Tag : opera

folkenopera(emotionant) Oameni ai strazii din Romania artisti la Opera in Stockholm si in cea mai tare reclama culturala a anului trecut

(emotionant) Oameni ai strazii din Romania artisti la Opera in Stockholm si in cea mai tare reclama culturala a anului trecut

Una dintre cele mai spectaculoase, mai emotionante si mai puternice campanii de promovare pentru un eveniment cultural in anul 2017 este cea a unei opere din Stockholm – Folkoperan.

La inceputul anului trecut aceasta institutie  a pus in scena o lucrare corala cu orchestra intitulata God Disuised, compusa de un muzician suedez la inceputul secolului trecut (in 1940, Lars-Erik Larsson ). Aceasta lucrare corala are versurile inspirate de o colectie de poezii numite “Dragostea in secolul 20″, avand ca tema un mit dintr-o drama de Euripide in care se spune ca zeul Apollo a venit pe pamant pentru un an de zile sa traiasca la fel ca orice muritor de rand si a muncit ca zilier la o ferma.

Pictisitor si complicat, nu? Si cu muzica de cor.

Cum faci ca aceasta montare sa aiba audienta internationala?

Suedezii s-au asezat in zilele noastre si s-au uitat la problemele din jurul lor si s-au gandit ca spectacolul poate fi si despre cum multe grupuri sociale aflate in dificultate sunt ignorate de societate.

Au invitat in spectacol 10 oameni ai strazii care fac figuratie speciala si au facut o campanie cu ei in 10 locatii din Stockholm: au purtat placute in care povesteau despre cum vor juca ei la Opera, iar primii cetateni care ar fi intrat in vorba cu ei urmau sa primeasca cate 2 bilete gratis.

Au stat la metrou, in gara, in fata bacaniilor si in alte locatii super aglomerate din Stockholm. Mii de oameni au trecut si i-au ignorat.

A fost nevoie de 12 ore ca primele bilete la spectacol sa fie daruite.

Filmul oamenilor strazii  care au vrut sa ofere bilete la spectacolul de Opera in care urmau sa joace a fost transformat in spot publicitar. Si a luat foarte foarte multe premii in lumea intreaga.

Il puteti vedea aici.

2428
angela-gheorghiu-photo-01In the mood for Angela Gheorghiu

In the mood for Angela Gheorghiu

Astazi este ziua de nastere a doamnei Angela Gheorghiu.

Doamna Gheorghiu este probabil singura romanca in viata careia i se poate spune DIVA in adevaratul sens al cuvintului si , dincolo de celebritatea sa internationala, de talentul cu mare har de la Dumnezeu (dupa ce o vezi o data cintind pe scena intelegi de ce e la nivelul la care este, pur si simplu te hipnotizeaza), dincolo de tot ce s-a scris despre domnia sa, Angela Gheorghiu este una dintre femeile ireal de frumoase care au relaxarea sa spuna citi ani implinesc cu fiecare aniversare.

Doamna Angela Gheorghiu implineste astazi 50 de ani si 25 de ani de super cariera internationala.

E un moment frumos sa vi-o arat in citeva dintre fotografiile cele mai spectaculoase de de-a lungul anilor, presarind printre fotografii informatii din activitatea domniei sale. (eu nu stiam pina la acest articol ca a cintat cu MIchael Jackson)

angela gheorghiu 1 angela gheorghiu 2

Gheorghiu-a-PortraitGheorghiu Angela_Andre Rau_3993 *** Local Caption *** Gheorghiu Angela_Andre Rau_3993

angela gheorghiu Angela-Gheorghiu-9

 

În 1981 cântă pentru prima data la Ateneul Român, într-un concert. Din 1984, studiază la Conservatorul Ciprian Porumbescu, astăzi Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea profesoarei Mia Barbu.

1984 -1990 – Participă la numeroase concerte, emisiuni TV și înregistrări la București.

1990 – Debutează la Opera din Cluj-Napoca, în rolul principal, Mimi din opera lui Puccini ”La boheme”.

1990 – Câștigă competiția internațională pentru tineri soliști de operă Belvedere Singing Competition

1992 – Debutează la Royal Opera House Covent Garden în rolurile Zerlina din ”Don Giovanni” și Mimi din ”La boheme”

1992 – Debutează la Opera de Stat din Viena, cu Adina din ”L’elisir d’amore”, de Donizetti

1993 – Debutează la Metropolitan Opera cu Mimi din ”La boheme”

1993 – Debutează la Salzburg Festival, cântănd “Spiegarti non poss´io” din opera lui Mozart, ”Idomeneo”

1994 – Cântă alături de Placido Domingo într-o serie de concerte în România, Germania, Republica Cehă, Elveția, Austria, Finlanda, Statele Unite, Peru și Portugalia

1995 – Înregistrează primul album de studio cu DECCA

1996 – Înregistrează prima operă cu EMI, ”La Rondine”, la studiourile Abbey Road din Londra

1999 – Participă la spectacolul “Michael Jackson and Friends” din Munchen, dedicat strângerii de fonduri pentru copiii din Kosovo

Angela Gheorghiu Adriana Lecouvreur 2Angela Gheorghiu Adriana Lecouvreur angela-gheorghiu-3Angela-Gheorghiu-6 Angela-Gheorghiu-7

2000 – Interpretează rolul titular din ”Tosca”, în filmul regizat de Benoit Jacquot. Filmul este urmat de o producție nouă a operei, la Royal Opera House, producție creată special pentru Angela Gheorghiu

2002 – Ia parte la concertul ”Proms at the Palace”, organizat cu prilejul Jubileului Reginei Elisabeta a II-a, (Golden Jubilee Celebration) la Buckingham Palace, în prezența Casei Regale a Marii Britanii

2003 – Participă la cea de-a zecea ediție a Concertului Premiului Nobel, susținut la Oslo, în prezența Casei Regale a Norvegiei

2005 – Cântă la concertul organizat cu prilejul Jubileului Reginei Beatrix a Olandei, la Palatul Regal din Amsterdam

2005 – Cântă în deschiderea stagiunii Operei din Valencia, în prezența Casei Regale

2006 – Susține primul recital la Scala din Milano

2006 – Cântă în deschiderea Festivalului de Film de la Cannes

2007 – Interpretează rolul Violetta din ”Traviata” de Verdi, la Scala din Milano

2007 – Interpretează rolul titular la premiera mondială a operei compozitorului Vladimir Cosma ”Marius et Fanny” la Marsilia

2008 – Participă la spectacolul ”Tribute to Pavarotti” la Petra, în Iordania, concertul fiind înregistrat pe DVD

angela-gheorghiu-4 Angela-Gheorghiu-5  angela-gheorghiu-photo-01 AngelaGheorghiuPhotos2

1995 – 2010 – Câștigă numeroase premii internaționale pentru interpretările sale

2010 – O nouă producție creată special pentru ea marchează centenarul operei lui Cilea, ”Adriana Lecouvreur” – Angela Gheorghiu interpretează rolul titular în premieră, la Royal Opera House Covent Garden

2010 – Primește Ordinul Steaua României în grad de Comandor – cea mai înaltă decoraţie acordată de către Președinția României

2010 – Angela Gheorghiu devine Doctor Honoris Causa al Universității de Artă George Enescu din Iași

2011 – Interpretează în premieră mondială o lucrare vocal simfonică a celebrului compozitor grec Vangelis, la spectacolul de deschidere a Amfiteatrului Katara din Doha, Qatar

2012 – Este invitată să cânte la Balul Operei din Viena

2012 – Regele Mihai I al României îi conferă Medalia “Nihil Sine Deo” din partea Regelui Mihai I al României, pentru promovarea valorilor culturii româneşti în străinătate

2014 –  Angela Gheorghiu primește titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, Romania

2015 – Primește, în octombrie, European Cultural Award la Dresda

**

Am avut onoarea si bucuria sa fac un interviu cu doamna Angela Gheorghiu pe care-l puteti citi aici

2144
ANGELA GHEORGHIU 3STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

STORY: ANGELA GHEORGHIU – DIVA VIITORULUI

Aseara am vazut-o pe Anghela Gheorghiu pentru prima data live, pe scena Operei Romane. Un spectacol in onoarea unui fost coleg de clasa, Mihnea Lamatic, spectacol incarcat de emotia unui simbol aparte “prima reprezentatie pe scena Operei de la momentul studentiei”.

Cind am plecat de la Opera, pluteam. A fost magnetica, nu puteai sa te uiti la nimic altceva de pe scena, iti atragea privirea pur si simplu.

M-am gindit ca in Romania e singura, dar absolut singura, DIVA AUTENTICA.

Si mi-am adus aminte ca in martie 2010 am scris, pentru Tabu, un profil al dinsei. L-am recitit astazi cu mare frica, mai sta in picioare textul asta? Arata o parte din personalitatea sa? Stiu ca atunci cind ma documentam pentru articol, am vazut inregistrarile marilor sale creatii in Opera, dar la fel de bine stiu, de aseara, ca nimic nu e comparabil cu energia uluitoare pe care o degaja pe scena.

E frumos ca si in text si aseara am spus acelasi lucru, desi nu mai stiam ce scrisesem acum 5 ani:)

Iata textul din 2010, fotografiile sunt facute de Cosmin Gogu in 2010.

*

Angela Gheorghiu – Diva viitorului

 

„Bine aţi venit!”

O femeie brunetă, îmbracată într-o rochie roşie cu o palmă deasupra genunchiului asortată la nişte delicioase cizme animal print se îndreaptă spre mine. Pe cap are o căciuliţă neagră, tricotată, cu un ciucure care se mişcă vesel. Mă încrunt.

Mă aflu în livingul uneia dintre cele mai celebre soprane din lume şi mă despart doi metri de o femeie care emană ceva din prospeţimea şi veselia unei adolescente. Cum n-am ochelarii de vedere la mine, aerul său adolescentin mă face să fiu încurcată: „Dacă nu e EA?”

Nu are nimic din rigiditatea pe care o bănuiam la un star de operă. E amuzantă, copilăroasă, delicată şi, mai ales, caldă. I-am auzit vocea. Clară, închizând perfect toate consoanele şi arcuind frumos vocalele. Ar putea fi ea.

„Îmi pare bine să vă cunosc”, vorbeşte din nou.  Îmi strânge mâna, cu fermitate.

La o distanţă decentă pentru miopia mea, chipul ei capătă liniile pe care le ştiam din fotografii. Îi recunosc privirea hotărâtă. Uimirea, însă, continuă să crească.

„Puteţi să mergeţi în dormitorul meu. Vin şi eu imediat şi trecem la treabă”, ochii i se îndreaptă jucauş şi spre Laura Cârnici, colega mea, senior fashion editor, împreună cu care am venit la întâlnire.

Acestea au fost primele 30 de secunde din întâlnirea cu Angela Gheorghiu.

Eram faţă în faţă cu femeia a cărei voce divină i-a făcut pe regi şi pe preşedinţi de state să o ovaţioneze minute în şir. Cu soprana pentru a cărei Traviata, BBC şi-a întrerupt programul obişnuit. Cu artista pentru care regizori ca Franco Zeffirelli sau Richard Eyre sunt gata să zboare în celălalt capăt al lumii pentru a monta împreună un nou spectacol. Şi această femeie ne invita, cu cea mai mare naturaleţe, în dormitorul ei.

Asistenta, Florentina Bucos, ne-a condus către cameră. Cel mai intim colţ din casă urma să devină locul nostru de muncă pentru următoarele ore. Probele de costume pentru şedinţa foto Tabu aveau să se ţină aici.

Eram privilegiate: fanii Angelei, care o aşteaptă şi ore în şir pentru un autograf, ar fi dat orice să fie în acest loc sau să afle măcar o descriere a lui.

Am desfăcut rochiile pe patul mare, lăsându-le să acopere cuvertura de un violet regal. Am înşirat pantofii pe covorul moale. Am zâmbit la vederea colecţiei de filme cu Toma Caragiu de lângă televizor, am admirat patefonul expus cochet pe o coloană de marmură lângăuşade la balcon, m-am amuzat la vederea unor papuci pufoşi cu chip de ursuleţ, aşezaţi la perete, lângă o cutie de chitară decorată cu multe etichete.

Chiar dacă n-ar fi fost comoda din lemn masiv pe care se aflau cutiuţe misterioase şi suveniruri de peste tot din lume, şi chiar dacă n-am fi zărit partiturile cu însemnări de pe scaunul de lângă pat, tot am fi ştiut că suntem în dormitorul unei dive. De la draperiile bej şi până la pernele de pe fotoliile de lângă pat totul transmitea voluptate şi răsfăţ.

„Probăm?” ne-a întrebat simplu când a intrat în dormitor şi a văzut zecile de haine.

Laura a sugerat politicos că le poate proba doar dacă simte că e necesar.

„O, nu, probăm, dacă tot trebuie să alegem”, a aruncat căciuliţa cu ciucure în mijlocul patului. Cu acest gest jucăuş, Angela Gheorghiu era pregătită de prima rochie.

Aşa a început un spectacol uluitor al limbajului nonverbal.

Văzând-o pe Angela Gheorghiu privindu-se în oglindă cu un nou outfit, mi-am dat seama că atunci cind ia o decizie, primul factor care acţioneză e instinctul. Dacă spatele se îndrepta, umerii deveneau fermi, braţele se cambrau abia sesizabil, transmitea înainte de orice cuvânt că e o rochie care i se potriveşte. Apoi, se ridica uşor pe vârfuri ca şi cum ar fi purtat tocuri – imaginându-şi postura completă. În următoarele secunde, intra în acţiune mintea. Chipul Angelei lua expresii diferite – zâmbet, forţă, amuzament – în căutarea unei stări care să se potrivească cu rochia. Abia după aceea, veneau şi cuvintele cu care confirma alegerea ţinutei.

Nu e de mirare postura perfectă. Încă de mică, pe vremea când i se spunea Gina, Angela Gheorghiu a învăţat bunele maniere şi marea clasă. „Mergi mai drept”, „Nu încrucişa atât de mult picioarele”, „Pieptul înainte”, îi spunea aproape zilnic mama ei, croitoreasă în Adjud, supraveghindu-i ţinuta. Astăzi, eleganţa Angelei Gheorghiu e apreciată de designeri celebri ca Oscar de la Renta, care i-a devenit prieten.

–          Arătaţi incredibil, i-am spus în timp ce îmbraca un body negru care-i sublinia foarte puternic talia.

–          Ştiu, acum suntem la partea cu complimentele, a părut să nu se lase convinsă.

–          Nu. Nu era un compliment, era o rampă pentru o întrebare legată de o prejudecată despre femeile care cântă operă.

–          Vă rog, a spus în timp ce ochii căprui mă fixau ca şi cum ar fi putut să treacă prin mine.

–          În lumea dvs, sunteţi o excepţie în materie de siluetă. Ajută kilogramele în plus pentru tehnică, pentru volumul vocii?

I-a apărut un zâmbet în privire, chiar dacă chipul a rămas la fel de serios, preocupat de body-ul pe care şi-l lipea de trup.

– Nu., a cântat scurt silaba.  Dumnezeu pune voce în orice trup vrea El. Nu ai cum să ştii în ce trup ai să o descoperi.

Şi a început să-şi închidă capsele de la body.

*

Vocea Angelei Gheorghiu a fost descoperită de la grădiniţă. La cor cânta cel mai tare dintre toţi şi, după ce a remarcat-o profesorul, a învăţat foarte repede, după ureche, un lied complicat. Până să ajungă la şcoală, îşi găsise un studio de repetiţii: umbra unui copac din curte. Era „supravegheată” de peste gard de un vecin care, într-o zi, i-a spus „Tu trebuie se faci operă, nu operetă.”

Aşa că a ştiut încă de pe atunci ce vrea să fie când o să fie mare. Şi-a rămas consecventă cu dorinţa ei oricât de multe sacrificii a trebuit să facă. A dat la liceul de muzică din Bucuresti, s-a mutat la cămin la 14 ani şi îi era atât de greu încât la început îşi ruga mama să vină să o vadă la fiecare două săptămâni. „Mă ţinea în braţe şi mă lăsa să plâng până mă satur”, îşi aminteşte Angela despre debutul a ceea ce, paradoxal, urmau să fie cei mai frumoşi ani ai săi.

La liceu a întâlnit-o pe profesoara Mia Barbu, care i-a şlefuit personalitatea şi i-a insuflat încredere în sine. „Mi-a dat grija pentru detaliu. M-a învăţat să fiu perfecţionistă. Şi mi-au rămas în minte vorbele ei: ‹‹Nu te risipi. Ai răbdare. Intră întotdeauna peuşacea mare, principală. Oamenii care sunt în jurul tău să fie tot ce poate fi mai bun.››”

Aşa că şi astăzi, când trebuie să facă parte dintr-o echipă pentru un proiect, preferă să fie înconjurată de cei mai buni: de la regizor până la partener, de la membrii orchestrei până la maşinişti. Chiar dacă asta înseamnă de fiecare dată un efort mare pentru sine – să ţină mereu ştacheta sus. Sau poate tocmai de asta.

*

La clubul unde am făcut fotografiile pentru transformarea Tabu, Angela Gheorghiu a venit învăluită într-o blană albă, lungă şi moale. Era diva după care nu aveai cum să nu-ţi întorci privirea. Fiind dimineaţă, nu purta makeup – tocmai urma să intre pe mâinile stiliştilor – şi avea părul, proaspăt spălat, strâns într-o coadă simplă, la spate. Însă felul în care mergea şi energia pe care o degaja aveau o eleganţă supremă.

Câteva clipe mai târziu, eleganţei aveau să i se adauge simţul umorului şi povestitul cu tâlc.

Aşa s-a întâmplat în momentul cel mai tensionat al şedinţei foto. Peruca blonda

Era singurul lucru pe care nu-l testase în dormitorul unde probasem rochii şi ţinute şi, pentru că ştiam că e decisiv instinctul său în luarea unor decizii, aşteptam cu nerăbdare să vedem cum se va simţi purtând-o. Chiar şi Florentina, asistenta sa de mai bine de 8 ani, avea emoţii.

Când membrii echipei fremătau la câţiva metri şi tăcerea devenise apăsătoare, s-a auzit dintr-o dată, un „A – A – A” pe note înalte şi scurte, apoi un râs cristalin. „Trebuia să vă scot din tensiune”, a replicat râzând când a simţit tresărirea tuturor.

Cu peruca blondă, îmbrăcată în auriu, într-un décor suprarealist, a smuls urale din partea tuturor doar cu privirea, gesturile şi energia pe care o transmitea. Şi toate telefoanele s-au transformat în aparate de fotografiat amintiri personale. Era simpatia pe care a câştigat-o prin charismă. O simpatie care trecea cu mult dincolo de muzica ei.

Iar după ultimul cadru fotografiat, vocea Angelei Gheorghiu, inchizând perfect consoanele şi rotunjind vocalele, s-a auzit peste toţi:

–          Să facem şi o fotografie de grup, vă rog mult.

Aşa s-au încheiat cele 10 ore în care muncise cot la cot alături de noi.

*

Ce nu ştiam atunci era că atenţia sa pentru detaliu şi pentru membrii echipelor cu care lucrează e la fel de celebră ca vocea Angelei Gheorghiu. Maşiniştii de la Scala din Milano i-au făcut cadouri când s-a întors, după multă vreme, să monteze un spectacol. Erau bucuroşi că o pot revedea.

Dar secretul Angelei e, de fapt, pregătirea minuţioasă pe care o face înainte de orice proiect în care se implică: filmarea unei emisiuni, o şedinţă foto, un interviu. Şi, mai ales, la repetiţiile pentru spectacole. Vine cu lecţiile învăţate de acasă. Întotdeauna lucrează singură; fără profesor, fără pianist.

Dar munca pe care o face cu ea însăşi e o intimitate pe care o preţuieşte mult. Nici măcar soţul şi partenerul său în foarte multe spectacole, Roberto Alagna, de care s-a separat pentru o vreme, nu a auzit-o vreodată repetând.

„Ma duc în Elveţia, unde am o casă, şi studiez singură. Când accept un rol, încep studiul ca la şcoală, citesc pe note. Îl cânt pe note. După ce-l termin, citesc textul ca pe un roman. Cânt în italiană şi franceză, limbi pe care le vorbesc foarte bine şi înţeleg până la nuanţă ce rostesc. După aceea încep să studiez momentele cele mai dificile, ariile cele mai dificile. Am auzul meu interior care funcţionează perfect şi repet. Repet, repet.

Ţin foarte mult la frazele lungi, încerc pe cât posibil să-mi antrenez diafragma. Şi de foarte multe ori chiar joc. Mă gândesc că la scena respectivă s-ar putea ca regizorul să vrea ceva anume. Mă întind pe jos şi cânt, în poziţii dificile. De foarte multe ori regizorii nici nu-mi cer ceea ce eu am pregătit acasă ca să pot să cânt o anumită frază în ipostaze cât mai atipice. Dar fac asta ca să ştiu că pot. De foarte multe ori sunt dezamăgită că regizorii nu încearcă mai mult pentru că îşi imaginează că n-aş face. Mi-ar plăcea să mă provoace mai mult.

Adevărata Angela e în momentul în care sunt singură pe scenă şi nimeni din lume nu mă poate ajuta. În care nimeni nu îmi poate da sau lua. Sunt eu cu mine, cu Dumnezeu, cu tot ce am acumulat eu vreodată. Şi dau examentul asta crucial în fiecare seară. Să nu credeţi că nu am emoţii. La 18 ani, când făceam emisiunea „Vă place opera” făceam crize de spasmofilie de emoţii. Dar pe scenă se întâmplă ceva magic, pe care nu vreau să-l explic şi nici nu e de explicat. E de simţit.

Dacă sunt artistă, trebuie să înţeleg şi lucrurile care vin cu asta. Jurnaliştii, paparazzi, tot. În momentul în care tu ai înţeles că eşti un fel de saltimbanc şi te afişezi în faţa oamenilor, într-un anumit fel, te-ai dat lor, le aparţii. Şi-atunci nu trebuie să te plângi.

Oricum, Dumnezeu le întoarce în aşa fel încât vine ziua demonstraţiei. Eu cu tot ce sunt  –  şi cu bine şi cu rău – sunt aceea de pe scenă.”

La a treia noastră întâlnire, la barul elegant al unui hotel din mijlocul Bucureştiului, am întrebat-o când şi dacă plânge.

„Sigur că plâng. Ce bine e să plângi. Omul care ştie să plângă e fericit. Oamenii care nu plâng sunt încrâncenaţi. Dacă nu dau afară supărarea din ei, adună frustrări şi nu e bine.”

Venise îmbracată într-un deux pieces a cărui fustă cu un volan vesel lăsa să se vadă puţin, dar convingător, din gambele impecabile, bine conturate de cizme negre, lungi. Dincolo de strălucirea momentului, aveam, însă, să descopar încă o Angela Gheorghiu.

„Nu ezitaţi să spuneţi mereu că sunteţi din România”, am provocat-o.

„De ce puneţi voi, jurnaliştii, mereu problema aşa? Cum să nu spun, dacă aşa este. Îi pun să scrie că sunt din Adjud din România, nu doar ţara. Dacă m-aş fi născut într-un sătuc dinAmerica, n-as fi avut acelaşi respect?”, a ripostat strângând pumnul drept şi aducându-şi mâna pe lângă corp.

„De asta cântaţi în oricare dintre galele mari şi un cântec românesc?”

” Pentru mine, muzica românească e maximul de emoţie. E ca şi cum ai scana omul; sunt eu până în ultimul meu detaliu. Un rus dacă va cânta în ruseşte va fi mult mai puternic emoţional decât dacă va cânta în franceză. Chiar dacă şi în franceză cântă perfect. Aşa şi eu, muzica românească ajunge până în ultima mea emoţie. Şi mai e ceva.” Degetele mâinii drepte s-au strâns din nou, iar palma devenită pumn a vibrat a hotărâre.

„Cei care se duc în Parlamentul European ar trebui să-i invite pe miniştrii educaţiei şi învăţământului din toată Europa să introducă în programa şcolară un capitol despre cultura ţărilor din Est. Aşa cum eu, la şcoală, am învăţat despre Baudelaire, despre Goethe, Shakespeare, despre ruşi, polonezi, şi ei ar trebui să înveţe despre noi.

Şi acesta e un motiv pentru care cânt în româneşte. Mă uit la public şi-mi vine să le spun: Domnilor, voi n-aveţi nicio vină că n-aţi auzit de Eminescu, Paul Constantinescu, Enescu. Dar dacă eu sunt pusă în faţa voastră, fără să vreţi auziţi de ei.

Şi pot să fac asta, cu instrumentele mele, artistice. Aşa oamenii văd că, dacă ei nu îi ştiu pe marii artişti români, nu înseamnă că sunt mai puţin importanţi.”

A spus-o cu forţă, continuând să strângă discret pumnul. E gestul ei preferat. Îl face în toate momentele de convingere şi hotărâre. Gestul unei femeie care, de ani de zile, a luat singură absolut toate deciziile din viaţă. Profesionale sau personale.

Privindu-i pumnul strâns şi amintindu-mi toate momentele în care a condus discret echipa în timpul şedinţei foto, i-a făcut să zâmbească pe colegii mei etc, mi-am dat seama de un lucru. E magnetică. Când vorbeşte cu tine, nu mai auzi nimic altceva din jur. E ca şi cum, în momentul acela, n-ar mai exista nimeni şi nimic. Doar Angela Gheorghiu.

2158
troienele-lui-andrei-serbanTroienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Sa vezi o piesa de teatru/ un spectacol la aproape 25 de ani de la prima montare in Romania poate fi un exercitiu despre evolutie. Si a teatrului, si a spectatorilor.

Spectacolul Troienele , in regia lui Andrei Serban revolutiona lumea teatrului romanesc in 1990. Era atit de nou pentru ce se intimplase pina atunci in Romania incit citiva dintre adolescentii – spectatori de atunci, impresionati, au decis sa se faca regizori sau actori. Cum citiva dintre copiii care au urcat pe scena in spectacol sunt astazi actori importanti de teatru si film.

In 2013 s-a remontat la Iasi, cu Opera de acolo, un proiect ambtios al lui Beatrice Rancea – care e directoarea Operei din Iasi si care in prima montare, in 90, era balerina care facea “dansul fetei inecate”.

***

N-am vazut montarea din 90, dar nu cred ca erau curajosi spectatorii imediat dupa revolutie, nu cred ca erau relaxati sa exploreze in spatiile ramase libere pe scena, sa-si schimbe locul dintr-o parte in alta in timpul spectacolului ca sa experimenteze teatrul ca senzatie, nu ca intelegere.

La aproape un sfert de secol distanta, doar pustii – liceeni sau studenti – au curajul asta. Am vazut o repetitie cu 100 de studenti, elevi dar si un spectacol cu 300 de spectatori de toate virstele. In ambele reprezentatii doar cei foarte tineri au fost real curiosi de ce se intimpla in imediata lor apropiere. I-am vazut mutindu-se dintr-o parte in alta a scenei printre spectatori, apropiindu-se de o zona in care era o anume activitate, i-am vazut simtindu-se relaxati pe scena.

N-am vazut asta la niciun adult. La nicio persoana a carei virsta arata maturitatea si acum 23 de ani.

***

In piesa, povestea Elenei din Troia este spusa foarte puternic. Se trece de la seductie la violenta, femeile din Troia o pedepsesc pentru ca le-a tradat plecind cu Paris , o scalpeaza, o bat cu pietre si noroi, apoi o decapiteaza.

Totul se intimpla in mijlocul spectatorilor, femeile care o pingaresc pe Elena sunt printre spectatori; actrita care o interpreteaza pe Elena e goala, dar plina de singe, paie si noroi. Ca spectator incerci de la greata la mila, de la sila la ingrijorare. Dupa ce e decapitata, spatiul inchis care e scena se deschide, cortina se ridica, spectatorii sunt ghidati sa se uite in sala goala, unde 4 copii cu luminari in brate cinta ingereste.

Se trece in citeva secunde de la disconfortul aglomerarii si al violentei, la ceva liber, seren, cald si , pentru ca teatrul Odeon e foarte frumos arhitectural (si Opera din Iasi e la fel), e ceva aproape bisericesc acolo. Si spectatorii se relaxeaza pentru citeva clipe.

Doar ca in minutele urmatoare, sunt invitati sa coboare din scena in sala si sa se aseze pe scaune si cele 5 minute cit se face transferul publicului scena-sala sunt radiografia perfecta a increderii lor in sine.

Primii spectatori scapa usor, pentru ca nu e nimeni in sala care sa ii evalueze, dar pe masura ce rindurile de scaune se umplu cei care coboara de pe scena se simt tot mai inconfortabil: au spatele incovoiat, capul plecat, coboara din ce in ce mai ezitant scarile care fac trecerea lumea “reala”. Pe scarile alea se lovesc de privirile celor care au ajuns deja spectatori traditionali in scaunele de catifea din sala, acum confortabili si relaxati pentru ca sunt in zona lor de confort; asa sunt obisnuiti la teatru: ei in scaun si altii sunt pe scena pe care sa-i evalueze, despre care sa se dea cu parerea, ale caror povesti sa li se para interesante sau asemanatoare cu ale lor.

Tot acest transfer se face in timp ce actorii cinta – pe scena, dar si in loje, printre spectatori. Si cind se reintra in “normal” – in conventia clasica a teatrului – vezi cum actorii se relaxeaza. E in privirea lor confortul ca se reintorc la ceva cu care sunt si ei familiari, la senzatia ca scena ii protejeaza pentru ca e o distanta intre ei si spectatori.

Acele 5 minute de transfer de pe scena catre sala (indirect, o metafora transferului de la imaginar la real) sunt, din perspectiva asta, o poveste despre transformare, despre incredere, despre simtire, despre energia pe care o aduce un grup care priveste/ capteaza (ia)  vs energia pe care o aduce un grup care daruieste. Despre nevoia de confort si rezistenta la schimbare, despre linistea care vine din asezarea in contextul cu care ai fost deja obisnuit. Dar si despre starea de a fi alert, viu, atent, ca sa faci fata schimbarii.

*

In text Troienele, sunt despre tradare si libertate, in scena sunt despre incredere si o alta forma de libertate, interioara.

M-a uimit ca la aproape un sfert de secol de la prima montare, uitindu-ma la noi, spectatorii deveniti actori, n-am constatat progrese mari.

Mai puteti vedea  Troienele , in regia lui Andrei Serban, si astazi de la 17 .00 si 21.00, la Teatrul Odeon, parte din Festivalul National de Teatru.

 

1710
bete troieneTroienele lui Andrei Serban, proba betzelor

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

In Troilenele, spectacol in regia lui Andrei Serban pe care il vedeti in acest week end la Odeon in cadrul Festivalului National de Teatru, soldatii poarta in locul sulitelor niste bete din bambus, inalte, subtiri care devin amenintatoare in multe momente.

Astazi la repetitiile de pe scena Odeonului, Andrei Serban le-a cerut barbatilor ca la inceputul piesei, cind “ingradesc” publicul, sa tina betele cu ambele miini, prinse la mijlocul distantei dintre capete si sa fie ridicate in dreptul briului, dar intinse spre in fata, fara sa-si atinga corpurile. Le-a mai cerut ca miscarea sa fie lina si betele sa nu se clatine, sa ramina tot timpul perfect perpendiculare cu solul. Si sa imprime miscarii lor precizie si energie, astfel incit publicul sa vada niste coloane.

I-am vazut exersind asta. Da, spectatorul are impresia ca are in fata ceva care-l domina puternic.

Iar in betele alea si-n energia pe care fiecare dintre actori o va imprima unei miscari din primele cinci minute ale piesei, spectatorii le pot vedea caracterul: cine are stapinire de sine, cine isi poate controla energia, cine poate vorbi puternic fara sa rosteasca niciun cuvint.

Dintr-o simpla miscare, in grup, prin comparatie cu ceilalti, cu niste betze de bambus.

* sa mergeti sa vedeti Troienele, e unul dintre frumoasele exemple despre cum energia miscarii si a sunetului spun o poveste care face sa ti se zbirleasca pielea si sa simti cum trec curenti de emotie prin tine.

m-am emotionat teribil de citeva ori, desi era o repetitie fara costume, in care erau intrerupti actorii pentru rezolvarea unor situatii tehnice (spectacolul se joaca la Opera din Iasi si-acum actorii se readaptau la un alt spatiu), desi se cinta (mai degraba spre incantatie decit spre opera) mult si nu se rosteste niciun cuvint pe care sa-l intelegi ( e in greaca)

si e montat (in varianta care a facut valuri in anii 90 la TNB) cu publicul parte din spectacol, cu actorii atingindu-te pe scena.

*
stiind detaliul asta ginditi-va din nou la miscarea soldatilor cu betele. ea se face la maxim 10 centrimetri de chipul unui spectator care il priveste in fata, curios, pe actor.

***
astazi aproape 100 de elevi si studenti au chiulit de la scoala. e o stire pentru orice tv. pentru ca au chiulit ca sa asiste la repetitiile de la Troienele lui Andrei Serban. de la 10 jumatate dimineata si pina aproape de ora 18.00, multtimp in picioare, pentru ca asa e parte din show. fara sa se auda un sunet, fara sa sune un telefon, fara sa-si doreasca pauza.
accesul la repetitiile marilor spectacole e parte dintr-un proiect Liternet.

2258
Virginia-ZeaniPatru vieti – Virginia Zeani

Patru vieti – Virginia Zeani

text de Sorana Savu

Astazi, soprana Virginia Zeani implineste 88 de ani, celebrata in Statele Unite si aici de prieteni si de iubitorii muzicii de opera. Sunt 88 de ani adunati, precum ea insasi spune, in patru vieti – petrecute pe mai multe continente, numarand  sute si sute de spectacole, concurand cu gratie, virtuozitate si profesionalism riguros cu cele mai mari nume ale lumii: Callas, Tebaldi, Sutherland.

In Fort Lauderdale, anul acesta, la aniversare, Doamna Zeani a primit omagiul mai multor sute de fani, care au venit sa asculte inregistrarile ariilor din rolurile sale celebre – de la Traviata la Consulul, de la Rigoletto la Maria di Rohan. Si, desigur, sa-i asculte povestile – populate cu personaje care ar fi fantastice daca n-ar fi reale – pe care le istoriseste cu umor si verva.

La 88 de ani, Doamna Zeani isi imparte viata in patru capitole – si il scrie in continuare pe acesta din urma, pentru ca nu si-a pierdut nimic din curiozitatea si vitalitatea tineretii. Primii 20 de ani sunt petrecuti in Romania, intr-o perioada pe care noi, cei care n-am trait-o, o consideram mai degraba romantica: perioada interbelica.

Pentru tanara cu ochi verzi si voce exceptionala, care trecea granita intre Transilvania si Romania si care a trait direct experienta razboiului, romantismul e mai temperat. E vremea lectiilor cu Lucia Anghel (care a considerat-o mezzo-soprana) si, mai apoi, cu Lidia Lipkowska (care a invatat-o primele patru roluri, printre care si cel care urma sa-I devina semnatura: Violetta). E o vreme care a format-o, si personal si profesional, si nu tocmai cu blandete. Fie si numai prima viata a Doamnei Zeani si tot s-ar transforma cu usurinta in scenariu de film.

A doua viata – peste 30 de ani – incepe in Italia, unde Virginia Zehan din Solovastru devine Virginia Zeani si cucereste, rand pe rand, scene si audiente din lumea intreaga, in perioada de maxima glorie, dar si de maxima concurenta, a operei. Cele peste 60 de roluri, cele peste 600 de reprezentatii cu Traviata, drumul impecabil si implacabil de la partituri de coloratura la marile roluri dramatice, longevitatea artistica extraordinara justifica intru totul titulatura “L’Assoluta” pe care criticii si publicul i-au conferit-o.

Aparandu-si cu tenacitate viata personala, doamna Zeani a ramas in atentia publicului doar pe scena, nu si in paginile tabloidelor. Iar inregistrarile – putine pentru o cariera atat de stralucita si de indelungata – abia acum ies la iveala, pe internet, si ii fac dreptate.

A treia viata e cea petrecuta in Statele Unite, la Bloomington Illinois, unde, invatand engleza din mers, marea soprana isi folosea vocea si expresivitatea pentru a-si pregati elevii pentru marile roluri. Alaturi de sotul sau, celebrul bass Nicola Rossi-Lemeni, au fost, timp de doua decenii, cuplul de aur al Universitatii, mentori pentru zeci de studenti si zeci de prieteni.

In Miami, intr-un cartier inecat in flori, Doamna Zeani continua sa tina legatura cu lumea operei (si cand spun “lumea” chiar lumea inseamna): de la Angela Gheorghiu, cu care are o prietenie calda, de peste doua decenii, la Sylvia McNair, care i-a fost studenta la Illinois; de la Placido Domingo la centenara soprana Magda Oliveiro sau la directorul Operei din Palm Beach, opera de care o desparte doar un parc. Si poate n-ar fi rau sa spun ca, uneori, mai lasa sa rasune Vocea impresionanta. Pentru ca Vocea, respectata si antrenata cu inteligenta, e tot acolo.

Nu poti comprima 88 de ani in cateva paragrafe – dar poti spune din toata inima “La multi ani” unui artist minunat si il poti celebra reamintind unul dintre momentele sale de geniu

*
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

638
John-Malkovich-john-malkovich-32370625-900-896En attendant Malkovich…

En attendant Malkovich…

text de Sorana Savu

De fiecare data cand sar parleazul in tabara presei mi se intampla cate ceva nemaiintamplat. Azi, de exemplu, dupa ce am obtinut nesperat acces la “The Infernal Comedy” (prin gratia Cristinei, editorul meu)… am intarziat. E ceea ce evit cu grija si ceea ce urasc teribil cand vad la altii, mai ales la spectacole. Am vazut (cu ochiul omului care vrea sa inghesuie si activitatea profesionala de PR de peste zi si pe cea amatoriceasca de jurnalist de cu seara) 7 in loc de 17, dar m-a trezit la timp un status pe FB al Ancai Duma.

Era 17:08, am sarit in masina indemnata de colege (eu pierdusem deja speranta) am ajuns in zece minute la Atheneu si de acolo… in fata usilor inchise. Nu eram singura, dar eram cam fara speranta. Langa mine, un grup destul de mare de intarziati, jurnalisti, dar si posesori de bilete obisnuiti cu accesul la pauza, de la celelalte concerte. Nu si aici – reguli clare. Fara pauza, usile inchise de la 5, punct.

Geanina Corondan, inconfundabila, e abordata de un domn in varsta, necunoscut, care ii aminteste de vremurile din scoala, cand profesoara ii lauda calitatile vocale. Cinci minute mai tarziu, domnul isi declina identitatea: Artanu’ senior, domnul Plesca. What are the odds… Cu totii, asteptandu-l pe Malkovich.

Ii scriu Cristinei SMS-uri triste – sunt trimisa cu job de reporter o data si ratez evenimentul. Dojana editorului e implicita si imi sta pe crestet. Promit Cristinei ca ma revansez si dau sa plec, cand usa se deschide. Pentru vreo sase persoane, inclusiv eu.

Nu stiu cum a trecut spectacolul – intre socul combinatiei opera/monolog, umorul negru din gesturile lui Malkovich si emotiile pe care le resimteam empatizand cu cele doua soprane tarate pe scena si sugrumate in fel si chip, a fost mai mult un vis decat o experienta teatrala. Malkovich era la fel de suav si de periculos ca in “Ripley’s Game”, unul dintre filmele care imi plac exclusiv datorita lui. Accentul austriaco-californian era mai subtil ca al lui Arnold si sublinia ironia partiturii, o ironie tipic germana, foarte seaca.

Legat de subtitrarea care, inteleg, a fost o constanta a tuturor spectacolelor, Malkovich era legat de text in aceeasi masura in care orchestra si solistele erau legate de partitura. Improvizatia isi facea loc in gesturi, in intonatii, in accente, in relatia dintre protagonisti – printre care se numara si dirijorul.

Nu vreau sa fac cronica spectacolului – nu pot sa judec ceva ce-mi place asa de mult la nivel emotional. Dar, ca tortul sa aiba si o cireasa, am ramas si la conferinta de presa ca un reporter amator ce ma aflam. Acolo, complicitatea dintre autorul textului, dirijor si actor principal s-a dezvaluit mai clar. La capatul unui turneu de cinci ani (de fapt vreo trei, s-a corectat Malkovich), cei trei devenisera prieteni. Spectacol dupa spectatol, generasera impreuna iluzia improvizatiei cu subtitrarea la vedere, isi implinisera visele si curiozitatile, isi descoperisera afinitatile.

Un lucru interesant a punctat Malkovich, lucru pe care il ghicesc, de altfel, si care ma paralizeaza in fata artistilor ingrozitor de mari – oroarea de omniprezentii paparazzi. “Acum fiecare om poate fi un paparazzo,” spunea Malkovich. “Stiti cum e – iesi la o tigara, incerci sa discuti cu un prieten ce ai facut, ce faci sau ce ai vrea sa faci si, pentru ca esti cunoscut, oamenii vin si te roaga sa faci o poza cu ei – photo, photo. E foarte nepoliticos si ingrozitor de intruziv. E ca si cum as ruga o femeie sa-si ridice fusta. Da, ar fi haios, dar si teribil de nepotrivit.”

Nu e de mirare ca prefera rolul de regizor in teatru si ca apreciaza mai mult “intimitatea” bizara pe care ti-o da cinematografia – acolo, macar esti printre profesionisti. Alaturi de ei, servesti unui scop comun, incetezi, macar la nivel de conventie, sa mai fii “erou” sau superstar pentru o vreme.

Ca de obicei, ar mai fi atat de multe de spus – dar pana aici se intinde patul lui Procust, postul de blog. Sala a fost arhiplina. Semn ca oamenii vin cand stiu ca li se ofera ceva extraordinar. Sper ca au plecat cu incantarea cu care am plecat si eu. Asteptarea a meritat…

Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication

***
(NOTA EDITORULUI, aka Cristina:) ): intre cele doua fotografii se afla lumea lui Malkovich. intr-una arata forta si determinare doar din privire, in cealalta – cind nu mai e personaj si nici nu mai are roluri de jucat- e fragil si temator (piciorul ridicat ca o bariera ca sa-l separe de ceilalti, mina care-i acopera o parte din fata semn de timiditate, sprijinul pe care si-l creaza intre mina si piciorul ridicat – nevoia de stabilitate intr-un moment in care a iesit din zona de confort.)
prima e de la un shooting unde si-a facut meseria, a doua e de ieri de la conferinta de presa, de la Bucuresti.

702
taorminaEnescu la Cinema. Grand Cinema Digiplex

Enescu la Cinema. Grand Cinema Digiplex

acum citeva zile am fost sa vad transmisia live a spectatolului Rigoletto din teatrul de vara de la Taormina. Erau in sala dirijori, sefi de orchestre, oameni pasionati de opera, dar si corporatisti simpatici proaspat iesiti de la program.

urma sa le vorbesc despre cum gust eu filmele dupa sonor (pt ca le aud pe geam de la cinemaul de la parter) si despre bucuria mea de a vedea spectacole de teatru sau de balet de pe marile scene ale lumii, in transmisii directe, fara sa mai fie nevoie sa ma dau peste cap pentru un bilet de avion, cazare hotel si bilet la spectacol. in orasul meu, la cinema.

imi pregatisem un speech despre prejudecatile noastre legate de transmisiile live  ale unor spectacole pe care obisnuiam sa le vedem la fata locului: despre cum emotia e la fel, despre cum te minunezi ca publicul din sala de cinematograf aplauda la final ca si cum ar avea artistii in fata.

numai ca s-a schimbat putin desfasuratorul si am vorbit dupa primul act. iar primul act din Rigoletto a schimbat total lucrurile

***

la finalul actului intii, personajul principal feminin, Gilda – fata bufonului regelui – indragostita de un duce cinta o arie minunata, dar incredibil de grea din punct de vedere tehnic.

in reprezentatia pe care am vazut-o noi, interpreta Gildei a fost incredibila, a cintat ca si cum despartirea de duce i-a rupt in bucati milimetrice fiecare parte din corp si in timp ce-si spunea partitura  cu “nume drag ce-ntiia data face inima sa-mi bata”, au inceput sa-i curga lacrimile.

habar n-am daca era de la efort, de la caldura (spectacolul era in aer liber) sau de la mesajul pe care-l avea de transmis, dar lacrima aceea care curgea aproape neagra – cu tot cu make-up- a dat un dramatism aparte intregului moment.

***

daca as fi fost la Taormina, in locul asta minunat, probabil ca as fi gustat spectacolul cu tot cu aroma de mare, caci linga e un port. dar nicaieri in alta parte, decit intr-o sala de cinematograf (care sa aiba sunet la calitate maxima) n-as fi putut vedea lacrima aceea.

puterea prim planului e de neinlocuit.

dupa lacrima aceea mi-am schimbat discursul. pentru ca despre asta este a vedea o transmisie live de la un mare spectacol: pe ecranul cinematografului, in conditii de confort maxim, dar si cu un sonor exceptional, vezi DETALIILE pe care altfel, ca spectator in sala, in rinduri indepartate, nu le-ai fi vazut.

***

Din septembrie, in perioada festivalului Enescu Grand Cinema Digiplex transmite unele dintre cele mai importante spectacole din festival, in salile de cinematograf. daca n-ati mai prins bilete la spectacolele mari si vreti sa va bucurati, luati-va acum bilete la Grand Cinema Digiplex.

Daca sunteti incurcati de atmosfera rigida de la Ateneu sau Sala Palatului, mergeti la cinematograf si vedeti live aceleasi spectacole.

***

in pauza primului act mi-am cumparat popcorn. da, stiu ca dupa unii opera + popcorn inseamna o asociere monstruoasa, dar pentru mine e mai important sa ma simt bine si sa vad un spectacol care sa ma emotioneze.

iar faptul ca de anul acesta, in premiera la Grand Cinema Digiplex poti vedea spectacolele de la Enescu (tot acolo puteti vedea Balshoi Theatre!!!) mi se pare una dintre cele mai minunate forme de melange cultural.

daca tinerii nu ajung la Ateneu, sa ducem muzica clasica in cinematografe. :)

560
virginia 008Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

Virginia Zeani: Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului

 

Duminica este ziua de nastere a uneia dintre cele mai mari soprane ale Romaniei, Virginia Zeani. Implineste 87 de ani. “Cind o femeie poate sa-si spuna virsta, poate sa spuna orice”, crede doamna Zeani.

Interviul de mai jos este o miime de milimetru din personalitatea fabuloasa a doamnei Zeani care are in cariera sa profesionala performante incredibile: a cintat pe toate marile scene ale lumii, a avut unii dintre cei mai faimosi parteneri de concerte. Intr-o vreme in care Callas era numita La Divina, Virginia Zeani era L’Assoluta.

Cititi printre rinduri si remarcati obsesia pentru perfectiune (cit de des apare cuvintul “perfect” in vorbele domniei sale) si modestia (atentie! ne vorbeste o femeie care e considerata oriunde in lume o DIVA ABSOLUTA).

Sunt multe detalii in vorbele domniei sale care ne arata ce caracter frumos avem in fata, dar fragmentul meu preferat e cel in care povesteste cu exactitate motivele pentru care a anulat doua spectacole in toata cariera sa (dintre mii de reprezentatii). Doar doua spectacole anulate. Pentru mine, e in detaliul asta o foarte mare dragoste pentru meseria pe care si-a ales-o, dar si o vointa incredibila.

La Multi Ani sanatosi, Doamna Virginia Zeani.

(Multumiri speciale lui Bogdan Enache pentru tot sprijinul si efortul pus in realizarea acestui interviu. Fotografii: Bogdan Enache , Arhiva personala)

***

Am citit cartea in care dl Sever Voinescu va intervieveaza (Canta che ti passa) si-am fost foarte impresionata de dorinta dvs de a impartasi ceea ce ati invatat, de generozitatea de a spune si altora ce stiti. Sunt foarte rari oamenii care vor sa dezvaluie secretele meseriei lor. De ce ati ales sa faceti asta?

Mi s-a cerut de multe ori sa scriu o carte despre viata mea, dar e mai interesant sa faci un interviu decit sa scrii o literatura care de multe ori trebuie inflorita si nu rezulta realitatea. Eu cred in interviuri pentru ca sunt momente unice, nu poti sa le schimbi. In carte insa poti sa schimbi mereu, sa rescrii. Depinde de umorul pe care-l ai.

E un fragment in carte in care spuneti ca pentru cineva care lucreaza cu vocea mult, cind invata sa impinga aerul corect pentru anumite sunete ajunge chiar la dureri de cap. A fost pentru prima data cind am constientizat ca exista si durere in meseria asta.
Puteti sa explicati mai exact ce se intimpla cu cineva care studiaza muzica si cum isi poate modifica/ antrena muschii corzilor vocale? Unde apare durerea.

(ride) Draga mea, n-am stiut niciodata ca exista o durere in voce. Nu, noi putem sa exprimam cu intensitatea vocii o anumita faza a unei dureri, a unei tristeti sau a unui plinset, dar vocea nu poate provoca dureri.

Citeodata poate provoca – asta mi s-a intimplat sa aud – cite o … aproape o lesinare, la cite un tenor. Nu intotdeauna si nu la toti. Se invirte ceva cu el. Se zice ca tenorul, daca ajunge la do natural, trebuie sa se tina de pian… Nu-mi amintesc ca printre colegele mele sa fi auzit ca au dureri de cap cind cinta. Nici mie nu mi s-a intimplat. Femeile au dureri de cap cind barbatii se comporta urit cu ele (ride).

In carte descriati ca un medic si mi-am dat seama ca stiti anatomie. Ati invatat anatomie cind ati inceput sa predati sau inainte?

Anatomia o inveti incet, incet cind incepi sa cinti. Anatomia cintului e ceva diferit de anatomia pe care o cunoaste un om obisnuit. Cintul este o miscare a muschilor diafragmei intr-un mod diferit de un om normal.

Uitati-va la un balerin cind intra pe scena, imediat are o atitudine. La fel trebuie sa facem si noi, chiar daca nu ne miscam picioarele. Vocea se aude intr-un fel sustinuta de diafragma, o miscare pe care o fac si bunii balerini. Ei au o incordare a corpului si in acelasi timp o mare relaxare.

E un sistem care nu se invata in cuvinte, nici in interviu. Trebuie sa arati celor care invata, ce trebuie sa faca. De obicei cu burta inauntru, coastele in afara. E la fel cum munceste un balerin care intra pe scena: facem aceleasi miscari ca sa dureze mult timp piruieta noastra vocala.

Va invidiez, cu drag, pentru prietenia cu Federico Fellini. Acum citiva ani m-am dus special la Roma pentru ca, mai bine de o saptamina, sa merg prin multe dintre locurile in care a trait, lucrat, mincat etc. Daca ar fi sa-l descrieti intr-o imagine, care ar fi aceea?

Era un om special, absent in societate, dar cu gindire specifica si o distribuire a prieteniilor cu foarte mare discretie. Ceea ce m-a impresionat la el este asemanarea in multe lucruri cu sotul meu , Nicola Rossi Lemeni, care si el parea citeodata absent si era in lumea lui. Dar, de exemplu, Nicola era un mare poet, a publicat 5 volume, a luat de 2 ori primul premiu pe Italia. Si el, Fellini, care a produs atitea filme speciale, vedeti ca e un om diferit, special, nu e comun. Avea o imaginatie a lui, isi exprima poezia lui prin filme.

Prietenia noastra a inceput cind lucram la casa noastra la Fregene, linga casa lor care era construita in acelasi an. Lucra Le notte di Cabiria in timpul acela, a vazut arborii pe care ii aveam in gradina – pini romani – si i-a folosit in film.

Era un om foarte viu, dar cu ochii foarte absenti. Avea ochi care priveau creierul, nu priveau in pamint.

Si frumusetea prieteniei noastre e ca lui ii placeau femeile plinute. Pot sa spun ca atunci cind eram tinara eram plinuta – acum sunt plina (ride) – si intotdeauna ma stringea in brate si imi zicea “Daca as fi fost Casanova, te-as fi invitat la pat”
“Din fericire, nu esti Casanova, si am un alt Casanova care e sotul meu”, rideam eu.

Sa nu uitam ca el a fost casatorit cu o alta mare actrita care de multe ori a fost sacrificata vietii lui, Giulietta Masina, daca va reaminti filmele ei. S-au cunoscut foarte tineri si s-au casatorit. Au murit acum citiva ani, dupa moartea sotului meu care s-a intimplat acum 21 de ani.  I-am vazut ultima data cind au fost sa-si ia Oscarul si am plins. Atunci Fellini a vorbit ultima data in public, rugind-o pe Giulietta: “non piangere”. Giulieta stia ca el nu e bine cu sanatatea.

E incredibil de frumoasa si de emotionanta secventa din carte in care Fellini si sotul dvs, Nicola Rossi Lemeni, se converseaza tacind. Spuneti ca amindoi aveau o lume interioara bogata, dar nu mentionati nicaieri despre lumea dvs interioara. In momentele dvs de tacere la ce va ginditi?

Dumnezeule bun si drag, ma gindesc la o mie si o mie de lucruri, dar dominant este intotdeauna o melodie. Si nu stiu cum imi vin in cap, pentru ca eu nu ma gindesc la o arie nici de-a mea, nici de-a altora. Deodata imi vine ceva in cap care-mi sufoca celelalte ginduri. Si ma gindesc: de ce imi vine in cap aria asta? N-am inteles niciodata de ce.

Cind ma gindesc la dvs va asociez cu un talent urias, dar si cu o mare responsabilitate pe care v-ati asumat-o pina la capat . Dar responsabilitatea implica seriozitate, foarte multa seriozitate. Ce va distreaza? Ce va amuza? Trebuie sa fie ceva care sa va si distreze.

Tot muzica. Si in special muzica de opera. Sau muzica usoara frumoasa, cintata de cintaretii de muzica moderna, dar nu “bum bum bum”, cum se spune. (ride) Pop.

Parca din muzica imi plac toate, dar nu cea cu versuri vulgare – nu m-a atras niciodata. Imi place muzica populara din multe tari, imi place Grigoras Dinicu. Imi vin in cap multe dintre cintecele noastre populare pentru ca, de cind m-am nascut, i-am auzit tiganii mei de la Solovastru care cintau la tambal ca sa joace taranii. Eu stateam intr-un colt si imi placea sa ii aud. Abia dupa ce am implinit 4 ani am inceput sa iubesc muzica. De mai inainte nu -mi amintesc multe lucruri.

[caption id="attachment_19414" align="alignnone" width="333"] Virginia Zeani la 4 ani[/caption]

 

Opera e pentru oamenii educati muzical, dar mi se pare cu atit mai frumos cind cineva care nu are educatia necesara – are urechile astupate, cum spun eu – se emotioneaza profund ascultind o interpretare de clasa. Vi s-a intimplat sa vina cineva la dvs si sa va spuna “M-ati emotionat? Nu am repere, nu stiu de ce, dar sunt profund miscat”?

Sigur, m-au impresionat persoanele care veneau pline de dragoste si de afectiune si de intelegere. Intotdeauna m-am simtit servitoarea publicului. Am cintat pentru mine, sigur, dar m-am gindit cum pot emotiona prin mine insami, adica trebuia sa dau eu emotia mea. De aceea multe lucruri poate nu sunt perfecte, dar emotia mea era enorma ca sa pot sa transmit celorlalti.

Si daca m-as intoarce inapoi as schimba multe lucruri, pentru ca evolutia unui spirit, a unei voci, nu se face intr-o saptamina ci intr-o viata. Te-ai intoarce inapoi sa pui punctele gresite la o parte, dar asta nu o putem face. Mergem inainte cu fruntea sus, cu drag pentru muzica si pentru cei care o iubesc.

Pentru cei needucati muzical, cum i-ati invata sa asculte opera? Ce ar trebui sa faca sa li se deschida inima si urechile?

Multe dintre persoanele pe care le cunosc si le frecventez nu iubesc opera, nu se lasa sedusi de melodie. Iubesc alte lucruri si nu pot sa le impiedic sa se duca pe strada lor, cum nimeni nu m-a impiedicat sa merg pe strada mea.

Dar sunt rare persoanele care nu iubesc niciun fel de muzica. Sunt atirea ramuri ca, daca nu iubesti opera, opereta sau nimic din ce e clasic, gasesti altceva sa-ti placa. De exemplu, mie imi place muzica country. E asa de inteligenta, de sentimentala.

Nu sunt suparata pe cei pe care nu iubesc muzica, e treaba lor. Nu ma bag in gusturile altora, le sustin pe ale mele.

Aveti o cariera fabuloasa – nu e la trecut, o aveti, e a dvs, va fi pentru totdeauna. Spuneati mai devreme ca, avind experienta de acum, ati face diferit  unele lucruri daca vi s-ar da posibilitatea…

Da, as face total diferit. Eu nu cred ca am facut lucruri extraordinare, dar tot ce am facut a fost cu o imensa placere pentru ca simteam muzica intr-un fel total. Exista lume mult mai culta muzicalmente decit mine, critici, dirijori, muzicologi…

Dar vreau sa te contrazic. Cariera fabuloasa nu exista, intotdeauna este un muzician mai mare decit tine. Cit timp placi si esti iubit – asta este fabulos. Daca reusesti sa ramii in memoria publicului care vine dupa tine, 50 – 100 de ani, inseamna ca era o cariera fabuloasa. Dar eu nu voi trai peste 100 de ani ca sa stiu cum va fi. Nu ma consider fabuloasa.

Care e cea mai pretioasa amintire din toti acesti ani? Cea care va vine in minte prima data…

Sunt un sir de amintiri. Ziua in care m-am casatorit cu Nicola, aveam mari emotii si stiam ca viata mea o sa aiba mari schimbari. Pina atunci eram carierista, nu stiam altceva decit sa studiez, sa studiez si, foarte rar, sa ma distrez. Nu aveam timpul necesar sa studiez cite opere am facut la inceputul carierei mele.

Dupa asta a fost momentul in care mi-am vazut parintii, in aeroportul din Roma, dupa 16 ani.
Ei ramasesera in tara, eu i-am cumparat in timpul regimului comunist ca sa-i pot aduce linga mine. Era ziua de 8 martie 1963.

Ati intilnit unii dintre cei mai mari si mai importanti oameni din lume si nu -i intilneati din ipostaza unui om obisnuit, ci din perspectiva unei persoane pe care ei o admirau. Ati fost vreodata emotionata- incurcat-rusinata  in fata vreunei persoane pe care ati intilnit-o?

Emotionata, dar nu incurcata. Cum sa nu! Intilnesti lume incoronata, ai emotii. Chiar si lume pe care nu o stii, dar o simti intr-un mod diferit decit pe ceilalti. Am cunoscut de la inceput lume foarte importanta din domeniul muzicii, dirijori celebri, colegi foarte talentati.

Prima mea iesire din Italia a fost la Cairo si Regele Farouk, dupa editia mea de Traviata, mi-a dat medalia de aur si m-a invitat sa cint la logodna lui cu Narriman Sadek. Eram asa de emotionata ca am intrat la aceasta logodna de vis, in 1951,ca n-am putut minca nimic. Si s-au servit lucruri in-cre-di-bi-le. Dar cind cinti nu poti sa maninci imediat inainte. Mi-am luat numai o inghetata care se numea Ali Baba, am riscat.

I-am cunoscut pe printul Rainier si pe Grace Kelly. Am fost la ei la masa la prinz, iar printesa si mama ei au venit sa ma vada in Traviata. La final mi-au adus o sampanie, dupa ultimul act, in cabina mea. Un gest foarte emotionant.

Emotiile sunt mari si cind ai si deschideri mari de scena, ca la Arena di Verona. Si trebuie sa te stapinesti si sa te domini intr-o maniera nemaipomenita ca sa iasa vocea corect. Asa ca am trecut prin mari emotii si am cunoscut multe multe personalitati din toate ramurile culturii. Le conserv si poate intr-o zi o scriu si o carte.


Ati avut extrem de putine spectacole pe care nu le-ati onorat in toata cariera dvs, iar asta arata o vointa incredibila si un mental teribil. Ce va spuneati, din ce va motivati?

Uite: e o problema foarte interesanta cum forta vine cintind si pofta vine mincind, cum se spune in Romania. Chiar daca incepeam un spectacol si ma gindeam “Dumnezeule, in seara asta nu ma simt bine”, pur si simplu ma concentram si ajungeam la sfirsit chiar daca poate cite o nota nu era perfecta. Si publicul ma iubea si ma astepta la usa. Ziceam “citeodata si imperfectiunea devine perfecta”. Se intimpla si minuni de genul asta.

Am pierdut doua spectacole.  O data am avut gitul intepenit. Era unul dintre spectacolele mele din Lucia di Lammermoor. M-am dus inainte sa vizitez o grota cu vinuri grozave, era foarte frig, in timpul primaverii, si se vede ca m-am bolnavit. A durat 3 zile si am pierdut un spectacol.

Si a doua oara a fost  la al treilea spectacol de la Traviata la Metropolitan cind am racit grozav. Am iesit in zapada de la o masa si am asteptat cam mult taxiul; a doua zi am avut o raceala grozava si dureri de cap, dar si vocea mi-era complet joasa. Atunci am pierdut un alt spectacol. Restul le-am cintat chiar daca nu am fost perfecta, dar multa lume n-a observat, stiam sa acopar.

Ma gindeam sa va intreb pentru final ce ma sfatuiti sa fac daca as fi o tinara care vrea sa aiba o cariera de succes in muzica (nu sunt, n-am deloc talent la muzica), dar mi-am dat seama ca e mai util sa va intreb “cum ne sfatuiti sa ne traim viata frumos”?

Imitati-ma pe mine, treceti prin greutati plingind, dar zicind “cinta ca-ti trece”. Asa am trecut de multe ori si mi-au trecut durerile si suferintele; poate ca perna era uda de lacrimi dimineata, dar cind ma trezeam imi ziceam:  “am un spectacol de cintat sau altul de invatat”. Asa ca durerile trec cind te gindesti ca viata este o minunatie dumnezeiasca.

***

 

Premii primite de Virginia Zeani de-a lungul carierei

1950 – Medalia de Aur pentru merit artistic – acordata de Regele Farouk al Egiptului – personal. Virginia Zeani a fost invitata sa aniverseze cei 100 de ani de existenta ai Teatrului Liric din Egipt
1961 – Commendatore della Republica Italiana
1963 – Medalia de Aur din partea Operei din Barcelona
1964 – Medalia de aur Roma Campidoglio – pentru cei mai buni cantareti – acordata Virginiei Zeani si tenorului Franco Corelli
1965 – Premiul National Diapason D’oro – (acordat doar de doua ori in 30 de ani – pentru Virginia Zeani si lui Mario del Monaco – tenor )
1967, 1970, 1974 – Premiul MASCHERE d’Argento – acordat celor mai buni interpreti de opera, dar si actori
1982- Verdi Prize
1992 – Puccini Prize
2000 – Steaua Romaniei in grad de Comandor
2011 – Ordinul Nihil Sine Deo – acordat de Regele Mihai al Romaniei

 

Vaslav-Nijinsky-001Nijinsky la Opera

Nijinsky la Opera

in seara asta ma duc la Opera sa vad un spectacol inspirat de creatiile celebrului balerin Vaslav Nijinski. (multumeeesc Sorana)

iata ceva simpa, fiica sa Kyra povestind despre cum isi vedea tatal “n-am avut nevoie de carti de povesti in copilarie, tata era coborit dintr-o poveste”

interviul are 4 min si vorbeste si despre schizofrenia lui Nijinski, dar si despre cum isi gindea coregrafiile.

enjoy it.

604

andrei serban nu face piesa de teatru cu fetele Indigo

am verificat direct la sursa, dupa ce aflasem din ziare ce mindre-s fetele cum ca vor juca teatru, la NY, la Andrei Serban.
mi se pare foarte funny ca fetele stiu de La MaMa, locul unde se presupunea ca s-ar fi afirmat.
*
domn regizor e la Praga, monteaza Oneghin, cu decoruri de Adriana Grant. nici gind de vreo piesa cu gemenele turbate.

676
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!