text de Doru Iftime
Aici puteti citi primul episod din poveste, aici pe al doilea.
În zorii zilei de 1 ianuarie 1990, unchiul descindea la Arad. Gara era la fel de pustie ca și trenul în care unchiul se congelase în ultimele 12 ore, aducându-l mai aproape de casetofonul mult dorit. De-a lungul timpului, unchiul avusese o relație ambiguă cu trenurile. Absolvent al Facultății de Transporturi, cu specializarea căi ferate, le făcuse arabilor capul calendar cu locomotivele românești și cu vagoanele care se fabricau, culmea, chiar la Arad. Criza petrolului din 1973 l-a surprins în Libia, unde trebuia să perfecteze un contract de export de vagoane și utilaje agricole și, preț de cîteva săptămîni, nu s-a putut întoarce acasă. Douăzeci de ani mai tîrziu mi-a spus întîmplător, într-o discuție fără legătură cu trecutul său, că atunci a vrut să se sinucidă aruncîndu-se de pe hotelul în care era mai mult sau mai puțin captiv. Depresia l-a lovit din nou pe unchiul după Revoluție, dar pentru un motiv mai degrabă pueril: a rămas fără garaj. Proprietarul și-a revendicat casa și garajul și le-a obținut destul de repede, iar unchiul s-a trezit că trebuie să-și țină mașina în parcarea din fața blocului.
Ar fi fost mai puțin grav dacă el și mătușa și-ar fi pierdut casa. Eram student în anii aceia și îi vizitam destul de des – mătușa avea întotdeauna o supă caldă și proaspătă, unchiul un subiect de conversație sau o teorie nouă, plus casetofonul la care trăgeam muzică aproape în fiecare săptămînă. Însă după ce a rămas fără garaj, unchiul devenise de nerecunoscut: stătea cu capul pe biroul transformat în masă de lucru (își descoperise, la pensie, pasiunea pentru ceasuri și, după cîțiva ani de antrenament, ajunsese să repare aproape orice ceas mecanic). Stătea așa ore întregi. Eu îmi mîncam supa în bucătărie, iar mătușa îmi mai povestea ce mai făcuse unchiul: „De dimineață stă așa. N-a mîncat, n-a băut cafea, nu s-a schimbat de pijama. Stă cu capul pe birou.”
Unchiul se pensionase cu cîțiva ani înainte de Revoluție și în noul context își găsea destul de greu rostul. Și pînă atunci se implicase cu devotament în diverse chestiuni minore și suferea ca un cîine cînd, dintr-un motiv sau altul, nu-i ieșeau aranjamentele – lucruri de obicei nevinovate, dar care pentru cel sau cei pe care voia să-i ajute erau importante. Nu l-am văzut foarte des pe unchiul în anii de după pensionare, dar după Revoluție, cînd am venit în București la facultate, l-am găsit mult schimbat. Bărbatul jovial din copilăria mea dispăruse lăsînd loc unui bătrîn ursuz și irascibil pe care îl deranjau… trenurile.
Unchiul și mătușa locuiau de cînd îi știu lîngă Gara Basarab, dar supărarea pe trenuri era recentă. De fapt, pe unchiul îl deranja că trenurile fluierau cînd intrau și ieșeau din gară: un tren care intra în Gara de Nord trăgea sirena cam în dreptul gării Basarab; pe de altă parte, locomotiva unui tren de 5-6 vagoane aflat pe punct de plecare ajungea tot în dreptul gării Basarab. Așa că, la plecare sau sosire, zi și noapte, trenurile fluierau în dreptul ferestrei unchiului. Am dormit la ei de nenumărate ori și pot spune că mai degrabă mă deranjau tramvaiele la 5 dimineața decît trenurile. Dar unchiul făcuse o fixație cu locomotivele cu care lucrase o viață.
A făcut vreo cîteva memorii către CFR și către Ministerul Transporturilor, solicitînd ca trenurile să sune fie înainte de intrarea în București, fie să nu mai sune deloc, așa cum automobilele nu au voie să claxoneze în zonele rezidențiale. Nu știu dacă a primit vreun răspuns, probabil că nu și cred că asta îl deranja cel mai tare. Să fie ignorat.
*
Cel de la care trebuia să cumpere casetofonul nu locuia chiar în Arad, ci într-o localitate din apropiere. Ca orice bărbat aflat în fruntea unei expediții, fie ea și solitară, unchiul a ezitat să ceară îndrumare de la unica sursă de informații – impiegatul care moțăia în sala de așteptare, cu chipiul pe genunchi și fluierul între dinți. Omul sforăia pe inspirație și fluiera la propriu pe expirație, intimidîndu-l pe unchiul care, după ce s-a mai perpelit vreun ceas în frigul din sală, și-a luat inima în dinții clănțăninzi spunîndu-și că ora 8.00 nu e totuși prea matinală pentru a trezi un ceferist adormit în post într-o gară de la marginea țării.
Impiegatul buimac nu i-a fost de mare ajutor unchiului. Nu merge nimic spre Lipova, i-a zis privindu-l tulbure, apoi a adormit la loc, reluîndu-și fluieratul solemn. Unchiul nu s-a dat bătut, a ieșit din gară și s-a oprit descumpănit în parcarea goală, străjuită de cîteva blocuri care păreau nelocuite, atît erau de încremenite. Singurul prezent la datorie era vîntul, care mîna fulgii obligîndu-i să se vălătucească pe caldarîm sub forma unor enorme fuioare de vată de zahăr.
Tocmai cînd unchiul era pe cale să eșueze pe culmile disperării, din norul de zăpadă se întrupează un cal și în urma lui o căruță cu un tînăr zdravăn pe capră. Purta o flanelă din acelea care se lucrează de mînă în casă, n-avea căciulă și nici mănuși în mîinile de culoarea vișinelor coapte. Unchiul a ridicat mîna ca la taxi și destoinicul tînăr a tras de hățuri oprind calul și căruța într-un nor imaculat de omăt (am avut întodeauna impresia, din poveștile unchiului, că omul a oprit căruța cu un drift, dar așa ceva nu se poate, e doar imaginația mea infestată de virusul automobilului…)
„Vă duc eu, că tot n-am altă cursă la ora asta. Hopa sus!”, i-a spus unchiului tînărul mucalit după ce acesta l-a întrebat cum ajunge la Lipova. Unchiul a privit descumpănit căruța, mai decapotabilă decît orice mașină sport la care visase vreodată, s-a mai uitat odată la vata de zahăr pe care vîntul o distribuia gratuit în spatele gării și s-a suit cu un icnet pe capră.
Tînărul a scos pledul pe care stătea, i l-a dat unchiului și i-a zis să și-l pună pe picioare. „Țineți-vă bine!”, a mai zis căruțașul după care a scos un șuierat care l-a făcut pe bietul cal să execute un burnout, adică să patineze pe loc pînă a prins asfaltul ferm sub copite și a zbughit-o trăgînd după el căruța de parcă ar fi fost o coală de hîrtie.
*
Casetofonul a devenit cea mai prețioasă posesiune a unchiului. Însă nu știu dacă, după ce l-a cumpărat, l-a folosit vreodată. Trecuseră de mult vremurile cînd îi aproviziona pe ai mei cu muzică – de la el am auzit prima dată Kenny Rogers, ABBA, Boney M, dar și muzică de petrecere – Tiberiu Ceia, Romica Puceanu și alții asemenea. Mai mult îl foloseam eu, ca să înregistrez muzică de la colegii de facultate sau de cămin. Însă accesul la casetofon nu era tocmai facil. Trebuia să-l sun pe unchiul înainte și să mă programez pentru o sesiune de înregistrări. Era normal și politicos să sun, aș fi făcut-o oricum, dar unchiul îmi mai livrase un motiv pentru această procedură: zicea că nu ține casetofonul acasă de frica hoților; că îl duce la un prieten care are vilă cu sistem de alarmă și că, dacă vreau să înregistrez, trebuie să meargă întîi la respectivul prieten și să-mi aducă aparatul.
Chiar dacă am crezut la început povestea asta, numărul sesiunilor de înregistrări nu s-a diminuat, cum poate spera unchiul. Mi-am dat seama mai apoi că de fapt, impunînd această etapă intermediară în accesul meu la casetofon, spera să mă descurajeze, să-mi dea de înțeles că îl pun să facă un efort ca să aducă scula, apoi s-o ducă înapoi și așa mai departe. Îi înțelegeam atitudinea și atunci, și azi, cu atît mai mult: orice bărbat are jucăriile lui favorite, care sunt doar ale lui și la care ar vrea să nu umble nimeni. Dar pasiunea mea pentru muzică nu mai avea de-a face cu bunul-simț din liceu, cînd îi furam mamei bani din portofel ca să-mi cumpăr casete și să le duc la înregistrat; așa că, o dată pe săptămînă mă înființam la unchiul cu teancul de casete.
În cîteva rînduri i-am propus să mi-l vîndă. Agonisisem ceva bani vînzînd sucuri în cămin, îmi mai dăduseră și ai mei cîte ceva – una peste alta, se adunaseră vreo 500 de dolari. I-am pus banii pe masă într-o seară. M-a privit stînjenit. Nu-l interesau banii. Nu voia nici să mă supere sau să mă jignească, dar nici nu putea renunța la casetofon. Și-l dorise prea mult și izbutise să-l obțină într-o perioadă în care părea că înregistrează pierderi și eșecuri pe toată linia. Simțea că suntem la fel, că îi semăn din perspectiva patimii pentru scule, și totuși m-a întrebat de ce vreau să dau bani pe casetofon, cînd aveam acces la el oricînd. Nu era ironic, dar compromisul acela era tot ce putea să-mi ofere: accesul pe după cireș, prin curtea vecinului, la prețiosul casetofon. Nu putea renunța la el, dar nici pe mine nu-l lăsa inima să mă refuze.
*
Casetofonul a ajuns la mine cîțiva ani mai tîrziu, după moartea unchiului. Mi l-a dat mătușa, martor tăcut al interminabilelor sesiuni de înregistrări și al nenumăratelor mele negocieri cu unchiul. Însă timpul nu stă în loc, tehnologia nici atît, astfel că, din postura de proprietar, am folosit la rîndu-mi casetofonul destul de puțin – apăruseră între timp CD-urile, calitatea sunetului era mult superioară casetelor din care aparatul meu și al unchiului scotea tot ce se putea.
Probabil că așa ajung anumite obiecte să fie neprețuite și, cînd cineva îți cere să renunți la ele, parcă ți-ar smulge o unghie sau ți-ar tăia un picior. Casetofonul unchiului stă sub biroul meu, în husa pe care i-a cusut-o mătușa acum mai bine de 20 de ani. Din cînd în cînd îl scot să-l mai șterg de praf. Nu știu dacă mai funcționează, nu l-am mai pornit din 1995.
Dacă i-aș pune o casetă, probabil mi-ar spune o poveste despre tenacitate, despre cum să-ți urmezi visul, despre puterea de a nu renunța. Dacă aș asculta mai bine, poate că aș auzi și șuierul crivățului în Arad, în acel început de an 1990, și l-aș vedea pe unchiul urcînd în trenul care-l duce acasă. E singur într-un compartiment înghețat de clasa a doua. Aburul care ar trebui să încălzească vagoanele le înconjoară pe dinafară, astfel că pe geam nu se vede nimic. Și n-ar fi nimic de văzut, doar o gară pustie în care vîntul distribuie gratuit vată de zahăr. Unchiul se așază pe banchetă. Își trage căciula pe urechi, își înfundă mîinile în buzunarele paltonului și pentru o clipă chipul i se întunecă la gîndul interminabilei și înfriguratei călătorii. Apoi dă cu ochii de casetofonul pe care l-a pus sus, în plasa de bagaje: își lasă capul pe spate ca să-l poată privi mai bine, trage aer cu nesaț în piept și zîmbește.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
