Tag : personal

eleven logobucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

bucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

(transcrierea speech-ului din cadrul evenimentului 11even, Sibiu, panelul Bringing joy in life”)

Buna ziua.

Numele meu e Cristina Bazavan, sunt jurnalist, asa vreau sa fiu cunoscuta. Uitati de toata prezentarea aceea lunga cu activitatea mea pe care tocmai ati auzit-o, eu vreau sa fiu cunoscuta drept jurnalist si atit. Lucrez in media de mai bine de 15 ani si as vrea sa va vorbesc astazi despre… bucuria de a da mai departe faptele bune.

Prin meseria mea ma intilnesc foarte des cu oamenii care fac fapte bune, dar si cu oameni care au nevoie sa li se intimple o fapta buna.

Cred intr-un echilibru al lucrurilor pe care le traim si le facem si obisnuiesc sa lucrez pro bono sau, cind sunt proiecte care nu au bugetul pe care eu il solicit pentru a ma implica, dar imi place ideea proiectului, prefer sa negociem o suma care sa mearga catre o asociatie pe care eu o sustin. Nu e asociatia mea, sunt niste oameni frumosi pe care i-am intilnit cind faceam un reportaj.

Am fost implicata in multe actiuni sociale, caritabile sau de fundraising si sunt membru in comisiile care acorda bursele Cosmote sau finantari pe proiecte la fundatia Orange sau in proiectul Petrom, Tara lui Andrei.

S-ar putea spune ca sunt un om care fac si fapte bune. Va asigur insa ca daca vorbiti cu cei cu care fac afaceri si negociez proiecte, sau cu cei carora le-am fost sefa nu vor spune ca sunt om foarte bun pentru ca sunt recunoscuta pentru fermitatea mea, pentru felul in care spun lucrurilor pe nume si nu sunt chiar o persoana confortabila de intilnit de partea cealalta a unei mese de afaceri.

Dar cum spuneam, cred in echilibru. Si in karma. Si daca pot sa ajut, o fac cu drag si determinare.

M-am gindit mult care a fost saminta care a facut sa cresc astfel.

Sigur ca acasa parintii m-au invatat ca trebuie sa fiu un om bun si sa impart ce am cu ceilalti, mai ales cu sora mea.

Am crescut in comunism intr-o familie modesta de muncitori si pastrez amintirea impartirii celor 2-3portocale pe care le primeam de craciun sau a celor 2-3 banane pe care le tineam pe sifonier sa se mai coaca. le mincam bucurosi toti copiii din neam, verisori, vecini si credeam ca portocalele si bananele “se fac” doar de Craciun.

mi-am dat insa seama ca sentimentul “facerii de bine” nu-l stiu – sau nu-l tin minte – din copilarie ci de ceva mai tirziu, din adolescenta. Si n-are legatura cu a mi se fi intimplat mie, ci cu a face ceva pentru ceilalti.

***

Pe la 19 ani prezentam la radio 21 o emisiune de seara cu povestioare de dragoste pe care ascultatorii si le trimiteau intre ei. Alegeam dintre zecile de scrisori pe care le primeam saptaminal maxim 10 pe emisiune, le citeam frumos cu cea mai sexy voce din dotare, iar mesajul care imi spunea ceva mai mult decit celelalte primea un tratament special: semnatarul intra in direct cu destinatarul facindu-I o surpriza.

Era la sfirsitul anilor 90, emisiunile de seara de la radio erau de mare success, aveam 19 ani si cistigasem peste noapte puterea de a allege pe cine sa fac fericit pentru citeva clipe, sau pentru o viata. Niste oameni s-au casatorit ca urmare a intimplarilor pe care le expuneau public acolo, s-au schimbat niste vieti in emisiunea aia, atunci.

Evident ca nu eram constienta de responsabilitatea pe care o aveam, nici macar nu eram constienta de puterea pe care o aveam, dar – pentru ca eram o fire foarte competitiva si-mi doream audienta mare (care se masura in tot mai multe scrisori primite) – alegeam pentru surprizele in direct povestile care mi se pareau cele mai puternice.

Astazi, cu mintea de acum si cu multe lecturi ale unor texte scrise de amatori sau profesionisti, cu multe intilniri de oameni neantrenati in a vorbi in spatiul public, stiu ca cele mai puternice mesaje sunt cele care de fapt sunt f sincere. Cum a fost speech-ul de mai devreme al doamnei doctor Livia Ognean, care e evident ca are alta pregatire decit cea de public speaker, dar pe care am ascultat-o din fundul salii si am plins in liniste, intregul speech.

Dar atunci, la 19 ani, nu stiam sa descopar stiintificcare sunt mesajele adevarate; urmaream doar energia care se afla printre cuvintele din scrisori, forma in care ei isi spuneau povestea.

Desi oamenii aceia habar nu au, cred ca le datorez o parte importanta din ce sunt eu acum; pentru ca am invatat sa ma oglindesc in bucuria lor, sa ma incarc din ea, la fel cum se incarcau toti ceilalti ascultatori.

Si-am invatat ca o fapta buna nu inseamna neaparat sa dai bani, sa schimbi legi sau orase, sa construiesti biserici, ci ca uneori poti sa influentezi o viata in spre mai bine doar daca esti atent la sinceritatea vorbelor rostite. Adica, daca esti ATENT.

***

Ceva mai tirziu am descoperit ca a avea puterea de a face o mica bucurie cuiva e o senzatie ca un drog.

Exista studii care arata ca secretia de dopamina pe care o face creierul cind stie ca a facut o fapta buna este asemanatoare cantitativ cu cea din timpul unui orgasm, sau cea obtinuta de alimentele cu multe calorii sau jocurile de noroc.
Aceeasi senzatie o primeste corpul in cazul unor substante psychoactive precum cocaina, nicotina, heroina sau alcoolul.

Asa ca in loc sa fumati mai bine faceti o bucurie cuiva pentru ca dopamina va aparea in organism.

… Banuiesc ca acum va ginditi ca vinul ar trebui sa ramina in ecuatie, la fel si orgasmul, ca nu pot fi compensate de faptele bune. Sincer, si eu cred la fel, dar nu m-au invitat aici sa vorbesc despre asta.

Dupa ce am citit despre fapta buna ca un drog m-am gindit cum sa-i dau nepotului meu – fiului surorii mele – lectia cea mai potrivita de viata, cum sa-l fac sa simta efectul de a face bucurii pentru cei din jurul lui.

Avea 6 ani cind am facut un experiment pe el. Nu-i placea sa imparta nicio jucarie cu prietenii si desi avea zeci de masinute si ursuleti, daca un tovaras de joaca voia sa puna mina pe ceva, urla cu suspine. Era insa un foarte foarte mare fan Mickey Mouse. Statea lipit de ecranul televizorului la orice aparitie a lui Mickey, asa ca am pus la cale un plan.

La prima mea plecare la paris , m-am oprit intr-un magazine cu insemnele Disney si am cumparat tot ce am gasit cu Mickey: soricel mare, prosop, perna, pe sotia lui Mickey, Mini. Le-am luat pe toate, plus un Mickey la fel ca cel pe care-l cumparasem . acelasi maimutzoi ca dimensiune, in doua exemplare.

I le-am dus si i-am spus ca le primeste pe toate daca Mickey dublura o face cadou prietenei lui de joaca, fetita vecinilor din fundul curtii.

In fata unei pungi mari cu tot felul de lucruri cu Mickey Mouse nepotul meu a zis repede da, doar ca a doua zi a trebuit sa se tina de promisiune. Si iata-ne in fundul curtii, cu prietena lui dincolo de gard, impreuna cu mama ei.

Nepotul meu cu mickey mouse in mina, plingind in hohote. Stia ca trebuie sa-l dea, stia ca mai are unul la fel, dar tot ii era greu. Mama fetitei – jenata si incurcata de suspinele copilului – tot spunea “lasati-l, daca vrea sa-l pastreze, e al lui”;sora mea ferma pe pozitie “nu mai primesti alte jucarii daca nu iti tii promisiunea si nu daruiesti unul dintre mickey mouse”.

In hohote de plins a dat jucaria si fetita de dincolo de gard a primit-o cu fata plina de lumina.

A doua zi insa s-a produs magia.

Nepotul meu a vazut cum fetita se lauda pe strada, la ceilalti copii, cu jucaria pe care o primise. A iesit si el cu jucariile lui la poarta si au inceput sa se joace impreuna. A fost ceva acolo, in mintea si in sufletul unui baietel de 6 ani oglindit din bucuria prietenei lui si in aprecierea pe care o cistigase de la ceilalti. De craciunul ala si-a strins jucariile pe care nu le mai folosea si, cu ajutorul mamei lui, le-a darut altor copii care nu aveau.

Cred ca nepotul meu a fost primul meu experiment constient de a –i ajuta pe ceilalti sa inteleaga ce bine te simti cind faci fapte bune. Cum bucuria ta e mai mare decit a celui care e beneficiarul gestului tau frumos pentru ca e cumva amplificata pe interior, e oglindita in propria personalitate. Astazi cind ajut pe cineva si ma intreaba cum sa se recompenseze spun “cind va fi rindul tau sa poti ajuta pe cineva, sa ajuti ca sa dai mai departe”

***

Ca orice om cunosc si bucuria de a primi fapta buna, stiu si cum e sa se gindeasca cineva la tine, ca de niciunde si sa te ajute cu o vorba buna, cind ai cel mai mare nevoie de ea.

Pe mine ma emotioneaza , ma suprind si imi dau lectii de viata in acelasi timp, mesajele de sustinere si incurajare de la oamenii care nu au nicio legatura directa cu mine si care nici n-au nevoie de ceva de la mine, oamenii care isi aloca din timpul lor citeva minute ca sa-mi spuna o vorba buna fara niciun alt interes.

Invat din fiecare din aceste intimplari cit de important e sa fii atent la ceilalti si cit de usor poti face o bucurie.

Astazi am un reflex din a trimite mesaje de incurajare tuturor jurnalistilor pe care-I apreciez in momentul in care compania pentru care lucreaza se afla in impas si stiu ca lor le este greu emotional.

Asta pentru ca mi s-a intimplat si mie sa primesc mesaje din neant de la oameni cu care nu aveam foarte multa treaba in momentul in care revista pe care o conduceam se afla intr-un impas. Si stiu cit de importante sunt mesajele acelea si cum iti dau aripi sa mergi mai departe.

Am mai povestit chiar la TEDx-ul de care spunea Ovidiu mai devreme (nota mea. Ovidiu Neamtu, creatorul evenimentelor 11even, organizatorului unui TEDx Sibiu in 2012), mai spun inca o data, ca astazi lucrez in echipa de comunicare a trupei VUNK pentru ca intr-un asemenea moment delicat, liderul trupei, Cornel Ilie, cu care nu aveam foarte multe in comun, mi-a trimis un mesaj de incurajare. Am inceput sa lucram impreuna la 3 ani distanta de la mesajul lui de incurajare, dar deciza mea de a ma alatura echipei lui a fost luata in baza caracterului pe care l-am intuit in cele citeva cuvinte pe care mi le-a scris intr-un noiembrie din 2009, fara sa urmareasca niciun beneficiu din ele.

Stiu, deci, pe pielea mea cum te schimba o fapta buna pe care o primesti de la altcineva.

***

Ce vreau sa spun cu aceste povesti? Care e legatura intre ele?

Fiecare fapta buna – fie ca am facut-o, fie ca am primit-o – m-a schimbat. Nu m-a facut cel mai bun dintre oameni, nici cel mai destept, nu sunt o sfinta si nici nu sunt mai domoala cind e sa-mi apar teritoriul de business. Dar cu siguranta m-a modificat in bine, fie si cu o miime de milimetru.

Pentru ca am simtit, si daca am facut fapta buna, si daca am primit-o, am simtit o bucurie aparte. O bucurie care functioneaza ca un drog si pe care cauti sa o retraiesti.

Stiind asta, as vrea sa va spun ca e important nu sa asteptati sa vi se faca fapte bune, ci sa le initiati fara sa urmariti niciun fel de beneficii de imagine sau un raspuns de la beneficiar, pentru ca daca sunteti atenti la ceea ce se intimpla cu voi in acele momente, va dati seama ca schimbarea, slefuirea care vine pe dinauntru, odata cu energia bucuriei este nepretuita.

Fiecare fapta buna pe care o facem se va reflecta intr-un om care simtind bucuria va invata si el sa faca o fapta buna.
Si se creeaza un lant al bucuriei.

Poate n-o sa schimbam radical lumea, poate nu o sa salvam toti copii care mor de foame, dar in jurul nostru s-ar putea sa schimbam cu un milimetru lumea in bine.

Si iata-ne pe noi toti din aceasta sala, milimetru cu milimetru miscind lumea. Adunam de citiva centrimetri.

Va dati seama cit de mult inseamna schimbarea asta?! Si bucuria care vine cu ea?!

Multumesc frumos ca m-ati ascultat.

*
sibiu, 16 mai 2014

2257
supararece-ai face daca nu ti-ar fi frica?

ce-ai face daca nu ti-ar fi frica?

ce-ati face daca nu ti-ar fi frica? ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia…

…….. m-as mai indragosti. tu?

m-as casatori.

*

am purtat putin mai devreme aceasta conversatie cu un prieten si m-am gindit ca e un bun pretext ca sa aflu si de la voi ce ati face daca nu v-ar fi frica.

ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia… poate sa fie si ceva ceva nesemnificativ pentru ceilalti, sa fie important doar pentru tine

*

lasati-mi comentariile aici, anonime, semnati-va doar cu numele mic si virsta.

daca adun suficiente raspunsuri autentice, fac un ebook simpa

 

shutterstock_141673471tu cind ti-ai zimbit ultima data?

tu cind ti-ai zimbit ultima data?

Sunt dintre femeile care in orice moment al existentei ei a spus ca nu e frumoasa. Nu exista zi in care sa ma fi uitat in oglinda si sa fi spus “ce frumoasa sunt”.

Stiu ca de-a lungul timpului mi-au placut citeva fotografii in care am apreciat maiestria fotografului de a surprinde o stare pe care o aveam, dar la fel de bine stiu ca acolo apreciam fotograful si starea respectiva, emotia, nicidecum ceea ce eu consider a fi frumusete.

Mi s-a mai intimplat sa spun “ce frumos!” in timp ce-mi priveam chipul dupa ce lasase “urme” pe el vreunul dintre make-up artistii mari ai Romaniei, dar si in cazul acela apreciam tehnica lui/ei de a sti sa scoata in evidenta dintr-un chip lucrurile care-l pot pune in valoare.

N-am un issue cu asta, nu o consider o problema si credeam, adica speram, ca nu mi-a afectat comportamentul aceasta credinta a “nefrumusetii” mele. Imi imaginam asta pentru ca atunci cind ma uit in oglinda , nu ma incrunt – chiar si cind am ochii umflati pt ca am dormit doar 2 ore, chiar daca imi sta parul vraise sau nu port niciun stop de make-up.

Ma privesc practic, incerc sa ma adaptez situatiei zilei si … merg mai departe. (cu tot cu anii pe care incep sa-i port pe la colturile ochilor).

***

Mi-am dat insa seama ca nu ma incrunt cind ma uit in oglinda, dar nici nu-mi zimbesc.

Ieri (gratie unui studiu Dove) am descoperit ca asemeni mie sunt alte multe milioane de femei si ca in gestul asta simplu de(nu) a zimbi in oglinda poate sa fie click-ul care sa schimbe lumina unei zile.

Nu m-am gindit niciodata la cit de importanta este starea pe care o pui pe chip cind te uiti in oglinda, desi e logic ca ceea ce vei arata, ti se va reflecta. Si e un cerc vicios al increderii in sine, care pleaca de la un simplu zimbet.
Dove a lansat una dintre campaniile acelea minunate care te emotioneaza si te pune pe ginduri plecind de la o idee simpla: cum se vad femeile si cum se vad fetitele in oglinda.

Uitati-va putin la clip si ginditi-va ce ceva din viata voastra (a noastra) a facut sa ne pierdem zimbetul si bucuria de copile cind ne uitam in oglinda.

Si daca v-a pus pe ginduri spotul campaniei Dove Mirrors si-ati inteles ca frumusetea nu trebuie sa fie o sursa de anxietate, mai luati-va 5 minute sa cititi studiul de mai jos. Pe mine m-a socat sa aflu ca, desi cred ca am suficienta incredere in mine ca sa pot sa traiesc cu o infatisare pe care nu o cred frumoasa, imi fac rau singura pentru ca nu imi zimbesc.

***
Studiul Dove Mirrors a fost efectuat la finalul anului 2013 pe un eșantion de 6.006 femei cu vârsta cuprinsă între 18-64 ani. Acesta s-a desfășurat în 12 țări: Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Marea Britanie, Germania, Italia, India, China, Tailanda și Filipine.
Studiul explică felul în care femeile se raportează la imaginea pe care o văd reflectată în oglindă și evidențiază mai multe aspecte cheie:

Femeile sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă:
– 9 din 10 femei se simt incomod când se privesc în oglindă
– 1 din 5 femei recunoaște că nu a fost niciodată mulțumită de ceea ce a văzut în oglindă
– 6 din 10 femei aleg un atribut fizic negativ pentru a descrie cum se percep când se privesc în oglindă: ”prea grasă” (30%) și ”neatrăgătoare” (19%).

Dar se privesc în oglindă în mod regulat:
– în medie, femeile se privesc în oglindă de 6 ori pe zi, alocând acestui obicei 50 de minute pe zi / o zi pe lună
– 9 din 10 femei se privesc de-a lungul unei zile în: oglinzile retrovizoare (50%), geamurile magazinelor (48%), oglinzile compacte (46%) sau cele din lifturi (44%).

Femeile folosesc oglinzile pentru a se concentra pe ceea ce nu le place la ele:
– 1 din 4 femei se concentrează pe defecte
– 1 din 4 femei își încordează abdomenul atunci când sta în fața unei oglinzi
– 1 din 3 femei spune că uneori simte oglinda ca fiind cel mai aprig critic al lor

Oglinda reflectă mai mult decât înfățișarea:
– 6 din 10 femei își văd starea de spirit, nu doar înfățișarea atunci când se privesc în oglindă
– 3 din 4 femei aleg cuvinte emoționale pentru a descrie cum se simt când privesc în oglindă, iar 1 din 3 femei folosește un cuvânt emoțional negativ, precum ”neliniște” (13%)

Privitul în oglindă le poate determina pe femei să se simtă mai rău:
– 1 din 3 femei se simte mai rău în legătură cu felul în care arată
– 1 din 5 femei recunoaște că își poate strica dispoziția pentru întreaga zi
– 1 din 5 femei uneori evită să se privească în oglindă
– femeile care sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă se privesc mult mai rar (1,5 ori pe zi) în comparație cu cele mulțumite de felul în care arată

Femeile nu zâmbesc în oglindă
– 1 din 3 femei recunoaște că își zâmbește foarte rar atunci când se privește în oglindă

956
herastrau 18loungeintilniri nepretuite, part 4: aprecierea

intilniri nepretuite, part 4: aprecierea

omul e un animal ciudat: daca-i spui o vorba buna poate sa miste muntii.

daca-i dai un punct de sprijin pentru lumea de dinauntrul lui, o sa urce mai sus decit si-a imaginat el vreodata ca o va face.

daca-l incurajezi sa faca ceea ce-i place, o sa faca mult mai mult pentru ca isi va depasi limitele si va ajunge sa faca si ce nu-i place dar il ajuta sa progreseze.

cheia e aprecierea, validarea (emotionala sau profesionala) venita atunci cind se asteapta mai putin, de la cineva a carui opinie o apreciaza.

mi s-a intimplat si mie (si sunt oameni care mi-au schimbat fundamental viata doar pentru ca mi-au spus o vorba buna), vi s-a intimplat si voua, sunt sigura.

*

am invatat de-a lungul anilor ca efectul aprecierii are doua talere care se inclina drastic, in momente total opuse.

cel mai frumos si mai memorabil e atunci cind aprecierea vine de la cineva de la care nu te astepti, dar care are competente in zona respectiva, si vine fara sa o fi cerut.

cel mai urit e cind ceri validarea/ verificarea de la cineva care are competenta si n-o primesti.

tin minte cu exactitate toate momentele de surprinzatoare validare, dar si pe cele in care s-a facut simtita lipsa ei, chiar daca am cerut-o. si tocmai pentru ca stiu ca sunt asa (si ca nu mai dau alta sansa de construire a ceva/orice celor care nu stiu sa aprecieze/valideze ), mi-am facut o promisiune si e un exercitiu cu mine, zilnic, de a fi atenta la ce e in jur si de a multumi/ rasplati/ incuraja/ valida actiunile care arata un pas inainte spre progresul personal.

*

saptamina trecuta, un prieten era necajit din cauza unor situatii delicate la munca. ma sunase sa-mi ceara detalii despre o persoana cu care urma sa interactioneze si am incercat sa-i distrag atentia.

l-am rugat sa ma ajute cu ceva, ajutor pe care ar fi putut sa mi-l dea daca ne vedeam citeva minute. i-am propus 18lounge pentru ca era aproape de locul lui de munca si era un loc la care ma gindeam de citeva zile bune sa ma reintorc pentru o experienta memorabila, linistita.

ne-am vazut cit sa mincam desertul meu preferat de acolo, o prajitura cu spuma de mango si foi crocante de orez. n-am discutat nimic, eram amindoi foarte obositi dupa o zi in care fusesera multe intilniri de fiecare parte.

cind prajitura era pe terminate, m-a intrebat:

– asa, si cu ce pot sa te ajut?

– cu nimic. stai aici 15 minute si priveste Bucurestiul de sus. uneori, de la distanta lucrurile se vad mai bine si eu stiu ca o sa ai puterea sa le dai de cap.

s-a uitat lung la mine, si-a intors scaunul catre geam si si-a baut cafeaua in liniste. urmatoarele 10 minute au fost oaza de bine din saptamina care a trecut.

eu mi-am terminat de mincat prajitura, m-am uitat ce frumos se vedea Herastraul de sus si m-am gindit ca, desi functionam cu vorbe bune, citeodata aprecierea e fara de cuvinte.

***

18Lounge e unul dintre locurile minunate din Bucuresti care au o atentie speciala pentru confortul celor care-i pasesc pragul. e in turnul de sud din cele doua blocuri gemene de linga Casa Presei Libere, la etajul 18, si are o perspectiva minunata asupra Bucurestiului.

18 lounge e si unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

1039
color run dovesa invatam sa ne bucuram de culori

sa invatam sa ne bucuram de culori

Simbata trecuta am fost la cursa in care oamenii alergau ca sa iasa in intimpinarea culorilor, la propriu. In Parcul Tineretului , mii de oameni de toate virstele au venit sa alerge dar si se bucure de culori si niciodata ca acolo, la linia de sosire n-am vazut oameni mai fericiti ca sunt in haine colorate.

Era o combinatie frumoasa intre fericirea ca au trecut linia de sosire si bucuria pe care le-o imprimau culorile de pe hainele lor si m-am gindit ca , daca oamenii ar avea curaj sa se imbrace mai colorat, viata lor ar fi mai frumoasa si mai vesela.

Ca , desi nu ne gindim, culorile din jurul nostru – din sensul cel mai direct al expresiei “in jurul nostrum”, adica cele care ne imbraca – ne pot schimba viata fie si pentru citeva secunde: portocaliul ne da energie, albastrul ne linisteste, verdele le indeamna la actiune, galbenul ne bucura… si lista e mult mai lunga.

Doar ca uneori avem nevoie de curaj ca sa purtam culorile care ar scoate in evidenta frumusetea noastra naturala si care ne-ar influenta in bine starea zilnica.

Eram la cursa culorilor in calitate de ambassador Dove Invisible Dry si ma uitam cum tinerii veneau la standul Dove si se fotografiau cu diverse mesaje amuzante.

Preferatul meu: “sunt un curcubeu de culori si bucurie”.

Curcubeul e ceva ce nu putem atinge, dar trecem prin el, ne uimeste si ne bucura cind ne iese in cale si , in toate culturile, e vestitor de bucurie si belsug.

Si m-am gindit cum ar fi ca oamenii sa aiba curaj sa se transforme zilnic in curcubee de culoare,si sa devina sursa de bucurie si de vesti bune pentru cei din jur, bucurindu-se astfel si pe ei.

Dove Invisible Dry (primul deodorant antiperspirant dovedit ca nu lasa urme pe 100 de culori) a fost creat tocmai pentru ca Dove crede in a-ti pune in valoare frumusetea naturala in compania culorilor preferate. Acum ai ajutorul perfect pentru a avea curajul de a te bucura prin culori si ai bucura si pe ceilalti.

 
893
liliacImprefectiuni & liliac

Imprefectiuni & liliac

nu cred ca exista copil care atunci din se afla in fata unei crengute cu liliac sa nu caute “noroacele”, florile in 3 petale, in 5 sau mai multe.

in buchetul mare de flori parfumate, am cautat cu totii macar o data in viata, in joaca, o floare care iese din tipar; printre zecile de flori mici cu patru petale am cautat exceptiile.

daca liliacul are flori cu 4 petale, in mod standard, cele cu 3 cu 5 sau mai multe sunt erori, sunt imperfectiuni.

***

de ce la liliac ne gindim ca imperfectiunile ne poarta noroc si le vinam, iar noi – in dreptul vietilor si persoanelor noastre – cautam sa fim ca toti ceilalti, sa ne incadram in tiparul “celor patru petale” si ne speriem de propriile noastre imperfectiuni?!

***

putin mai devreme, am baut o cafea uitindu-ma la crengutele de liliac pe care le-am primit ieri de la Fifi – Cristina Popa. am remarcat noroacele, dar spre deosebire de copilarie, le-am lasat intre celelalte flori pentru ca asta e farmecul lor.

(buchetul de liliac era pe un raft in holul de la antena 1, ieri cind am fost la observator, si de cind am intrat m-am tot uitat la el pentru ca era foarte foarte frumos si parfumat; putin mai tirziu s-a dovedit ca era pentru mine, pentru ca Fifi era ascunsa prin studiouri, desi ar fi trebuit sa fie in vacanta. Love u, Fifi)

 

1631
fluturibalanta cu trei talere – EU-ul

balanta cu trei talere – EU-ul

EU-ul o ia in trei directii: cum e vazut de ceilalti, cum se vede el si cum e de fapt.

exista oameni care sunt vazuti de ceilalti niste “puternici” si ei, pentru ca isi cunosc si fragilitatile, si pentru ca cer foarte mult de la propriile persoane, se vad mai “slabi” decit sunt.

exista oameni care cred ca sunt mult mai puternici, mai inteligenti, mai oricum decit ii vad ceilalti si decit sunt de fapt.

exista oameni care nu stiu cum sunt, iar esenta fiintei lor nu seamana cu perceptia celorlalti (care poate fi pe plus, sau pe minus)

***

cind e vorba de EU, balanta n-are doua talere, ci trei si e al naibii de greu sa o faci sa stea in echilibru.

s-ar putea ca asta sa fie cea mai tare problema pe care ne-o pune viata. si pe care sa putem sa o rezolvam fara nicio pricepere la matematica sau fizica, ci doar cu vointa si autoslefuire a ego-ului.

953
shutterstock_133654148Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

– Nu mai pot sa pling. Cind o sa pling o sa-mi mai revin

– Da. Si eu ma gindesc uneori ca daca as plinge ar fi ca un restart, ca o curatenie.

– Da, ar disparea nodul din git.

– Bine, atunci iti doresc sa plingi.

– Si eu tie.

1110
stadio#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

cind sunt obosita, ma redresez, ma incarc, din intilnirile cu prietenii. e deja celebra dorinta mea la maxima oboseala “vreau si eu o imbratisare, atit.” pe care o rostesc cu un ton necajit ca si cum imbratisarea aia e mai importanta decit o gura de apa in Sahara.

si pentru mine, in momentele alea de oboseala, chiar este nepretuita.

*

vin dupa niste zile grele si complicate cu multe speech-uri si seminarii (partea care ma consuma cel mai mult in activitatea mea) , zile – ba chiar saptamini bune – cind n-am avut prea mult timp de vorbe cu prietenii mei.

nici macar vorbe in chat-urile private de pe FB sau pe mail-uri.

asa ca miercuri seara, dupa ultimul task in spatiu public in primavara asta (lansarea cartii Copilaria lui Isus despre care am scris aici), am iesit cu prietena mea Ana Maria Onisei la cina la Stadio.

nu mai vorbisem cu Ana, de ale noastre, de aproape doua luni si ma uitam la ea, cum statea in fata mea cu un pahar de vin alb alaturi (ma rog, si cu scrumiera, asta e) si cum povestea ce a facut in saptaminile astea. povestea cu patos, in timp ce-mi spunea care sunt problemele pe care le-a identificat, isi dadea si solutiile.

ea se uita la mine si, povestind, isi rezolva niste lucruri; eu ma uitam la ea si, ascultind, imi rezolvam niste lucruri.

in mod straniu, desi trecusem in lunile astea prin experiente diferite ne aflam la acelasi punct al drumului; cu aproape aceleasi senzatii fizice.

*

la Stadio, pentru ca era miercuri, era meci. iar din Atrium se auzeau din cind in cind urale sau oftaturi in cor, asa ca am intrebat-o pe chelnerita cine joaca. “Barcelona cu…(am uitat cine)”, ne-a zis ea si pe parcursul cinei a mai revenit cu informatiile despre scor, fara sa o mai fi intrebat noi:)

*

ii spusesem Anei ca ma duc in week end la Mangalia la herghelie si la o supa de midii la Cazemata lui Nicu, cum ea nu mergea, ne-am comandat supa de fructe de mare, iar ea mi-a adus pentru vremurile mele viitoare de liniste de pe malul marii o carte a unui rus. care avea pe coperta un cal.

imi zisese de carte inca de cind o citise, dar intimplarea a facut sa ne vedem abia inainte de anuntata mea plecare.

pe drumul catre casa m-am gindit ca si despre asta e prietenia: sa poti sa stai la masa, sa-l asculti pe celalalt si sa-ti gasesti drumul uitindu-te la drumul lui.

pentru ca a plouat si e frig, week end-ul la mangalia, la caluti si la supa de midii s-a aminat, asa ca saptamina asta am ramas cu supa de fructe de mare de la Stadio si cu cartea rusului cu calul pe coperta, pe care am inceput sa o citesc in aceasta dimineata, la un mic dejun cu fructe, ciocolata si picaturi de ploaie pe pervaz.

***

sunt locuri in Bucuresti care aduc cu ele o liniste a lucrurilor simple. Stadio e unul dintre aceste locuri, prin designul lui interior, prin felul in care arata meniul si cum sunt mincarurile. ba chiar si prin zimbetul chelneritelor care vorbesc intre ele prin microfoane ca si cum ar fi agenti secreti:)

Stadio e unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda si frumoasa, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

1684
violetaVioleta – floarea de la care am invatat foarte multe lucruri despre viata.

Violeta – floarea de la care am invatat foarte multe lucruri despre viata.

a venit in viata mea de ziua mea acum 3 ani. cadou de la o colega si prietena – Ana Maria Ciobanu.

a fost un an in care, pentru ca ma mutasem intr-o casa noua dupa foarte multi ani de stat intr-o alta casa, imi doream sa -mi fac o gradina cu flori si prietenii mi-au facut cadou de ziua mea flori in ghiveci.

doua flori mai am de atunci, Violeta si un asparagus care sta intr-o biblioteca artinind printre niste gravuri, carti si cutiute muzicale. ma rog, mai exista si Zanzi ( o floare adusa din Zanzibar) care traieste cu mine de mai bine de 7 ani, si Hope – levantzica – pe care am primit-o cind deja eram in alta casa; si Coffee, planta de cafea care doarme intr-o ceasca uriasa. si Winny – vita de vie care traieste in legea ei, dupa regulile ei, adica mai mult doarme.

fara sa stie, Violeta m-a invatat in anii astia mai mult despre afectiune, iubire si oameni decit am invatat in multi ani de viata. sau m-a invatat sa verbalizez ceea ce am inteles in niste multi ani de viata.

*
la inceput n-am fost atenta la conditiile ei de viata. am tinut-o intr-un loc unde imi placea mie, nu si ei. asa ca s-a uscat desi eu aveam grija de ea si o udam cu rigoare. dupa citeva luni din floarea mare si frumoasa mai ramasese o tulpina mica cu citeva frunze verzi. asta a fost lectia spatiului de confort al celuilalt.

apoi mi-am promis ca o sa fiu atenta la nevoile ei si mi-am folosit toata atentia si dragostea, ba chiar ambitia, ca sa o tin in viata si sa creasca mare si frumoasa inapoi. a crescut si m-am bucurat. (la vremea aia, scriam ca: florile-s mai tari decit iubirile. pentru ca o iubire cind moare, se duce pentru totdeauna. si chiar daca mai ramine o mica radacina in viata, uneori e mai bine sa o uzi cu amintiri ca sa ramii cu un gust frumos. pe cind florile, cu vorbe bune si caldura & apa, renasc.)

numai ca Violeta a trait dar n-a inflorit. florile au aparut cind nu mi-am mai propus eu asta, cind n-am mai avut ambitia de a avea un trofeu in ghiveci, cind atentia mea pentru ea era neconditionata, era pentru ca mi-era drag de ea. asta a fost lectia despre ego: de ce sa iubesti ca sa primesti ceva in schimb? sau… de ce sa-ti pui miza “o sa ma iubesti!” daca nu vorba decit de ego la mijloc?!

zilele trecute Violeta avea boboci noi de flori care se chinuiau sa infloreasca dar nu-si faceau loc de frunzele mari din jur. intre timp, pentru ca stiu cum e floarea asta, am invatat ca din cind in cind trebuie sa-i mai tai din frunzele mari pentru ca ea sa poata hrani restul plantei, in special florile. asa ca am taiat citeva frunze ca sa fac loc noilor boboci. asta a fost lectia despre renuntare: sa dai la o parte unele lucruri, ca sa poti sa cresti frumos in altele.

de citeva luni bune Violeta e mereu inflorita.

2017
shutterstock_151654313mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

unii–si prepara piinea prajita de dimineata in prajitoare specializate, unele chiar lasa desene pe felia de toast. dupa ce felia e gata prajita si crocanta, ii aplica unt intr-un strat subtire. distanta intre momentul in care a fost scoasa din prajitor si cel in care s-a imprietenit cu untul face ca felia de piine sa fie crocanta sau pufoasa.

altii-si prepara piinea cu unt direct in cuptor, un strat de unt pe felia de piine inainte de a o introduce in cuptor, iar rezultatul e ceva pufos si moale, o piine prin care a intrat adinc pina “pe partea cealalta” untul cremos.

***

oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul. uneori sunt crispy si-i lasa pe ceilalti sa se topeasca, alteori se topesc impreuna intr-o viata ca un  mic dejun cremos si pufos.

(foto shutterstock, cuvint cheie “toasted bread” )

1118
Animalswish list. daydreaming

wish list. daydreaming

cind sunt foarte foarte obosita,

atit de obosita incit mi se pare ca nu pot ajunge la sfirsitul zilei,

ca undeva intre clavicula si git (locul care poarta de obicei urme de parfum) e un pietroi care nu mai vrea sa iasa de sub piele,

atit de obosita incit corpul nu mai primeste nimic, nici macar mincare, si pare despicat in mii de bucati care au fost turtite cu ciocanul de snitele,

atit de obosita incit nu ma pot concentra nici macar la filme care stiu ca mi-ar placea la nebunie,

singurul remediu care stiu ca functioneaza e visatul. daydreaming.

asa ca-mi fac liste cu ce mi-as dori sa mi se intimple.

lista din aceasta dimineata :)

 

sa o intilnesc in viata asta cindva pe Juliette Binoche. ea poate sa fie si pe o scena si eu in sala, la citiva metri distanta, mi-ar fi de ajuns ca sa-i simt energia

 

sa tin in brate un Koala

 

si /sau un ursulet panda

 

sa ma duc in vacanta in pustietatea in care s-a filmat Lucia e il sexo

 

si ceva ce-mi doresc mereu, oricit as fi de obosita: sa mi se ofere sansa sa o iau de la inceput.

in orice. pentru ca sunt minunate inceputurile cu adrenalina lor.

***

cindva pe lista asta s-au aflat “sa-l intilnesc pe Kevin Spacey/ Akram Khan”, “sa ma joc cu un delfin” si multe altele care au devenit realitate.

e buna si oboseala la ceva. e rezultatul indeplinirii lucrurilor   drumul catre lucrurile care-ti fac placere.

2264
shutterstock_154123505despre copiere. vanitate

despre copiere. vanitate

Din cind in cind ma incrunt cu gindul la unii oameni.

Mai ales la cei care, sperind sa faca business in online, merg exact in spatele meu, pe drumul meu; daca mie imi place un film, imediat le place si lor; daca mie imi place un dansator, peste noapte devin fanii acelui dansator desi e foarte probabil sa nu-i fi vazut niciun spectacol inregistrat, darmite in vreun show live prin lume; daca eu introduc pe blog moda, imediat apare si pe blogul lor moda… si asa mai departe.

Ba chiar, via facebook, se imprietenesc cu prietenii mei si le comenteaza glorios la orice postare ca si cum i-ar cunoaste de o viata.

Stiu ca e o strategie de marketing cumva eficienta sa fii “second best option” adica, in cazul in care eu nu accept un deal de publicitate, sa ai o sansa sa fii acolo in carti, dar chiar si asa ma gindesc, din cind in cind, “Oare nu s-or fi saturat sa mearga in urma mea mereu? Oare nu-si doresc un drum al lor?”

 

Dupa care imi spun ca am avut norocul sa am niste date fizice speciale, iar asta a dus la o anduranta la oboseala si la stress mai mare decit a majoritatii oamenilor, asa ca pot sa fac – in timp mai scurt – mai multe lucruri decit ar face majoritatea.

Ce nu inteleg e de ce le place sa mearga in spatele meu?

Si mai ales cum de nu se prind ceilalti de treaba asta.

*

E o postare despre vanitate.

Si a mea. Si a celor care merg in spatele meu.

***

foto cover via shutterstock, cuvint cheie “follow”

1311
cafepediaintilniri nepretuite, part 1 – caracterul

intilniri nepretuite, part 1 – caracterul

“caracterul oamenilor nu se schimba, doar nevoile lor”

spun asta adesea si prietenii mei stiu ca e unul dintre reperele dupa care pastrez unii oameni aproape de mine – micile detalii din reactii, in conditii de stres in principal, in care poti identifica elementele caracterului unui om.

*
ieri m-am reintilnit dupa mai bine de 10 ani cu S. am fost colege de facultate, ea a preferat calea profesoratului si preda matematicile intr-un orasel din Ardeal. m-a gasit pe Facebook si, pentru ca venea pentru doua zile in Bucuresti, a insistat sa ne vedem.

“du-ma intr-unul din locurile in care mergi tu des, undeva in mijlocul Bucurestiului, ca sa simt si eu viata de capitala”, mi-a zis si dintre multele locuri in care as fi putut sa o duc am ales Cafepedia (voia sa facem o excursie si la Carturesti).

in plus, Cafepedia e parte din programul MasterCard Elite in care posesorii de Mastercard beneficiaza nu doar de reduceri, ci si de experiente memorabile si m-am gindit ca e cum nu se poate mai potrivit.

*

a fost o seara calda ca intr-un decor de teatru, imi place mult in camera cu pian de la cafepedia si tot sper sa-mi fac curaj odata sa apas pe clapele pianului, am povestit despre vietile noastre – in lumi paralele-, despre dorintele indeplinite sau pierdute pe drum, despre visurile pe care le ducem cu noi si ne luptam sa le transformam in realitate.

la plecare, chelnerul a ris cu noi, ne-a multumit pentru ca ne-am petrecut seara la ei si S m-a intrebat
“il cunosti?”
“nu.”

n-am inteles ce era in spatele intrebarii decit cind am ajuns, dupa o plimbare linistita, la Universitate unde urma sa ne despartim. “semana cu sotul meu in tinerete. cind l-am auzit ce frumos vorbea mi-am dat seama ca sotul meu nu mi-a mai spus de foarte multi ani multumesc sau bravo sau felicitari pentru ceva.”

eram in dreptul ceasului de la Universitate, la fintini, si stiu ca m-am auzit replicind:

“imi pare rau. ai putea sa-l ajuti sa faca asta fiind tu mai darnica in a spune multumesc sau bravo sau felicitari pentru ceea ce face el. eu m-am obisnuit sa nu ma insotesc pe drum decit de cei care stiu sa si dea ceva inapoi din ceea ce primesc de la mine. sa ma valideze pentru munca si dragostea mea. stiu ca n-am nevoie de altfel de validare decit emotionala, ca pot misca muntii daca o am pe asta.”

“nu era asa la inceput. s-a pierdut ceva pe drum”, a zis ea trista

si pentru prima data am rostit vorbele “caracterul omului nu se schimba, doar nevoile lui” cu o conotatie pozitiva. stiind ca S va intelege ca undeva pe dinauntrul sotului ei se afla si partea de multumiri pe care ea o cauta.

cind am ajuns acasa m-am gindit ca intilnirea asta nu era doar pentru ea, ci si pentru mine, ca sa-mi fac curat in ginduri, oglindindu-ma in intimplarile altora.

*

am reinceput proiectul in care va arat o alta fata a locurilor care sunt in programul MasterCard Elite. de data aceasta voi vorbi despre intilniri nepretuite. nu era in plan sa incep cu aceasta poveste, dar… viata bate filmul si mi s-a parut o intimplare care merita povestita pentru ca se pot regasi multi in ea.

in proiectul Intilniri nepretuite by MasterCard Elite am sa va arat locuri frumoase din Bucuresti si din tara, unde posesorii de MasterCard premium pot beneficia de discounturi semnificative si am sa incerc sa fac citeva surprize … nepretuite.

878
Grimus-EmergencePlanemo – povestea mea despre un cintec Grimus

Planemo – povestea mea despre un cintec Grimus

Stii dimineata aia cind te trezesti si stii ca a trecut? Ca nu mai esti planeta-satelit, nu te mai invirti in jurul soarelui tau si dintr-o data privesti de la distanta totul?

Dimineata in care nu-ti pasa nici daca iubesti, nici daca urasti, pentru ca stii ca in primul caz soarele e-n inima, iar in cel de-al doilea e-n mintea ta, deci e cu tine tot timpul?!

Dimineata aia in care vezi plictiseala, nu-ti pasa nici de durerea ta, nici de a celuilalt si vrei sa-ti cauti alt drum.

Sigur. Stii dimineata asta.

O stiu si eu in detaliu.

Si stiu ca de fiecare data cind merg pe drumul meu, vii dupa mine.

***
Ii iubesc pe baietii de la Grimus pentru ca de fiecare data cu piesele lor imi pot construi povesti cu racord in ceea ce am trait. Planemo e un termen din astronomie (am studiat in facultate, culmea! dar baietii nu stiau asta cind mi-au dat spre ascultare acest cintec) si se refera planetele excluse din sistemul lor solar, planete singuratice. Si e un cintec mi-nu-nat, iar povestea de mai sus e… reala.

*

Baietii mi-au dat sa ascult noul lor album, Emergence, inainte de lansare si m-au invitat sa scriu ceva, orice ma inspira cintecul Planemo. Daca nu stiti piesa o puteti asculta aici.

 

1716
OnteachingJournalism1“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

– de ce nu scrii imediat dupa ce ai aflat povestea?

– pentru ca trebuie sa mai stea putin, sa se dospeasca, sa o vad mai obiectiv. adica mai adevarata.

– si tii minte toate lucrurile pina scrii?

– le notez intr-o agenda atunci cind am aflat povestea, mai am si  inregistrarile interviurilor.

– si cind stii ca poti sa scrii?

– cind pot povesti lucrurile emotionante fara sa ma mai emotionez. dar uneori trebuie sa predau povestea intr-un articol mai inainte de asta si incerc sa fiu cit mai obiectiva, sa relatez fara sa pun si impresiile, emotiile mele acolo.

– si daca nu te obliga nimeni sa o publici mai devreme, o publici asa cind stii tu ca e bine?

– cam da.

(pauza lunga cit sa manince 3 ursuleti haribo)

– eu cred… ca povestile astea sunt vii. si vor sa fie scrise cind vor ele. stau acolo inchise in mintea ta si dintr-o data zic “hai, gata, sa ma stie si pe mine lumea”

**

V. 10 ani. copilul unei prietene; sunt babysitter pentru el in seara asta.

V spune ca nu e copil, e loaza. stie cuvintul din scrierile lui Caragiale si spune ca e mult mai bine sa fii loaza decit orice altceva “daca e sa iei note mari, se bucura toti, ca nu se asteptau. loazele sunt amuzante, ride lumea de ele.”

e fan Batman, ultima data cind am avut grija de el, am vazut cel mai recent dintre filmele din serie dar fara sonor. pentru ca V stia tot si imi explica versiunea lui asupra replicilor personajelor.

acum imi scrie o poveste, special pentru mine:)

1250
OnteachingJournalism1de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

“orice scriere ar trebui sa aiba o STRUCTURA si o POVESTE; literatura si articolele jurnalistice adevarate au. daca ne gindim la muzica, la un hit din topuri de exemplu, care e structura si care e povestea?”, am intrebat ieri studentii dintr-unul dintre amfiteatrele Facultatii de Drept

“structura e melodia, versurile sunt povestea”, a raspuns cineva.

“si muzica clasica?” a intrebat un alt student.

“in muzica clasica structura e atit de rafinata si atit de performanta incit transmite singura si ceea ce pot face versurile in muzica pop. in scriere, cind stii sa minuiesti structura bine, poti sa creezi tensiune si suspence chiar si cind scrii despre un creion.”

***

ieri le-am explicat studentilor la Drept ca toti putem sa scriem – o si facem incepind din primul an de mers la scoala, doar ca ceea ce scriem – compunerile (pe care unii le continua toata viata) – ar putea avea corespondent in muzica in … manele.

cele mai multe scrieri -compuneri sunt despre “of, viata mea” si, in lipsa structurii si a educatiei pentru scris, apar in texte echivalentele trilurilor unduitoare specifice manelelor.

studentilor le-am facut comparatia si dintre scris si dans despre care am scris aici.

*

cind inveti sa expui o actiune intr-o naratiune e ca si cum ai invata o limba straina.

in prima faza, te uiti la ceilalti si tot ceea ce auzi/vezi e un sir lung si melodios din care nu intelegi nimic (e felul in care citim literatura cei mai multi dintre noi, urmarim povestea, dar niciodata structura)

in faza urmatoare incepi sa intelegi unde se separa cuvintele, apoi incepi sa intelegi dintre cuvinte, apoi iti formezi un vocabular si, dupa toate astea, cu ceva curaj legi niste propozitii in limba cea noua.

dar pina ajungi sa vorbesti ceva in limba respectiva, INTELEGI cum sunt separate sunetele care curg melodios , care e granita intre un cuvint si celalalt, ce inseamna fiecare.

*

daca scrieti pe bloguri sau in reviste texte care au iz personal sau nu, ginditi-va bine daca ati inteles limba scrierii. intrebati-va citeva lucruri despre structuri narative, despre mijloacele prin care structura serveste povestea si, mai ales, cautati raspunsurile in carti. dupa ce intelegeti asta, textele voastre au o sansa sa depaseasca nivelul de manele.

ca si in muzica, si la scris, dupa ce stim notele, talentul face diferenta.

***

la cursul de la Drept am plecat de la statusuri de Facebook si Lady Gaga , am trecut prin “mintea cititorului” cu caracteristicile ei actuale (attention span < 2 min, selfie, orientat catre imagine) si-am ajuns prin exercitii la structuri narative.

am aratat de ce astazi informatia – ca sa ajunga cu impact la cititor – nu mai trebuie sa plece de la “ce, cum, cind, unde, de ce”, ci de la “pentru cine scriu”, “ce vreau sa transmit ca stare” si “cum trebuie sa fac asta”.

dupa ce termin cursul (mai e o tura saptamina viitoare), am sa pun si pe blog citeva dintre exercitiile pe care le-am facut cu studentii.

1682
OnteachingJournalism1workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii care vor sa invete mereu ceva nou. care nu stau sa li se lincezeasca creierasul. care nu considera ca ei le stiu pe toate din nastere, deci nu mai e nevoie de nimic in plus.

ma insotesc doar de oameni din aceasta categorie si de oameni de la care am ceva de invatat in mod constant, iar eu am un program aproape militaresc de citit/invatat despre care, poate, scriu cindva.

*

incepind de miine pentru urmatoarele 2 saptamini, voi sustine o serie de workshopuri/ seminarii pe teme de scrieri creative sau comunicare in contexte diverse.

miine la Facultatea de Drept, intr-o initiativa a  Departamentului Academic si Redactional din cadrul Asociatiei Studentilor in Drept , un workshop in 2 pasi (pasul doi e pe 22 martie) pe scrieri creative pentru online.

pe 23 martie, workshopul dedicat celor care fac PR in zona entertainmentului (despre care am scris aici, accesul va fi by invitation only dintre cei inscrisi pe blog, vor fi invitati cei care lucreaza in industrie, exclusiv)

pe 26 martie sunt la PR FORUM unde … veti afla in curind ce fac:).

pe 27 martie sunt la FEMEILE MERITA cu un workshop de branding personal pentru femei (despre care am scris aici)

si la inceputul lui aprilie, un workshop pentru cei din industria modei pe tema relatia dintre brand si presa. am sa va dau detalii curind despre acest work shop, e in cadrul Romanian Fashion Trends & Brands

*

dupa care vacanta, pina in septembrie invat lucruri si merg si eu la seminariile altora.

sper sa ne vedem la unele dintre ele si, mai ales, sper sa merite sa petreceri cu mine citeva ore. dar pentru asta m-am pregatit in ultimele luni intens. and still working.:)

1030
blue moodsa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii

sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii

imi amintesc foarte exact ziua (de fapt, noaptea) in care am realizat ca absolut tot ceea ce e in jurul nostru e facut de mina unui om. ca nimic nu vine de-a gata, nici macar florile nu sunt “de-a gata” pentru ca se usuca daca nu ai grija de ele.

aveam 10 ani si mi s-a parut ca am avut o revelatie. fiecare bucatica de mic lucru din jurul meu fusese conceput, mesterit, fabricat, vindut, plimbat de niste oameni. chiar si cele mai complicate si mai mari lucruri.

dupa ce-am vizualizat cam cit de greu o fi fost sa fie facut blocul cel mai mare din orasul in care m-am nascut, imediat dupa aceea, mi-am dat seama ca e foarte important “sa fac” nu “sa vorbesc”.

calea spre a-mi fi mai bine era deci pe actiune, nu pe povestiri. si cam de atunci am inceput sa-mi fac planuri cu ce am de facut.

to do list-uri am inceput sa fac mult mai tirziu. si le fac zilnic de atunci.

*

zilele trecute m-am gindit ca mai e putin si se duce un sfert din anul asta si eu n-am facut suficient de multe lucruri noi…

*

noi facem toate lucrurile care exista in jurul nostru. imi spun mereu asta ca sa ma urnesc sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii.

*

am un post it pe tablita de pluta de deasupra biroului: mai putine vorbe si mai multe fapte.

 

 

993
cristina bazavan by alex galmeanuexpresiile de pe chip pe care le tin minte

expresiile de pe chip pe care le tin minte

Din interviurile pe care le fac pastrez in minte rareori vorbe.

La multi ani distanta de la intimplare, mai stiu privirea unui mare actor roman, in dreapta jos, emotionata (as fi pariat ca are o mica lacrima) cind imi vorbea despre un profesor de la Botosani. Privirea aia si expresia aparuta pe chipul lui pentru citeva fractiuni de secunda m-au facut sa ma sui in tren si, dupa o noapte de mers, sa ajung la Botosani ca sa aflu detalii despre profesorul care a murit demult.

Mai stiu expresia fetei singurei actrite britanice in al carei palmares se afla toate premiile de actorie – de la Oscar la Emmy, Tony si premiu la Cannes, cind imi povestea despre boala mamei ei si despre cit de greu i-a fost sa faca fata situatiei: se uita la salul de Casmir bej pe care-l lasase linga ea pe canapea, maxilarele i se inclestasera a furie, vocea ramasese calma, iar mina dreapta mingiia tandru salul.

Zilele trecute m-a amuzat privirea unui regizor roman la auzul cuvintelor “imi place”; vorbeam despre ce filme ne plac, eu spusesem “imi place x…” si ochii lui s-au fixat brusc asupra mea, cu pupilele usor dilatate a curiozitate si capul inclinat putin intr-o parte. Am zimbit gindindu-ma ca asa trebuie sa faca simpaticele suricate cind vad ceva de mincare si-si fac planul cum pot ajunge acolo.
Nu imi stiu expresiile fetei pentru ca nu ma uit la inregistrari filmate cu mine si stau foarte rar la foto dar prietenii imi spun adesea “ am vazut privirea dominant amenintatoare” sau “iti place asta mult, stiu” in situatii in care nu rostesc niciun cuvint, deci ceva se vede pe fata mea dincolo de orice as spune.
*
Imi place sa ma uit la oameni cind vorbesc printre vorbe. Acolo de fapt se afla povestile care asteapta sa fie scrise. In expresiile chipurilor, in expresivitatea fetei si a miinilor, in pozitia corpului. De asta-mi plac foarte mult oamenii care stiu ca una dintre cele mai mari comori pe care le avem sunt amintirile pe care le gasim, intotdeauna, si pe chipul nostru. Oamenii care au relaxarea sa mearga pe naturalete, sa accepte inaintarea in virsta ca pe un beneficiu, nu ca pe o piedica.

Si-mi plac si produsele care au in grija pielea ta, dar si de povestea ta de viata.

Sunt onorata ca fac parte din campania Eucerin Volume Filler – o inovatie a cercetatorilor de la Eucerin care au gasit o solutie non invaziva pentru remediera pierderii volumului tenului (care vine odata cu virsta) cu efecte dupa numai patru saptamini: tenul isi recapata volumul si are mai multa expresivitate.

Formula Eucerin VOLUME-FILLER combină trei ingrediente active:
• Magnololul, un extract din scoarţă de magnolie, îmbunătăţeşte aspectul pielii activând şi stimulând multiplicarea celulelor care generează de până la trei ori mai mult volum pielii.
• Oligopeptidele stimulează metabolismul pielii acţionând asupra reţelei de colagen, conferind fermitate şi îmbunătățind interacţiunile care au loc între celulele mai tinere din piele.
• Acidul Hialuronic optimizează hidratarea pielii şi, astfel, reduce ridurile.

Inca testez produsele, adica le folosesc zilnic si, cum spuneam zilele trecute pe facebook, imi place mult ca – pe linga efectul “volume” – sunt foarte hidratante si ma ajuta la tenul meu uscat
Cu participarea exceptionala a fotografului Alex Galmeanu am realizat citeva fotografii in care chipul meu vorbeste fara sa fie nevoie de niciun cuvint. E felul prin care ma alatur celor de la Eucerin ca sa va spun ca expresivitatea chipului e una dintre marile noastre comori. Sa avem, deci, grija de ea.

1759
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!