Tag : personal

liliacImprefectiuni & liliac

Imprefectiuni & liliac

nu cred ca exista copil care atunci din se afla in fata unei crengute cu liliac sa nu caute “noroacele”, florile in 3 petale, in 5 sau mai multe.

in buchetul mare de flori parfumate, am cautat cu totii macar o data in viata, in joaca, o floare care iese din tipar; printre zecile de flori mici cu patru petale am cautat exceptiile.

daca liliacul are flori cu 4 petale, in mod standard, cele cu 3 cu 5 sau mai multe sunt erori, sunt imperfectiuni.

***

de ce la liliac ne gindim ca imperfectiunile ne poarta noroc si le vinam, iar noi – in dreptul vietilor si persoanelor noastre – cautam sa fim ca toti ceilalti, sa ne incadram in tiparul “celor patru petale” si ne speriem de propriile noastre imperfectiuni?!

***

putin mai devreme, am baut o cafea uitindu-ma la crengutele de liliac pe care le-am primit ieri de la Fifi – Cristina Popa. am remarcat noroacele, dar spre deosebire de copilarie, le-am lasat intre celelalte flori pentru ca asta e farmecul lor.

(buchetul de liliac era pe un raft in holul de la antena 1, ieri cind am fost la observator, si de cind am intrat m-am tot uitat la el pentru ca era foarte foarte frumos si parfumat; putin mai tirziu s-a dovedit ca era pentru mine, pentru ca Fifi era ascunsa prin studiouri, desi ar fi trebuit sa fie in vacanta. Love u, Fifi)

 

1522
fluturibalanta cu trei talere – EU-ul

balanta cu trei talere – EU-ul

EU-ul o ia in trei directii: cum e vazut de ceilalti, cum se vede el si cum e de fapt.

exista oameni care sunt vazuti de ceilalti niste “puternici” si ei, pentru ca isi cunosc si fragilitatile, si pentru ca cer foarte mult de la propriile persoane, se vad mai “slabi” decit sunt.

exista oameni care cred ca sunt mult mai puternici, mai inteligenti, mai oricum decit ii vad ceilalti si decit sunt de fapt.

exista oameni care nu stiu cum sunt, iar esenta fiintei lor nu seamana cu perceptia celorlalti (care poate fi pe plus, sau pe minus)

***

cind e vorba de EU, balanta n-are doua talere, ci trei si e al naibii de greu sa o faci sa stea in echilibru.

s-ar putea ca asta sa fie cea mai tare problema pe care ne-o pune viata. si pe care sa putem sa o rezolvam fara nicio pricepere la matematica sau fizica, ci doar cu vointa si autoslefuire a ego-ului.

896
shutterstock_133654148Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

Conversatie la colt de strada

– Nu mai pot sa pling. Cind o sa pling o sa-mi mai revin

– Da. Si eu ma gindesc uneori ca daca as plinge ar fi ca un restart, ca o curatenie.

– Da, ar disparea nodul din git.

– Bine, atunci iti doresc sa plingi.

– Si eu tie.

1040
stadio#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

#intilnirinepretuite, capitolul 2: prietenia

cind sunt obosita, ma redresez, ma incarc, din intilnirile cu prietenii. e deja celebra dorinta mea la maxima oboseala “vreau si eu o imbratisare, atit.” pe care o rostesc cu un ton necajit ca si cum imbratisarea aia e mai importanta decit o gura de apa in Sahara.

si pentru mine, in momentele alea de oboseala, chiar este nepretuita.

*

vin dupa niste zile grele si complicate cu multe speech-uri si seminarii (partea care ma consuma cel mai mult in activitatea mea) , zile – ba chiar saptamini bune – cind n-am avut prea mult timp de vorbe cu prietenii mei.

nici macar vorbe in chat-urile private de pe FB sau pe mail-uri.

asa ca miercuri seara, dupa ultimul task in spatiu public in primavara asta (lansarea cartii Copilaria lui Isus despre care am scris aici), am iesit cu prietena mea Ana Maria Onisei la cina la Stadio.

nu mai vorbisem cu Ana, de ale noastre, de aproape doua luni si ma uitam la ea, cum statea in fata mea cu un pahar de vin alb alaturi (ma rog, si cu scrumiera, asta e) si cum povestea ce a facut in saptaminile astea. povestea cu patos, in timp ce-mi spunea care sunt problemele pe care le-a identificat, isi dadea si solutiile.

ea se uita la mine si, povestind, isi rezolva niste lucruri; eu ma uitam la ea si, ascultind, imi rezolvam niste lucruri.

in mod straniu, desi trecusem in lunile astea prin experiente diferite ne aflam la acelasi punct al drumului; cu aproape aceleasi senzatii fizice.

*

la Stadio, pentru ca era miercuri, era meci. iar din Atrium se auzeau din cind in cind urale sau oftaturi in cor, asa ca am intrebat-o pe chelnerita cine joaca. “Barcelona cu…(am uitat cine)”, ne-a zis ea si pe parcursul cinei a mai revenit cu informatiile despre scor, fara sa o mai fi intrebat noi:)

*

ii spusesem Anei ca ma duc in week end la Mangalia la herghelie si la o supa de midii la Cazemata lui Nicu, cum ea nu mergea, ne-am comandat supa de fructe de mare, iar ea mi-a adus pentru vremurile mele viitoare de liniste de pe malul marii o carte a unui rus. care avea pe coperta un cal.

imi zisese de carte inca de cind o citise, dar intimplarea a facut sa ne vedem abia inainte de anuntata mea plecare.

pe drumul catre casa m-am gindit ca si despre asta e prietenia: sa poti sa stai la masa, sa-l asculti pe celalalt si sa-ti gasesti drumul uitindu-te la drumul lui.

pentru ca a plouat si e frig, week end-ul la mangalia, la caluti si la supa de midii s-a aminat, asa ca saptamina asta am ramas cu supa de fructe de mare de la Stadio si cu cartea rusului cu calul pe coperta, pe care am inceput sa o citesc in aceasta dimineata, la un mic dejun cu fructe, ciocolata si picaturi de ploaie pe pervaz.

***

sunt locuri in Bucuresti care aduc cu ele o liniste a lucrurilor simple. Stadio e unul dintre aceste locuri, prin designul lui interior, prin felul in care arata meniul si cum sunt mincarurile. ba chiar si prin zimbetul chelneritelor care vorbesc intre ele prin microfoane ca si cum ar fi agenti secreti:)

Stadio e unul din locurile in care, daca platesti cu un MasterCard premium, primesti un discount frumos si ai cu siguranta o experienta calda si frumoasa, nepretuita. Lista intreaga de locatii din proiectul MasterCard Elite o puteti gasi aici.

1473
violetaVioleta – floarea de la care am invatat foarte multe lucruri despre viata.

Violeta – floarea de la care am invatat foarte multe lucruri despre viata.

a venit in viata mea de ziua mea acum 3 ani. cadou de la o colega si prietena – Ana Maria Ciobanu.

a fost un an in care, pentru ca ma mutasem intr-o casa noua dupa foarte multi ani de stat intr-o alta casa, imi doream sa -mi fac o gradina cu flori si prietenii mi-au facut cadou de ziua mea flori in ghiveci.

doua flori mai am de atunci, Violeta si un asparagus care sta intr-o biblioteca artinind printre niste gravuri, carti si cutiute muzicale. ma rog, mai exista si Zanzi ( o floare adusa din Zanzibar) care traieste cu mine de mai bine de 7 ani, si Hope – levantzica – pe care am primit-o cind deja eram in alta casa; si Coffee, planta de cafea care doarme intr-o ceasca uriasa. si Winny – vita de vie care traieste in legea ei, dupa regulile ei, adica mai mult doarme.

fara sa stie, Violeta m-a invatat in anii astia mai mult despre afectiune, iubire si oameni decit am invatat in multi ani de viata. sau m-a invatat sa verbalizez ceea ce am inteles in niste multi ani de viata.

*
la inceput n-am fost atenta la conditiile ei de viata. am tinut-o intr-un loc unde imi placea mie, nu si ei. asa ca s-a uscat desi eu aveam grija de ea si o udam cu rigoare. dupa citeva luni din floarea mare si frumoasa mai ramasese o tulpina mica cu citeva frunze verzi. asta a fost lectia spatiului de confort al celuilalt.

apoi mi-am promis ca o sa fiu atenta la nevoile ei si mi-am folosit toata atentia si dragostea, ba chiar ambitia, ca sa o tin in viata si sa creasca mare si frumoasa inapoi. a crescut si m-am bucurat. (la vremea aia, scriam ca: florile-s mai tari decit iubirile. pentru ca o iubire cind moare, se duce pentru totdeauna. si chiar daca mai ramine o mica radacina in viata, uneori e mai bine sa o uzi cu amintiri ca sa ramii cu un gust frumos. pe cind florile, cu vorbe bune si caldura & apa, renasc.)

numai ca Violeta a trait dar n-a inflorit. florile au aparut cind nu mi-am mai propus eu asta, cind n-am mai avut ambitia de a avea un trofeu in ghiveci, cind atentia mea pentru ea era neconditionata, era pentru ca mi-era drag de ea. asta a fost lectia despre ego: de ce sa iubesti ca sa primesti ceva in schimb? sau… de ce sa-ti pui miza “o sa ma iubesti!” daca nu vorba decit de ego la mijloc?!

zilele trecute Violeta avea boboci noi de flori care se chinuiau sa infloreasca dar nu-si faceau loc de frunzele mari din jur. intre timp, pentru ca stiu cum e floarea asta, am invatat ca din cind in cind trebuie sa-i mai tai din frunzele mari pentru ca ea sa poata hrani restul plantei, in special florile. asa ca am taiat citeva frunze ca sa fac loc noilor boboci. asta a fost lectia despre renuntare: sa dai la o parte unele lucruri, ca sa poti sa cresti frumos in altele.

de citeva luni bune Violeta e mereu inflorita.

1931
shutterstock_151654313mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

mic dejun: oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul

unii–si prepara piinea prajita de dimineata in prajitoare specializate, unele chiar lasa desene pe felia de toast. dupa ce felia e gata prajita si crocanta, ii aplica unt intr-un strat subtire. distanta intre momentul in care a fost scoasa din prajitor si cel in care s-a imprietenit cu untul face ca felia de piine sa fie crocanta sau pufoasa.

altii-si prepara piinea cu unt direct in cuptor, un strat de unt pe felia de piine inainte de a o introduce in cuptor, iar rezultatul e ceva pufos si moale, o piine prin care a intrat adinc pina “pe partea cealalta” untul cremos.

***

oamenii-s fie ca feliile de piine, fie ca untul. uneori sunt crispy si-i lasa pe ceilalti sa se topeasca, alteori se topesc impreuna intr-o viata ca un  mic dejun cremos si pufos.

(foto shutterstock, cuvint cheie “toasted bread” )

1052
Animalswish list. daydreaming

wish list. daydreaming

cind sunt foarte foarte obosita,

atit de obosita incit mi se pare ca nu pot ajunge la sfirsitul zilei,

ca undeva intre clavicula si git (locul care poarta de obicei urme de parfum) e un pietroi care nu mai vrea sa iasa de sub piele,

atit de obosita incit corpul nu mai primeste nimic, nici macar mincare, si pare despicat in mii de bucati care au fost turtite cu ciocanul de snitele,

atit de obosita incit nu ma pot concentra nici macar la filme care stiu ca mi-ar placea la nebunie,

singurul remediu care stiu ca functioneaza e visatul. daydreaming.

asa ca-mi fac liste cu ce mi-as dori sa mi se intimple.

lista din aceasta dimineata :)

 

sa o intilnesc in viata asta cindva pe Juliette Binoche. ea poate sa fie si pe o scena si eu in sala, la citiva metri distanta, mi-ar fi de ajuns ca sa-i simt energia

 

sa tin in brate un Koala

 

si /sau un ursulet panda

 

sa ma duc in vacanta in pustietatea in care s-a filmat Lucia e il sexo

 

si ceva ce-mi doresc mereu, oricit as fi de obosita: sa mi se ofere sansa sa o iau de la inceput.

in orice. pentru ca sunt minunate inceputurile cu adrenalina lor.

***

cindva pe lista asta s-au aflat “sa-l intilnesc pe Kevin Spacey/ Akram Khan”, “sa ma joc cu un delfin” si multe altele care au devenit realitate.

e buna si oboseala la ceva. e rezultatul indeplinirii lucrurilor   drumul catre lucrurile care-ti fac placere.

2086
shutterstock_154123505despre copiere. vanitate

despre copiere. vanitate

Din cind in cind ma incrunt cu gindul la unii oameni.

Mai ales la cei care, sperind sa faca business in online, merg exact in spatele meu, pe drumul meu; daca mie imi place un film, imediat le place si lor; daca mie imi place un dansator, peste noapte devin fanii acelui dansator desi e foarte probabil sa nu-i fi vazut niciun spectacol inregistrat, darmite in vreun show live prin lume; daca eu introduc pe blog moda, imediat apare si pe blogul lor moda… si asa mai departe.

Ba chiar, via facebook, se imprietenesc cu prietenii mei si le comenteaza glorios la orice postare ca si cum i-ar cunoaste de o viata.

Stiu ca e o strategie de marketing cumva eficienta sa fii “second best option” adica, in cazul in care eu nu accept un deal de publicitate, sa ai o sansa sa fii acolo in carti, dar chiar si asa ma gindesc, din cind in cind, “Oare nu s-or fi saturat sa mearga in urma mea mereu? Oare nu-si doresc un drum al lor?”

 

Dupa care imi spun ca am avut norocul sa am niste date fizice speciale, iar asta a dus la o anduranta la oboseala si la stress mai mare decit a majoritatii oamenilor, asa ca pot sa fac – in timp mai scurt – mai multe lucruri decit ar face majoritatea.

Ce nu inteleg e de ce le place sa mearga in spatele meu?

Si mai ales cum de nu se prind ceilalti de treaba asta.

*

E o postare despre vanitate.

Si a mea. Si a celor care merg in spatele meu.

***

foto cover via shutterstock, cuvint cheie “follow”

1220
cafepediaintilniri nepretuite, part 1 – caracterul

intilniri nepretuite, part 1 – caracterul

“caracterul oamenilor nu se schimba, doar nevoile lor”

spun asta adesea si prietenii mei stiu ca e unul dintre reperele dupa care pastrez unii oameni aproape de mine – micile detalii din reactii, in conditii de stres in principal, in care poti identifica elementele caracterului unui om.

*
ieri m-am reintilnit dupa mai bine de 10 ani cu S. am fost colege de facultate, ea a preferat calea profesoratului si preda matematicile intr-un orasel din Ardeal. m-a gasit pe Facebook si, pentru ca venea pentru doua zile in Bucuresti, a insistat sa ne vedem.

“du-ma intr-unul din locurile in care mergi tu des, undeva in mijlocul Bucurestiului, ca sa simt si eu viata de capitala”, mi-a zis si dintre multele locuri in care as fi putut sa o duc am ales Cafepedia (voia sa facem o excursie si la Carturesti).

in plus, Cafepedia e parte din programul MasterCard Elite in care posesorii de Mastercard beneficiaza nu doar de reduceri, ci si de experiente memorabile si m-am gindit ca e cum nu se poate mai potrivit.

*

a fost o seara calda ca intr-un decor de teatru, imi place mult in camera cu pian de la cafepedia si tot sper sa-mi fac curaj odata sa apas pe clapele pianului, am povestit despre vietile noastre – in lumi paralele-, despre dorintele indeplinite sau pierdute pe drum, despre visurile pe care le ducem cu noi si ne luptam sa le transformam in realitate.

la plecare, chelnerul a ris cu noi, ne-a multumit pentru ca ne-am petrecut seara la ei si S m-a intrebat
“il cunosti?”
“nu.”

n-am inteles ce era in spatele intrebarii decit cind am ajuns, dupa o plimbare linistita, la Universitate unde urma sa ne despartim. “semana cu sotul meu in tinerete. cind l-am auzit ce frumos vorbea mi-am dat seama ca sotul meu nu mi-a mai spus de foarte multi ani multumesc sau bravo sau felicitari pentru ceva.”

eram in dreptul ceasului de la Universitate, la fintini, si stiu ca m-am auzit replicind:

“imi pare rau. ai putea sa-l ajuti sa faca asta fiind tu mai darnica in a spune multumesc sau bravo sau felicitari pentru ceea ce face el. eu m-am obisnuit sa nu ma insotesc pe drum decit de cei care stiu sa si dea ceva inapoi din ceea ce primesc de la mine. sa ma valideze pentru munca si dragostea mea. stiu ca n-am nevoie de altfel de validare decit emotionala, ca pot misca muntii daca o am pe asta.”

“nu era asa la inceput. s-a pierdut ceva pe drum”, a zis ea trista

si pentru prima data am rostit vorbele “caracterul omului nu se schimba, doar nevoile lui” cu o conotatie pozitiva. stiind ca S va intelege ca undeva pe dinauntrul sotului ei se afla si partea de multumiri pe care ea o cauta.

cind am ajuns acasa m-am gindit ca intilnirea asta nu era doar pentru ea, ci si pentru mine, ca sa-mi fac curat in ginduri, oglindindu-ma in intimplarile altora.

*

am reinceput proiectul in care va arat o alta fata a locurilor care sunt in programul MasterCard Elite. de data aceasta voi vorbi despre intilniri nepretuite. nu era in plan sa incep cu aceasta poveste, dar… viata bate filmul si mi s-a parut o intimplare care merita povestita pentru ca se pot regasi multi in ea.

in proiectul Intilniri nepretuite by MasterCard Elite am sa va arat locuri frumoase din Bucuresti si din tara, unde posesorii de MasterCard premium pot beneficia de discounturi semnificative si am sa incerc sa fac citeva surprize … nepretuite.

823
Grimus-EmergencePlanemo – povestea mea despre un cintec Grimus

Planemo – povestea mea despre un cintec Grimus

Stii dimineata aia cind te trezesti si stii ca a trecut? Ca nu mai esti planeta-satelit, nu te mai invirti in jurul soarelui tau si dintr-o data privesti de la distanta totul?

Dimineata in care nu-ti pasa nici daca iubesti, nici daca urasti, pentru ca stii ca in primul caz soarele e-n inima, iar in cel de-al doilea e-n mintea ta, deci e cu tine tot timpul?!

Dimineata aia in care vezi plictiseala, nu-ti pasa nici de durerea ta, nici de a celuilalt si vrei sa-ti cauti alt drum.

Sigur. Stii dimineata asta.

O stiu si eu in detaliu.

Si stiu ca de fiecare data cind merg pe drumul meu, vii dupa mine.

***
Ii iubesc pe baietii de la Grimus pentru ca de fiecare data cu piesele lor imi pot construi povesti cu racord in ceea ce am trait. Planemo e un termen din astronomie (am studiat in facultate, culmea! dar baietii nu stiau asta cind mi-au dat spre ascultare acest cintec) si se refera planetele excluse din sistemul lor solar, planete singuratice. Si e un cintec mi-nu-nat, iar povestea de mai sus e… reala.

*

Baietii mi-au dat sa ascult noul lor album, Emergence, inainte de lansare si m-au invitat sa scriu ceva, orice ma inspira cintecul Planemo. Daca nu stiti piesa o puteti asculta aici.

 

1627
OnteachingJournalism1“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

“povestile sunt vii si sunt scrise cind vor ele”

– de ce nu scrii imediat dupa ce ai aflat povestea?

– pentru ca trebuie sa mai stea putin, sa se dospeasca, sa o vad mai obiectiv. adica mai adevarata.

– si tii minte toate lucrurile pina scrii?

– le notez intr-o agenda atunci cind am aflat povestea, mai am si  inregistrarile interviurilor.

– si cind stii ca poti sa scrii?

– cind pot povesti lucrurile emotionante fara sa ma mai emotionez. dar uneori trebuie sa predau povestea intr-un articol mai inainte de asta si incerc sa fiu cit mai obiectiva, sa relatez fara sa pun si impresiile, emotiile mele acolo.

– si daca nu te obliga nimeni sa o publici mai devreme, o publici asa cind stii tu ca e bine?

– cam da.

(pauza lunga cit sa manince 3 ursuleti haribo)

– eu cred… ca povestile astea sunt vii. si vor sa fie scrise cind vor ele. stau acolo inchise in mintea ta si dintr-o data zic “hai, gata, sa ma stie si pe mine lumea”

**

V. 10 ani. copilul unei prietene; sunt babysitter pentru el in seara asta.

V spune ca nu e copil, e loaza. stie cuvintul din scrierile lui Caragiale si spune ca e mult mai bine sa fii loaza decit orice altceva “daca e sa iei note mari, se bucura toti, ca nu se asteptau. loazele sunt amuzante, ride lumea de ele.”

e fan Batman, ultima data cind am avut grija de el, am vazut cel mai recent dintre filmele din serie dar fara sonor. pentru ca V stia tot si imi explica versiunea lui asupra replicilor personajelor.

acum imi scrie o poveste, special pentru mine:)

1171
OnteachingJournalism1de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

de ce cele mai multe scrieri din reviste si bloguri sunt… manele

“orice scriere ar trebui sa aiba o STRUCTURA si o POVESTE; literatura si articolele jurnalistice adevarate au. daca ne gindim la muzica, la un hit din topuri de exemplu, care e structura si care e povestea?”, am intrebat ieri studentii dintr-unul dintre amfiteatrele Facultatii de Drept

“structura e melodia, versurile sunt povestea”, a raspuns cineva.

“si muzica clasica?” a intrebat un alt student.

“in muzica clasica structura e atit de rafinata si atit de performanta incit transmite singura si ceea ce pot face versurile in muzica pop. in scriere, cind stii sa minuiesti structura bine, poti sa creezi tensiune si suspence chiar si cind scrii despre un creion.”

***

ieri le-am explicat studentilor la Drept ca toti putem sa scriem – o si facem incepind din primul an de mers la scoala, doar ca ceea ce scriem – compunerile (pe care unii le continua toata viata) – ar putea avea corespondent in muzica in … manele.

cele mai multe scrieri -compuneri sunt despre “of, viata mea” si, in lipsa structurii si a educatiei pentru scris, apar in texte echivalentele trilurilor unduitoare specifice manelelor.

studentilor le-am facut comparatia si dintre scris si dans despre care am scris aici.

*

cind inveti sa expui o actiune intr-o naratiune e ca si cum ai invata o limba straina.

in prima faza, te uiti la ceilalti si tot ceea ce auzi/vezi e un sir lung si melodios din care nu intelegi nimic (e felul in care citim literatura cei mai multi dintre noi, urmarim povestea, dar niciodata structura)

in faza urmatoare incepi sa intelegi unde se separa cuvintele, apoi incepi sa intelegi dintre cuvinte, apoi iti formezi un vocabular si, dupa toate astea, cu ceva curaj legi niste propozitii in limba cea noua.

dar pina ajungi sa vorbesti ceva in limba respectiva, INTELEGI cum sunt separate sunetele care curg melodios , care e granita intre un cuvint si celalalt, ce inseamna fiecare.

*

daca scrieti pe bloguri sau in reviste texte care au iz personal sau nu, ginditi-va bine daca ati inteles limba scrierii. intrebati-va citeva lucruri despre structuri narative, despre mijloacele prin care structura serveste povestea si, mai ales, cautati raspunsurile in carti. dupa ce intelegeti asta, textele voastre au o sansa sa depaseasca nivelul de manele.

ca si in muzica, si la scris, dupa ce stim notele, talentul face diferenta.

***

la cursul de la Drept am plecat de la statusuri de Facebook si Lady Gaga , am trecut prin “mintea cititorului” cu caracteristicile ei actuale (attention span < 2 min, selfie, orientat catre imagine) si-am ajuns prin exercitii la structuri narative.

am aratat de ce astazi informatia – ca sa ajunga cu impact la cititor – nu mai trebuie sa plece de la “ce, cum, cind, unde, de ce”, ci de la “pentru cine scriu”, “ce vreau sa transmit ca stare” si “cum trebuie sa fac asta”.

dupa ce termin cursul (mai e o tura saptamina viitoare), am sa pun si pe blog citeva dintre exercitiile pe care le-am facut cu studentii.

1578
OnteachingJournalism1workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

workshopuri si seminarii pe care le sustin in aceasta primavara

cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii care vor sa invete mereu ceva nou. care nu stau sa li se lincezeasca creierasul. care nu considera ca ei le stiu pe toate din nastere, deci nu mai e nevoie de nimic in plus.

ma insotesc doar de oameni din aceasta categorie si de oameni de la care am ceva de invatat in mod constant, iar eu am un program aproape militaresc de citit/invatat despre care, poate, scriu cindva.

*

incepind de miine pentru urmatoarele 2 saptamini, voi sustine o serie de workshopuri/ seminarii pe teme de scrieri creative sau comunicare in contexte diverse.

miine la Facultatea de Drept, intr-o initiativa a  Departamentului Academic si Redactional din cadrul Asociatiei Studentilor in Drept , un workshop in 2 pasi (pasul doi e pe 22 martie) pe scrieri creative pentru online.

pe 23 martie, workshopul dedicat celor care fac PR in zona entertainmentului (despre care am scris aici, accesul va fi by invitation only dintre cei inscrisi pe blog, vor fi invitati cei care lucreaza in industrie, exclusiv)

pe 26 martie sunt la PR FORUM unde … veti afla in curind ce fac:).

pe 27 martie sunt la FEMEILE MERITA cu un workshop de branding personal pentru femei (despre care am scris aici)

si la inceputul lui aprilie, un workshop pentru cei din industria modei pe tema relatia dintre brand si presa. am sa va dau detalii curind despre acest work shop, e in cadrul Romanian Fashion Trends & Brands

*

dupa care vacanta, pina in septembrie invat lucruri si merg si eu la seminariile altora.

sper sa ne vedem la unele dintre ele si, mai ales, sper sa merite sa petreceri cu mine citeva ore. dar pentru asta m-am pregatit in ultimele luni intens. and still working.:)

951
blue moodsa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii

sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii

imi amintesc foarte exact ziua (de fapt, noaptea) in care am realizat ca absolut tot ceea ce e in jurul nostru e facut de mina unui om. ca nimic nu vine de-a gata, nici macar florile nu sunt “de-a gata” pentru ca se usuca daca nu ai grija de ele.

aveam 10 ani si mi s-a parut ca am avut o revelatie. fiecare bucatica de mic lucru din jurul meu fusese conceput, mesterit, fabricat, vindut, plimbat de niste oameni. chiar si cele mai complicate si mai mari lucruri.

dupa ce-am vizualizat cam cit de greu o fi fost sa fie facut blocul cel mai mare din orasul in care m-am nascut, imediat dupa aceea, mi-am dat seama ca e foarte important “sa fac” nu “sa vorbesc”.

calea spre a-mi fi mai bine era deci pe actiune, nu pe povestiri. si cam de atunci am inceput sa-mi fac planuri cu ce am de facut.

to do list-uri am inceput sa fac mult mai tirziu. si le fac zilnic de atunci.

*

zilele trecute m-am gindit ca mai e putin si se duce un sfert din anul asta si eu n-am facut suficient de multe lucruri noi…

*

noi facem toate lucrurile care exista in jurul nostru. imi spun mereu asta ca sa ma urnesc sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii.

*

am un post it pe tablita de pluta de deasupra biroului: mai putine vorbe si mai multe fapte.

 

 

933
cristina bazavan by alex galmeanuexpresiile de pe chip pe care le tin minte

expresiile de pe chip pe care le tin minte

Din interviurile pe care le fac pastrez in minte rareori vorbe.

La multi ani distanta de la intimplare, mai stiu privirea unui mare actor roman, in dreapta jos, emotionata (as fi pariat ca are o mica lacrima) cind imi vorbea despre un profesor de la Botosani. Privirea aia si expresia aparuta pe chipul lui pentru citeva fractiuni de secunda m-au facut sa ma sui in tren si, dupa o noapte de mers, sa ajung la Botosani ca sa aflu detalii despre profesorul care a murit demult.

Mai stiu expresia fetei singurei actrite britanice in al carei palmares se afla toate premiile de actorie – de la Oscar la Emmy, Tony si premiu la Cannes, cind imi povestea despre boala mamei ei si despre cit de greu i-a fost sa faca fata situatiei: se uita la salul de Casmir bej pe care-l lasase linga ea pe canapea, maxilarele i se inclestasera a furie, vocea ramasese calma, iar mina dreapta mingiia tandru salul.

Zilele trecute m-a amuzat privirea unui regizor roman la auzul cuvintelor “imi place”; vorbeam despre ce filme ne plac, eu spusesem “imi place x…” si ochii lui s-au fixat brusc asupra mea, cu pupilele usor dilatate a curiozitate si capul inclinat putin intr-o parte. Am zimbit gindindu-ma ca asa trebuie sa faca simpaticele suricate cind vad ceva de mincare si-si fac planul cum pot ajunge acolo.
Nu imi stiu expresiile fetei pentru ca nu ma uit la inregistrari filmate cu mine si stau foarte rar la foto dar prietenii imi spun adesea “ am vazut privirea dominant amenintatoare” sau “iti place asta mult, stiu” in situatii in care nu rostesc niciun cuvint, deci ceva se vede pe fata mea dincolo de orice as spune.
*
Imi place sa ma uit la oameni cind vorbesc printre vorbe. Acolo de fapt se afla povestile care asteapta sa fie scrise. In expresiile chipurilor, in expresivitatea fetei si a miinilor, in pozitia corpului. De asta-mi plac foarte mult oamenii care stiu ca una dintre cele mai mari comori pe care le avem sunt amintirile pe care le gasim, intotdeauna, si pe chipul nostru. Oamenii care au relaxarea sa mearga pe naturalete, sa accepte inaintarea in virsta ca pe un beneficiu, nu ca pe o piedica.

Si-mi plac si produsele care au in grija pielea ta, dar si de povestea ta de viata.

Sunt onorata ca fac parte din campania Eucerin Volume Filler – o inovatie a cercetatorilor de la Eucerin care au gasit o solutie non invaziva pentru remediera pierderii volumului tenului (care vine odata cu virsta) cu efecte dupa numai patru saptamini: tenul isi recapata volumul si are mai multa expresivitate.

Formula Eucerin VOLUME-FILLER combină trei ingrediente active:
• Magnololul, un extract din scoarţă de magnolie, îmbunătăţeşte aspectul pielii activând şi stimulând multiplicarea celulelor care generează de până la trei ori mai mult volum pielii.
• Oligopeptidele stimulează metabolismul pielii acţionând asupra reţelei de colagen, conferind fermitate şi îmbunătățind interacţiunile care au loc între celulele mai tinere din piele.
• Acidul Hialuronic optimizează hidratarea pielii şi, astfel, reduce ridurile.

Inca testez produsele, adica le folosesc zilnic si, cum spuneam zilele trecute pe facebook, imi place mult ca – pe linga efectul “volume” – sunt foarte hidratante si ma ajuta la tenul meu uscat
Cu participarea exceptionala a fotografului Alex Galmeanu am realizat citeva fotografii in care chipul meu vorbeste fara sa fie nevoie de niciun cuvint. E felul prin care ma alatur celor de la Eucerin ca sa va spun ca expresivitatea chipului e una dintre marile noastre comori. Sa avem, deci, grija de ea.

1639
body#womenwhises; one woman, one tweet

#womenwhises; one woman, one tweet

cred ca de-a lungul timpul am denaturat putin semnificatia sarbatorii de 8 martie. si-a pus din nou amprenta ego-ul nostru, cel care – si pe noi si pe barbati – ne-a ajutat sa aducem in dictionare un cuvint nou, “selfie”.

de 8 martie noi femeile primim cadouri; multe.

am casa plina de flori, cutii cu trufe de ciocolata, praline, cosmetice scumpe, felicitari cu mesaje emotionate care vorbesc despre atentia pe care noi, femeile, o meritam.

da, o meritam, dar si barbatii o merita in egala masura. si copiii nostri in si mai mare masura. pentru ca-s mai mici si au nevoie sa le punem in rezervoare multa iubire si atentie ca sa creasca frumos.

*

eu cred ca 8 martie, ca tot ce e in viata, nu e despre a primi, ci despre a da. si in cazul asta e despre iubire si atentie. si nu din partea barbatilor sau a copiilor nostri; da, e frumos ca ne aduc flori si cadouri, dar o pot face in orice alta zi a anului si o si fac.

cred ca e despre ce dam noi, femeile, pentru ca noi suntem inceputul: dam viata, crestem copiii si-i invatam ce-i iubirea prin comportamentul nostru, suntem mortarul emotional din constructiile pe care le fac barbatii nostri ca sa ne protejeze.

si daca noi face corect lucrurile, cu credinta si perseverenta, ca un act de disciplina si vointa, fara sa asteptam nimic in schimb, lumea din jurul nostru poate deveni cu o miime de milimetru mai calda, mai luminoasa, mai buna.

asa ca de fiecare data de 8 martie nu ma gindesc la “ce mi-ai adus?”, ci la ce as putea sa dau eu fiecaruia dintre cei care imi acorda atentie, iubire, ma protejeaza.

si mai fac un exercitiu de imaginatie: daca  toata lumea asteapta sa primeasca ceva, absolut toti oamenii de pe planeta asteapta sa primeasca, oare cine mai daruieste?

in viata, cu detaliu pe aceste sarbatori, nu e despre a primi, ci despre a a da.

*

anul asta Marie Claire are la nivel international o miscare pe care o iubesc foarte tare pentru ca, pentru mine, ceea ce fac ei e cam ceea ce cred eu despre aceste sarbatori. miscarea se numeste #womenwhises – one woman, one tweet, iar femeile din lumea intreaga pot transmite o dorinta printr-un tweet.

va invit sa faceti acest exercitiu si sa va ginditi care e dorinta voastra cea mai importanta – care se refera la esenta voastra ca femei, si sa scrieti dorinta intr-un tweet. daca nu aveti cont de twitter lasati mesajul aici si am sa-l postez eu.

dorinta voastra ca FEMEIE.

si dupa ce o scrieti, va mai rog ceva, sa va uitati bine bine la ce ati scris si sa va intrebati: ce ma opreste sa transform dorinta asta in realitate?

pentru ca sunt sigura ca aveti puterea si inspiratia si energia sa o faceti.

*

dorinta mea e in dansul asta. si in povestile spuse nu doar in coregrafie ci si de oamenii care-s in jur: coregraful a gindit dansul pentru mama lui, dansatorul a trecut prin ceva similar cu mama lui cind a fost bolnava, una dintre membrele juriului si-a pierdut mama.

*

“Lights will guide you home, I will try to fix you”… in order to fix myself

 

1297
Vunk HRC 6mar2014 publicVUNK #numaila2 HRC – secvente care nu isi gasesc locul in nicio stire

VUNK #numaila2 HRC – secvente care nu isi gasesc locul in nicio stire

“cele mai tari momente nu pot fi scrise si nu-si gasesc locul in niciun comunicat de presa”, o sa auziti aceste cuvinte de la orice PR de pe lumea asta. uneori se refera la lucruri care tin de etica profesionala (nu poti spune intimplari cu valoare anecdotica daca implica si alti colegi de breasla), alteori sunt secvente de viata, mici detalii, care dau culoare intimplarilor din jur si spun multe despre caracterul oamenilor, dar care nu sunt “newsworthy”, desi si-ar gasi oricind locul intr-un documentar sau un film.

ca aceste secvente pe care le pastrez in minte de la concertul VUNK – #numaila2 de aseara din Hard Rock Cafe.

***

in timp ce Cornel Ilie cinta “Balada pentru o minune” singur la pian pe scena, restul baietilor se odihneau pe niste scari dintr-o laterala a culiselor.

bateristul trupei, Nicu Sarghea, care avea o mina accidentata – ligamentele intinse – isi dadea cu un spray din acela pe care-l folosesc sportivii pentru anestezie locala. cind l-am intrebat “te doare tare?” mi-a raspuns sincer si scurt “e ok, facem treaba”. dupa o clipa s-a uitat curios, cu capul aplecat usor intr-o parte:  “n-a fost bine ceva?!”

cind venise la sala purta o atela si primul lucru pe care l-a spus, uitindu-se in ochii lui Cornel, a fost: “am sa cint, nu va faceti griji.”

*

in varianta de concert a piesei FIECARE e un intro lung instrumental in care Cornel se duce in culise si se schimba; are mereu tricourile fleasca si-asta e un indicator vazut “de aproape” pt efortul pe care-l depune, pentru ca altfel pare ca tot ce se intimpla pe scena e foarte usor.

pe intro-ul ala alearga pur si simplu ca sa tina cit mai mica pauza. aseara, cind s-a intors catre scena, din culise i-a iesit in fata o spectatoare; a luat-o in brate, a ocolit-o printr-o saritura si cu inca o saritura a urcat pe scena.

am in minte imaginea saltului care a cuprins in doi timpi treptele de la baza scenei – cu amplitudine, foarte sportiv, ca un cal de rasa la o cursa cu obstacole. cind a ajuns la microfon parea ca nu depusese niciun efort, ca nici macar n-ar fi fost plecat.

altfel, avea in culise sirop de tuse pt ca era racit.

**

cind au inceput primele acorduri de la “Numai la doi” publicul a izbucnit in urale. Diana – sora si asistenta managerului trupei, Cristi Stan – cea care are grija sa nu se uite niciun detaliu si sa ne tinem de toate cele planificate in strategii, Diana si-a schimbat intr-o fractiune de secunda expresia chipului: parca tocmai primise un tort mare mare.

uralele acelea (cind inca Andra nu era pe scena), faptul ca publicul recunoscuse din citeva masuri un cintec nou, erau pentru Diana un semn ca acest cintec va avea o viata frumoasa. si asta e mai mult decit orice tort mare mare.

*

cind pe scena era bis-ul si baietii cintau inca o data piesa noua, “CURAT”, managerul trupei – Cristi Stan – era in cabina artistilor. se oprise pentru doua momente cu mine si cu Cosmin Florea, cel care are in grija look-ul baietilor. avea citeva clipe de relaxare pentru ca imediat ce baietii terminau de cintat urma o sesiune de autografe si el, ca de obicei, devenea gardian protector pentru fiecare membru al trupei.

dar in clipele alea cit inca se mai cinta pe scena, Cristi si-a ridicat genunchii la piept, si-a pus picioarele pe canapea si, in pozitia care amintea de un copil putin necajit care vrea protectie si odihna, ne-a zis “mi-a venit sa pling!”. se referea la o secventa in care avusese un delay de citeva secunde la ceva ce-i spusese Cornel de pe scena.

nimeni din public nu se prinsese de intirzierea in reactie, nici macar noi care eram din echipa. stia el, si stia Cornel.

si in energia dintre cuvintele “mi-a-venit-sa-pling-pentru-faza-asta” era atit dorinta lui de perfectiune cit, mai ales, dorinta de a nu-l dezamagi pe Cornel.

astazi am aflat ca atunci, in timpul spectacolului, Cristi i-a trimis un sms lui Cornel, desi stia ca il va citi abia dupa ce se va fi incheiat concertul.

***

si-o secventa la care n-am fost martora, dar mi-a povestit-o Cornel.

exista o regula nescrisa ca ultimele 10 minute dinaintea oricarui spectacol sunt ale trupei si numai ale trupei. pentru concentrare, pentru intrarea in atmosfera. Cristi are grija mereu ca momentele de intilniri cu fanii care au loc inainte de concert (cel mai adesea sunt post show, dar mai sunt si exceptii) sa se incheie in timp util ca artistii sa aiba cele 10 minute doar ale lor.

aseara cu 2-3 minute inainte de inceputul show-ului, Cosmin Florea era cu meniul de la Hard Rock Cafe in mina si-l intreba pe Cornel daca vrea si el ceva de mincare. Venea de la o prezentare de moda, unde avusese treaba, ii era foarte foame, stia ca va sta acolo pina la 12 noaptea. Voia sa manince, dar se gindea si la ceilalti. Intimplarea a fost amuzanta pentru baieti care, desigur, atunci erau cu gindul la show.

***

mai am imagini din show-ul de aseara: copiii foarte mici (3-5 ani) care topaiau pe scena la “asa si” stind toate versurile si gindul meu ca in 2-3 ani VUNK va fi cea mai mare trupa rock din RO (stiu, sunt aroganta. dar stiu si cit muncesc baietii astia si ce disciplina si vointa au), nebunia de telefoane care s-au deschis cind Cornel i-a invitat pe spectatori sa faca ei un videoclip pentru “Scapa-ma de ea”, tricourile ude ale baietilor cind au venit in culise in pauza dintre concert si bis, oftatul de relaxare al lui Gabi Maga cind s-a terminat show-ul, tensiunea si incordarea lui Bogdan Crucianu de dinainte de spectacol (aveau o piesa noua pe care o repetasera putin).

***

din ianuarie 2013 mi-am pierdut privilegiul de fan VUNK, nu ma mai uit la concerte ca un spectator, sunt focusata pe cu totul alte lucruri in timpul spectacolelor. fac parte din echipa de comunicare a trupei.

in viata, cistigi ceva, pierzi altceva:)

P.S. Pentru a respecta etica, am cerut voie baietilor sa scriu despre aceste secvente.

1396
Cristina Bazavan_140226_eucerin_62300-1200experiment: cum spunem cind nu vorbim

experiment: cum spunem cind nu vorbim

Imi place sa ma uit la ce spun oamenii cind nu vorbesc. Expresiile chipurilor lor fac uneori mai mult de o mie de cuvinte si parte din raspunsul la intrebarea “cum naiba faci de iti spun oamenii atit de repede povestile vietilor lor?” sta fix in aceasta atentie pe care o acord expripresiilor chipurilor oamenilor.

De multe ori intr-un interviu nici macar nu pun intrebari, continui propozitiile pe care ei le lasa in aer cit sa-I ajut sa mearga mai departe, dar chipul meu le arata in fiecare secunda ca sunt atenta la ei, ca sunt empatica si ca inteleg nuantele intimplarilor pe care mi le destainuie.

Expresivitatea chipului e una dintre cele mai mari bogatii pe care le purtam cu noi pentru ca e rezultatul a tot ceea ce am fost in viata pina la acel moment.

Iubesc oamenii care au relaxarea sa-si arate emotiile pe fatza. Despre asta va povestesc insa in curind cind va spun si de ce m-am lasat fotografiata de Alex Galmeanu cu “garda jos”, in timp ce vorbeam fara cuvinte.

1110
radubarbatii pe care i-am ales si raspunsurile pe care le merit

barbatii pe care i-am ales si raspunsurile pe care le merit

“Sunt cea mai simpla femeie. Acasa sunt, daca vrei, nevasta lui Ilie Moromete. Supusa, docila si atenta la toate dorintele barbatului pe care l-am ales. Cat timp primesc raspunsurile pe care le merit. “

*

am raspuns aseara pentru un proiect al lui Radu Badoiu  la intrebarea “cine sunt eu”. raspunsul care e cel de mai sus a generat aprige comentarii primite pe mail. mai ales pentru cuvintele pe care le-am bolduit.

sa ma mai explic putin:)

sunt crescuta intr-un oras mic intr-o familie care e prima generatie de la tara la oras; am ca model de familie partea de a fi supusa barbatului, de a avea grija de dorintele si nevoile lui. viata insa m-a dus in asa fel incit am invatat (ca la scoala, prin cursuri) sa cunosc o parte importanta din caracterul omului din putine semne si intimplari, asa ca stiu de ce aleg sa am alaturi pe cineva sau de ce nu vreau sa am alaturi pe cineva. si nu e vorba doar de familie, ci si de prieteni.

sunt alegeri constiente, asumate si tin in general de calitatea omului si marimea ego-ului sau.  de aici “pe care mi l-am ales”

am crescut plecind de la zero de citeva ori in viata mea profesionala si-am ajuns, de fiecare data, printre primii in zona in care m-am exprimat. am muncit mult pentru asta, am invatat mult, dar asta mi-a si dat un plus de incredere in mine, sa stiu ca ma pot descurca oricind, oriunde daca lupt pentru ceea ce cred si imi place. traseul asta, implicit mi-a dat un respect pentru propria persoana. care nu tine neaparat de ego ci de valorizarea aceea ce stiu ca sunt.

“raspunsurile pe care le merit” din descrierea mea in proiect are un dublu sens: acesta al cunoasterii propriei valori, dar si cel de “a fi dominata/indrumata/ corectata”

Radu vorbeste in textul lui despre mine cum  ca “nu poate sa ma domine”, iar mie imi place ca omul de linga mine sa fie cel putin egalul meu desi prefer sa ma domine intelectual, profesional etc pt ca asa pot progresa si eu. am o miza , un obstacol de atins.:)

“raspunsurile pe care le merit”  inseamna si raspunsurile care m-ar supara cind le-as auzi, dar care m-ar aduce pe un drum mai bun si mai corect.

*

foto Radu Badoiu pentru proiectul MySelf.

1206
gutuiun buchet de flori S!MPA – ce ati alege?

un buchet de flori S!MPA – ce ati alege?

astazi am muncit citeva ore bune sa gasesc cele mai simpa combinatii pentru a crea un buchet de flori care se va afla intr-un concept store floral, Flowercraft – la vinzare – incepind de zilele viitoare.

prietenii mei cind au auzit de provocare au zis “ok, o sa fie ceva cu multe frezii”, stiind o istorie personala cu aceste flori

ei bine, iata combinatiile la care m-am gindit:

frezii albe, lacramioare si… menta.

in limbajul florilor ar insemna  “prietenie care dureaza” (freziile), reintoarcerea fericirii (lacramioarele) si caldura sentimentelor (menta). e un buchet pe care l-as oferi (daca as fi barbat) femeii pe care din prietena o vreau iubita. sau pentru situatiile in care vrei sa reinvie iubirea intr-un cuplu in care e mai multa prietenie decit pasiune.

anemone roz, mirt si… oregano

adica “radiezi de fericire” (anemonele), mirt (iubire), bucurie (oregano) – genul de buchet pe care-l daruiesti cind iubirea e, ca sa fac un joc la tema, in floare.

 

am vrut ca fiecare buchet sa contina si o planta aromatica, de bucatarie daca vreti, pentru a fi mai “organic”/puternic mesajul. e ceva ce poate merge pina dinauntrul tau:)

acum trebuie sa ma hotarasc. nu cred ca ma lasa sa fac doua buchete si nu ma pot decide ce sa aleg.

voi ce ati alege in locul meu?

*

in fotografia de sus e o floare de gutui care inseamna tentatie :)

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!