru o sesiune de înregistrări. Era normal și politicos să sun, aș fi făcut-o oricum, dar unchiul îmi mai livrase un motiv pentru această procedură: zicea că nu ține casetofonul acasă de frica hoților; că îl duce la un prieten care are vilă cu sistem de alarmă și că, dacă vreau să înregistrez, trebuie să meargă întîi la respectivul prieten și să-mi aducă aparatul.

Chiar dacă am crezut la început povestea asta, numărul sesiunilor de înregistrări nu s-a diminuat, cum poate spera unchiul. Mi-am dat seama mai apoi că de fapt, impunînd această etapă intermediară în accesul meu la casetofon, spera să mă descurajeze, să-mi dea de înțeles că îl pun să facă un efort ca să aducă scula, apoi s-o ducă înapoi și așa mai departe. Îi înțelegeam atitudinea și atunci, și azi, cu atît mai mult: orice bărbat are jucăriile lui favorite, care sunt doar ale lui și la care ar vrea să nu umble nimeni. Dar pasiunea mea pentru muzică nu mai avea de-a face cu bunul-simț din liceu, cînd îi furam mamei bani din portofel ca să-mi cumpăr casete și să le duc la înregistrat; așa că, o dată pe săptămînă mă înființam la unchiul cu teancul de casete.

În cîteva rînduri i-am propus să mi-l vîndă. Agonisisem ceva bani vînzînd sucuri în cămin, îmi mai dăduseră și ai mei cîte ceva – una peste alta, se adunaseră vreo 500 de dolari. I-am pus banii pe masă într-o seară. M-a privit stînjenit. Nu-l interesau banii. Nu voia nici să mă supere sau să mă jignească, dar nici nu putea renunța la casetofon. Și-l dorise prea mult și izbutise să-l obțină într-o perioadă în care părea că înregistrează pierderi și eșecuri pe toată linia. Simțea că suntem la fel, că îi semăn din perspectiva patimii pentru scule, și totuși m-a întrebat de ce vreau să dau bani pe casetofon, cînd aveam acces la el oricînd. Nu era ironic, dar compromisul acela era tot ce putea să-mi ofere: accesul pe după cireș, prin curtea vecinului, la prețiosul casetofon. Nu putea renunța la el, dar nici pe mine nu-l lăsa inima să mă refuze.
*
Casetofonul a ajuns la mine cîțiva ani mai tîrziu, după moartea unchiului. Mi l-a dat mătușa, martor tăcut al interminabilelor sesiuni de înregistrări și al nenumăratelor mele negocieri cu unchiul. Însă timpul nu stă în loc, tehnologia nici atît, astfel că, din postura de proprietar, am folosit la rîndu-mi casetofonul destul de puțin – apăruseră între timp CD-urile, calitatea sunetului era mult superioară casetelor din care aparatul meu și al unchiului scotea tot ce se putea.

Probabil că așa ajung anumite obiecte să fie neprețuite și, cînd cineva îți cere să renunți la ele, parcă ți-ar smulge o unghie sau ți-ar tăia un picior. Casetofonul unchiului stă sub biroul meu, în husa pe care i-a cusut-o mătușa acum mai bine de 20 de ani. Din cînd în cînd îl scot să-l mai șterg de praf. Nu știu dacă mai funcționează, nu l-am mai pornit din 1995.

Dacă i-aș pune o casetă, probabil mi-ar spune o poveste despre tenacitate, despre cum să-ți urmezi visul, despre puterea de a nu renunța. Dacă aș asculta mai bine, poate că aș auzi și șuierul crivățului în Arad, în acel început de an 1990, și l-aș vedea pe unchiul urcînd în trenul care-l duce acasă. E singur într-un compartiment înghețat de clasa a doua. Aburul care ar trebui să încălzească vagoanele le înconjoară pe dinafară, astfel că pe geam nu se vede nimic. Și n-ar fi nimic de văzut, doar o gară pustie în care vîntul distribuie gratuit vată de zahăr. Unchiul se așază pe banchetă. Își trage căciula pe urechi, își înfundă mîinile în buzunarele paltonului și pentru o clipă chipul i se întunecă la gîndul interminabilei și înfriguratei călătorii. Apoi dă cu ochii de casetofonul pe care l-a pus sus, în plasa de bagaje: își lasă capul pe spate ca să-l poată privi mai bine, trage aer cu nesaț în piept și zîmbește.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1026
scanteiaDE CITIT NEAPARAT: Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu

DE CITIT NEAPARAT: Scinteia – povestea unei mame care a crescut un geniu

pentru fiecare dintre noi a fost CINEVA; un parinte, un profesor, un prieten care a VAZUT lucrurile care ne-au adus fericirea cind le-am facut. asa am invatat sa dansam, cintam, desenam, am invatat geografie, chimie sau matematici.

sunt lucrurile care – pentru ca ne-au adus un fel de rasplata – ne-au ajutat sa ne integram in grupuri. la scoala, la munca, in viata.

e cheia cu care faci orice copil (si implicit orice om) sa functioneze: il lasi sa performeze in ceea ce-i aduce bucurie si negociezi cu el ca, pentru a avea timp pentru bucuriile lui, e nevoie sa faca si lucrurile mai putin placute.

nu am realizat lucrul asta pina azi noapte (desi mi s-a intimplat si mie, si prietenilor mei, si chiar il folosesc uneori in grupurile de oameni cu care lucrez)

*
am citit azi noapte o carte minunata, un non fiction, povestea lui Kristine Barnett – mama unui pusti pe nume Jakob, autist, caruia profesorii nu i-au dat nicio sansa in viata si care la 12 ani a rezolvat o problema de matematica pentru care cercetatorii munceau de zeci de ani.

*

Cartea se numeste Scinteia pentru ca mama lui Jake si-a scos fiul din lumea in care se inchisese gasind scinteia care sa aprinda focul atentiei lui. intregul ei “tratament” s-a bazat pe a urmari ce-i place cel mai mult copilului, ce-l tine cu adevarat concentrat si a negociat cu el explicindu-i ca trebuie sa faca si activitatile sociale, ca sa se integreze, dar ca daca le face repede va avea mai mult timp pentru placerile lui.

la 1 an si jumatate, Jake a intrat in regresie autista, dupa tratamente complicate la 3 ani era pierdut de tot. la 4 ani a inceput sa vorbeasca din nou chiar daca nu a conversat, ci doar a numit obiecte sau lucruri, doar pentru ca mama l-a dus la Observatorul astronomic, lui placindu-i foarte mult planetele si lumina/umbrele.
la 10 ani asista la cursuri de astrofizica la universitate (unde punea intrebari la care profesorii nu stiau sa raspunda) pentru ca asta era bucuria lui, iar – la schimb – statea cuminte in banca in scoala primara.
la 12 ani l-au acceptat la colegiu si a primit o slujba platita de cercetator in matematica.

*
mama lui a realizat inca de pe cind copilul avea 4 ani si lega obiectele din casa cu sfori in linii care formau obiecte / harti spectaculoase ca fiul ei e un cercetator.

Are o curiozitate atotcuprinzatoare sa stie cum functioneaza lumea. In timp ce tu si cu mine acceptam de la sine ca sunt lucruri pe care nu le vom intelege niciodata, Jake nu a putut niciodata de bunavoie sa accepte asa ceva, iar cind nu gaseste explicatia, innebuneste.

pe parcus mama lui Jake a descoperit ca are o dorinta foarte mare de a-i ajuta pe ceilalti sa invete matematica sau stiintele naturii si ca “are un talent unic sa creeze comunitati de oameni care se sprijina intre ei. Nimeni nu stie mai bine decit el ca singur nu te poti descurca” si le preda copiilor de la colegiu cind avea 11 ani.

Copiii pe care-i indruma fac de obicei o gluma despre virsta lui si apoi trec la amanuntele pe care nu le-au inteles .Acel talent pentru predare pe care l-am observat prima data in camera noastra de zi a inflorit, lucru pe care-l poti vedea de fiecare data cind ajuta pe cineva sa desluseasca un nou concept si lumina intelegerii se iveste. (…) Cind una dintre studentele de la laborator de care s-a ocupat cel mai mult (un caz aproape disperat, dupa propriile ei marturisiri) a trecut al doilea examen de metode de calcul, ea si Jake au plins de usurare.

si vorbim de un baietel de 11 ani care nu stia sa se lege la sireturi si nici nu va sti vreodata, dar mama lui a inteles asta si, asa cum l-a retras de la scoala pentru ca se plictisea si se retragea in sine, tot asa a inceput sa-i cumpere incaltaminte care nu avea sireturi. un baietel care nu intelegea de ce trebuie sa mearga la o pijama party cind pijamaua e pentru somn, nu pentru petrecere, prin urmare refuza violent sa faca asa ceva. un baietel care nu avea reper de umor pentru ca glumele lui erau la un alt nivel, asa ca a inceput sa rida doar cind profesorii universitari faceau analogii ironice pe diverse cercetari. un copil care traieste in lumea lui, dupa regulile lui.

desi are datele necesare pentru a fi un om bun de afaceri, Jake pare sa fi mostenit din familie lipsa de interes pentru bani ca factor de motivatie. Nu-l intereseaza deloc, de pilda, cind primeste telefoane de la oamenii din Silicon Valley. Se simte mai degraba dator sa explice oamenilor cum functioneaza lumea. In fond, Jake vrea sa-i ajute pe oameni sa gaseasca solutiile unor probleme practice, din viata de zi cu zi.

*
mi-ar placea foarte foarte tare sa cititi cartea asta. daca aveti un copil autist in familie o sa va dea o cheie despre lumea lui; daca sunteti parinti o sa va dea o noua directie despre cum ar trebui sa va preocupe educatia copiilor vostri; daca sunteti manageri o sa va invete subtil cum sa va motivati angajatii; daca aveti prieteni (si sigur aveti) o sa va arate cum sa-i ajutati cind le e greu.

Am scris aceasta carte deoarece sunt de parere ca povestea lui Jake e reprezentativa pentru toti copiii…. Desi darurile lui sunt unice, povestea lui pune in evidenta posibilitatea pe care o avem cu totii de a realiza ce este extraodinar in noi insine si poate chiar de a demonstra ca “geniul” se poate sa nu fie o insusire chiar atit de rara. Nu vreau sa spun ca fiecare copil autist – sau fiecare copil normal – este un geniu. Dar daca aprinzi scinteia innascuta a unui copil, iti va arata intotdeauna drumul spre inaltimi mai mari decit ti-ai putut imagina vreodata.

Kristine Barnett

puteti cumpara cartea de pe site-ul Editurii Publica, de aici

multumesc frumos Angela Naghi (Editura Publica) pentru ca te-ai gindit sa-mi trimiti in avansul aparitiei pe piata aceasta carte, stiind ca o sa ma bucure. si felicitari inca o data pentru colectia Narator (nonfiction) care e o mare mare bucurie pentru cititori.

P.S. si daca va imaginati ca asta e totul din carte, va foarte inselati; povestea lui Kristine e si ea uimitoare; face un atac cerebral, declanseaza o boala autoimuna si mai are inca 2 baieti.
P.P.S. de cind am terminat cartea nu fac altceva decit sa le spun tuturor prietenilor mei ca de saptamina viitoare au ceva de citit, pentru ca le trimit o carte. acum imi fac lista sa stiu cite am de cumparat de facut cadou. ceea ce va doresc si voua.

4362
books3Single-uri — pt carti

Single-uri — pt carti

cind spunem single-uri ne gindim la muzici, doar ca dinamica pietei si a vietii consumatorilor a adus ideea de single-uri si la carti.

Single-ul, asa cum il vede amazon in materie de publishing, e un story care are intre 5000 si 30.000 de cuvinte. e mai mare decit un articol de revista dar mai mic decit un roman. poate sa fie eseu, nonfiction, reportaj jurnalistic etc.
de la inceputul anului au vindut peste 100 de asemenea single-uri , pentru kindle…

Concurentul lor sunt baietii de la Atavist care publica numai nonfiction de forma scurta in format digital. fiecare carte lansindu-se cu audio book, spoturi video, layere cu alte informatii legate de carte etc

foarte curind si in romania citeva initiative de acest gen, legate de carti:)

1677

carti, sifilis, realitate

am uitat sa-mi schimb titlul de la textul din JN. cind il pusesem ( e cel de mai sus) vroiam sa scriu despre o plaga dubioasa, un fel de sifilis autosuficient pe care-l are literatura noastra.

m-am calmat pe parcurs ce scriam si-am zis ca nu se face sa fiu atit de patimasa.

acum aflu ca si costi rogozanu scrie in aceeasi directie pe blogul lui. n-am vorbit inainte. nu i-am spus parerea mea. a venit in redactie, a cerut revista si-a plecat la el la birou.

*
despre cartea Lizoanca la 11 ani si cum e promovata ea, costi zice

exista ipocrizia felului in care e vanduta cartea. Vasăzică, criticăm media ca a exploatat fetita si punem mare pe coperta anuntul ca e despre fetita abuzata, adica exploatam tot tabloidal. Stiu, citesc prea dur o intentie, dar nu fac decit sa repet perspectiva rudimentara a autorului. Asteptam  o carte curajoasa, surprinzatoare, si n+am gasit decit o poveste a unui abuz cu tuşe şi mai groase. Acele tuse groase sunt de neinteles pentru mine, mai ales ca am citit si povestea fetitei reale… Cum faci să scrii fără să simţi în acelaşi timp că nu exploatezi neruşinat povestea reală? Mai ales că autoarea a ţinut cu tot dinadinsul să-şi lege ficţiunea de acea ştire reală. Nu cred că a ieşi o producţie mai brează decît un reportaj senzaţionailst de televiziune.

Am citit in Tabu un reportaj despre fetita abuzata, Corina pe numele ei, aflata acum intr+un centru pentru protectia copilului. Textul este echilibrat si contine fapte, marturii, atitea cit s-au putut scoate. In orice caz, e o apropiere cinstita de teribila poveste a fetitei, si a venit ca o gura de aer dupa explozia nefericit fictionala a Doinei Rusti.

restul aici

*
supararea mea, exprimata cit de diplomatic am putut in JN de azi

povestea din tabu se numeste Ingerii din jurul ei si o gasiti aici

909
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!