Tag : primul ebook cu povesti de craciun

carti simpa
14 years ago

cartea cu Povesti de Craciun e aici

am asteptat-o aseara o vreme, dupa care – exact ca in copilarie, cind asteptam darurile lui Mos Craciun – m-am luat cu altele, am uitat, apoi am adormit.

dimineata cind m-am trezit am gasit-o in mail: de aici puteti descarca primul ebook cu Povesti de Craciun

*

cum scriam si in prefata cartii, nu exista nicio explicatie logica pentru care lucrurile au mers in felul acesta. in 11 zile am avut textele, iar in 14 zile de la idee a fost gata cartea; e poate cea mai rapida carte scrisa/facuta vreodata si-i multumesc mult Sorinei Daescu Topceanu si celor de la Prestigio ca au zis “da” la o idee nebuneasca venita la o petrecere de Craciun. Multumecs mult mult Sorina ca  ai facut totul posibil in seara de Ajun.

*

da, si-acum mai cred ca ideea mi-a fost soptita-n ureche de vreun spiridus al lui Mos Craciun, altfel de ce m-as fi bagat eu intr-o asemenea nebunie; eu care mi-e frica sa scriu orice altceva cu exceptia textelor jurnalistice?!

daca n-ar fi fost ceva magie la mijloc cum credeti ca ar fi reusit sa-si faca timp 26 de oameni sa scrie o poveste? pe unii nu i-am intilnit niciodata!

*

povestile din aceasta carte sunt extrem de emotionante si au o valoare incredibila: sunt ca un caleidoscop – ocheanul ala cu pietricele – cum mai dai o pagina, cum se aseaza cuvintele altfel si vezi ceva din sufletul autorului.

inca o data va multumesc tare mult tuturor celor care ati scris cite o poveste pentru aceasta carte; cele mai emotionante lucruri pentru mine din aceste 2 saptamini au fost raspunsurile “da, scriu”; au fost 26 de Cadouri de Craciun pe care le-am primit astfel.

va doresc un Craciun frumos si o lectura plina de zimbete calde.

scrisoare_de_la_mos_craciunAda Solomon: Cum am aflat ca exista Mos Craciun – in doi timpi si doua ierni
carti simpa
14 years ago

Ada Solomon: Cum am aflat ca exista Mos Craciun – in doi timpi si doua ierni

sa nu ma intelegeti gresit, apreciez din inima toate povestile pe care le-am postat aici, dar rindurile de mai jos sunt nepretuite pt mine. pentru ca vin de la o persoana foarte ocupata, o persoana care are in spate filme pe care eu le iubesc, care lucreaza cu oameni pe care eu ii iubesc.

Ada Solomon  – mai ca i-as scrie in dreptul numelui “doamna” dar stiu ca se va incrunta pentru ca-mi zice ca trebuie sa ne tutuim, asa ca scriu doar pentru cei care nu sunt familiarizati cu cinematografia ca se afla in spatele unor filme ca Medalia de onoare, Felicia inainte de toate, Cea mai fericita fata din lume, Offset, Lampa cu Caciula, Kapitalism – reteta noastra secreta… si lista e luuunga.

Multumesc mult.

Cum am aflat ca exista Mos Craciun – in doi timpi si doua ierni.

Ada Solomon

Povestile mele sunt pur si simplu povestile mele. Nu-s inventate, nu-s foarte creative, sunt doar adunate din viata si experientele mele.

Am aflat ca exista Mos Craciun “de-adevaratelea” in doua ierni, in preajma Craciunului –in doua ipostaze diferite.

Actul 1:

Anul de gratie 2000. Intru in magazinul Hollywood Music & Film de la Scala sa vad ce pot sa-mi mai cumpar ca muzici dragi, sa-mi fac si eu un cadou de Craciun. Sunt impreuna cu micutzul Marc (3 ani jumate). Il las in coltul cu jucarii si-mi vad de alesul meu de muzici. Gasesc ce vreau (sau nu tot… nu mai conteaza si nici nu mai stiu) revin la copil. Copilul cinta de zor la pianul albastru cu clape colorate si cu xilofon deasupra. Super, imi zic, iata ca am gasit cadoul de Craciun pentru copil –sa-i placa si lui si mie etc… Am notat, am plecat, o sa vin eu sa-l iau miine.

Revin in vria lucrurilor de la birou, si imi zic – pianul pot sa-l iau si poimiine de fapt, oricum e destul de scump, nu se vind ele toate asa repede, lasa ca n-am timp azi.

Si mai trece o zi si inca o zi si inca o saptamina… si pe 23… totusi, zic hai, ca miine nu mai umblu dupa cadouri, ma duc sa-l iau.

Intru voioasa in magazin, ma duc glont la raionul de jucarii… si… incremenesc. Pianul meu albastru – nicaieri. Si nici alte instrumente. Si in momentul ala imi cade cerul in cap si incep sa pling… Vine o Domnisoara draguta si ma intreaba ce am si cum sa ma ajute. Zic demna, “Nu multumesc, nici o problema, dar, stiti… am vazut saptamina trecuta un pian albastru…” a! imi pare rau, nu se vindeau jucariile si am trimis inapoi la depozit ce nu s-a vindut deja. E seara, n-are sens sa mai incercam la depozit ca nu mai e nimeni, pe 24 (cred ca era simbata 24…) nu era deschis depozitul… si incep sa pling si mai tare, de ciuda pe mine, care amin lucrurile de facut pentru cei dragi pina la limita suportabilului (ca intr-un film pe care o sa-l vedeti la anul…), de mama iresponsabila care sunt si care n-are cadou pentru copilul cel mai iubit si mai dorit din lume si nu indraznesc nici macar sa-l sun pe sotul meu sa-I spun ce timpenie am mai facut. Un Domn care aranja marfa prin rafturi acolo vine si el la mine si Domnisoara de mai devreme si intreaba, cu o delicatete pe care am vazut-o rar la vinzatorii din magazinele bucurestene (si mai ales la vremea aia…),: “Doamna, iertati-ma, doriti un pahar cu apa, pot totusi sa va ajut cu ceva?”

-“Da, vreau si un pahar cu apa, dar mai ales vreau sa dau timpul inapoi si pianul albastru sa fie in magazin si sa-l pot cumpara pentru fiul meu”- asa i-am raspuns dintr-o suflare… Zice: “Ma duc sa va aduc paharul cu apa” , Domnisoara zice: “Lasa ca aduc eu imediat…” si tot Domnul zice: “Si totusi m-as duce pina la magazie jos sa vad daca nu gasesc ceva, totusi.

Si dispare, ca vintul si ca gindul pe scara care duce la subsol.

Revine dupa multa… foarte multa vreme (nu-mi explic nici acum cit de mare poate sa fi fost magazia aia), cind aproape ca decisesem sa plec in liniste si sa-mi tai venele- de proasta si timpita ce sunt… –

Deci, revine Domnul cu o cutie un pic botita pe la colturi… CU PIANUL CEL ALBASTRU.

Pianul cel albastru este in continuare cu noi acasa, il foloseste Filip (fiul nostru cel mic) acum si de citeori il vad in preajma Craciunului imi amintesc ca Mos Craciun exista…

Actul 2:

Un an mai tirziu. Simbata mea dedicata cumparaturilor de Craciun. Mi-am pus paltonul cel nou, negru si lung pina la glezne, palaria londoneza, mi-am luat geanta cea incapatoare si am pornit la atac. Super mindra de mine, dupa 3 ore spre 4 aveam cu mine ultima pereche de ghete pe masura copilului disponibila in 5 magazine cite colindasem si cu talpa minune si flexibila si antiderapanta, cartile pe care mi le doream pentru mine si pentru cei din jurul meu de ceva luni si le-am rezervat ca lectura de vacanta de iarna, super rochita nepoata-mii si alte numeroase mici si mai mari acareturi…

In drum spre prinzul de la mama opresc la o florarie pe Bdul Brancoveanu sa iau un buchet de flori pentru aniversarea prietenei mele Smaranda. Parchez, intru in florarie, iau florile si ies inca odata mindra de achizitie…

Cum ies din florarie vad un… cetatean, modest imbracat cu 2 sacose de Z in mina si-mi zic: “ia uite ce mai chestie, si oameni d’astia cumpara de la Z pentru copiii lor!” Apoi am o strafulgerare si inteleg: nu cumparase de la Z –erau sacosele mele…

Se misca repede si la rindul meu am luat-o la fuga cu paltonul pina la glezne, cu palaria suie, cu florile in mina si gentoiul pe umar – Victoria Lipan la atac in spatele blocurilor din Brancoveanu, pe gheata, strigind: “Omule, Domnule… stai! Domnule… Hotz! Opreste-te, lasa cadourile copiilor, te rog, Omule, Domnule, lasa cadourile copiilor, iti dau ce vrei, iti dau bani, lasa cadourile copiilor…”

Peisajul din spatele blocurilor il descopeream prima data (Omul disparuse deja din raza mea vizuala, evident fugind cit putea si el –si mult mai repede decit mine …) Era o intreaga increngatura de stradute cu case mici si curti de poveste din alt veac, habar n-aveam pe unde sa o iau, si continuam sa alerg/merg rapid si sa strig dupa cadourile copiilor, Dumnezeu stie daca mergeam in directia buna sau ba… Si din pustiul din zona, alb, inghetat si feeric au inceput sa apara oameni din curti. Mai ales barbati –de toate virstele:de la 20 la 60 de ani mix complet. Simpli si binevoitori. Un intreg comando de cartier s-a pus in functiune sa ma ajute. Unii s-au suit in Dacia pre-decembrista si au pornit in raliu pe stradutze, altii s-au impartit in 7 zari printre ulite incercind sa descopere personajul cu sacose… sau macar sacosele…

M-am oprit din cursa mea oricum pierduta (era clar pentru mine!), siderata de ce vedeam si gindindu-ma ca oricum s-au dus naibii ghetele unice ale lui Marc, dar ce-mi vad ochii e din alta lume decit cea in care traiesc in mod obisnuit.

Doua doamne au iesit din bucatariile lor aburinde de cozonaci si sarmale si m-au poftit sa intru sa beau ceva sa ma linistesc si sa gust si din cozonac… Nu-mi trebuia nimic si in general nici sa vorbesc nu mai reuseam.

Incepusem deja sa ma gindesc cum ar fi ca Omul meu sa infunde puscaria pentru 5kg de carti, o pereche de ghete de copil, o rochita de fetita si inca niste marunte articole vestimentare…

M-au trezit din reverie Domnii porniti in cercetare care se intorceau cu citeva sacose. “Ia vedeti Doamna, sunt toate? Le-am gasit aruncate in doua curti si linga ghena de la blocuri” Pe Omul meu nu l-au prins, probabil ca le-a aruncat zicind si el : “Fir-ai a naibii cu cartile tale…”

Nu ma interesa daca sunt toate, nu ma mai interesa nimic, solidaritatea oamenilor “de cartier” care m-au ajutat a fost cel mai frumos cadou de Craciun pe care l-am primit vreodata. Si nici nu m-au lasat sa dau un rind de beri sau ceva la bodega de alaturi.

Nu stiu cine sunt oamenii astia si nu i-am mai intilnit vreodata, dar le urez multi ani sanatosi in gind la fiecare Craciun de atunci incoace.

Iar dupa aceste doua experiente sunt sigura ca Mos Craciun exista, daca stii sa-l vezi… sau daca ai norocul sa-l intilnesti.

8
17939
scrisoare_de_la_mos_craciunpoveste de Craciun – Marc Solomon
carti simpa
14 years ago

poveste de Craciun – Marc Solomon

aceasta poveste este una din perlele Coroanei proiectului primul ebook cu povesti de Craciun din Romania.

ea este scrisa de Marc Solomon (13 ani) care are la activ 2 filme de scurt metraj.

multumesc mult Marc ca ai scris.

*

Poveste De Craciun

Laponia,Finlanda-Undeva intr-un munte.

-Cum ziceam,am ajuns aici pentru ca am fost dat afara din cel mai important loc din lume.

-Hai ca nu poate fi chiar atat de important.De unde ai fost afara?

-Baza lui Mos Craciun.

-Dar sigur nu esti un elf.Adica n-ai urechile alea lungi si nici nasul mare.

-Exact.

-Dar nu ai barba si nici nu ai par alb mult in cap.

-Esti sigur?

-Adica tu vrei sa-mi spui mie ca tu esti Mos Craciun.

-Incerc sa vad daca iti dai seama de 2 zile intregi.

-Wow.Adica tu esti Mos Craciun.Uhhhhh.Foarte ciudat.

-Da.Am fost alungat de prietenul meu cel mai bun.Innebunise.Tot ce vroia era putere.Si a fost o revolutie..

-Tot timpul este una.

-Da,in fine.A creat totul intr-o zi.

-Auzi.Pai si n-ar trebui sa te duci sa-ti recuperezi regatul de fericire.

-Da,dar nu vezi UN magazine de arme in Laponia.

-Serios?Si eu ce vand?

-Canapele?

-Arme.

-Pai si tu esti aici pentru ca ai fost obligat sa fugi?

-Nu.E o vacanta spontana.

-Pai hai sa mergem atunci.

-Ok.

Mosul si vanzatorul de arme s-au dus la magazinul de arme Kof si acolo Kof(vanzatorul de arme) trase de un sertar imens de unde iesira pistoale,pusti,mitraliere si grenade.

-Frumos,zise mosul.

-Da.Stiu.Alege-ti ce vrei.

Mosul isi alese un pistol cu amortizor,o pusca cu doua tevi si 3 grenade.

Kof isi alese un pistol cu amortizor,o mitraliera cu amortizor si 5 grenade.

-Pai sa mergem,zise Kof.

-N-avem masina,zise mosul.

-Asta crezi tu.

Kof si mosul s-au urcat in Jeep-ul lui Kof.

-Frumoasa masina,Kof.

-Da.A fost a tatalui meu.Am reparat-o recent.

-Sa mergem!

Laponia,Finlanda-Baza lui Mos Craciun

-MMMos Craciun!

-Unde-i Gar?

-Inauntru.

-Mersi.

-GAAAAAAAAR!Unde esti?!

-O,vechi prieten.Calm.Sunt chiar aici.

Mosul incarca pistolul si trase in capul lui Gar.

-Pai,asta a fost usor,zise Kof.

-Da,era un tiran asa ca nimeni nu s-a obosit.

SFARSIT!

Fericit.Previzibil rau de tot.

5
2620
scrisoare_de_la_mos_craciunPoveste de Craciun: Omul bun (Sanziana Pop)
carti simpa
14 years ago

Poveste de Craciun: Omul bun (Sanziana Pop)

aceasta poveste face parte din proiectul primul ebook din Romania cu povesti de Craciun si este scrisa de colega mea, Sanziana Pop

Omul bun

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, o fetiţă blondă cu ochii gri, care umbla întotdeauna cu „nani-ul” după ea, o păturică mică şi roz pe care o iubea din cale-afară. Într-una din zilele friguroase de iarnă, fetiţa s-a apucat să-i scrie prima scrisoare lui Moş Crăciun. S-a ascuns sub pianul din sufragerie, şi-a pus pixul după ureche şi hârtia parfumată la subraţ şi l-a rugat din suflet pe Moş să-i aducă o căsuţă de lemn, cu etaj, ferestre care se deschid şi o scară mică pe care să coboare păpuşile prinţese. Scrisoarea sigilată i-a fost înmânată timid tatălui. Doar el ştia ce timbre trebuiesc cumpărate pentru Polul Nord. Şi timpul era scurt, iar spiriduşii aveau ceva de muncă la căsuţă.

Zilele au trecut şi fetiţa noastră s-a pregătit intens pentru Ziua cea mare. „Şi Moşul o să stea la noi măcar să mănânce o felie de cozonac, nu? Să-i cânt la pian, oare o să-i placă? Ce poezie să recit? Dar îi spui şi tu, Mutti, că am fost cuminte şi merit căsuţa, te rog! Dar tata unde e?”

S-a lăsat seara şi Moş Crăciun a sunat la sonerie. Cum nu exista horn, nu putea urca decât pe scări. Probabil că renii îl aşteptau jos. Bătrânelul acela simpatic, cu barba lungă, albă şi cojocul roşu s-a aşezat pe fotoliul preferat al tatălui, a ascultat poezia şi Fur Elise cântat stângace la pian, a aplaudat şi a scos din tolbă o căsuţă de lemn, cu etaj, ferestre care se deschid şi o scară mică pe care să coboare păpuşile prinţese. Fetiţa cu ochi gri a strâns de bucurie căsuţa la piept şi a ştiut din acel moment că Moş Crăciun există (ceilalţi copii nu-l văzuseră şi din acest motiv nu credeau în el) şi că privirea sa blândă semăna cu a tatălui ei. Se hotărâse: Moş Crăciun era un om bun şi merita să-l primească pe „nani” în dar.

În anii ce au urmat, fetiţa s-a luptat din răsputeri să-i convingă pe toţi că Moş Crăciun există şi că seamănă cu tatăl ei. Nu mulţi au fost cei ce i-au dat crezare, dar ea i-a scris în fiecare iarnă, chiar şi atunci când tatăl ei s-a stins şi simţea nevoia să povestească cuiva tristeţea ei. „Îmi pare rău că în anul în care ai trecut pe la noi, tata nu era acasă şi nu l-ai putut cunoaşte. Dar el m-a ajutat să–ţi trimit prima mea scrisoare. Ţi-ar fi plăcut de el, era un om bun, aşa ca tine. Şi el avea ochii verzi, ca ai tăi”.

Azi sunt şatenă, am ochii gri din când în când şi am aflat demult că tata a fost Moş Crăciun-ul meu. Că mi-a citit scrisoarea, că a construit singur căsuţa visurilor mele şi că a dormit ani buni cu „nani-ul” pe care i l-am dăruit sub pernă. Poate acesta să fie motivul pentru care, de fiecare dată când întâlnesc o privire de om bun, în primul rând mă gândesc că seamănă cu Moş Crăciun şi apoi îmi dau lacrimile.

Şi am mai aflat că oamenii buni sunt rari, că destul de des suntem tentaţi să confundăm bunătatea cu prostia, că o privim sceptici în ochi şi încercăm să o dezarmăm de la primul gest.

Vă asigur că e nevoie doar de un dram de puritate din partea fiecăruia pentru ca basmele să se poată adeveri, binele să poată învinge răul, iar Moş Crăciun să mai existe, măcar un pic…

5
2735
scrisoare_de_la_mos_craciunPrimul meu Craciun in Rai (Anca Macoviciuc)
carti simpa
14 years ago

Primul meu Craciun in Rai (Anca Macoviciuc)

povestea face parte din proiectul primul ebook din Romania cu povesti de Craciun

Primul meu Craciun in Rai

Cand m-am trezit, in camera nu mai era nici urma de televizor. Nu stiu de ce, primul reflex a fost sa caut telecomanda si s-o indrept catre locul gol de pe masuta de langa usa, doar – doar l-oi face sa apara. Merde!, mi-am zis si-am vrut si sa pronunt dar nu mi-a iesit. Nu m-a susprins ca n-am putut verbaliza o prostie, mi s-a tot intamplat in ultimii ani in Belgia.
M-am uitat roata prin camera si n-am recunoscut nimic din ce era ieri dupa-amiaza cand am adormit scriind de zor la teza de doctorat. Cu toate astea, locul imi era cumva familiar. Da, m-am trezit intr-o camera care nu era a mea, dar era plina cu lucruri pe care le-am recunoscut si le-am mangaiat. Pe fiecare in parte. Si la fiecare mangaiere imi aminteam clipa si locul in care le-am primit si privirile persoanelor care mi le-au daruit. Am staruit zambind in fiecare privire. Cand in sfarsit m-am asezat pe pat, incercand sa-mi pipai realitatea, m-a luat cu ameteala – ca in prima dimineata de Pasti fara tata. Aveam roua pe maini, de la florile care-mi umplusera patul. Atat de multe flori albe, brr. Am reusit sa ma usuc cu poalele rochiei. Si-apoi m-a lovit: nu ma trezisem. Eram inca in visul de ieri dimineata, ala scurt cat somnul de dinainte de micul dejun luat in pripa pe foile de la capitolul 6. Si-n visul ala eram singura in rochia asta, si un pic trista, dar nu vedeam nimic in jur. Acuma vad, mi-am spus. Vad ca nu e nicio sursa de incalzire in camera asta, dar nu mi-e frig de loc. Roua s-a uscat, patul se incalzeste de la flori, si pasii mei, pe masura ce parcurg camera asta mare de-a lungul si de-a latul, sunt calzi, ca dupa o frectie cu otet.

Asta a fost prima mea fraza “observationala”. Cand mi-am intors privirea catre usa, l-am vazut pe tata. Am stiut, inainte sa-mi zica “buna”. Si nu m-am speriat.
Am inteles unde sunt, si ca ieri se continua cu un altfel de azi decat ala in care imi programasem sa fac curat impreuna cu mama in apartamentul pe care-l luasem in rate. Am stiut ca pe El n-am sa-l mai tin niciodata de mana. O singura lacrima, atat am simtit pe obrazul drept. Una calda, atunci cand tata mi-a sarutat mana.

Ne-am asezat la masa bunicii, aia pe care-mi scrijelisem numele cu creta colorata la 7 ani, si-am povestit. Stia tot ce facusem, dar ii tot dadeam inainte oricum versiunea mea, cu tot ce-am vrut sa-i spun o viata si n-avusesem timp. M-a scos la plimbare apoi, si, rand pe rand i-am revazut pe toti cei carora le spusesem in biserici “la revedere”. Si ei m-au invatat, fiecare cu tehnica lui, cum sa ma uit la toti cei care mi-au spus acelasi lucru, cu gandul, cu vorba, cu flori si lumanari, cu strigat, cu durere, cu intelegere sau cu revolta. Si pana la ziua mea, am invatat cum sa-i fac sa ma simta aproape. Pe cei care ma lasa aproape, ca deh, daca sunt aici nu inseamna ca am super puteri.

*
Le-am vazut la patinaj. Prima lor iesire intr-o astfel de locatie si formatie mi se datoreaza, stiu. Ana se descurca foarte bine, Iulica la fel, Mireille nu mai zic. M-am prapadit de ras cand le-am vazut pe Anca, Andreea si pe Ancuta inaintand timide pe langa mantinela aia urata. Dar le-am dat curaj. Sunt asa mandra de Ana.

Ancuta era prima data pe patine. Am vrut sa aprind prima noastra tigara. Aia pe care o aprinsesem la filtru cand am fumat prima oara, la geamul din camera mea, intr-a 11a, parca, dupa ce ne-am facut ochelari. N-am reusit, ca aici, lucrurile adunate in camera nu dispar niciodata. Uneori se fac mai mici, sa faca loc altora. Chestie ciudata Raiul asta.

Ancuta si-a dat joc manusile de piele si si-a aprins o tigara. Mirosea ca laleaua aia alba pe care mi-a adus-o dimineata la Serbanesti si care sta in ghiveci langa celelalte primite de Craciun. Pentru alea dinainte nu mai e loc in camera, stau in gradina. Am uitat sa zic, am o gradina destul de mare. Tata glumeste, cica la 30 de ani o sa am prima gradina botanica din zona asta.
Erau rosii in obraji.

Mama a facut cozonac si a vorbit cu Ana, sa vina impreuna. Au venit toate pe seara, sa cinsteasca un pahar pentru mine si sa se uite la poze. Fetele s-au tinut de mana si s-au tinut sa nu planga, pentru ca na, au tinut la mine. Durerea e galbena. Am vazut-o facandu-se mare cat o minge medicinala cand au auzit-o pe mama vorbind cu El la telefon. A ramas in Belgia. In camera noastra de acolo ferestrele-s acoperite de multe mingi din astea galbene.

Fetele-au povestit care cum ce-au mai facut, nu si ce-ar mai vrea sa faca. Eu asta as fi vrut s-aud. Si mi-am promis c-o sa fac cumva sa le-ascult pe fiecare in parte, care pe unde s-or duce. Macar atat.
Mama a adormit mult dupa ce-au plecat fetele pe la casele lor.

Am sarutat-o pe frunte. De multe ori am vrut sa fac asta in adolescenta, cand mai adormea suparata, dupa vreo zi grea la scoala.
Florile din camera s-au deschis de la toate lacrimile cazute in pamantul pe care-l vad prima data de Craciun altfel.
In rama foto goala de pe noptiera, el imi cauta inca privirea in amintirile care curgeau alandala si-n care eram impreuna. L-am vazut cum se enerveaza ca nu merge netul, se opreste si se roaga. N-a crezut niciodata in miracole, si dupa ce mi-a luat ultimul bilet de avion catre Romania, in chestia aia otelita in care m-au pus in rochie, n-a mai crezut in nimic bun in general. Am atins mijlocul ramei si-am vazut cum se schimba la fata. In mijlocul desktopului i-a aparut ultima noastra replica de chat. Aratam tare bine in avatar. Am zis lol, in gand, dar n-am putut pronunta. Aici nu pot sa vorbesc altfel decat am facut-o acolo. A zambit si a deschis explorer-ul.
I-am simtit increderea. O pagina de yahoo, cu stiri ingramadite, cu casuta de logare in dreapta. Dedesubt, o reclama tampita: “Love is a gift”. Mai tii minte cand ai zis ca n-o sa dai niciodata click pe un banner? I-m sters replica asta din memorie.
In acelasi loc, in acelasi timp, am atins un pixel. S-a deschis o pagina de povesti de Craciun.

“I see the countless Christmas Trees around the world below,

with tiny lights, like heaven’s stars, reflecting on the snow.

The sight is so spectacular, please wipe away that tear,

for I am spending Christmas with Jesus Christ this year.

I hear the many Christmas songs that people hold so dear, but the sounds of music can’t compare with the Christmas choir up here.

I have no words to tell you, the joy their voices bring,

for it is beyond description, to hear the angels sing.

I know how much you miss me, I feel it in your heart,

but I am not far way. We’re really not apart.
Be happy for me dear. You know I hold you dear,

Be glad I’m spending Christmas with Jesus Christ this year.

“Love” is The gift, more precious than pure gold.

It was always most important in stories that we told.

Please love and keep each other, as my Father said to do,

for I can’t count the blessings or love he has for you.

So, have a Merry Christmas and wipe away that tear.

Because I’m spending Christmas with Jesus Christ this year”.

Stiu, e cam tampita poezia asta, as zice ca e chiar penibila de fapt, ca unele din serialele la care inca se mai uita fetele sau ca versurile de Maya Angelou puse pe cartonase de doliu, dar atat am putut face: un click pe un banner care-a dus la o pagina unde cineva si-a publicat durerea, s-o citeasca altii ca sa si-o vindece pe-a lor.

Si ne-am bucurat impreuna. Ca la primul nostru brad. Mingile galbene au disparut de prin camera. A ramas una mica, sub pat.

Mi-a promis c-o sa faca singur curat pana-n Craciunul urmator.
In ultimii 3 ani am incercat sa-l fac sa se tina de cuvant si am pus in aplicare tot ce-am invatat la cursurile de aici. Imi dau deja masteratul in vindecare. Tata zice c-o sa-mi publice astia lucrarea de disertatie, in franceza, engleza si romana, ca am un titlu scurt si haios: Primul Craciun in Rai.


PS: Celor carora le e dor de poze cu mine, o sa le dedic un blog. Trebuie sa-i mai trimit niste vise din alea increzatoare Ancutei.

PPS: Dimineata si seara deschideti geamul. Larg. O sa va zambesc sanatos de la prima gura adanca de aer.

Cu drag,

N.

1
2025

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!