In ceata (In the Fog) filmul ucrainianului Serghei Loznitsa a fost una dintre revelatiile de anul trecut de la Cannes. Este povestea unui barbat care in timpul celui de-al doilea razboi mondial se afla fata in fata cu multe dintre laturile tradarii.
La realizarea acestui film au participat si actorul Vlad Ivanov (unul dintre personajele cheie ale povestii) si directorul de imagine Oleg Mutu.
Serghei Loznitsa a fost in Bucuresti in acest week end si-am avut marea bucurie sa-l intilnesc intr-o atmosfera cocheta la Hotel Epoque (cred ca i-a placut mult sa locuiasca acolo pentru ca arata ca un colt de rai in mijlocul Bucurestiului) si sa vorbim despre alegerile lui in viata, dar si in filme.
Serghei Loznitsa: Intotdeauna fac alegeri emotionale. Cind citesc o carte simt imediat daca vreau sa o transform intr-un scenariu. Habar n-am de ce. De multe ori nu stim de ce alegem ceva. Tu stii totul despre tine?
Nu, desigur.
Nici eu despre mine. Pot insa sa inteleg ca m-am simtit cumva apropiat de personajul principal din In the fog. Aceasta poveste descrie intr-un mod exemplar existenta umana de-a lungul vietii: relatiile cu ceilalti si posibilitatea de a supravietui ca om.
Pentru mine e o poveste despre ceea ce sunt oamenii – sau descoperim ca sunt – in situatii extreme care implica supravietuirea.
In situatii extreme intelegem cum e omul construit…In viata, cind nimic nu se intimpla, e posibil sa mai vedem ceva din ce e omul, dar nu intotdeauna.
Va simtiti apropiat de acest personaj?
Da, il inteleg.
Il placeti?
Nu e o situatie de imi place sau nu. Stiu ca e imaginatia mea acolo, e un personaj pe care eu l-am creat. Dar am cunoscut oameni ca el. Omul este un animal foarte complex; e greu sa-l sintetizezi in citeva cuvinte. Problema pe care o avem acum este ca trebuie sa spunem in scurt despre un obiect complex pentru ca oamenii nu au rabdare sa citeasca un text lung. Tu vrei sa stii de ce e personajul acesta asa cum e, iar eu nu vreau sa spun mai multe pentru ca am pierde “obiectul”. (ride) Pot insa sa spun: mergeti sa vedeti filmul.
Am vazut filmul anul trecut si inca imi mai aduc aminte lunga conversatie de pe drumul catre casa in care dezbateam daca acest personaj ar putea fi real.
In zilele noastre?
Da
(ride). Depinde de loc. Eu cred ca mai poti gasi genul acesta de oameni chiar daca conditiile in care traim astazi nu le ofera prea multe oportunitati. E la fel ca si cu personajele lui Faulkner. E un fel de exceptie si asta e pacat. Un mare pacat pentru ca toti suntem angrenati in acest amalgam tehnologic care merge in viteza.
Cum i-ati intilnit pe Oleg Mutu si Vlad Ivanov?
Am vazut filmul lui Mungiu (4 luni, trei saptamini si doua zile), mi-au placut si dupa asta ne-am intilnit.
Si i-ati sunat?
(speriat) O, nu. Nu sunt genul care sa sune. Le-am scris cite o scrisoare.
Scrisoare pe hirtie sau mail?
Mail. Am fost surprins ca mi-au raspuns “trimite scenariul”, l-am trimis, le-a placut si asa am facut cu ei My Joy. Apoi le-am aratat scenariul si de la In the fog si am lucrat din nou impreuna. Imi place sa lucrez cu oamenii cu care am avut deja o experienta. Cind vezi un film bun stii sigur ca in spate e o echipa buna pentru ca cinematografia e un proces tehnologic foarte foarte dificil. Cind vrei sa faci cinema in felul in care crezi tu ca se face cinema-ul trebuie sa gasesti oamenii cu care sa lucrezi. Am aceeasi sefa a departamentului make-up, aceeasi costumiera. Au un simt bun a aceea ce au de facut: una e din Polonia, cealalta din Ucraina. Sunt multe detalii de care trebuie sa tii cont cind faci o echipa. Cabina de make-up e ultimul loc cu care actorul intra in contact cu echipa inainte de filmare: e importanta starea cu care iese de acolo, energia pe care o are.
Si in ce limba vorbiti pe platou?
Rusa, engleza, franceza, poloneza. Depinde. (ride) Dar cel mai adesea ne intelegem printre cuvinte.
Veniti din partea tehnica, a stiintei, pentru ca ati studiat matematica si-ati ajuns la regie. De ce ati facut switch-ul?
Nu e o schimbare asa abrupta cum pare din afara. N-a fost o saritura pentru mine. Inainte de a decide ca vreau sa fac ceva diferit, aveam interes in aceasta directie – citeam carti, vedeam multe filme, eram plin de toate astea si simteam ca ar trebui sa creez ceva, doar ca nu stiam ce. Cind am terminat facultatea de matematica am decis ca mai vreau sa fac si alta facultate in alta directie, mai voiam sa fiu student. Era momentul in care cazuse imperiul sovietic, erau multe sperante ca lucrurile vor merge intr-o alta directie si, pentru ca sistemul fusese distrus, era o posibilitate ca, si chiar daca nu erai din zona cinematografica, sa poti sa faci ceva si in conditiile in care nu erai de acord cu ideile regimului.
Dar va placea matematica in copilarie? De ce ati ajuns sa faceti matematica?
Pentru ca parintii mei erau matematicieni si mi-a fost usor sa invat. Era ceva ce vedeam in familie si i-am urmat.
Dar stii cum e: intelegi lucruri dupa ce s-au intimplat. Pot sa spun acum – desi pe vremea aceea nu vedeam asta (ride) – ca matematica e o foarte buna educatie pe care poti sa o translatezi apoi in viata, in felul in care analizezi. E un proces in doua directii: iti structureaza mintea, dar inveti si sa structurezi lumea din jurul tau.
Am studiat matematica, la universitate.
(ride) Haide, stii ca totul e structura. Muzica are structura, literatura are structura. Poezia are structura. Si filmul are o structura: ritm , conexiune, fiecare “cut” da un ritm. E constructie. ca la poduri.
Matematica va ajuta mult in ceea ce faceti.
(in rusa): Dadada (ride)
Cu acest background stiintific, banuiesc ca aveti o buna intelegere a ceea a adus internetul in rutina zilnica a oamenilor. In ce fel credeti ca internetul va schimba modul in care e facut filmul?
Ooo, internetul ii face pe oameni nervosi. Una dintre probleme – nu cu toti, dar cu majoritatea – e ca oamenii cer tot timpul ceva nou: citesc primele rinduri si dupa aia nu mai e interesant pentru ei. mintea lor spune “ da-mi o alta informatie noua”. Si e foarte dificil – daca nu e vorba de poezie – sa descrii lumea in doar citeva cuvinte. Ceea ce traiesc ei pot sa o numesc “boala” si e cumva raspindita printre cei care folosesc lucruri precum facebook sau alte asemenea in care doar te uiti la ce s-a intimplat si cu cine, apoi treci mai departe. In timpul asta pierzi viata care e, de fapt, in detalii.
Dar credeti ca o sa schimbe felul in care vor fi facute filmele?
Pentru mine, nu. Pentru ca fac filme nu pentru ca vreau sa obtin discutii publice despre ele; le fac pentru ca vreau sa pun in fata spectatorilor niste stari, iar ce simt si inteleg ei din film nu mai e treaba mea.
Ce cititi? Fictiune sau nonfictiune?
Fictiune? Ce inseamna fictiune (ride)
Beletristica…
Dostoievski e fictiune? (ride) Cum putem separa ce e fictiune si ce nu? Vezi asta e lumea de astazi, incercam sa facem lucrurile sa para simple.
Bine, sa definesc altfel: nonfictiune ar putea insemna istorie, biografii…
Ok. Uite un exemplu. Aici, sus in camera, am o carte pe care aproape am terminat-o. Austerlitz. W.G. Sebald. E un scriitor german care traieste in Marea Britanie. Cartea asta e despre orice – de la istorie pina la prietenie. O recomand, stilul lui o sa-ti aduca aminte de Nabokov, Proust. (nota mea. in Romania cartea a aparut la editura Curtea Veche)
Mai citesc foarte des Scientific America, o revista in care oamenii de stiinta cu premii Nobel scriu intr-o forma simpla despre lucrurile dificile. E interesant pentru ca ei traiesc – nu stiu daca e chiar corect sa spun asa – in viitor. Ei stiu putin mai mult decit stim noi despre propriile persoane.
Cel mai important lucru este mentalitatea. Noi traim cu radacini vechi in situatii noi. Nu recunoastem acest situatii noi, dar oamenii de stiinta le recunosc pentru ca inteleg cum e lumea structurata, cum se construieste. Pentru cei mai multi oameni viata e ca si cum ai face pasi in fata, dar ochii ii tii in spate, iar stilul acesta de viata e debutul tragediilor.
E tragedia personala a fiecaruia: sa nu recunosti unde esti. Asta e cea mai importanta intrebare: “unde sunt”? Urmeaza: “ce fac?” si “sunt sigur persoana care eu cred ca sunt?”. Pentru ca adevarata cunoastere a propriilor noastre fiinte apartine de fapt altora.
Oamenii care se uita la mine, de exemplu, de la distanta, cu detasare, stiu despre mine mai multe decit stiu eu…
Nu e confortabil sa stii asta.
Sigur ca nu e confortabil. Dar e o diferenta intre a sti lucrul asta si a nu-l sti. In general traim situatii care sunt in conflict cu precedentele intimplari traite si problema este ca incercam sa prezervam trecutul, uitind sa traim prezentul, sa urmam directia noii situatii. Cind incepi sa-ti tii trecutul ca la muzeu esti impotriva naturii. Oamenii din muzee sunt in cimitire; e ca si cum ti-ai trai viitorul din cimitir. Viata e intotdeauna neprevazut si trebuie sa inveti sa urmezi miscarea ei. Sa accepti imprevizibilul.
Bucuresti, mai 2013
In ceata – In the fog e in cinematografe din acest week end. Toata saptamina viitoare il puteti vedea la cinematograful Studio.
