Tag : personal

pat kingsleyprima mea vizita in America (la Oscar), Pat Kingsley si o initiere

prima mea vizita in America (la Oscar), Pat Kingsley si o initiere

In martie 2001 ma duceam la Los Angeles sa vad Oscarurile de la ei de acasa.

Era un cadou – in loc de prima de bune rezultate la job – pe care managementul Europa FM mi-l facuse pentru munca si rezultatele din campania de lansare a “primului post privat de radio cu acoperire nationala” (acesta a fost primul descriptiv pt efm, anul urmator a devenit “un radio de milioane de romani”)

Ca si acum, nici atunci nu ma interesau banii, ci experientele si amintirile pe care mi le-as fi putut face din ceea ce traiam/ intilneam, asa ca obtinusem cadoul asta cind seful statiei ma intrebase “ce prima vrei pentru ce ai facut in anul asta?”/ “sa ma duc la Oscar daca obtin acreditare”, am raspuns scurt si direct, iar dinsul – Dan Ghibernea (mai tirziu ambasadorul Romaniei la Londra) – a zimbit si mi-a facut acest dar memorabil, mobilizind echipa de vinzari sa-mi gaseasca cazare buna, bilete de avion etc etc.

*

In avion – in calatoria aia lunga – ca sa nu ma plictisesc, am citit din scoarta in scoarta editia Vanity Fair care era atunci pe piata.

Adica editia cu aceasta coperta care se deschidea spectaculos in 3 parti.

Era, evident, un numar special Hollywood si-avea multe articole spectaculoase, nu doar ca informatie, ci si ca modalitate in care erau scrise, o tehnica pe care la vremea respectiva nu o intelegeam in detaliile ei, dar ma uimea prin felul in care curgeau informatiile si cum era structurat textul. (nici macar asta nu stiam sa spun atunci, ma uimea pur si simplu dar nu stiam sa spun de ce… in presa anilor 90 in Ro fusese o mare veselie, nu-si punea nimeni problema sa scrie articole in felul asta)

Am adus revista acasa si multa vreme am avut-o in colectie, apoi – cindva cind m-am mutat dintr-o casa in alta – am pierdut-o. Habar n-am unde si cum, dar regret si acum ca nu mai pot avea acces (nu sunt online) la citeva articole de acolo.

Unul era despre oamenii cheie de la Hollywood, despre Michael Ovitz si Pat Kingsley.

Ovitz era talent agent cu super fler si putere, cel care a infiintat Creative Artists Agency (printre clientii sai erau Tom Cruise, Dustin Hoffman, Kevin Costner, John Belushi, Michael Douglas, Bill Murray, Sylvester Stallone, Barbra Streisand, Steven Spielberg, Barry Levinson, Sydney Pollack) si care fost presedinte al Walt Disney Company pentru 2 ani si jumatate la sfirsitul anilor ’90.

Kingsley era doamna NU, publicistul cu cea mai mare putere de la Hollywood; printre clientii ei erau Tom Cruise, Al Pacino, Will Smith, Robert Redford, Candice Bergen, Raquel Welch, Charlie Chaplin, Jodie Foster …

La vremea aceea articolele despre ei au fost ca si cum mi-ar fi aprins cineva lumina intr-un tunel si am inceput sa vad pe unde merge stirea despre o vedeta si cit de “despre control si planificare” e vorba in showbiz.

Astazi stiu ca au fost mult mai mult de atit.

*

Am gasit din intimplare in aceasta dimineata (cautam sa aflu detalii despre publicistul lui Meryl Streep pentru ca tocmai a facut o noua miscare de comunicare foarte foarte smart si am vazut ca doamna care o are in grija pe Meryl, Leslee Dart, a fost partenera lui Pat Kingsley in business) un minunat articol despre Kingsley post activitatea ei din comunicarea pentru vedete.

Un articol care-i arata relaxarea de dupa stresul controlului pe care-l impunea si si-l impunea (desi era cea mai buna prietena a lui Tom Cruise, vorbeau in fiecare seara la telefon, pe vremea cind era in activitate spunea ca meseria ei e sa-i deschida usa limuzinei in fata covorului rosu cu smerenia si respectul ca intilneste unul dintre cele mai mari staruri ale lumii si sa se asigure ca fiecare jurnalist l-a intrebat ce e util pentru actor, nu pentru orgoliul jurnalistului :) ), un articol in care ii vezi super increderea in sine si asumarea a tot ceea ce a fost, dar in care da si ‘din casa’ foarte mult.

On Cruise: “His assistant called and made an appointment for Tom to come into my office. He had never been to my office before. And he came in, had a few minutes of chitchat, and he said, ‘I want you to know I’ve decided to make a change.’ I said: ‘I knew that was going to happen today. I guess I’ll probably take a pretty big hit with the media.’ And he said, ‘Well, we’ve all had those hits, haven’t we?’ I said, ‘Yeah. I’ll be OK.’ And then I said, ‘A lot of people have worked on your behalf that you’re not aware of, and I’d like to have you say hello to them.’ So I took him around, and he saw everybody and even went to see the mailman, just as cordial as could be.”

(…)
Cruise’s Scientology played a role, but only toward the end. Before that, there had been just one serious conflict with reps for the religious organization, “but it was taken care of very early in the game,” says Kingsley. “I felt that they were involved in a story that I was doing on Tom, and I said: ‘It’s not your story, it’s Tom’s. You have to step aside.’ And they did.”

Later, however, Cruise wanted to be more vocal about his beliefs. “I did have that conversation with Tom, about cooling it,” notes Kingsley, saying she told him: ” ‘Scientology is fine. You want to do a tour for Scientology? Do a tour for Scientology. But Warner Bros. is sponsoring this tour.’ That was for [2003’s] The Last Samurai. He didn’t say yes or no, except he did not discuss Scientology on that European tour.”

articolul a aparut in Hollywood Reporter in urma cu 2 ani si il puteti citi aici. este o minunatie de portret al unei femei care nu are nimic de demonstrat nimanui.

Drive up to Pat Kingsley’s house in Pacific Palisades, Calif., and you’ll be in for a bit of a shock. Amid the elegant homes and manicured mansions, it seems incongruously small, a modest, single-story place built in the early 1950s, its blandness almost studied, with little to set it apart except, perhaps, for the blinds drawn closed, as if to keep the world out.

This is where you’ll find the woman who ruled Hollywood for years, dispensing favors to a few and fearsomeness to many more, terrifying reporters and editors alike — and even several of the studio executives who paid her bills — a woman who, before her 2009 retirement, held sway at the nexus of Hollywood and the media, as authoritative as she was authoritarian, as strategic as others were tactical, a giant in a land of dwarfs.

*
Pentru mine, reintilnirea in aceste zile cu un text despre Pat Kingsley – la 14 ani de cind am aflat de existenta ei – intr-un context special al vietii mele profesionale (am sa dau detalii curind), mi se pare … un zimbet mare.

In 2001, cind m-am intors din America, mi s-a parut ca a fost lectia mea despre maturizare. Era prima data cind plecasem singura undeva (deplasarile mele in strainatate nu depasisera Parisul – pentru job mai ales- si Turcia pentru vacanta), ma dusesem ca jurnalist si informatiile din relatarile mele fusesera preluate si de Pro Tv si de presa nationala; aveam deci motive de mindrie.

Astazi stiu ca deplasarea aceea n-a fost doar despre asta. Ci a fost un fel de initiere.

Si da, inca imi mai doresc sa am editia aceea de Vanity fair, dar nu am mai gasit-o nicaieri.

1656
happy colaj micSa va fac cunostina cu noul membru al familiei mele: Happy

Sa va fac cunostina cu noul membru al familiei mele: Happy

Mos Craciun are spiridusi dintre cei mai surprinzatori si mai frumosi, si mai buni.

Astazi a venit unul dintre spiridusi la mine cu un dar care ma ajuta mult, dar ma si obliga. Sa va spun insa povestea de la inceput.

*

Pentru 3 ani, White Beauty m-a insotit in multe locuri din lume, a fost martora multor chinuri creative si mi-a fost partener de munca in conditii grele. A fost pentru mine un motiv de mare mindrie, pentru ca odata cu White Beauty in viata mea, l-am cunoscut si pe Razvan Lucescu si am fost – cu el si cu Andi Moisescu – imaginea unor computere foarte performante. Au trecut anii, white beauty a imbatrinit, merge mai lent si mi-am facut planul ca la sfirsitul acesta de an sa ii gasesc un inlocuitor.

Nu sunt chiar cea mai priceputa la tehnica si am cerut recomandari de la prieteni. Manafu a fost cel mai dragutz, ca de obicei cind il intreb ceva tehnic si-mi trimie info cu referinte ca sa inteleg cit pot eu de bine; e bine, Manafu mi-a explicat pe categorii, eficenta, cost vs performanta.

Cind imi calculam eu mai bine bugetul , hop in casuta postala un spiridus al lui Mos Craciun.

Simpaticele doamne de la HP Romania s-au gindit sa-mi faca un dar de Craciun si mi l-au trimis pe Happy.

Ma rog, pe el il cheama Pavilion x360 si e foarte slim, simpatic si maleabil (adica se transforma in tableta, se rasuceste tastatura, are touch screen – o sa descopar eu pe parcurs ce face si va mai spun), dar pentru mine e Happy pentru ca mi-a adus o mare bucurie.

Cred insa ca dar din dar se face rai si, cum tot aveam alocat un buget pentru a-mi cumpara un laptop, am decis ca banii respectivi sa-i donez catre 2 asociatii care au in grija copii saraci.

Dincolo de asta, cred in a inchide cercuri , in a urmari sensul lucrurilor pina ajungi in acelasi punct, chiar daca pe o treapta mai sus, stiu ca prin darul asta sunt obligata sa fac o fapta buna. Nu doar pentru ca e un dar foarte generos, care vine pe o nevoie directa (si le multumesc foarte mult celor de la HP Romania si celor de la The Group), ci si pentru ca…

In urma cu 2 ani eram invitata la Paris la un concert foarte foarte privat al lui Gwen Stefani (eu fiind mare fana Gwen Stefani) cind HP lansa platforma hpconnectedmusic. Unul dintre calculatoarele care erau prezentate ca inovatiile companiei pe care urmeaza sa le scoata pe piata in viitor era… Happy. Care e acum pe biroul meu.

Mi se pare o coincidenta frumoasa, un gest minunat si sper sa pot sa ma revansez cindva, intr-o forma la fel de frumoasa pentru cei care au gindit acest dar.

Pentru mine, intimplarea cu daruirea lui Happy e despre cit de obligata ma simt eu sa fac fapta buna si frumoasa pe mai departe. Ca sa pay it forward.

Va multumesc frumos si promit ca happy o sa va arate multe lucruri memorabile pentru ca o sa fie martorul multor povesti pe care le voi scrie ca sa ne reamintim in fiecare zi, zi de zi, ca sunt multe intimplari frumoase pe lumea asta.

*

de miine Happy intra in functiune:).

 

 

2237

dincolo de limitele interioare

despre depasirea limitelor interioare: “uneori cind tragi de tine te mai si rupi pe dinauntru”. de la un prieten care e un fel de kamikaze pe drumul in care-si urmareste visul.

868
shutterstock_verdepovesti din cartierul meu: a murit Nea Ion

povesti din cartierul meu: a murit Nea Ion

Nea Ion era paznic la alimentara din colt. Prea putini dintre clienti stiau ca-l cheama Ion.

Statea linga raionul de legume si te ghida cind ajungeai la cintar, iti spunea el repede cifrele din dreptul produsului daca simtea o ezitare care ar fi insemnat ca ai uitat pe drum identificatorul cumparaturilor tale.

Ultima zi a fost la munca luni, ca sa ceara invoire de la sefa pentru ca nu se simta bine. Vinzatoarele spun ca nici duminica nu se simtea bine, adica aproape ca nu se putea tine pe picioare. De doua zile nu putea minca nimic, mai iesea din cind in cind afara sa fumeze. Fuma de la 16 ani.

i-au si zis, isi amintesc vinzatoarele, sa se duca acasa, iar el le-a replicat “nu se poate, n-are cine sa vina sa stea aici de paza”.

Tot ele, vinzatoarele, isi amintesc ca de citeva saptamini umorul lui devenise foarte negru ca le intrebase intr-o zi “ati semnat contractul cu primaria? ca acum cind te perpelesc astia vor sa stie cum sa te aseze: pe o parte, in picioare?” . Avea umor Nea Ion, spun vinzatoarele

A murit ieri, in spital, pentru ca a avea o infectie la plamini pe care nu a tratat-o la timp.

L-au adus acasa si, cind copiii il spalau dupa datina crestina, sotia lui a facut infarct in dormitor si-a murit si ea.

*

– Cine era Nea Ion? Domnul cu mustata?, am intrebat vinzatoarele incercind sa-mi dau seamadespre care dintre paznici e vorba

– Avea mustata Ion?, s-a aratat indignata vinzatoarea de la mezeluri.

– Da, avea mustata, s-a auzit o voce stinsa de la casa.

– Uite, ma, ca a murit de o zi; stai ani linga un om si nici nu mai stii cum arata, a spus amar doamna de la mezeluri si dupa ce s-a inchinat a adaugat “Dumnezeu sa-l odihneasca.”

 

cover photo: shutterstoc/Miramiska : green leaves

 

1114
romaniaScrisoare catre viitorul Presedinte,

Scrisoare catre viitorul Presedinte,

Irina Pacurariu m-a invitat sa scriu o scrisoare, publica, catre viitorul presedinte. Ea va face parte din emisiunea “Scrisori catre presedinte” care va fi difuzata de TVR, duminica incepind cu ora 18.35.

In contextul acestor zile si, mai ales, ale intilnirii televizate de ieri, am sa fac publica scrisoarea aici. (ea a fost scrisa, si filmata partea mea de emisiune, imediat dupa primul tur al alegerilor, luni 3 noiembrie.)

*

Domnule presedinte,

Daca tot am acest privilegiu sa va scriu o scrisoare publica, dati-mi voie sa va pun o intrebare: Dincolo de ideologii si de indemnurile colegilor de partid, ce v-a facut, cind ati ramas singur si-ati analizat propunerile, sa spuneti “da, candidez”?

In ultimii 25 de ani, m-am intrebat – la fiecare schimbare de mandate – de ce ar accepta cineva sa devina modelul de viata pentru citeva milioane de romani.

E ego? Adica stiti dvs ca sunteti mai bun decit toti ceilalti si ca puteti fi un exemplu?

E smerenie si datorie? Adica stiti ca puteti schimba un pic in bine lumea din jur si va puneti viata si timpul in folosul tarii?

Imi doresc sa aveti bun simt, nu pentru ca TREBUIE sa-l aveti, ci pentru ca exista in interiorul dvs. Imi doresc sa aveti onestitate si liniste interioara ca sa le puteti da mai departe si celorlalti. Imi doresc sa deveniti un model, un mentor, un mediator, un diplomant adevarat. Si sa va aduceti aminte, cu responsabilitate de asta in fiecare dimineata.

Si sa nu mintiti. Sa nu va mintiti.

Si sper din tot sufletul sa aveti relaxarea sa va lasati sotia sa fie o adevarata prima doamna a tarii care sa se implice cu discretie si eleganta, dar cu hotarire si fermitate, sa aduca in sufletul romancelor dorinta de a face fapte bune, de a-si educa mai bine copiii si de a-i creste sanatosi. Niciunul dintre presedintii de pina acum n-a facut-o.

Va doresc succes in lupta cu dumneavoastra de a deveni un om mai bun. Daca o sa cistigati lupta asta, si noi vom fi cistigatori.

1074
shutterstock_revisteAmintiri si lectii de la revista Tabu

Amintiri si lectii de la revista Tabu

In week endul acesta am triat citeva cutii cu diverse amintiri care s-au aflat intr-un depozit. Lucruri personale, dar si multe amintiri profesionale; de la dosare cu campaniile Europa FM pina la colectia revistelor Tabu din anii in care am manageruit echipa.

De aproape 4 ani de cind am plecat de la Tabu, n-am mai deschis nicio revista. Nu stiu cum arata astazi revista si, in general, refuz sa intru in orice conversatie pe tema continutul ei actual ori a vreunei decizii editoriale a actualului management.

In week end a trebuit sa ma intorc la revistele vechi pentru ca a trebuit sa iau decizia ce pastrez din cutiile care se aflau in mijlocul casei.

Asta a fost un exercitiu frumos de a ma uita la mine din urma cu 7-8 ani, dar si la munca mea si a unor echipe minunate.

1. E frumos sa constati ca nu mai ai incrincenarea de a te afla fata in fata cu ceea ce consideri a fi o greseala intr-un text. Da, si acum as mai edita unele dintre textele de atunci, “curatindu-le” de citeva emotii pe care le consider in plus, dar – cintindu-le cu mintea curata si fara nicio idee despre ce e vorba in ele – mi s-a parut uimitor ca foarte multe sunt perfect valabile si astazi.

2. Multi dintre tinerii pe care am pariat in 2005-2010 sunt astazi vedete confirmate.
Imi aduc aminte cit de mult ma luptam cu managementul ca sa fie in revista un articol despre x sau y ( “cine naiba a auzit de astia?” era replica standard), dar sa-i vezi cu ochii faptelor de peste aproape 10 ani e un confort psihologic imens. E o confirmare ca instinctul, backgroundul tau cultural functioneaza.

3. Editorialele pe care le-am scris atunci ma reprezinta si astazi. E reconfortant sa vad ca am fost sincera.

4. Sunt atit de multe interviuri frumoase (care mai stau si astazi in picioare) incit e aproape incredibil.
Mi-am amintit de primul interviu international (cu scenaristii de la Sex & The city) si incrincenarea mea in fata colegilor “cum adica pina acum nu am solicitat niciun interviu international?” si de acolo incolo a fost un sir valoros de interviuri cu actori, muzicieni imensi despre care puteam citi si in revistele “de afara”, doar ca era continutul nostru. Scris si facut de noi.
Interviurile care-mi poarta semnatura am sa le postez online, precum si o parte a interviurilor facute de Ana Maria Onisei (pentru ca am acordul ei); pe celelalte, din considerente de drepturi de autor nu le pot posta.

5. E interesant sa vezi cum de la an la an continutul isi schimba proportia de fotografii/ fashion vs interviuri reportaje. Si cum de fapt numerele cele mai vechi, alea care pareau cu cel mai greu content, sunt in continuare perfect valabile. Si stilistic, si editorial. Pentru ca doar continutul (informatia) daca e corecta si puternica rezista peste timp.

Cind muncesti zi de zi la o revista e ca si cum stai zi de zi, multi ani, cu cineva in casa: incepi sa-i vezi mai mult defectele si uiti de ce sunteti impreuna. Sa revad revista dupa atita ani a fost ca si cum m-as fi uitat la un fost iubit, cu mintea si sufletul curate, si-am inteles de ce – in alta viata – am fost impreuna; n-avea cum sa fie altfel.

A fost deci o experienta foarte interesanta in acest week end sa ma pot uita pe munca mea din ultimii ani. Si sa vad ca am relaxarea sa ma uit la ea ca si cum ar fi a altuia, cu curiozitate proaspata, mintea curata si analiza corecta.

E un exercitiu pe care vi-l recomand. E frumos sa te uiti la esenta caracterului tau – revazindu-ti reactiile din munca sau din viata personala – si sa intelegi cu ce te lupti ca sa imblinzesti, dar mai ales de ce unii oamenii iti sunt prieteni sau te-ai regasit peste ani in munca lor.

cover photo shutterstock

2095
shutterstock_meditatie9 motive pentru care e util sa-ti incepi ziua antrenindu-ti creierul (meditind)

9 motive pentru care e util sa-ti incepi ziua antrenindu-ti creierul (meditind)

Din cauza contextului pe care noi l-am pus asupra conceptului yoga (cu participarea exceptionala a unor oameni ca Bivolaru), meditatia (antrenarea creierului) ne pare un concept dubios.

Iata 9 motive pentru care ne e de foarte mare ajutor sa ne incepem ziua meditind. Nu va ginditi ca daca tocmai v-ati trezit, creierul e odihnit; in timpul somnului el lucreaza, la unii cu o mai mare intensitate decit la altii. Visele sunt un exemplu al activitatii sau, pentru oameni ca mine, rezolvarea unor probleme de matematica in somn sau a unor chestiuni care tin de gasirea unor structuri pentru diverse strategii/articole e o alta dovada ca nu se odihneste creierul in timpul somnului.

Meditatia – exercitiul constient de a aseza gindurile si de a dezvolta constiinta de sine – e un lucru care, facut precum ritualul spalatului pe dinti, timp de 20 de minute in fiecare dimineata, ne poate schimba fundamental viata.

1. Regleaza presiunea arteriala.

2. relaxeaza mintea (care desigur aduce si un somn mai bun)

3. Duce la relaxarea musculara

4. Face creierul mai puternic si ajuta la o concentrare mai buna asupra chestiunilor de peste zi

5. Diminueaza incordarile emotionale (care duc la invidie, ego, ura)

6. Imbunateste respiratia si sanatatea plaminilor (care duce la o mai buna oxigenare a creierului)

7. Reduce stresul

8. Reduce perceptia durerii fizice

9. Ajuta la dezvoltarea abilitatilor de analiza

20 de minute in fiecare dimineata in care mintea e golita de orice gind (nu o sa iasa la inceput, dar e o chestiune de antrenament), respiratia e constanta iar coloana vertebrala este perfect dreapta.

e un prim pas intru antrenarea creierului si gasirea unei altfel de liniste

foto cover shutterstock

869
bratara fapte bunebratara mea cu fapte bune

bratara mea cu fapte bune

din septembrie 2013 lucrez constiincios sa-mi fac o bratara doar a mea.

lucrul asta a parut curios pentru prietenii mei care stiu ca port bijuterii foarte rar si ca ma insotesc prin viata , zi de zi, doar 2 inele. amindoua cu mesajele lor speciale (pe unul scrie limpede vezi doar cu inima), amindoua cu un design foarte minimalist.

numesc bratara asta “a faptelor bune” si-i adaug cite un nou talisman cind stiu ca am mai facut o fapta buna, ca sa-mi ramina acolo marcat amintirea momentelor care au insemnat efortul sau energia din spatele faptei bune.

nu sunt foarte generoasa cu “charm”-urile  (talismanele) pe care le adaug, cum nu port foarte des bratara.

saptamina trecuta am vrut sa-mi mai cumpar un charm si-am cautat in mall-ul in care ma aflam (baneasa) magazinul firmei Pandora. cum nu l-am gasit, am abandonat si-am zis ca nu e sa fie, poate ca n-am facut fapta buna, de fapt.

ieri, de Mihail si Gavril, am primit insa un charm care nici nu stiam ca exista in colectie.

mi s-a parut o coincidenta minunata si ma bucur ca bratara mea cu fapte bune e putin mai bogata.

ma rog, uitindu-ma ca intr-un an am pus doar 8 charme-uri nu pare ca am fost un om foarte bun, n-am facut prea multe fapte bune, dar….

1258
shutterstock_rabdaredespre rabdare

despre rabdare

rabdarea mi se pare a fi una dintre aptitudinile oamenilor inteligenti.

implica si vointa, ambitie, intelegere a contextului… implica o educatie cu tine pentru tine.

poate de asta, din ce inaintam in virsta, invatam sa avem mai multa rabdare, ar intre un adult si un copil e o diferenta ca de la cer la pamint la capitolul rabdare.

rabdarea e o pasiune pe care stii sa o controlezi, sa o pui in evidenta.

Tomas Hardy spune despre rabdare ca e o imbinare dintre curaj si sfiala fizica, dar eu cred ca e despre puterea de a spera cu intelepciune si decenta.

ii povesteam lui Fifi (Cristina Popa) acum ceva vreme ca odata am avut rabdare aproape 3 ani ca un prieten sa-si dea seama ca ceea ce ii propusesem eu era corect. ea a zis ca e indaratnicie, eu cred in continuare ca era doar rabdare: am povestit o data pe subiect si-apoi am lasat omul sa inteleaga in felul lui ce are de inteles, fara sa ma mai intorc la subiect.

dar rabdarea in forma ei cea mai frumoasa nu e cind astepti sa ti se confirme ceva (acolo e mult ego), ci atunci cind stii ca nu poti schimba nimic si totusi ai rabdare si intelegere si intelepciune ca sa mergi mai departe.

e o voluptate in asteptarea care e imbinata cu rabdarea, daca stii sa controlezi emotia care apare.

*

ieri se auzeau pe scara blocului in care locuiesc batai teribile in usa de la lift. cum locuiesc intr-un bloc in care se afla multi pensionari, m-am gindit ca s-a blocat vreunul in lift si am iesit sa vad cum il pot ajuta.

4 etaje mai sus era un tinar (stau si multi studenti in blocul asta) care batea disperat in usa, el aflindu-se pe palier.

– de ce bati in usa?

– pentru ca un nesimtit a lasat usa deschisa pe undeva si eu nu mai pot cobori acum.

– si crezi ca daca bati o sa se inchida singura? urca la etajele superioare si vezi unde e problema, pentru ca mai jos nu este; de acolo vin eu.

in primul moment n-a vrut, a zis ca are rabdare pina cind o inchide cineva. eu i-am zis ca asta nu e rabdare, dupa zgomotul pe care-l face, ci prostie. si ca am eu rabdare sa astept acolo, pe palierul lui, pina se intoarce dupa ce va fi inchis usa. a urcat bodoganindu-ma si sunt absolut sigura ca, desi nu intelegeam ce zice, nu ii paream un om prea simpatic.

nu m-am gindit niciodata ca o sa ajung o vecina din aia scortoasa care streseaza pustii din bloc, dar iata ca – daca ai sufiecienta rabdare – ajungi si la asa ceva.

*

rabdarea e o forma de educatie si intelepciune, de rafinament daca vreti. sa ne aducem aminte de asta mai des.

mult mai des.

 

1490
Camera 360vine o vreme cind iti iei la revedere…

vine o vreme cind iti iei la revedere…

sunt maestra in a-mi lua la revedere, si cind vreau si cind nu vreau.

si stiu ca vine mereu  o vreme cind , orice ar fi, tot trebuie sa ne luam la revedere , fie si pentru ca va fi o revedere (ca e ceva care se termina pe moment), fie ca e pentru totdeauna.

acum a venit vremea cind trebuie sa-mi iau la revedere pentru totdeauna de la calculatorul meu simpatic White Beauty, Samsung SF 310 care mi-a fost tovaras de bune si de rele in ultimii 3 ani. ( e simpaticul din foto de mai sus)

a rezistat cu stoicism socurilor la care l-am supus (are ceva urme pe carcasa, dar e ca-n viata: fiecare urma de pe chip spune o poveste),  s-a intilnit o data cu domnul doctor Bogdan Petre si i-a facut o revizie generala si i-a dat verdictul ca e bine, mai poate face performanta.

acum el merge bine mercic, poate ceva mai lent decit sunt asteptarile mele , dar ca la alte intimplari si lucruri in viata, ne mai dorim din cind in cind o schimbare.

cum pur si simplu nu ma inteleg cu MACBOOK-urile, am avut nu am fost foarte fericita (ba chiar am batut recordul de service pentru ca pe acel calculator care e facut sa nu se strice niciodata am reusit sa-l stric in 2 zile de la achizitie si mi l-au schimbat cu altul… deh, karma, energia negativa care ii zicea ca nu-l plac:) ), as dori sa-mi iau un calculator care sa fie usor, subtire, sa reziste la socuri si sa aiba suficienta memorie cit sa-mi pot pune lucrurile necesare muncii mele.

se vede clar din ce descriu ca nu ma pricep. de aia si scriu aici, adica astept sugestii. si nu, nu va consumati timpul sa-mi explicati de ce credeti voi ca mac-urile sunt bune. pentru mine nu sunt, deci sa trecem la alte propuneri.

multumesc pentru raspunsuri, dar mai ales pentru explicatii care sper sa fie pe intelesul meu, nu f f stiintifice.

 

 

1730
avion viataviata ca o calatorie cu avionul

viata ca o calatorie cu avionul

Ieri  m-am gindit ca viata e ca o calatorie cu avionul…

*

Vineri am plecat la Timisoara dupa o noapte de nesomn incarcata de gindurile propriilor decizii si de grija alegerii cuvintelor cele mai potrivite pentru a-i face un laudatio maestrului Stefan Caltia la lansarea albumului sau, Locuri. Parea ca drumul pina acolo si tot ceea ce am de facut sunt unele dintre cele mai complicate lucruri din viata mea.

Dupa care am primit un mesaj, de la Dana pe care n-o cunosc si habar n-am de ce tocmai in ziua aia, in care era atit de multa presiune pe mine incit as fi plins si daca mi se arata o floare, a decis sa-mi scrie. Dana voia doar sa-mi spuna ca ma citeste si ca recomandarile mele au ajutat-o mult in diferite momente din viata. Si, habar n-are, dar ea vineri mi-a dat aripi pentru toata calatoria care a urmat.

Seara, la lansarea de carte, am cunoscut-o pe Monica si pe prietena ei Cristina. (super umor la Monica, trebuie sa cititi aceasta postare de pe blogul ei, despre cum fiul ei a decis sa mai participe la lectiile de inot pe care nu le indragea deloc). Dar si pe Codruta, Oana si o alta Cristina, o gasca de doamne delicioase, la fel de rusinate ca si mine ca ne cunoastem personal. (multumesc frumos doamnelor ca ati venit la lansare si multumesc ca ati venit sa ne cunoastem, oricit de mare – dar placuta – a fost stinjeneala de inceput)

Apoi am cunoscut-o pe Raluca, tinara  careia i-au dat lacrimile in timp ce vorbeam despre maestru. Cind mi-am pregatit speech-ul si mie mi-au dat lacrimile. Probabil ca din motive diferite, dar…

Simbata m-am intilnit cu Oana, o minune de copil, dar si un copil minune, care danseaza, deseneaza, iubeste teatrul, vorbeste germana, a jucat intr-un film al lui Radu Gabrea. Si are doar 17 ani. Ilustratiile ei le vezi descoperi curind, aici pe blog.

Si-n timp ce vorbeam cu ea in Cafeneaua verde si intelegeam ce minunatie de fata am in fatza, in tot cerul de nori stufosi si laptosi cu care era acoperita Timisoara s-a facut o spartura in forma de inima pe care o vedeam din dreptul ferestrei noastre. Mai tirziu tot pe acolo a iesit si soarele.

La prinz m-am reintilnit cu Raluca si-am descoperit pasiunea mamei ei pentru maestrul Caltia, dar si pentru lucrurile frumoase, cum m-am bucurat sa inteleg ca Raluca e genul de fata care isi urmeaza cu hotarire instinctele si nu se teme sa o ia oricind de la capat, daca stie ca ceea ce va face ii va aduce bucurie.

Cind am ajuns in aeroport nu ma gindeam decit ce oameni minunati sunt in Timisoara si ca nu e o intimplare ca de acolo au aparut cei care ne-au dat si noua libertatea in decembrie 1989. Pentru ca sunt puternici si frumosi. Ma gindeam sa fac cumva sa le adun intr-o intilnire pe toate femeile/fetele astea minunate pentru ca sigur sigur se vor placea foarte tare. (inca ma mai gindesc la o solutie pentru asta si ii dau de cap curind)

Dar ma mai gindeam si ca e extrem de reconfortant sa vezi ca mai exista si o Romanie a oamenilor frumosi, pasionati de arta, pentru care lucrul pe care-l achizitioneaza sau momentul pe care-l traiesc nu inseamna banul pe care-l dau, ci valoarea emotionala pe care o investesc in el. Valoare care-l face de fapt nepretuit.

Apoi am ajuns la security check la poarta de imbarcare pentru Bucuresti. In fata mea o domnisoara blonda, siliconata. Cu o imitatie de Vuitton in brate si niste incalatari odioase – un fel de bocanci de armata, dar cu tocuri foarte inalte si cu niste stripe-uri adezive peste sireturi, plus multe metale – capse. A fost rugata sa se descalte inainte sa treaca prin poarta de securitate. A bombanit, s-a descaltat si-au aparut sosetele cu strasuri Swarovski. Pe care a trebuit sa le descalte (nu inteleg cum nu o deranjau in bocanci) pentru ca si ele faceau ca alarma portii sa intre in actiune. Cind a trebuit sa-si desfaca valiza (pentru ca pe ecran se vedeau cosmetice in dozaj mai mare decit corespunzator si trebuiau verificate) deasupra au aparut papucii in tipla imprumutati de la hotel.

Am asteptat mai bine de 10 minute sa se termine toate operatiunile de verificare cu ea si, in timp ce in spatele meu se facea o coada generoasa, ma gindeam ca trezirea la realitate e putin cam brusca.

In avion din cauza norilor stufosi, la decolare au fost  turbulente. Cind am depasit plafonul de nori era liniste, frumos si muntii  pareau niste dealuri domoale. Apoi la aterizare, din cauza acelorasi nori, au fost din nou usoare turbulente.

De asta m-am gindit ca viata e ca o calatorie cu avionul.

Decolezi mai cu asperitati sau mai usor (dupa cum ti-e norocul), cind ajungi suficient de sus te bucuri de oameni si de locuri frumoase, iar greutatile care de obicei par munti devin dealuri unduitoare, apoi aterizezi mai bine sau mai greu, dupa cum te ajuta natura.

Si te intorci la rutina zilnica – pe care o duci cu bucurie sau cazna dupa cit de onest ai fost cu tine in deciziile din job si din viata – si-astepti o calatorie viitoare prin aer. In care sa intilnesti oameni frumosi si sa poti sa vezi toate greutatile suficient de departe.

Ceea ce va doresc si voua.

 

1210
locuriLocuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

Locuri – Stefan Caltia, de luni in librarii

in aceasta seara am fost la lansarea albumului de arta Locuri- Stefan Caltia la Muzeul de Arta din Timisoara, acolo unde pina pe 5 decembrie se afla si lucrarile maestrului.

a trebuit sa vorbesc la lansare si m-am chinuit mult pina sa gasesc o structura, o forma care sa poata contine referinte la mai multe laturi ale personalitatii maestrului Stefan Caltia.

inainte de ceremonie mi-a daruit albumul cu autograf si o mapa cu desene. nu stia despre ce o sa vorbesc dar unul dintre desene se numeste “Seminte” si-are multe plante, un altul e cu o coroana regala construita din flori. dupa ce le inramez, poate vi le arat:)

*
cu acest album mi se pare ca editura Curtea Veche deschide o noua nisa pe piata cartilor de arta si e parte din comunicarea smart si eficienta, foarte multa in online, pentru aceasta ezpozitie datorata tinerilor entuziasti de la Galeria Posibila si prietenei mele, Noemi Meilman. maestrul Caltia ridea si spunea ca a fost “material didactic” la acest eveniment pentru ca restul au facut tinerii.

albumul Locuri – Stefan Caltia este scos in conditii grafice exceptionale dar, printr-o magie (care include si sustinerea Muzeului de Arta din Timisoara), Curtea Veche a reusit sa scoata albumul la costul unei carti de beletristica, 45 ron.

sper din toata inima sa se vinda bine ca sa se dezvolte aceasta nisa de carti si la noi.

altfel, va intilniti cu magia Maestrului Caltia la tirgul de carte curind. o sa raspunda si la intrebari si o sa aflati si o parte din povesti. (a promis in seara asta:) )

mai jos cam ce am spus in seara asta, poate va convinge sa cumparati cartea:) povestea cu plantele care vorbesc intre ele o voi scrie zilele acestea pe blog:)

*

In urma cu citeva saptamini am fost in atelierul maestrului Caltia pentru o fotografie care urma sa fie in campania de promovare online a acestei expozitii. Ma imbracasem cu o rochie gri ca sa ma pierd printre obiecte pentru a fi puse in valoare tabloul cu care pozam. Cind am ajuns in atelier am vazut ca tabloul ales de maestru e cu un personaj androgin, imbracat in gri, cu parul roscat. Lucrarea se afla in expozitie, o gasiti in sala din spate se numeste Iarna zburatorului.

“Artistii au inspiratie”, a zis maestrul cind m-a vazut asezata linga tablou, atit de asortata cu pictura.
Eu am vrut sa ma apar si sa spun ratiunea pentru care ma imbracasem asa, dar maestrul mi-a taiat propozitia ferm, desi ridea “artistii au inspiratie, eu stiu mai bine”.

Pe drumul catre casa m-am gindit la perspectivele diferite asupra acestui mic detaliu si mi-am zis ca asta e diferenta intre noi, muritorii de rind, si artistii care se exprima si prin alte mijloace ca sa -si spuna povestile si sa-si sustina un punct de vedere: ei cred mai mult si mai profund decit noi intr-o lume fantastica, intr-o lume de basm.

Si asta pentru ca ei stiu intr-un fel in care noi mai uitam din cind in cind – sau nu ne mai aducem deloc aminte -, ei stiu sa acceseze zona aceea a copilului din fiecare.

Cind eram mica pentru a reusi sa ma apropie de muzica clasica, unchiul meu care era compozitor imi povestea vietile marilor muzicieni. Imi spunea povesti despre ei.
Mi s-a creat reflexul asta si, mai tirziu, m-am imprietenit cu pictura prin detaliile din vietile pictorilor.

Pt mine maestrul Caltia e domnul care stie ca plantele vorbesc intre ele, se protejeaza sau isi revendica teritoriul, dar e si pictorul care, desi profund interesat de radacini si de origini, isi picteaza multe dintre personaje plutind, calatorind prin aer, fara nici o radacina vizibila care sa le tina legate de pamint. Iar eu- rationala- ma gindesc ca asta e felul domniei sale de a spune – mie si altora ca mine – ca trebuie sa visez mai mult, ca sa fiu in basm.

Eu sunt aici, la aceasta expozitie si lansare de carte, in calitate de… ceea ce se cheama in termeni de marketing end user. Consumatorul. Care are sau nu are pregatire pentru a intelege ceea ce are in fata, dar care intr-un fel, pe limba lui, pricepe ceva din aceste picturi, din povestile spuse prin stari, si pleaca acasa mai linistit. Mai luminos pe dinauntru. Cu un gind de libertate interioara.

Si cum expozitia nu e accesibila tuturor pentru ca e greu de deplasat la nivel national intreaga instalatie de lucrari, le multumesc celor de la Muzeul de Arta din Timisoara, celor de la Galeria Posibila si celor de la Editura Curtea Veche ca au publicat si o carte cu toate lucrarile din expozitie.

Ca sa ne luam fiecare acasa doza de poveste si sa o putemm accesa in orice moment am avea nevoie, miine sau peste zece ani, cind ne cautam linistea intre o multime de lucruri care ni se pare ca ne tin legati, cind de fapt ne dezradacineaza.

Multumesc frumos.

timisoara 31 oct 2014

2467
shutterstock_luminadaca ai mai avea mai putin de 24 de ore de trait ce-ai face?

daca ai mai avea mai putin de 24 de ore de trait ce-ai face?

miine, 1 noiembrie, tinara Brittany Maynard (30 de ani) a ales sa moara. in ianuarie a fost diagnosticata cu un cancer al creierului, neoperabil, care o va duce catre o moarte chinuitoare , dureroasa, in invaliditate.

ca sa moara demn s-a mutat intr-un stat american in care sinuciderea asistata e legala si-a ales ca pe 1 noiembrie va lua pastilele pe care medicii i le-au dat deja (le poarta in portofel de citeva luni).

a facut public asta tocmai pentru a fi un purtator de mesaj pentru optiunea fiecarui om de a trai si muri demn.
*

Brittany a anuntat in urma cu doua zile ca a ales sa traiasca si sa moara dupa propriile ei reguli si ca a schimbat data sau decizia de a se sinucide asistat pe 1 noiembrie. (imaginati-va avalansa de jurnalisti care stateau la usa ei de citeva zile si relatarile care mai de care mai tabloide, mai patetice sau mai dramatice. si presiunea la care e supusa si de media si de propria-i decizie in raport cu familia in zilele astea)

*

cind am citit prima data despre Brittany si decizia ei m-am gindit ce va face in ultimele 24 de ore, lunind in calcul fix aceasta presiune care vine din toate partile. si mi-am zis ca e un exercitiu onest si frumos pe care am putea sa-l facem fiecare, din cind in cind: sa ne gindim daca am fi constienti ca mai avem doar 24 de ore de trait, ce-am face in ultimele ore?

cindva, intr-o alta viata, m-am aflat intr-o situatie asemanatoare prin context (un diagnostic care imi anunta o durata limitata de viata, am scris despre asta aici; sunt bine dupa cum se vede, activa si pusa pe treaba sa-mi stresez si enervez prietenii).

atunci aveam o anume idee pe care sa o duc la capat pentru ultimele zile, care in timp s-a dovedit ca nu e o solutie corecta.
astazi zic ca daca m-as afla in situatia asta, as scrie multe ilustrate cu mesaje foarte personale si foarte targetate despre ce cred eu despre oamenii pe care i-am intilnit si le-as trimite ca sa le ramina.

habar n-am ce as face miine sau peste niste ani daca si cind voi fi in situatia asta.

*
dar e un bun exercitiu pe care sa-l facem epntru o curatire interioara si puteti raspunde aici, sub anonimat.

sa stiti ca imediat dupa aia o sa vina intrebarea “si ce te opreste sa faci asta chiar astazi, chiar acum?!”

*
foto cover shutterstock

2328
shutterstock_aplauzeaplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

1847
carti tarotun cadou magic

un cadou magic

ziua mea de nastere a fost acum 2 saptamini, dar inca mai primesc cadouri simpatice de la prieteni.

saptamina asta am primit un dar foarte special si cu…magie.

carti… cu mesaje de la ingeri. ca un fel de carti de tarot

cind am desfacut darul (mai era si o ciocolata f faina), in seara in care le-am primit – chiar inainte de culcare – am zimbit instant. am desfacut cutia, am amestecat cartile si am tras una.

de fapt doua pentru ca s-au lipit.

pe prima carte scria “joaca-te!” – “e vremea sa lasi munca de o parte pentru o  vreme”

pe a doua scria “aer proaspat” – ‘stai mult la soare si in parcuri ca sa te incarci energetic”

in seara aia m-am culcat cu un zimbet mare pe chip – m-am trezit la 6 a doua zi pt ca trebuia sa ma duc la o emisiune tv , dar m-am tot plimbat prin parc dupa aia.

n-am mai deschis cartile pentru ca…. cine stie ce o sa mai spuna:)

*

e un cadou dragutz pe care l-am trecut aici poate va inspira.

816
shutterstock_secreteFifi & The City: Tu cui iti spui secretele?

Fifi & The City: Tu cui iti spui secretele?

text de Cristina Popa

 

–         Maria, daca ai un un secret cui il spui?

–         Pai daca e secret…nimanui. Dar daca nu mai pot sa ma tin ti-l spun tie.

–         Da de ce sa nu te tii?

–         Ca e greu mama sa nu spui…

Asta e fifi mica. 5 ani jumate. Stie exact cum stau lcururile in viata, nu mai am dubii.

Secretele sunt  excitante. Cu cat un om e mai misterios, mai inaccesibil, cu cat  stim mai putine despre el cu atat ne simtim mai atrasi.

Sunt oameni care stiu sa tina un secret. Cand se discuta subiectul tainuit par uimiti, nu li se misca niciun muschi pe fata. Te uiti la ei cu subinteles dar nu, nimic, nicio dovada in priviri.  Altii recunosc cisntit: nu-mi spune daca e secret ca nu pot sa il tin.

Secretele inseamna putere. Sunt omanei care stiu secretele tututor si altii de care se freest toata lumea. Mi-am intrebat prietenii si prietenele cui ar spune mai degraba secretul lor: prietenilor apropiati sau familiei?

Iata raspunsurile:

Eu imi spun secretele mie mai intai. De atatea ori pana imi intra bine in cap. Daca ma plictisesc de ele, le spun maica-mii.

Ierarhia salveaza secretomania :))) Prietenele cele mai bune sunt the “secret keeper”. Mama e “the healer”. Tata e “the hugger”. Fratele e genul “hai sa petrecem sa uitam”. Sotul e cel care gaseste solutii pentru orice. Dar secretele… Secretele sunt la ele, la cele 2-3 prietene apropiate ale mele. Care au “permis” de dat cu parerea… au umeri pe care pot sa plang…au maini de ajutat si mai ales… au lacate loiale care pastreaza secretul

Depinde de secrete. Dar mai degraba prietenilor

Depinde de secret si de adancimea lui, dar familiei n-as prea spune.

 Daca e un secret nu il spun nimanui nici familiei, nici prietenilor.

 Prietenului cel mai apropiat.

 Nu as spune familiei. Am câțiva prieteni care mor cu secretarul în buzunar.

 Sincer, am o singura prietena din copilarie pe care o consider cea mai buna prietena..si de obicei, prima data ii zic ei….in ideea sa-i cer o parere pentru ca o simt ca imi vrea binele de cand ne stim…..dar pana la urma tot pe mama ma bazez in orice situație

 Ce mai spun prietenele lui Fifi despre secretele lor puteti afla aici

*

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

827
dinner timeretete de toamna: Gustare cu praz si-o placinta care se face singura

retete de toamna: Gustare cu praz si-o placinta care se face singura

intr-o alta viata am fost ruda cu Jamie Oliver (asta e cel mai tinar si mai simpatic, de aceea cu el am fost ruda), numai asa se explica inclinatiile mele inspre gatit.

am doua noi retete care respecta regula dupa care ma ghidez in bucatarie: sa muncesc maxim 15 min (la copt, fiert etc poa sa stea cit vrea) si sa fie  gourmet (texturi si gusturi mixate surprinzator)

*

gustare cu praz

se prepara un sos magic dintr-un galbenus de ou, ulei de masline, mustar, lamiie si miere. se taie prazul pe vertical, se scoate in foite, se pune sosul si se adauga putina scortisoara.

e asa un amestec de arome acolo… o bucurie.

(eu cind scriu maninc tot felul de lucruri. ca sa nu ma ingras – intrucit imi petrec mult timp in fata calculatorului scriind in fiecare zi – inventez gustari cu zarzavaturi: morcovi, praz si alte radacinoase sau cu prune, gutui (despre astea scriu alta data)

placinta care se face singura… curata magie

fix 5 minute munciti pentru ea. 5 minute.

mai exact cit puneti intr-un blender: 4 oua, o jumatate de ceasca de unt, o jumatate de ceasca de faina, 2 cesti de lapte, o ceasca de fulgi de cocos, o ceasca zahar, 2 ligurite vanilie.

apesi pe butonul de la blender 30 de secunde sa se mascareasca toate si le pui in tava, la 180 de grade una bucata ora. nu stiu cum, dar chiar nu stiu cum, amestecul asta face o crusta jos si sus, iar la mijloc ramine moale ca o umplutura de placinta.

e de vis pentru un mic dejun de week end si miroase minunat in casa.

eu ca sa evit complicatii cu tavi, forme de prajituri si alte lucruri, am pus maglavaizul in robotelul phillips multicooker (desi nu are trecut in retetar ca poate gati asa ceva, dar tre sa -si depaseasca si el zona de confort ) si cind a expirat timpul programat si a cintat robotelul, am putut scoate prajitura perfect rotunda…

cum ziceam, sora lui Jamie Oliver, in varianta viteza, sunt…

*

n-am facut foto pt ca, la momentul cind le-am preparat, nu credeam ca vor avea succes si la prieteni si ca merita promovate… poate data viitoare:)

coverphoto Shutterstock

1212
shutterstock_toamnamagia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

magia culorilor de toamna intr-un pulovar de mohair

Aveam 12-13 ani cind am fost cu parintii intr-o vacanta pe Valea Oltului. N-am mari amintiri despre peisaje, locuri pe care le-am vizitat, dar pastrez cu exactitate in minte o intilnire cu o verisoara prin alianta a parintilor mei.

Locuia (cred ca mai locuieste) la Ramincu Vilcea, era profesoara si era foarte eleganta. Sotul lucra in constructii si-avea contracte peste hotare, asa ca ea se putea imbraca altfel decit oricare femeie pe care o vazusem.

Imi aduc aminte ca ne-am intilnit pe o terasa de circiuma de munte, ca era pe seara, deci racoare si doamna aceasta si-a pus un blazer din casmir, in culori de toamna de la maro la bej, cu un modele serpuitoare in care riurile de culori diferite erau marcate cu o cusatura fina cu ata maro, aceeasi care era la mansete.

Si ceea ce imi aduc aminte la fel de bine e gestul cu care si-a rasucit manseta blazerului si cum, din gest si atitudine, in doar citeva secunde haina devenise una casual dintr-una eleganta.

Cind am ajuns acasa, mi-am cumparat mohair si mi-am tricotat un pulovar care semana cu blazerul respectiv. Semana e un eufemism, era ca diferenta dintre revista Vogue si o revista de liceu, dar pentru mine era minunat. Pentru ca purta in el gestul ala de simplitate si eleganta pe care-l facuse matusa pe care o cunoscusem recent.

Eram obisnuita sa-mi fac singura hainele (toata copilaria m-am imbracat cu pulovere pe care mi le tricotam, pentru ca asa erau vremurile si posibilitatile familiei mele erau modeste) si nu mi s-a parut ceva special ca mi-am mai facut un pulovar.

Dar ce a atras atentia la scoala a fost combinatia de culori, pentru ca respectasem intocmai combinatiile din blazerul matusii. Era acolo un poem de toamna, erau toate culorile pe care le gasiti prin octombrie cind mergeti pe Valea Oltului – de la maro la ocru, de la bej la grej. Riuri fine, serpuitoare care fusesera complicat de tricotat.

Astazi pot sa-mi permit orice haina imi doresc, dar de fiecare data cind vine toamna imi aduc aminte de pulovarul ala. Si pentru ca am muncit mult la el, dar si pentru ca a fost primul meu salt de la a ma imbraca in negru, bleumarin, albastru (maxim rosu) la culori pastel, la combinatii rafinate parca facute de pictori pe pinza.

Si-am vazut efectul nu doar asupra dispozitiei mele, ci si asupra celor din jur; am inteles cit de mult inseamna sa pui culori frumoase pe tine ca sa fie frumos si in jurul tau.

*
Toamna suntem cel mai tentate sa ne intoarcem la culori terne, dupa explozia de culori puternice din vara, dar… uitati-va in jurul vostru la ce va spune natura. Uitati-va care sunt culorile cu care natura ni se adreseaza in perioada asta, Dove crede in a-ti pune in valoare frumusetea naturala in compania culorilor preferate si uneori e nevoie de un sprijin ca sa iesi putin din zona de confort.

Pentru multe femei, zona de confort in zilele friguroase de toamna e in haine inchise la culoare, dar stiti ceva? Dincolo de zona de confort incepe magia.

Acum ai ajutorul perfect pentru a avea curajul de a te bucura prin culori si ai bucura si pe ceilalti pentru ca Dove s-a gindit sa ne faca viata mai usoara si a creat Dove Invisible Dry (singurul deodorant antiperspirant dovedit ca nu lasa urme pe 100 de culori) care ne da confortul de a ne bucura de culori in haine pufoase si calduroase care au o aroma de toamna.
Zic sa incercati, o sa vedeti ca am dreptate si ca va veti simti mai frumoase si veti primi mai multe zimbete. Pentru ca sunteti frumoase si meritati toate zimbetele din lume.

foto cover shutterstock

1350
samsungun aparat foto cu mesaj – PR cu bun simt

un aparat foto cu mesaj – PR cu bun simt

zilele trecute am pus un status pe FB ca sa ma ghideze comunitatea legat de un aparat foto pentru un proiect pe care vreau sa-l incep.

voiam o investitie eficienta – nu ma transform peste noapte in fotograf, vreau doar sa fotografiez niste oameni care nu ar sta relaxati daca le-as aduce un fotograf profesionist alaturi.

am primit recomandari foarte eficiente si foarte targentate cu nevoile mele si eram pregatita sa-mi cumpar aparatul.

numai ca fetele de la The Practice mi-au trimis un mail si mi-au zis ca impreuna cu Samsung doresc sa ma ajute sa-mi fac proiectul. si ca imi trimit pentru 2 luni unul dintre aparatele lor performante.

*
cum ii ziceam si Adinei de la The Practice, inteleg mecanismele marketingului direct, inteleg beneficiile ambelor parti implicate in acest nou parteneriat, dar… tot ma impresioneaza reactia lor prompta.

pentru ca in spatele mailului cu propunerea e un drum lung: cineva a vazut nevoia mea, a comunicat-o catre altcineva, s-a luat o decizie, s-a trimis un curier. si la sfirsit e un om putin mai fericit – nu pentru ca am primit ceva gratis pentru doua luni, nu despre asta e vorba, ci pentru ca PR-ul nu mai e despre “sa-ti livrez informatiile pe care le vreau”, ci e despre “sa te ajut cind ai nevoie pentru ca, indirect, ma ajut si pe mine”.

o sa va arat ceva mai incolo fotografiile din proiectul meu. deocamdata, aparatul e inca in cutia lui, pe birou, si-asteapta sa ajunga pe miini pricepute care sa ma invete lucruri practice prin care sa-l folosesc la cit mai mult din capacitatea lui.

multumesc frumos The Practice & Samsung .

1483
shutterstock_brainHa! s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

Ha! s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

yeap. s-a demonstrat stiintific ca frumusetea matematicii e receptata in creier in acelasi loc ca si arta!!!

ani de zile le-am spus prietenilor mei artisti ca e o frumusete in a gasi cea mai rafinata solutie la o problema de matematica si ca,  in fata unei probleme minunate, simti o bucurie comparabila cu cea din fata unui tablou care te emotioneaza sau a unui spectacol care-ti transmite emotii multe.

s-au uitat la mine ca la o nebuna, pentru ca matematica e o stiinta abstracta si nu utilizeaza emotiile, iar eu desigur i-am ignorat replicind: “vedem lumea diferit”

pe de alta parte, multi dintre prietenii mei cu minti exacte – matematice – ma intreaba de ce am atit de multi prieteni artisti si sunt adesea ironici cu faptul ca nu am vrut sa profesez in matematica (sa-mi folosesc creierasul care e nativ dotat pentru asa ceva) si-am ales o cale mai soft, poate chiar mai superficiala, pentru reperele lor. si lor le-am zis cu acelasi ton: “vedem lumea diferit”

ei bine, s-a facut dreptatea divina. s-a demonstrat stiintific ca pentru cei pasionati de matematici, in fata unei probleme frumoase creierul primeste stimul de placere si e activat in zona  orbito-frontala, care conform altor cercetari, e stimulata cind e vorba de emotii.

adica artistii si matematicieni folosesc intensiv aceeasi parte din creier si-au mai multe lucruri in comun decit banuiau.

info despre cercetarea in cauza a aparut in scientific american, iar informatia (si link-ul) am primit-o de la o prietena care sta in Elvetia si care mi-a facut indirect nu doar ziua foarte frumoasa, ci si un mare compliment cind mi-a zis “am citit asta si m-am gindit imediat la tine”.

cum eu ma gindesc la prieteni – matematicieni sau artisti – care stiu sigur ca, in alta viata, ar putea face switch in meseriile lor si ar simti genul asta de bucurie asa cum o simt in ceea ce fac acum.

ha! intr-un fel, dar doar intr-un fel, suntem la fel.

:)

1518
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!