Tag : personal

shutterstock_197145629intilniri nepretuite part 7: despartirile

intilniri nepretuite part 7: despartirile

daca despartirile din iubire – alea cind un cuplu se transforma in doua cunostinte – ar fi precum despartirile de dupa o intilnire la o cafea…

*

literatura si cinematografia – din considerente de audienta, de captare a atentiei – descriu iubiri cu dramatism: el se lupta pentru a o avea pe ea (in fata opiniei publice, a neamurilor sau a propriei ei opinii), ea se lupta  pentru a-l avea pe el (cu amantele lui, cu distantele dintre ei – la propriu sau la figurat)

nimeni n-ar citi o povestire sau nu s-ar uita la un film care nu are si conflict dramatic, care vorbeste tot timpul despre linistea dintr-un cuplu, despre cum nu se cearta pentru nimic, despre cum fiecare cedeaza cite ceva pentru a merge impreuna intr-o directie.

asa se face ca oamenii (mai ales femeile) sunt atrase – precum e pilitura de fier  de magnet – de iubiri ca un rollercoaster: cind in culmea fericirii, cind in fundul iadului. si se lupta, se lupta, se lupta.

nu mai vorbesc de cintece aflate in topuri unde aceasta iubire rollercoaster e must have-ul sezonului care dureaza o viata – Pink si Try sunt cireasa de pe tortul care invata femeile ca trebuie sa fie mai intii date cu capul de pereti (emotional vorbind, desi uneori ele accepta si peretii casei) ca apoi sa aiba sens gustul unei victorii in iubire.

cind influenta aceasta a culturii pop se intilneste si cu nevoia de posesiune si de stabilitate a femeilor se creeaza haosul.

*

am o prietena care crede ca orice iubire care nu e “rollercoaster” e plictisitoare. ma rog, nu iubirea e plictisitoare pentru ca nu apuca sa vada /simta iubirea , ci doar pe protagonistul ei; daca domnul nu o chinuie emotional, nu produce niste tensiuni, nu se afla macar intr-un mic conflict cu ea, il considera plictisitor. ea zice “pampalau” si pufneste pe nari fumul de la tigarile slim preferate.

acum doua saptamini cuplul in care se afla s-a transformat in doua cunostinte dupa o relatie de citiva ani in care toata gasca noastra a avut parte de un intreg parc de distractii din partea lor, nu doar de un roller coaster.

la rugamintea prietenilor, eu am fost trimisa la “interventie”, adica sa-i explic femeii ca ar fi bine sa nu mai caute intrarea in parcul asta si sa mearga pe un alt drum.

nu impartim aceeasi imagine despre ceea ce inseamna iubirea. si nici nevoile noastre emotionale nu sunt asemanatoare, asa ca tot ce am putut face a fost sa  cumpar o sticla de cognac  Laubade si sa ma duc la ea acasa cu un speech gindit pe drum:

“stiu un cintecel care pentru toata lumea e o lacrima si-un suspin, o oda a despartirii, e esenta tristetii si durerii intr-o despartire. ei bine, pentru mine cintecelul asta e un stimulent bun in momentele in care caut o structura narativa si-l vad foarte pozitiv. pentru ca linia lui melodica de la refren mi se pare ca are o bolta , ca urca inspre ceva pozitiv, desi versurile zic cu totul altceva.”

si-a aprins o tigara, avea gesturi plictisite. stia ca sunt trimisa acolo la “interventie” asa ca astepta sa termin ca sa-si spuna ea of-ul, nu sa ma asculte cu prostiile mele legate de cintecele.

“daca am invata sa vedem iubirile ca niste intilniri ca la o cafea, adica o durata limitata de timp , pentru ca orice inceput are si un sfirsit, am putea sa ne bucuram mai mult si mai bine de ceea ce ni se intimpla. am impartasi mai pasnic lucrurile din viata noastra, n-am mai avea obsesia posesiunii pentru viata celuilalt (deci nici gelozie) si n-am mai pune presiune pe nimic. cit e sa fie, o sa fie.

iar despartirile ar fi pasnice, exact asa cum te desparti de un prieten cu care ai petrecut o dupa amiaza intr-o cafenea povestindu-va vietile in timp ce descopereati ca aveti ceva lucruri in comun, dar si altele in care nu semanati. in felul asta iubirile noastre ar fi, fiecare in parte, o intilnire nepretuita.”

dupa care am desfacut sticla de cognac, ne-am pus putin in cafelele pe care le aveam pe masa si am inceput sa-i povestesc teoria despre cum ne strica la cap cultura pop (si literatura, si cinematografia) in aspiratiile catre cea mai cea dintre iubiri.

habar n-am de ce nu mi-a tinut nicio prelegere despre fostul si nici de ce n-a protestat la cele pe care i le spuneam.

citeva zile mai tirziu mi-a dat un sms: “am ajuns la jumatatea sticlei de cognac:) e bun si cu inghetata, nu doar cu cafea”

*

Am cumparat cognac-ul Laubade de la Comtesse Du Barry de linga Ateneu. un magazin ca o bijuterie, cu bauturi care mai de care mai fine si mai sofisticate. pentru posesorii de MasterCard premium, orice achizitie din acest magazin vine cu o reducere simpatica.

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

1426
somnDespre durere

Despre durere

Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.

In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.

Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.

E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).

Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.

Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.

Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te,  dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.

Poate de asta exista doliul si consumarea lui  – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.

Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre

4927
bricksintilniri nepretuite, part 6: caramizile

intilniri nepretuite, part 6: caramizile

imi plac casele vechi, nu doar pentru ca au povesti si ferestre mari ci si pentru ca imi plac caramizile si parchetul. intr-o casa din caramina, cu parchet vechi, mersul descult capata alt parfum:)

*

caramizile mi se par a fi una dintre cele mai frumoase metafore despre viata.

privesc intotdeauna grupurile de oameni in care traiesc / muncesc ca pe niste constructii, cu fiecare om cite o caramida.

nu poti sa construiesti nimic doar din caramizi, mereu e nevoie de mortar care sa solidifice constructia si mortarul asta, in viata, inseamna lucruri in comun, emotii traite impreuna, viziuni asemanatoare.

imi place sa fiu mortarul pentru un grup. sa trec prin viata lui – personala sau profesionala – atit cit sa ajut la solidificarea constructiei, dar imi place sa fiu si caramida si sa fie altii mortar pentru constructiile mele.

*

e un restaurant in Cluj, linga Somes, care se numeste Bricks, caramizi:) si – pentru ca e un loc care , desi e in centru, nu e ocupat de oamenii din festivalul de film, merg in fiecare an cind sunt la TIFF, macar o data, pentru un mic dejun, in ziua cea mai grea a mea, cea in care tin cursul de branding personal pentru actorii din proiectul “10 pentru film”. si de fiecare data ma gindesc, oare in ziua asta, pentru cele doua ore de curs, am sa fiu caramida sau mortar? sau nu o sa las nicio urma?

*

toti in viata suntem cind caramizi, cind mortar. uneori ajutam la solidificarea constructiei, alteori suntem bucata de caramida care sparge, strica ceva.

*

si anul asta, cind eram la Cluj, am fost la Bricks, si m-am bucurat sa descopar ca aveau parteneriat cu prietenii mei speciali de la MasterCard si sunt parte din proiectul MasterCard Elite. daca ajungeti in Cluj, mergeti sa mincati la Bricks , e un loc foarte special, in plus, daca platiti cu un MasterCard Premium primiti si un discount simpatic.

aaa, si neaparat, dar neaparat cereti-le sa va arate meniul pentru desert. nu va pot spune de ce, ca sa nu va stric surpriza:)

*

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

1205
The-Fashion-Jumper-japanese-garden-1am fost fotograf pentru 15 min

am fost fotograf pentru 15 min

hai, poate ca am fost fotograf pentru 25 de min, nu 15.

si e de dragul titlului ca “am fost fotograf”, pentru ca doar am incercat sa fac niste fotografii care sa se incadreze intr-un concept al unui pictorial. n-am nici talent, nici cunostinte tehnice ca sa fiu fotograf. si… cele mai multe fotografii imi ies miscate, asa ca nici macar nu ma straduiesc sa incerc cind ma roaga prietenii mei sa le fac vreo foto.

exista totusi un pictorial semnat de mine, pe un blog in online.

s-a intimplat in urma cu 3 saptamini in Cluj cind imi mutasem biroul de la TIFF in Gradina Botanica, la liniste si racoare, impreuna cu Edi Enache.

Edi era imbracat foarte frumos, soarele de dimineata ne ajuta cu o lumina foarte calda si-am zis ca pot sa ma distrez putin.

ii multumesc lui Edi ca a sarit in cel mai ingust si periculos loc din Gradina Japoneza si ca s-a cocotzat pe o creanga destul de fragila ca sa fac eu fotografiile pe care mi le imaginam.

nu cred ca mai repet experienta, nu e meseria mea, dar mi se par simpatice cadrele pe care le-am facut – (o prea mica )parte din nimereala, parte din geometria pe care o stiu, parte din experienta visuala din multi ani de lucru la revista.

adica vreau sa zic ca nici in experienta asta nu m-am vindecat de a face lucrurile f constient, cu atentie la detalii, desi stiam foarte bine ca nu ma pricep tehnic la asa ceva.

de ex, m-am uitat cu atentie la toate crengile de pe alee, ca sa stea personajul intr-o pozitie in care copacii sa-l complimenteze – de unde mi-am dat seama ca nu o sa ma vindec niciodata:))

si nu, nu ma cred/vad/inchipui fotograf. nu o sa mai fac asta alta data. doar ca, la distanta de intimplare, a fost amuzant sa constat – inca o data – ca si cind ma joc, mai iau foarte in serios:)

puteti vedea fotografiile pe blogul lui Edi, The Fashion Jumper -mini  pictorialul (si articolul care-l insoteste) se numeste  Center of Hattention

 

1115
cazinoviata asa cum e. femei. constanta.

viata asa cum e. femei. constanta.

“daca iei doar strictul necesar si unele lucruri cind doar poftesti, o sa reusesti… asa fac si eu”

zice o doamna la 50 si ceva de ani asezata pe marginea unei scari de linga cazinoul din Constanta. linga ea, o alta doamna putin mai in virsta care tocmai ii povestise despre un accident cerebral usor al unei vecine.

“o sa reuseasca, o sa reusim”, continua doamna care are 50 de ani, iar cealalta da din cap.

*

“de ce dracu’ mi-ai mai dat-o mie daca tu tragi de ea? las-o la mine sau ti-o dau sa o tii in brate”, spune un domn pe la 30 si ceva de ani catre femeia care pare ca ii e sotie si care vrea sa imbrace cu un pulovar tricotat fetita pe care el o tine in brate.

femeia incearca sa spuna ceva si el ii da cu cotul , agresiv, una in coaste. dupa ce se aude icnitura, femeia ramine in urma oftind. iar copila incepe sa plinga in bratele barbatului care urca spre terasa Vraja Marii.

*

“si cu ce o sa te imbraci? sau nu vrea, fa, sa te ia cu el?!”, spune o tinara la 20 si putin de ani imbracata intr-o fusta scurta care-i lasa la vedere picioarele de diamentrul soldurilor modelului pentru care a fost facuta fusta.

“nu stiu fa, dar eu vreau sa merg. si macar acum, cit suntem la inceput, vreau sa fiu sexy”, ii da replica prietena ei, mai frumoasa si mai voluptoasa, incaltata cu o creatie care ar putea fi descrisa drept o combinatie de pantofi sport si sandale platforma, adica “adidasi cu toc”, care-i taie gleznele cu barda.

ride si arata un outlet italienesc de pe linga moschee, in timp ce pe linga ele o fetita care abia a depasit un an se intinde peste marginea caruciorului albastru ca ochii ei curiosi.

“stai cuminte mama, stai acolo, o sa ai toata viata sa te plimbi”, ii spune femeia care pare sa-i fie mama.

***

viata femeilor, asa cum e. in orice oras din romania. in reverse.

peste 50 si ceva de ani s-ar putea ca fetita din carucior sa fie linga Cazino povestind cu o prietena pensionara.

*

25 mai, pe la 5 dupa amiaza, in Constanta

1300
serendipity-lgputina magie: am jucat intr-unul din filmele mele preferate!

putina magie: am jucat intr-unul din filmele mele preferate!

“Mai scrie-mi o data numarul de telefon, te rog”, mi-a zis dupa ce hirtia pe care scrisesem tocmai ce cazuse pe jos intr-o balta.

“Nope, e un semn al sortii ca nu ne e menit sa ne intilnim. Sa nu ne opunem ei. Asta e.”, i-am raspuns hotarita.

“Si de ce ne-am intilnit in seara asta intimplator daca nu ne era menit?”, a replicat el repede aratind acuzator cu degetul catre mine.

“Habar n-am. Nu e un semn, e doar un feeling, nu stiu mai mult.”

“Si daca totul e in miinile noastre? Crezi ca daca stam si asteptam o sa ne livreze soarta informatiile despre noi pur si simplu?!”

“Stii ce? E cea mai buna idee pe care ai avut-o in seara asta. Scrieti numele si numarul de telefon pe bacnota asta.”

***

Va suna cunoscut? Probabil ca da. Probabil ca v-ati dorit sa fiti in filmul asta…Serendipity.

Eu joc in el de o viata, chiar cred in soarta si in semnele ei (si le vad adesea in jurul meu, spre disperarea sau amuzamentul prietenilor mei caci uneori iau decizii care mai de care mai surprinzatoare). Si cred ca daca e sortit sa se intimple ceva, se va intimpla. Mai ales in iubire:)

Ieri am fost la propriu in filmul asta. Adica eram ca si cum i-as fi dat eu replica lui John Cusack, desi nu-s atit de dragalasa si de frumusica precum Kate Beckinsale.

Ieri m-am jucat cu un mega mega televizor Samsung Curved Ultra HD TV si pentru ca stiam ca are o calitate de 4 ori mai mare imaginii decit a televizoarelor HD, iar simpaticii de la Samsung mi-au dat voie sa vin cu ce film vreau eu sa vad, am adus DVD-ul cu Serendipity, ca sa simt ca joc si eu in povestea asta:)

Ecranul curbat da o profunzime imaginii, exista si un adaptor de culoare cu un algoritm super inteligent (Auto Depth Enhancer) care iti da senzatia ca esti acolo parte din poveste. Practic ii vedeam fiecare fir de par din cap al lui John Cusack atit de mare era rezolutia imaginii.:)

Mi s-a explicat apoi ca tehnologia UHD Dimming contribuie la optimizarea calitatii imaginii, prin procesarea fiecarui bloc de imagine, redind nuante de negru mai profunde si un contrast imbunatatit, asa se explica de ce eu vedeam ferestrele zgiriie norilor din planul doi mai clare decit le vad pe strada, cind imi uit ochelarii acasa.

Samsung Curved Ultra HD Tv poate fi cumparat de la magazinele din Romania de citeva saptamini si, vestea cea mai simpatica pe care am aflat-o e ca toate cele 4 TV-uri care au fost intr-un superstore pentru un demonstrativ s-au vindut in aceeasi zi.

E o experienta spectaculoasa pe care o ai ca privitor si ar trebui sa o incercati, gasiti mai multe detalii pe aceasta pagina, unde va si puteti juca asemeni mie. Bine, nu puteti sa jucati in filmul meu, ci in functie de preferintele pe care le aveti – calatorii, filme, sport – va puteti genera propriul trailer in care aveti rolul principal.

Pentru ca ma jucam cu un Smart Tv, evident ca am vrut sa vad ce face si functia Multi Link (poti vedea simultan pe ecran, un canal tv si poti naviga pe internet) si tot navigind prin aplicatiile deja existente am descoperit o sectiune de content special original unde era… concertul VUNK, Numai la doi de la Hard Rock Cafe.

Nu m-am mai uitat la el pentru ca in filmul asta jucasem la propriu (am amintirea cum pazeam niste jurnalisti sa nu filmeze o piesa foarte noua, CURAT, care voiam sa ramina doar pentru inregistrarea integrala a show-ului), dar m-am amuzat de coincidenta.

Samsung ofera content special, exclusiv, pentru proprietarii televizoarelor sale smart si vorbim aici de aplicatii catre publicatii din Romania si concerte.

Altfel, mai spun o data ca e foarte tare senzatia de spectator la televizorul Samsung Curved Ultra HD si va recomand sa o incercati in magazinele de specialitate. Puteti sa luati cu voi dvd-ul cu filmul preferat si cine stie, poate aveti noroc sa jucati si voi putin in el:)

P.S. Just for fun o info, si eu am desenat pe corp, departe de ochii publici, o dispunere specifica, faimoasa, de stele. Ca-n filmul Serendipity. Pentru ca nimic nu e intimplator.

1218
eleven logobucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

bucuria de a da mai departe fapta buna (speech, 11even Sibiu)

(transcrierea speech-ului din cadrul evenimentului 11even, Sibiu, panelul Bringing joy in life”)

Buna ziua.

Numele meu e Cristina Bazavan, sunt jurnalist, asa vreau sa fiu cunoscuta. Uitati de toata prezentarea aceea lunga cu activitatea mea pe care tocmai ati auzit-o, eu vreau sa fiu cunoscuta drept jurnalist si atit. Lucrez in media de mai bine de 15 ani si as vrea sa va vorbesc astazi despre… bucuria de a da mai departe faptele bune.

Prin meseria mea ma intilnesc foarte des cu oamenii care fac fapte bune, dar si cu oameni care au nevoie sa li se intimple o fapta buna.

Cred intr-un echilibru al lucrurilor pe care le traim si le facem si obisnuiesc sa lucrez pro bono sau, cind sunt proiecte care nu au bugetul pe care eu il solicit pentru a ma implica, dar imi place ideea proiectului, prefer sa negociem o suma care sa mearga catre o asociatie pe care eu o sustin. Nu e asociatia mea, sunt niste oameni frumosi pe care i-am intilnit cind faceam un reportaj.

Am fost implicata in multe actiuni sociale, caritabile sau de fundraising si sunt membru in comisiile care acorda bursele Cosmote sau finantari pe proiecte la fundatia Orange sau in proiectul Petrom, Tara lui Andrei.

S-ar putea spune ca sunt un om care fac si fapte bune. Va asigur insa ca daca vorbiti cu cei cu care fac afaceri si negociez proiecte, sau cu cei carora le-am fost sefa nu vor spune ca sunt om foarte bun pentru ca sunt recunoscuta pentru fermitatea mea, pentru felul in care spun lucrurilor pe nume si nu sunt chiar o persoana confortabila de intilnit de partea cealalta a unei mese de afaceri.

Dar cum spuneam, cred in echilibru. Si in karma. Si daca pot sa ajut, o fac cu drag si determinare.

M-am gindit mult care a fost saminta care a facut sa cresc astfel.

Sigur ca acasa parintii m-au invatat ca trebuie sa fiu un om bun si sa impart ce am cu ceilalti, mai ales cu sora mea.

Am crescut in comunism intr-o familie modesta de muncitori si pastrez amintirea impartirii celor 2-3portocale pe care le primeam de craciun sau a celor 2-3 banane pe care le tineam pe sifonier sa se mai coaca. le mincam bucurosi toti copiii din neam, verisori, vecini si credeam ca portocalele si bananele “se fac” doar de Craciun.

mi-am dat insa seama ca sentimentul “facerii de bine” nu-l stiu – sau nu-l tin minte – din copilarie ci de ceva mai tirziu, din adolescenta. Si n-are legatura cu a mi se fi intimplat mie, ci cu a face ceva pentru ceilalti.

***

Pe la 19 ani prezentam la radio 21 o emisiune de seara cu povestioare de dragoste pe care ascultatorii si le trimiteau intre ei. Alegeam dintre zecile de scrisori pe care le primeam saptaminal maxim 10 pe emisiune, le citeam frumos cu cea mai sexy voce din dotare, iar mesajul care imi spunea ceva mai mult decit celelalte primea un tratament special: semnatarul intra in direct cu destinatarul facindu-I o surpriza.

Era la sfirsitul anilor 90, emisiunile de seara de la radio erau de mare success, aveam 19 ani si cistigasem peste noapte puterea de a allege pe cine sa fac fericit pentru citeva clipe, sau pentru o viata. Niste oameni s-au casatorit ca urmare a intimplarilor pe care le expuneau public acolo, s-au schimbat niste vieti in emisiunea aia, atunci.

Evident ca nu eram constienta de responsabilitatea pe care o aveam, nici macar nu eram constienta de puterea pe care o aveam, dar – pentru ca eram o fire foarte competitiva si-mi doream audienta mare (care se masura in tot mai multe scrisori primite) – alegeam pentru surprizele in direct povestile care mi se pareau cele mai puternice.

Astazi, cu mintea de acum si cu multe lecturi ale unor texte scrise de amatori sau profesionisti, cu multe intilniri de oameni neantrenati in a vorbi in spatiul public, stiu ca cele mai puternice mesaje sunt cele care de fapt sunt f sincere. Cum a fost speech-ul de mai devreme al doamnei doctor Livia Ognean, care e evident ca are alta pregatire decit cea de public speaker, dar pe care am ascultat-o din fundul salii si am plins in liniste, intregul speech.

Dar atunci, la 19 ani, nu stiam sa descopar stiintificcare sunt mesajele adevarate; urmaream doar energia care se afla printre cuvintele din scrisori, forma in care ei isi spuneau povestea.

Desi oamenii aceia habar nu au, cred ca le datorez o parte importanta din ce sunt eu acum; pentru ca am invatat sa ma oglindesc in bucuria lor, sa ma incarc din ea, la fel cum se incarcau toti ceilalti ascultatori.

Si-am invatat ca o fapta buna nu inseamna neaparat sa dai bani, sa schimbi legi sau orase, sa construiesti biserici, ci ca uneori poti sa influentezi o viata in spre mai bine doar daca esti atent la sinceritatea vorbelor rostite. Adica, daca esti ATENT.

***

Ceva mai tirziu am descoperit ca a avea puterea de a face o mica bucurie cuiva e o senzatie ca un drog.

Exista studii care arata ca secretia de dopamina pe care o face creierul cind stie ca a facut o fapta buna este asemanatoare cantitativ cu cea din timpul unui orgasm, sau cea obtinuta de alimentele cu multe calorii sau jocurile de noroc.
Aceeasi senzatie o primeste corpul in cazul unor substante psychoactive precum cocaina, nicotina, heroina sau alcoolul.

Asa ca in loc sa fumati mai bine faceti o bucurie cuiva pentru ca dopamina va aparea in organism.

… Banuiesc ca acum va ginditi ca vinul ar trebui sa ramina in ecuatie, la fel si orgasmul, ca nu pot fi compensate de faptele bune. Sincer, si eu cred la fel, dar nu m-au invitat aici sa vorbesc despre asta.

Dupa ce am citit despre fapta buna ca un drog m-am gindit cum sa-i dau nepotului meu – fiului surorii mele – lectia cea mai potrivita de viata, cum sa-l fac sa simta efectul de a face bucurii pentru cei din jurul lui.

Avea 6 ani cind am facut un experiment pe el. Nu-i placea sa imparta nicio jucarie cu prietenii si desi avea zeci de masinute si ursuleti, daca un tovaras de joaca voia sa puna mina pe ceva, urla cu suspine. Era insa un foarte foarte mare fan Mickey Mouse. Statea lipit de ecranul televizorului la orice aparitie a lui Mickey, asa ca am pus la cale un plan.

La prima mea plecare la paris , m-am oprit intr-un magazine cu insemnele Disney si am cumparat tot ce am gasit cu Mickey: soricel mare, prosop, perna, pe sotia lui Mickey, Mini. Le-am luat pe toate, plus un Mickey la fel ca cel pe care-l cumparasem . acelasi maimutzoi ca dimensiune, in doua exemplare.

I le-am dus si i-am spus ca le primeste pe toate daca Mickey dublura o face cadou prietenei lui de joaca, fetita vecinilor din fundul curtii.

In fata unei pungi mari cu tot felul de lucruri cu Mickey Mouse nepotul meu a zis repede da, doar ca a doua zi a trebuit sa se tina de promisiune. Si iata-ne in fundul curtii, cu prietena lui dincolo de gard, impreuna cu mama ei.

Nepotul meu cu mickey mouse in mina, plingind in hohote. Stia ca trebuie sa-l dea, stia ca mai are unul la fel, dar tot ii era greu. Mama fetitei – jenata si incurcata de suspinele copilului – tot spunea “lasati-l, daca vrea sa-l pastreze, e al lui”;sora mea ferma pe pozitie “nu mai primesti alte jucarii daca nu iti tii promisiunea si nu daruiesti unul dintre mickey mouse”.

In hohote de plins a dat jucaria si fetita de dincolo de gard a primit-o cu fata plina de lumina.

A doua zi insa s-a produs magia.

Nepotul meu a vazut cum fetita se lauda pe strada, la ceilalti copii, cu jucaria pe care o primise. A iesit si el cu jucariile lui la poarta si au inceput sa se joace impreuna. A fost ceva acolo, in mintea si in sufletul unui baietel de 6 ani oglindit din bucuria prietenei lui si in aprecierea pe care o cistigase de la ceilalti. De craciunul ala si-a strins jucariile pe care nu le mai folosea si, cu ajutorul mamei lui, le-a darut altor copii care nu aveau.

Cred ca nepotul meu a fost primul meu experiment constient de a –i ajuta pe ceilalti sa inteleaga ce bine te simti cind faci fapte bune. Cum bucuria ta e mai mare decit a celui care e beneficiarul gestului tau frumos pentru ca e cumva amplificata pe interior, e oglindita in propria personalitate. Astazi cind ajut pe cineva si ma intreaba cum sa se recompenseze spun “cind va fi rindul tau sa poti ajuta pe cineva, sa ajuti ca sa dai mai departe”

***

Ca orice om cunosc si bucuria de a primi fapta buna, stiu si cum e sa se gindeasca cineva la tine, ca de niciunde si sa te ajute cu o vorba buna, cind ai cel mai mare nevoie de ea.

Pe mine ma emotioneaza , ma suprind si imi dau lectii de viata in acelasi timp, mesajele de sustinere si incurajare de la oamenii care nu au nicio legatura directa cu mine si care nici n-au nevoie de ceva de la mine, oamenii care isi aloca din timpul lor citeva minute ca sa-mi spuna o vorba buna fara niciun alt interes.

Invat din fiecare din aceste intimplari cit de important e sa fii atent la ceilalti si cit de usor poti face o bucurie.

Astazi am un reflex din a trimite mesaje de incurajare tuturor jurnalistilor pe care-I apreciez in momentul in care compania pentru care lucreaza se afla in impas si stiu ca lor le este greu emotional.

Asta pentru ca mi s-a intimplat si mie sa primesc mesaje din neant de la oameni cu care nu aveam foarte multa treaba in momentul in care revista pe care o conduceam se afla intr-un impas. Si stiu cit de importante sunt mesajele acelea si cum iti dau aripi sa mergi mai departe.

Am mai povestit chiar la TEDx-ul de care spunea Ovidiu mai devreme (nota mea. Ovidiu Neamtu, creatorul evenimentelor 11even, organizatorului unui TEDx Sibiu in 2012), mai spun inca o data, ca astazi lucrez in echipa de comunicare a trupei VUNK pentru ca intr-un asemenea moment delicat, liderul trupei, Cornel Ilie, cu care nu aveam foarte multe in comun, mi-a trimis un mesaj de incurajare. Am inceput sa lucram impreuna la 3 ani distanta de la mesajul lui de incurajare, dar deciza mea de a ma alatura echipei lui a fost luata in baza caracterului pe care l-am intuit in cele citeva cuvinte pe care mi le-a scris intr-un noiembrie din 2009, fara sa urmareasca niciun beneficiu din ele.

Stiu, deci, pe pielea mea cum te schimba o fapta buna pe care o primesti de la altcineva.

***

Ce vreau sa spun cu aceste povesti? Care e legatura intre ele?

Fiecare fapta buna – fie ca am facut-o, fie ca am primit-o – m-a schimbat. Nu m-a facut cel mai bun dintre oameni, nici cel mai destept, nu sunt o sfinta si nici nu sunt mai domoala cind e sa-mi apar teritoriul de business. Dar cu siguranta m-a modificat in bine, fie si cu o miime de milimetru.

Pentru ca am simtit, si daca am facut fapta buna, si daca am primit-o, am simtit o bucurie aparte. O bucurie care functioneaza ca un drog si pe care cauti sa o retraiesti.

Stiind asta, as vrea sa va spun ca e important nu sa asteptati sa vi se faca fapte bune, ci sa le initiati fara sa urmariti niciun fel de beneficii de imagine sau un raspuns de la beneficiar, pentru ca daca sunteti atenti la ceea ce se intimpla cu voi in acele momente, va dati seama ca schimbarea, slefuirea care vine pe dinauntru, odata cu energia bucuriei este nepretuita.

Fiecare fapta buna pe care o facem se va reflecta intr-un om care simtind bucuria va invata si el sa faca o fapta buna.
Si se creeaza un lant al bucuriei.

Poate n-o sa schimbam radical lumea, poate nu o sa salvam toti copii care mor de foame, dar in jurul nostru s-ar putea sa schimbam cu un milimetru lumea in bine.

Si iata-ne pe noi toti din aceasta sala, milimetru cu milimetru miscind lumea. Adunam de citiva centrimetri.

Va dati seama cit de mult inseamna schimbarea asta?! Si bucuria care vine cu ea?!

Multumesc frumos ca m-ati ascultat.

*
sibiu, 16 mai 2014

2405
supararece-ai face daca nu ti-ar fi frica?

ce-ai face daca nu ti-ar fi frica?

ce-ati face daca nu ti-ar fi frica? ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia…

…….. m-as mai indragosti. tu?

m-as casatori.

*

am purtat putin mai devreme aceasta conversatie cu un prieten si m-am gindit ca e un bun pretext ca sa aflu si de la voi ce ati face daca nu v-ar fi frica.

ceva mare, important, ceva care sa-ti schimbe fundamental viata. sau sa o schimbe pe a altuia… poate sa fie si ceva ceva nesemnificativ pentru ceilalti, sa fie important doar pentru tine

*

lasati-mi comentariile aici, anonime, semnati-va doar cu numele mic si virsta.

daca adun suficiente raspunsuri autentice, fac un ebook simpa

 

shutterstock_141673471tu cind ti-ai zimbit ultima data?

tu cind ti-ai zimbit ultima data?

Sunt dintre femeile care in orice moment al existentei ei a spus ca nu e frumoasa. Nu exista zi in care sa ma fi uitat in oglinda si sa fi spus “ce frumoasa sunt”.

Stiu ca de-a lungul timpului mi-au placut citeva fotografii in care am apreciat maiestria fotografului de a surprinde o stare pe care o aveam, dar la fel de bine stiu ca acolo apreciam fotograful si starea respectiva, emotia, nicidecum ceea ce eu consider a fi frumusete.

Mi s-a mai intimplat sa spun “ce frumos!” in timp ce-mi priveam chipul dupa ce lasase “urme” pe el vreunul dintre make-up artistii mari ai Romaniei, dar si in cazul acela apreciam tehnica lui/ei de a sti sa scoata in evidenta dintr-un chip lucrurile care-l pot pune in valoare.

N-am un issue cu asta, nu o consider o problema si credeam, adica speram, ca nu mi-a afectat comportamentul aceasta credinta a “nefrumusetii” mele. Imi imaginam asta pentru ca atunci cind ma uit in oglinda , nu ma incrunt – chiar si cind am ochii umflati pt ca am dormit doar 2 ore, chiar daca imi sta parul vraise sau nu port niciun stop de make-up.

Ma privesc practic, incerc sa ma adaptez situatiei zilei si … merg mai departe. (cu tot cu anii pe care incep sa-i port pe la colturile ochilor).

***

Mi-am dat insa seama ca nu ma incrunt cind ma uit in oglinda, dar nici nu-mi zimbesc.

Ieri (gratie unui studiu Dove) am descoperit ca asemeni mie sunt alte multe milioane de femei si ca in gestul asta simplu de(nu) a zimbi in oglinda poate sa fie click-ul care sa schimbe lumina unei zile.

Nu m-am gindit niciodata la cit de importanta este starea pe care o pui pe chip cind te uiti in oglinda, desi e logic ca ceea ce vei arata, ti se va reflecta. Si e un cerc vicios al increderii in sine, care pleaca de la un simplu zimbet.
Dove a lansat una dintre campaniile acelea minunate care te emotioneaza si te pune pe ginduri plecind de la o idee simpla: cum se vad femeile si cum se vad fetitele in oglinda.

Uitati-va putin la clip si ginditi-va ce ceva din viata voastra (a noastra) a facut sa ne pierdem zimbetul si bucuria de copile cind ne uitam in oglinda.

Si daca v-a pus pe ginduri spotul campaniei Dove Mirrors si-ati inteles ca frumusetea nu trebuie sa fie o sursa de anxietate, mai luati-va 5 minute sa cititi studiul de mai jos. Pe mine m-a socat sa aflu ca, desi cred ca am suficienta incredere in mine ca sa pot sa traiesc cu o infatisare pe care nu o cred frumoasa, imi fac rau singura pentru ca nu imi zimbesc.

***
Studiul Dove Mirrors a fost efectuat la finalul anului 2013 pe un eșantion de 6.006 femei cu vârsta cuprinsă între 18-64 ani. Acesta s-a desfășurat în 12 țări: Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Marea Britanie, Germania, Italia, India, China, Tailanda și Filipine.
Studiul explică felul în care femeile se raportează la imaginea pe care o văd reflectată în oglindă și evidențiază mai multe aspecte cheie:

Femeile sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă:
– 9 din 10 femei se simt incomod când se privesc în oglindă
– 1 din 5 femei recunoaște că nu a fost niciodată mulțumită de ceea ce a văzut în oglindă
– 6 din 10 femei aleg un atribut fizic negativ pentru a descrie cum se percep când se privesc în oglindă: ”prea grasă” (30%) și ”neatrăgătoare” (19%).

Dar se privesc în oglindă în mod regulat:
– în medie, femeile se privesc în oglindă de 6 ori pe zi, alocând acestui obicei 50 de minute pe zi / o zi pe lună
– 9 din 10 femei se privesc de-a lungul unei zile în: oglinzile retrovizoare (50%), geamurile magazinelor (48%), oglinzile compacte (46%) sau cele din lifturi (44%).

Femeile folosesc oglinzile pentru a se concentra pe ceea ce nu le place la ele:
– 1 din 4 femei se concentrează pe defecte
– 1 din 4 femei își încordează abdomenul atunci când sta în fața unei oglinzi
– 1 din 3 femei spune că uneori simte oglinda ca fiind cel mai aprig critic al lor

Oglinda reflectă mai mult decât înfățișarea:
– 6 din 10 femei își văd starea de spirit, nu doar înfățișarea atunci când se privesc în oglindă
– 3 din 4 femei aleg cuvinte emoționale pentru a descrie cum se simt când privesc în oglindă, iar 1 din 3 femei folosește un cuvânt emoțional negativ, precum ”neliniște” (13%)

Privitul în oglindă le poate determina pe femei să se simtă mai rău:
– 1 din 3 femei se simte mai rău în legătură cu felul în care arată
– 1 din 5 femei recunoaște că își poate strica dispoziția pentru întreaga zi
– 1 din 5 femei uneori evită să se privească în oglindă
– femeile care sunt nemulțumite de ceea ce văd în oglindă se privesc mult mai rar (1,5 ori pe zi) în comparație cu cele mulțumite de felul în care arată

Femeile nu zâmbesc în oglindă
– 1 din 3 femei recunoaște că își zâmbește foarte rar atunci când se privește în oglindă

1036
herastrau 18loungeintilniri nepretuite, part 4: aprecierea

intilniri nepretuite, part 4: aprecierea

omul e un animal ciudat: daca-i spui o vorba buna poate sa miste muntii.

daca-i dai un punct de sprijin pentru lumea de dinauntrul lui, o sa urce mai sus decit si-a imaginat el vreodata ca o va face.

daca-l incurajezi sa faca ceea ce-i place, o sa faca mult mai mult pentru ca isi va depasi limitele si va ajunge sa faca si ce nu-i place dar il ajuta sa progreseze.

cheia e aprecierea, validarea (emotionala sau profesionala) venita atunci cind se asteapta mai putin, de la cineva a carui opinie o apreciaza.

mi s-a intimplat si mie (si sunt oameni care mi-au schimbat fundamental viata doar pentru ca mi-au spus o vorba buna), vi s-a intimplat si voua, sunt sigura.

*

am invatat de-a lungul anilor ca efectul aprecierii are doua talere care se inclina drastic, in momente total opuse.

cel mai frumos si mai memorabil e atunci cind aprecierea vine de la cineva de la care nu te astepti, dar care are competente in zona respectiva, si vine fara sa o fi cerut.

cel mai urit e cind ceri validarea/ verificarea de la cineva care are competenta si n-o primesti.

tin minte cu exactitate toate momentele de surprinzatoare validare, dar si pe cele in care s-a facut simtita lipsa ei, chiar daca am cerut-o. si tocmai pentru ca stiu ca sunt asa (si ca nu mai dau alta sansa de construire a ceva/orice celor care nu stiu sa aprecieze/valideze ), mi-am facut o promisiune si e un exercitiu cu mine, zilnic, de a fi atenta la ce e in jur si de a multumi/ rasplati/ incuraja/ valida actiunile care arata un pas inainte spre progresul personal.

*

saptamina trecuta, un prieten era necajit din cauza unor situatii delicate la munca. ma sunase sa-mi ceara detalii despre o persoana cu care urma sa interactioneze si am incercat sa-i distrag atentia.

l-am rugat sa ma ajute cu ceva, ajutor pe care ar fi putut sa mi-l dea daca ne vedeam citeva minute. i-am propus 18lounge pentru ca era aproape de locul lui de munca si era un loc la care ma gindeam de citeva zile bune sa ma reintorc pentru o experienta memorabila, linistita.

ne-am vazut cit sa mincam desertul meu preferat de acolo, o prajitura cu spuma de mango si foi crocante de orez. n-am discutat nimic, eram amindoi foarte obositi dupa o zi in care fusesera multe intilniri de fiecare parte.

cind prajitura era pe terminate, m-a intrebat:

– asa, si cu ce pot sa te ajut?

– cu nimic. stai aici 15 minute si priveste Bucurestiul de sus. uneori, de la distanta lucrurile se vad mai bine si eu stiu ca o sa ai puterea sa le dai de cap.

s-a uitat lung la mine, si-a intors scaunul catre geam si si-a baut cafeaua in liniste. urmatoarele 10 minute au fost oaza de bine din saptamina care a trecut.

eu mi-am terminat de mincat prajitura, m-am uitat ce frumos se vedea Herastraul de sus si m-am gindit ca, desi functionam cu vorbe bune, citeodata aprecierea e fara de cuvinte.

***

18Lounge e unul dintre locurile minunate din Bucuresti care au o atentie speciala pentru confortul celor care-i pasesc pragul. e in turnul de sud din cele doua blocuri gemene de linga Casa Presei Libere, la etajul 18, si are o perspectiva minunata asupra Bucurestiului.

18 lounge e si unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

1147
color run dovesa invatam sa ne bucuram de culori

sa invatam sa ne bucuram de culori

Simbata trecuta am fost la cursa in care oamenii alergau ca sa iasa in intimpinarea culorilor, la propriu. In Parcul Tineretului , mii de oameni de toate virstele au venit sa alerge dar si se bucure de culori si niciodata ca acolo, la linia de sosire n-am vazut oameni mai fericiti ca sunt in haine colorate.

Era o combinatie frumoasa intre fericirea ca au trecut linia de sosire si bucuria pe care le-o imprimau culorile de pe hainele lor si m-am gindit ca , daca oamenii ar avea curaj sa se imbrace mai colorat, viata lor ar fi mai frumoasa si mai vesela.

Ca , desi nu ne gindim, culorile din jurul nostru – din sensul cel mai direct al expresiei “in jurul nostrum”, adica cele care ne imbraca – ne pot schimba viata fie si pentru citeva secunde: portocaliul ne da energie, albastrul ne linisteste, verdele le indeamna la actiune, galbenul ne bucura… si lista e mult mai lunga.

Doar ca uneori avem nevoie de curaj ca sa purtam culorile care ar scoate in evidenta frumusetea noastra naturala si care ne-ar influenta in bine starea zilnica.

Eram la cursa culorilor in calitate de ambassador Dove Invisible Dry si ma uitam cum tinerii veneau la standul Dove si se fotografiau cu diverse mesaje amuzante.

Preferatul meu: “sunt un curcubeu de culori si bucurie”.

Curcubeul e ceva ce nu putem atinge, dar trecem prin el, ne uimeste si ne bucura cind ne iese in cale si , in toate culturile, e vestitor de bucurie si belsug.

Si m-am gindit cum ar fi ca oamenii sa aiba curaj sa se transforme zilnic in curcubee de culoare,si sa devina sursa de bucurie si de vesti bune pentru cei din jur, bucurindu-se astfel si pe ei.

Dove Invisible Dry (primul deodorant antiperspirant dovedit ca nu lasa urme pe 100 de culori) a fost creat tocmai pentru ca Dove crede in a-ti pune in valoare frumusetea naturala in compania culorilor preferate. Acum ai ajutorul perfect pentru a avea curajul de a te bucura prin culori si ai bucura si pe ceilalti.

 
953
liliacImprefectiuni & liliac

Imprefectiuni & liliac

nu cred ca exista copil care atunci din se afla in fata unei crengute cu liliac sa nu caute “noroacele”, florile in 3 petale, in 5 sau mai multe.

in buchetul mare de flori parfumate, am cautat cu totii macar o data in viata, in joaca, o floare care iese din tipar; printre zecile de flori mici cu patru petale am cautat exceptiile.

daca liliacul are flori cu 4 petale, in mod standard, cele cu 3 cu 5 sau mai multe sunt erori, sunt imperfectiuni.

***

de ce la liliac ne gindim ca imperfectiunile ne poarta noroc si le vinam, iar noi – in dreptul vietilor si persoanelor noastre – cautam sa fim ca toti ceilalti, sa ne incadram in tiparul “celor patru petale” si ne speriem de propriile noastre imperfectiuni?!

***

putin mai devreme, am baut o cafea uitindu-ma la crengutele de liliac pe care le-am primit ieri de la Fifi – Cristina Popa. am remarcat noroacele, dar spre deosebire de copilarie, le-am lasat intre celelalte flori pentru ca asta e farmecul lor.

(buchetul de liliac era pe un raft in holul de la antena 1, ieri cind am fost la observator, si de cind am intrat m-am tot uitat la el pentru ca era foarte foarte frumos si parfumat; putin mai tirziu s-a dovedit ca era pentru mine, pentru ca Fifi era ascunsa prin studiouri, desi ar fi trebuit sa fie in vacanta. Love u, Fifi)

 

2020
fluturibalanta cu trei talere – EU-ul

balanta cu trei talere – EU-ul

EU-ul o ia in trei directii: cum e vazut de ceilalti, cum se vede el si cum e de fapt.

exista oameni care sunt vazuti de ceilalti niste “puternici” si ei, pentru ca isi cunosc si fragilitatile, si pentru ca cer foarte mult de la propriile persoane, se vad mai “slabi” decit sunt.

exista oameni care cred ca sunt mult mai puternici, mai inteligenti, mai oricum decit ii vad ceilalti si decit sunt de fapt.

exista oameni care nu stiu cum sunt, iar esenta fiintei lor nu seamana cu perceptia celorlalti (care poate fi pe plus, sau pe minus)

***

cind e vorba de EU, balanta n-are doua talere, ci trei si e al naibii de greu sa o faci sa stea in echilibru.

s-ar putea ca asta sa fie cea mai tare problema pe care ne-o pune viata. si pe care sa putem sa o rezolvam fara nicio pricepere la matematica sau fizica, ci doar cu vointa si autoslefuire a ego-ului.

1028
shutterstock_133654148Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

– Nu mai pot sa pling. Cind o sa pling o sa-mi mai revin

– Da. Si eu ma gindesc uneori ca daca as plinge ar fi ca un restart, ca o curatenie.

– Da, ar disparea nodul din git.

– Bine, atunci iti doresc sa plingi.

– Si eu tie.

1231
stadio#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

cind sunt obosita, ma redresez, ma incarc, din intilnirile cu prietenii. e deja celebra dorinta mea la maxima oboseala “vreau si eu o imbratisare, atit.” pe care o rostesc cu un ton necajit ca si cum imbratisarea aia e mai importanta decit o gura de apa in Sahara.

si pentru mine, in momentele alea de oboseala, chiar este nepretuita.

*

vin dupa niste zile grele si complicate cu multe speech-uri si seminarii (partea care ma consuma cel mai mult in activitatea mea) , zile – ba chiar saptamini bune – cind n-am avut prea mult timp de vorbe cu prietenii mei.

nici macar vorbe in chat-urile private de pe FB sau pe mail-uri.

asa ca miercuri seara, dupa ultimul task in spatiu public in primavara asta (lansarea cartii Copilaria lui Isus despre care am scris aici), am iesit cu prietena mea Ana Maria Onisei la cina la Stadio.

nu mai vorbisem cu Ana, de ale noastre, de aproape doua luni si ma uitam la ea, cum statea in fata mea cu un pahar de vin alb alaturi (ma rog, si cu scrumiera, asta e) si cum povestea ce a facut in saptaminile astea. povestea cu patos, in timp ce-mi spunea care sunt problemele pe care le-a identificat, isi dadea si solutiile.

ea se uita la mine si, povestind, isi rezolva niste lucruri; eu ma uitam la ea si, ascultind, imi rezolvam niste lucruri.

in mod straniu, desi trecusem in lunile astea prin experiente diferite ne aflam la acelasi punct al drumului; cu aproape aceleasi senzatii fizice.

*

la Stadio, pentru ca era miercuri, era meci. iar din Atrium se auzeau din cind in cind urale sau oftaturi in cor, asa ca am intrebat-o pe chelnerita cine joaca. “Barcelona cu…(am uitat cine)”, ne-a zis ea si pe parcursul cinei a mai revenit cu informatiile despre scor, fara sa o mai fi intrebat noi:)

*

ii spusesem Anei ca ma duc in week end la Mangalia la herghelie si la o supa de midii la Cazemata lui Nicu, cum ea nu mergea, ne-am comandat supa de fructe de mare, iar ea mi-a adus pentru vremurile mele viitoare de liniste de pe malul marii o carte a unui rus. care avea pe coperta un cal.

imi zisese de carte inca de cind o citise, dar intimplarea a facut sa ne vedem abia inainte de anuntata mea plecare.

pe drumul catre casa m-am gindit ca si despre asta e prietenia: sa poti sa stai la masa, sa-l asculti pe celalalt si sa-ti gasesti drumul uitindu-te la drumul lui.

pentru ca a plouat si e frig, week end-ul la mangalia, la caluti si la supa de midii s-a aminat, asa ca saptamina asta am ramas cu supa de fructe de mare de la Stadio si cu cartea rusului cu calul pe coperta, pe care am inceput sa o citesc in aceasta dimineata, la un mic dejun cu fructe, ciocolata si picaturi de ploaie pe pervaz.

***

sunt locuri in Bucuresti care aduc cu ele o liniste a lucrurilor simple. Stadio e unul dintre aceste locuri, prin designul lui interior, prin felul in care arata meniul si cum sunt mincarurile. ba chiar si prin zimbetul chelneritelor care vorbesc intre ele prin microfoane ca si cum ar fi agenti secreti:)

Stadio e unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda si frumoasa, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

1836
violetaVioleta – floarea de la care am invatat foarte multe lucruri despre viata.

Violeta – floarea de la care am invatat foarte multe lucruri despre viata.

a venit in viata mea de ziua mea acum 3 ani. cadou de la o colega si prietena – Ana Maria Ciobanu.

a fost un an in care, pentru ca ma mutasem intr-o casa noua dupa foarte multi ani de stat intr-o alta casa, imi doream sa -mi fac o gradina cu flori si prietenii mi-au facut cadou de ziua mea flori in ghiveci.

doua flori mai am de atunci, Violeta si un asparagus care sta intr-o biblioteca artinind printre niste gravuri, carti si cutiute muzicale. ma rog, mai exista si Zanzi ( o floare adusa din Zanzibar) care traieste cu mine de mai bine de 7 ani, si Hope – levantzica – pe care am primit-o cind deja eram in alta casa; si Coffee, planta de cafea care doarme intr-o ceasca uriasa. si Winny – vita de vie care traieste in legea ei, dupa regulile ei, adica mai mult doarme.

fara sa stie, Violeta m-a invatat in anii astia mai mult despre afectiune, iubire si oameni decit am invatat in multi ani de viata. sau m-a invatat sa verbalizez ceea ce am inteles in niste multi ani de viata.

*
la inceput n-am fost atenta la conditiile ei de viata. am tinut-o intr-un loc unde imi placea mie, nu si ei. asa ca s-a uscat desi eu aveam grija de ea si o udam cu rigoare. dupa citeva luni din floarea mare si frumoasa mai ramasese o tulpina mica cu citeva frunze verzi. asta a fost lectia spatiului de confort al celuilalt.

apoi mi-am promis ca o sa fiu atenta la nevoile ei si mi-am folosit toata atentia si dragostea, ba chiar ambitia, ca sa o tin in viata si sa creasca mare si frumoasa inapoi. a crescut si m-am bucurat. (la vremea aia, scriam ca: florile-s mai tari decit iubirile. pentru ca o iubire cind moare, se duce pentru totdeauna. si chiar daca mai ramine o mica radacina in viata, uneori e mai bine sa o uzi cu amintiri ca sa ramii cu un gust frumos. pe cind florile, cu vorbe bune si caldura & apa, renasc.)

numai ca Violeta a trait dar n-a inflorit. florile au aparut cind nu mi-am mai propus eu asta, cind n-am mai avut ambitia de a avea un trofeu in ghiveci, cind atentia mea pentru ea era neconditionata, era pentru ca mi-era drag de ea. asta a fost lectia despre ego: de ce sa iubesti ca sa primesti ceva in schimb? sau… de ce sa-ti pui miza “o sa ma iubesti!” daca nu vorba decit de ego la mijloc?!

zilele trecute Violeta avea boboci noi de flori care se chinuiau sa infloreasca dar nu-si faceau loc de frunzele mari din jur. intre timp, pentru ca stiu cum e floarea asta, am invatat ca din cind in cind trebuie sa-i mai tai din frunzele mari pentru ca ea sa poata hrani restul plantei, in special florile. asa ca am taiat citeva frunze ca sa fac loc noilor boboci. asta a fost lectia despre renuntare: sa dai la o parte unele lucruri, ca sa poti sa cresti frumos in altele.

de citeva luni bune Violeta e mereu inflorita.

2165
shutterstock_151654313mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

unii–si prepara piinea prajita de dimineata in prajitoare specializate, unele chiar lasa desene pe felia de toast. dupa ce felia e gata prajita si crocanta, ii aplica unt intr-un strat subtire. distanta intre momentul in care a fost scoasa din prajitor si cel in care s-a imprietenit cu untul face ca felia de piine sa fie crocanta sau pufoasa.

altii-si prepara piinea cu unt direct in cuptor, un strat de unt pe felia de piine inainte de a o introduce in cuptor, iar rezultatul e ceva pufos si moale, o piine prin care a intrat adinc pina “pe partea cealalta” untul cremos.

***

oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul. uneori sunt crispy si-i lasa pe ceilalti sa se topeasca, alteori se topesc impreuna intr-o viata ca un  mic dejun cremos si pufos.

(foto shutterstock, cuvint cheie “toasted bread” )

1201
Animalswish list. daydreaming

wish list. daydreaming

cind sunt foarte foarte obosita,

atit de obosita incit mi se pare ca nu pot ajunge la sfirsitul zilei,

ca undeva intre clavicula si git (locul care poarta de obicei urme de parfum) e un pietroi care nu mai vrea sa iasa de sub piele,

atit de obosita incit corpul nu mai primeste nimic, nici macar mincare, si pare despicat in mii de bucati care au fost turtite cu ciocanul de snitele,

atit de obosita incit nu ma pot concentra nici macar la filme care stiu ca mi-ar placea la nebunie,

singurul remediu care stiu ca functioneaza e visatul. daydreaming.

asa ca-mi fac liste cu ce mi-as dori sa mi se intimple.

lista din aceasta dimineata :)

 

sa o intilnesc in viata asta cindva pe Juliette Binoche. ea poate sa fie si pe o scena si eu in sala, la citiva metri distanta, mi-ar fi de ajuns ca sa-i simt energia

 

sa tin in brate un Koala

 

si /sau un ursulet panda

 

sa ma duc in vacanta in pustietatea in care s-a filmat Lucia e il sexo

 

si ceva ce-mi doresc mereu, oricit as fi de obosita: sa mi se ofere sansa sa o iau de la inceput.

in orice. pentru ca sunt minunate inceputurile cu adrenalina lor.

***

cindva pe lista asta s-au aflat “sa-l intilnesc pe Kevin Spacey/ Akram Khan”, “sa ma joc cu un delfin” si multe altele care au devenit realitate.

e buna si oboseala la ceva. e rezultatul indeplinirii lucrurilor   drumul catre lucrurile care-ti fac placere.

2476
shutterstock_154123505despre copiere. vanitate

despre copiere. vanitate

Din cind in cind ma incrunt cu gindul la unii oameni.

Mai ales la cei care, sperind sa faca business in online, merg exact in spatele meu, pe drumul meu; daca mie imi place un film, imediat le place si lor; daca mie imi place un dansator, peste noapte devin fanii acelui dansator desi e foarte probabil sa nu-i fi vazut niciun spectacol inregistrat, darmite in vreun show live prin lume; daca eu introduc pe blog moda, imediat apare si pe blogul lor moda… si asa mai departe.

Ba chiar, via facebook, se imprietenesc cu prietenii mei si le comenteaza glorios la orice postare ca si cum i-ar cunoaste de o viata.

Stiu ca e o strategie de marketing cumva eficienta sa fii “second best option” adica, in cazul in care eu nu accept un deal de publicitate, sa ai o sansa sa fii acolo in carti, dar chiar si asa ma gindesc, din cind in cind, “Oare nu s-or fi saturat sa mearga in urma mea mereu? Oare nu-si doresc un drum al lor?”

 

Dupa care imi spun ca am avut norocul sa am niste date fizice speciale, iar asta a dus la o anduranta la oboseala si la stress mai mare decit a majoritatii oamenilor, asa ca pot sa fac – in timp mai scurt – mai multe lucruri decit ar face majoritatea.

Ce nu inteleg e de ce le place sa mearga in spatele meu?

Si mai ales cum de nu se prind ceilalti de treaba asta.

*

E o postare despre vanitate.

Si a mea. Si a celor care merg in spatele meu.

***

foto cover via shutterstock, cuvint cheie “follow”

1460
cafepediaintilniri nepretuite, part 1 – caracterul

intilniri nepretuite, part 1 – caracterul

“caracterul oamenilor nu se schimba, doar nevoile lor”

spun asta adesea si prietenii mei stiu ca e unul dintre reperele dupa care pastrez unii oameni aproape de mine – micile detalii din reactii, in conditii de stres in principal, in care poti identifica elementele caracterului unui om.

*
ieri m-am reintilnit dupa mai bine de 10 ani cu S. am fost colege de facultate, ea a preferat calea profesoratului si preda matematicile intr-un orasel din Ardeal. m-a gasit pe Facebook si, pentru ca venea pentru doua zile in Bucuresti, a insistat sa ne vedem.

“du-ma intr-unul din locurile in care mergi tu des, undeva in mijlocul Bucurestiului, ca sa simt si eu viata de capitala”, mi-a zis si dintre multele locuri in care as fi putut sa o duc am ales Cafepedia (voia sa facem o excursie si la Carturesti).

in plus, Cafepedia e parte din programul MasterCard Elite in care posesorii de Mastercard beneficiaza nu doar de reduceri, ci si de experiente memorabile si m-am gindit ca e cum nu se poate mai potrivit.

*

a fost o seara calda ca intr-un decor de teatru, imi place mult in camera cu pian de la cafepedia si tot sper sa-mi fac curaj odata sa apas pe clapele pianului, am povestit despre vietile noastre – in lumi paralele-, despre dorintele indeplinite sau pierdute pe drum, despre visurile pe care le ducem cu noi si ne luptam sa le transformam in realitate.

la plecare, chelnerul a ris cu noi, ne-a multumit pentru ca ne-am petrecut seara la ei si S m-a intrebat
“il cunosti?”
“nu.”

n-am inteles ce era in spatele intrebarii decit cind am ajuns, dupa o plimbare linistita, la Universitate unde urma sa ne despartim. “semana cu sotul meu in tinerete. cind l-am auzit ce frumos vorbea mi-am dat seama ca sotul meu nu mi-a mai spus de foarte multi ani multumesc sau bravo sau felicitari pentru ceva.”

eram in dreptul ceasului de la Universitate, la fintini, si stiu ca m-am auzit replicind:

“imi pare rau. ai putea sa-l ajuti sa faca asta fiind tu mai darnica in a spune multumesc sau bravo sau felicitari pentru ceea ce face el. eu m-am obisnuit sa nu ma insotesc pe drum decit de cei care stiu sa si dea ceva inapoi din ceea ce primesc de la mine. sa ma valideze pentru munca si dragostea mea. stiu ca n-am nevoie de altfel de validare decit emotionala, ca pot misca muntii daca o am pe asta.”

“nu era asa la inceput. s-a pierdut ceva pe drum”, a zis ea trista

si pentru prima data am rostit vorbele “caracterul omului nu se schimba, doar nevoile lui” cu o conotatie pozitiva. stiind ca S va intelege ca undeva pe dinauntrul sotului ei se afla si partea de multumiri pe care ea o cauta.

cind am ajuns acasa m-am gindit ca intilnirea asta nu era doar pentru ea, ci si pentru mine, ca sa-mi fac curat in ginduri, oglindindu-ma in intimplarile altora.

*

am reinceput proiectul in care va arat o alta fata a locurilor care sunt in programul MasterCard Elite. de data aceasta voi vorbi despre intilniri nepretuite. nu era in plan sa incep cu aceasta poveste, dar… viata bate filmul si mi s-a parut o intimplare care merita povestita pentru ca se pot regasi multi in ea.

in proiectul Intilniri nepretuite by MasterCard Elite am sa va arat locuri frumoase din Bucuresti si din tara, unde posesorii de MasterCard premium pot beneficia de discounturi semnificative si am sa incerc sa fac citeva surprize … nepretuite.

956
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!