Tag : Paavo Järvi

instrument muzicalFestivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

Festivalul Enescu altfel, muzica clasica si erotism

e o doza de erotism in dominarea pe care o exercita dirijorul unei orchestre asupra muzicienilor care o compun.

dirijorul le controleaza emotiile si le dozeaza dupa ritmul pe care el il doreste, chiar daca uneori nu e acelasi cu cel in care a fost scrisa lucrarea

asa a devenit faimos Bolero-ul lui Ravel pentru ca Arturo Toscanini, un faimos dirijor de la inceputul secolului trecut, a decis cu de la sine putere ca masurile muzicale care se repetau pe diferite instrumente trebuie cintate cu un ritm crescendo. Ravel s-a enervat si i-a scris “muzica mea trebuie cintata, nu interpretata”, dar pentru ca Toscanini a avut tupeu si si-a controlat bine muzicienii, Bolero-ul lui Ravel este astazi o lucrare nu doar populara, ci (aproape) populista. desi a fost scrisa ca un exercitiu muzical pentru a insoti exercitiile de balet.

trebuie sa fie o satisfactie in a te lasa dominat intr-o orchestra; esti unul din multime, foarte putini ies cu adevarat in fata – devin solisti si pot conduce ei lucrurile cit de cit – restul sunt pregatiti sa se sincronizeze cu ceilalti, sa respecte ritmul dat de dirijor si sa nu le apara niciodata numele pe coperta unui CD. cei care formeaza “restul” au la propriu urme pe piele (in buricele degetelor, cel mai adesea), dar si urme in suflet, si sunt impacati cu gindul ca ei vor fi tot timpul grupul, orchestra.

dirijorul e vedeta. el a condus, el a dat ritmul. lui ii apar numele si fotografia pe afis/cd. pentru el vine lumea in sala. sa vada si sa auda ce viata noua a dat unei lucrari pe care au mai ascultat-o de multe ori.

***
am vazut astazi putin din repetitiile lui Antonio Pappano (directorul muzical al Operei Regale Covent Garden) cu orchestra Dell’Accademia Nationale di Santa Cecilia. le-a cerut muzicienilor sa schimbe ritmul de citeva ori, sa se indeparteze de partitura in mici detalii si,la un moment dat, a scos citeva masuri. tot un Ravel repetau ( “Une barque sur l’océan” – partea a 3-a din suita “Miroirs”)

Pappano, imbracat lejer ca de repetitii, cu un tricou bleumarin si pantaloni bej si pantofi sport) era foarte diferit in exprimarea muzicii fata de dirijorul care m-a impresionat cel mai mult, Paavo Järvi, dar nu semana nici cu Daniel Barenboim.

(Pappano isi muta greutatea corpului ca tenismenii de pe un picior pe celalalt, iar bratele erau ale unui campion la scrima)

daca nu va fi cu mare suparare pentru cei care-s cunoscatori ca iar ma dau cu parerea (ba chiar frivolizez situatiunile), as spune ca stilul domnului Pappano era “sportiv”, al lui Barenboim era “ludic”, iar al lui Paavo Järvi “elegant hipnotic”. iar muzica pe care am ascultat-o a avut imprimata energia pe care a purtat-o fiecare dintre dirijori.

de aici pina la gindurile de mai sus si concluzia cum ca energia pe care o exercita un om asupra altora asezati in semicercuri concentrice – ca sa-i poata controla si sa le poata impune acelasi ritm – are ingredientele unui joc cu o doza mare de erotism, n-a mai fost decit un pas.

ma rog, putin mai multi. cit o plimbare pe jos pina acasa.

2251
paavo jarviEnescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

Enescu, doamna Mandache, povestea mea de iubire si un gind despre mingiieri…

… sau la ce ma gindesc in timp ce stau regulamentar in scaun si ascult simfonii la Festivalul Enescu

 

“Cu Enescu e simplu: asculti si ori te doare capul, deci au facut muzicienii ceva gresit, ori se intimpla ceva magic pe scena si iti place”

Asa mi-a spus doamna Rodica Mandache aseara, la Sala Palatului cind urma sa fie interpretata Simfonia nr 1 a lui George Enescu. Si ca sa fie sigura ca si stau si ascult cuminte, m-a invitat politicos, jucaus, dar ferm sa stau linga dinsa.

“Enescu era un mare pianist, a avut un accident la un deget si n-a mai putut cinta la pian, de asta a ajuns la vioara, dar el ura vioara”, a continuat doamna Mandache. “Si inainte sa moara le-a spus apropiatilor : “sa vorbiti frumos de vioara mea si sa nu spuneti lumii ca nu mi-a placut, pentru ca mi-a adus mari bucurii”. Muzica pe care a  scris-o e cu 100 de ani inaintea timpurilor”, spunea doamna si eu ma gindeam “sa vezi cite balerine omor in gind in seara asta” (am un exercitiu care ma ajuta sa stau atenta la muzica clasica, puteti citi detalii despre el, aici)

Dupa care a inceput  ORCHESTRE  DE  PARIS, cu un domn dirijor foarte simpatic, Paavo Järvi. “e printre cei care mi-au placut cel mai mult.” mi-a soptit doamna si-a zimbit jucaus.

***

De aici incolo, ii rog insistent pe  muzicologii si oamenii pasionati de muzica clasica sa ma ignore. Nu am competenta (de ce naiba scrii? vor spune dinsii si, pe alocuri, au dreptate) si pt ca acum descopar niste lucruri care sunt, cu siguranta, stiute de multa vreme, banuiesc ca li se pare ca am descoperit apa calda. Imi cer scuze. Ignorati-ma. Nu pentru dvs scriu, ci pentru cei ca mine carora muzica clasica li se pare fizica cuantica, in speranta ca venim si noi pe cararea dvs, macar pina la mijlocul ei.

***

Simfonia nr 1 in Mi bemol Major op. 13 mi-a parut f f f cinematografica – ca si cum Disney de la inceputuri, de prin anii 30, s-ar fi intilnit cu Spielberg de la Minority report si s-au gindit sa-si uneasca personajele pentru o poveste de dragoste. Partea feminina gingasa, in rochii vaporoase, lungi si ample; partea masculina hi tech, rece, “in colturi”, rigida si pe alocuri suparata.

cum toata simfonia mi s-a parut o discutie intre personajul hi tech care incerca sa o cucereasca pe diva in rochie vaporoasa, iar ea se lasa si nu prea (are final fericit si tandru, ca si cum el ii urmareste respiratia in pat, cind ea doarme si el deja s-a trezit; e asa de frumos construit finalul partii a doua incit iti tii respiratia), i-am zis doamnei Mandache:

“cred ca aceasta simfonie e scrisa pentru sotia lui. si mai cred ca nu se intelegeau foarte bine, ca era o lupta intre lumile lor acolo”.

“nu cred ca nu se intelegeau; ea a scris o carte- album despre lumea de atunci care e un document foarte valoros”

“se mai gaseste in librarii?”

“nu. daca vrei sa o citesti ti-o dau.”

apoi Doamna Mandache a inceput sa zimbeasca cind i-am zis filmul din capul meu, in timp ce ascultam muzica lui Enescu.

“nu mai rideti, v-am spus ca nu stiu sa ascult muzica clasica.”, m-am aparat.

“dar nu rid, imi place”.

***

la pauza, urma Prokofiev, am vrut sa plec

“stai aici. unde sa pleci? crezi  ca te indragostesti de muzica clasica cu Enescu? rusii sunt foarte buni. mie imi plac rusii”, m-a asezat doamna inapoi in scaun din patru propozitii si o privire de profesoara.

“mie imi plac barbatii rusi”, am ris eu.

“mie imi plac toti rusii”, a pus punct ferm doamna Mandache.

la Prokofiev am omorit multe balerine in gind. foarte multe. doar ca, dupa o vreme, am inceput sa ma uit la bratele si degetele dirijorului.

avea o anume tensiune in brate ca si cum in podul palmei era un dop care tinea sub presiune fluxul de energie pe care muzica o aducea in el; asta facea ca miscarile bratelor sa aiba o forta controlata, vibranta. iar degetele, o ho ho, degetele – care erau lungi ca ale unui pianist (avea o palma foarte fina) – erau, in momentele in care vorbeau cu viorile din fatza, ca un stol de fluturi.

la prima pauza de Prokofiev, cind cu tristete am aflat ca nu sunt 3 parti , ci 4(!!), l-am zis colegelor mele de rind (doamna Mandache si Ana Maria Onisei): “cam cum o fi o mingiiere de la domnul asta?”, aratind spre Paavo Järvi, dirijorul.

amindoua au zimbit larg si lung. a inceput muzica si ele au intrat inapoi in filmul lor, iar eu… am mai omorit niste balerine.

 

1670
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!