Tag : proza scurta

shutterstock_casetaDoru Iftime: Story of My Life – Dusmanul (part 3)

Doru Iftime: Story of My Life – Dusmanul (part 3)

text de Doru Iftime

Aici puteti citi primul episod din poveste, aici pe al doilea.

În zorii zilei de 1 ianuarie 1990, unchiul descindea la Arad. Gara era la fel de pustie ca și trenul în care unchiul se congelase în ultimele 12 ore, aducându-l mai aproape de casetofonul mult dorit. De-a lungul timpului, unchiul avusese o relație ambiguă cu trenurile. Absolvent al Facultății de Transporturi, cu specializarea căi ferate, le făcuse arabilor capul calendar cu locomotivele românești și cu vagoanele care se fabricau, culmea, chiar la Arad. Criza petrolului din 1973 l-a surprins în Libia, unde trebuia să perfecteze un contract de export de vagoane și utilaje agricole și, preț de cîteva săptămîni, nu s-a putut întoarce acasă. Douăzeci de ani mai tîrziu mi-a spus întîmplător, într-o discuție fără legătură cu trecutul său, că atunci a vrut să se sinucidă aruncîndu-se de pe hotelul în care era mai mult sau mai puțin captiv. Depresia l-a lovit din nou pe unchiul după Revoluție, dar pentru un motiv mai degrabă pueril: a rămas fără garaj. Proprietarul și-a revendicat casa și garajul și le-a obținut destul de repede, iar unchiul s-a trezit că trebuie să-și țină mașina în parcarea din fața blocului.

Ar fi fost mai puțin grav dacă el și mătușa și-ar fi pierdut casa. Eram student în anii aceia și îi vizitam destul de des – mătușa avea întotdeauna o supă caldă și proaspătă, unchiul un subiect de conversație sau o teorie nouă, plus casetofonul la care trăgeam muzică aproape în fiecare săptămînă. Însă după ce a rămas fără garaj, unchiul devenise de nerecunoscut: stătea cu capul pe biroul transformat în masă de lucru (își descoperise, la pensie, pasiunea pentru ceasuri și, după cîțiva ani de antrenament, ajunsese să repare aproape orice ceas mecanic). Stătea așa ore întregi. Eu îmi mîncam supa în bucătărie, iar mătușa îmi mai povestea ce mai făcuse unchiul: „De dimineață stă așa. N-a mîncat, n-a băut cafea, nu s-a schimbat de pijama. Stă cu capul pe birou.”

Unchiul se pensionase cu cîțiva ani înainte de Revoluție și în noul context își găsea destul de greu rostul. Și pînă atunci se implicase cu devotament în diverse chestiuni minore și suferea ca un cîine cînd, dintr-un motiv sau altul, nu-i ieșeau aranjamentele – lucruri de obicei nevinovate, dar care pentru cel sau cei pe care voia să-i ajute erau importante. Nu l-am văzut foarte des pe unchiul în anii de după pensionare, dar după Revoluție, cînd am venit în București la facultate, l-am găsit mult schimbat. Bărbatul jovial din copilăria mea dispăruse lăsînd loc unui bătrîn ursuz și irascibil pe care îl deranjau… trenurile.

Unchiul și mătușa locuiau de cînd îi știu lîngă Gara Basarab, dar supărarea pe trenuri era recentă. De fapt, pe unchiul îl deranja că trenurile fluierau cînd intrau și ieșeau din gară: un tren care intra în Gara de Nord trăgea sirena cam în dreptul gării Basarab; pe de altă parte, locomotiva unui tren de 5-6 vagoane aflat pe punct de plecare ajungea tot în dreptul gării Basarab. Așa că, la plecare sau sosire, zi și noapte, trenurile fluierau în dreptul ferestrei unchiului. Am dormit la ei de nenumărate ori și pot spune că mai degrabă mă deranjau tramvaiele la 5 dimineața decît trenurile. Dar unchiul făcuse o fixație cu locomotivele cu care lucrase o viață.

A făcut vreo cîteva memorii către CFR și către Ministerul Transporturilor, solicitînd ca trenurile să sune fie înainte de intrarea în București, fie să nu mai sune deloc, așa cum automobilele nu au voie să claxoneze în zonele rezidențiale. Nu știu dacă a primit vreun răspuns, probabil că nu și cred că asta îl deranja cel mai tare. Să fie ignorat.
*
Cel de la care trebuia să cumpere casetofonul nu locuia chiar în Arad, ci într-o localitate din apropiere. Ca orice bărbat aflat în fruntea unei expediții, fie ea și solitară, unchiul a ezitat să ceară îndrumare de la unica sursă de informații – impiegatul care moțăia în sala de așteptare, cu chipiul pe genunchi și fluierul între dinți. Omul sforăia pe inspirație și fluiera la propriu pe expirație, intimidîndu-l pe unchiul care, după ce s-a mai perpelit vreun ceas în frigul din sală, și-a luat inima în dinții clănțăninzi spunîndu-și că ora 8.00 nu e totuși prea matinală pentru a trezi un ceferist adormit în post într-o gară de la marginea țării.

Impiegatul buimac nu i-a fost de mare ajutor unchiului. Nu merge nimic spre Lipova, i-a zis privindu-l tulbure, apoi a adormit la loc, reluîndu-și fluieratul solemn. Unchiul nu s-a dat bătut, a ieșit din gară și s-a oprit descumpănit în parcarea goală, străjuită de cîteva blocuri care păreau nelocuite, atît erau de încremenite. Singurul prezent la datorie era vîntul, care mîna fulgii obligîndu-i să se vălătucească pe caldarîm sub forma unor enorme fuioare de vată de zahăr.

Tocmai cînd unchiul era pe cale să eșueze pe culmile disperării, din norul de zăpadă se întrupează un cal și în urma lui o căruță cu un tînăr zdravăn pe capră. Purta o flanelă din acelea care se lucrează de mînă în casă, n-avea căciulă și nici mănuși în mîinile de culoarea vișinelor coapte. Unchiul a ridicat mîna ca la taxi și destoinicul tînăr a tras de hățuri oprind calul și căruța într-un nor imaculat de omăt (am avut întodeauna impresia, din poveștile unchiului, că omul a oprit căruța cu un drift, dar așa ceva nu se poate, e doar imaginația mea infestată de virusul automobilului…)

„Vă duc eu, că tot n-am altă cursă la ora asta. Hopa sus!”, i-a spus unchiului tînărul mucalit după ce acesta l-a întrebat cum ajunge la Lipova. Unchiul a privit descumpănit căruța, mai decapotabilă decît orice mașină sport la care visase vreodată, s-a mai uitat odată la vata de zahăr pe care vîntul o distribuia gratuit în spatele gării și s-a suit cu un icnet pe capră.

Tînărul a scos pledul pe care stătea, i l-a dat unchiului și i-a zis să și-l pună pe picioare. „Țineți-vă bine!”, a mai zis căruțașul după care a scos un șuierat care l-a făcut pe bietul cal să execute un burnout, adică să patineze pe loc pînă a prins asfaltul ferm sub copite și a zbughit-o trăgînd după el căruța de parcă ar fi fost o coală de hîrtie.

*
Casetofonul a devenit cea mai prețioasă posesiune a unchiului. Însă nu știu dacă, după ce l-a cumpărat, l-a folosit vreodată. Trecuseră de mult vremurile cînd îi aproviziona pe ai mei cu muzică – de la el am auzit prima dată Kenny Rogers, ABBA, Boney M, dar și muzică de petrecere – Tiberiu Ceia, Romica Puceanu și alții asemenea. Mai mult îl foloseam eu, ca să înregistrez muzică de la colegii de facultate sau de cămin. Însă accesul la casetofon nu era tocmai facil. Trebuia să-l sun pe unchiul înainte și să mă programez pentru o sesiune de înregistrări. Era normal și politicos să sun, aș fi făcut-o oricum, dar unchiul îmi mai livrase un motiv pentru această procedură: zicea că nu ține casetofonul acasă de frica hoților; că îl duce la un prieten care are vilă cu sistem de alarmă și că, dacă vreau să înregistrez, trebuie să meargă întîi la respectivul prieten și să-mi aducă aparatul.

Chiar dacă am crezut la început povestea asta, numărul sesiunilor de înregistrări nu s-a diminuat, cum poate spera unchiul. Mi-am dat seama mai apoi că de fapt, impunînd această etapă intermediară în accesul meu la casetofon, spera să mă descurajeze, să-mi dea de înțeles că îl pun să facă un efort ca să aducă scula, apoi s-o ducă înapoi și așa mai departe. Îi înțelegeam atitudinea și atunci, și azi, cu atît mai mult: orice bărbat are jucăriile lui favorite, care sunt doar ale lui și la care ar vrea să nu umble nimeni. Dar pasiunea mea pentru muzică nu mai avea de-a face cu bunul-simț din liceu, cînd îi furam mamei bani din portofel ca să-mi cumpăr casete și să le duc la înregistrat; așa că, o dată pe săptămînă mă înființam la unchiul cu teancul de casete.

În cîteva rînduri i-am propus să mi-l vîndă. Agonisisem ceva bani vînzînd sucuri în cămin, îmi mai dăduseră și ai mei cîte ceva – una peste alta, se adunaseră vreo 500 de dolari. I-am pus banii pe masă într-o seară. M-a privit stînjenit. Nu-l interesau banii. Nu voia nici să mă supere sau să mă jignească, dar nici nu putea renunța la casetofon. Și-l dorise prea mult și izbutise să-l obțină într-o perioadă în care părea că înregistrează pierderi și eșecuri pe toată linia. Simțea că suntem la fel, că îi semăn din perspectiva patimii pentru scule, și totuși m-a întrebat de ce vreau să dau bani pe casetofon, cînd aveam acces la el oricînd. Nu era ironic, dar compromisul acela era tot ce putea să-mi ofere: accesul pe după cireș, prin curtea vecinului, la prețiosul casetofon. Nu putea renunța la el, dar nici pe mine nu-l lăsa inima să mă refuze.
*
Casetofonul a ajuns la mine cîțiva ani mai tîrziu, după moartea unchiului. Mi l-a dat mătușa, martor tăcut al interminabilelor sesiuni de înregistrări și al nenumăratelor mele negocieri cu unchiul. Însă timpul nu stă în loc, tehnologia nici atît, astfel că, din postura de proprietar, am folosit la rîndu-mi casetofonul destul de puțin – apăruseră între timp CD-urile, calitatea sunetului era mult superioară casetelor din care aparatul meu și al unchiului scotea tot ce se putea.

Probabil că așa ajung anumite obiecte să fie neprețuite și, cînd cineva îți cere să renunți la ele, parcă ți-ar smulge o unghie sau ți-ar tăia un picior. Casetofonul unchiului stă sub biroul meu, în husa pe care i-a cusut-o mătușa acum mai bine de 20 de ani. Din cînd în cînd îl scot să-l mai șterg de praf. Nu știu dacă mai funcționează, nu l-am mai pornit din 1995.

Dacă i-aș pune o casetă, probabil mi-ar spune o poveste despre tenacitate, despre cum să-ți urmezi visul, despre puterea de a nu renunța. Dacă aș asculta mai bine, poate că aș auzi și șuierul crivățului în Arad, în acel început de an 1990, și l-aș vedea pe unchiul urcînd în trenul care-l duce acasă. E singur într-un compartiment înghețat de clasa a doua. Aburul care ar trebui să încălzească vagoanele le înconjoară pe dinafară, astfel că pe geam nu se vede nimic. Și n-ar fi nimic de văzut, doar o gară pustie în care vîntul distribuie gratuit vată de zahăr. Unchiul se așază pe banchetă. Își trage căciula pe urechi, își înfundă mîinile în buzunarele paltonului și pentru o clipă chipul i se întunecă la gîndul interminabilei și înfriguratei călătorii. Apoi dă cu ochii de casetofonul pe care l-a pus sus, în plasa de bagaje: își lasă capul pe spate ca să-l poată privi mai bine, trage aer cu nesaț în piept și zîmbește.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1096
shutterstock_daciaDoru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

Doru Iftime, Story of my life: Dusmanul (II)

text de Doru Iftime.

prima parte a povestirii Dusmanul poate fi citita aici

Copil fiind, așteptam cu nerăbdare vizitele unchiului și ale mătușii. Fiindcă locuiau în București, ei erau legătura noastră cu lumea, cu ce era nou și la modă în orice domeniu, inclusiv în tuningul auto, o industrie practic inexistentă pe vremea lui Ceaușescu. Unchiul avea tot soiul de idei și, fiind foarte priceput la mecanică și electronică, le punea singur în practică.

De exemplu, schimbase măciulia anostă a schimbătorului de viteze de la Dacia lui cu una semi-transparentă în care se putea monta un bec, bec care se aprindea odată cu semnalizarea. Fascinant! Nu doar pentru mine, un țînc de 5-6 ani, ci și pentru adulții în fața cărora unchiul se mîndrea cu mica lui găselniță. Mă așezam pe bancheta din spate în timp ce unchiul își invita musafirul în mașină și punea contactul, apoi pornea semnalizarea. Ta-daaam! Omul rămînea cu gura căscată sub privirile noastre mîndre – la urma-urmei, mă puteam umfla și eu în pene, inventatorul becului din măciulia schimbătorului era unchiul meu. Știu, astăzi pare o prostioară oarecare, dar cînd ești mic toate lucrurile par mari, iar cînd n-ai voie să faci nimic, cei care fac ceva sunt niște zei.

În anii aceia n-aveai voie să ieși cu nimic în evidență. De pildă, nu puteai face îmbunătățiri vizibile mașinii – să-i schimbi, de exemplu, jantele, cu altele decît cele care se găseau în comerțul de stat; nu mai vorbesc de umblat la caroserie, suspensii, motor sau cutie de viteze. Și totuși, imaginației nu îi trebuie mult ca să fie provocată, îi e suficientă și o anostă Dacie 1100 sau 1300, o Lada sau un Trabant. Mii de români și-au pus pe hîrtie ideile despre felul în care putea fi îmbunătățită Dacia – schițele unora le-am văzut mai tîrziu în revista Autoturism; prea puțini au reușit să le transpună și în practică.

Pentru unchiul Nic, mașina era o bijuterie. Era comoara lui cea mai de preț, ca pentru mai toți bărbații de pînă atunci și de atunci încoace. Și dacă bijuteriile le ții într-o casetă cochetă, mașinii îi trebuie garaj. Cum unchiul stătea la bloc, a trebuit să închirieze un garaj. A găsit unul nu foarte aproape de casă – locuia lîngă podul Basarab, iar garajul era pe la Piața Matache. Își ducea mașina la garaj în fiecare seară și apoi venea acasă cu troleul sau pe jos, astfel că uneori mă întrebam cine pe cine servește: mașina pe om sau omul pe mașină?

Am crezut multă vreme că anii aceia trebuie să fi fost dificili pentru un om cu imaginația tumultuoasă a unchiului: să ai atîtea idei și să nu le poți pune în practică nu pentru că ești lipsit de mijloace, ci pentru că nu e voie. Astăzi îmi dau seama că lucrurile nu stăteau deloc așa: imaginația unchiului, ca a tuturor contemporanilor lui, era provocată într-o primă etapă de ideea în sine, apoi de punerea ei în aplicare. Dacă voiai să bați un cui, nu era suficient să pui mîna pe ciocan. Trebuia să o faci cu discreție. Ideile, inovațiile trebuiau camuflate cu măiestrie; trebuia să fii creativ ca să ascunzi creativitatea.

Dacă îl ascultai pe unchiul, Dacia lui era cea mai grozavă dintre toate. Și așa, cînd te uitai la ea, părea un pic diferită de celelalte: avea becuri galbene, de ceață, montate în faruri, și două proiectoare sub bara față. Jantele erau comune, dar capacele aveau spițe, un detaliu care dădea mașinii un aer elegant, asortat de minune cu banda subțire de cauciuc în ramă metalică ce decora automobilul pe laterale. Adăugați la interior husele mițoase, mirosul plăcut de țigară (da, plăcut, nu m-a deranjat niciodată mirosul de țigară din mașina unchiului – poate se făceau altfel țigările pe atunci), cățelul de pluș de sub lunetă, al cărui cap pe arc se clătina a nemulțumire ori de cîte ori mașina se încăiera cu vreo denivelare, și pune-ți-l la volan pe unchiul, cu sacou grena de catifea, cămașă albă și eșarfă la gît, cu ochelarii cu ramă aurită pe nas, părul bogat și grizonant, cu țigara în țigaretul de chihlimbar dintre degetele mîinii stîngi care ține volanul, în timp ce cu dreapta gesticulează povestind cîte-n lună și-n stele copilului care-l ascultă fermecat de pe bancheta din spate…

Povestea mult unchiul. Și avea ce povesti. Călătorea mult, în special în țările arabe cu care România era „pretenă” – Libia, Iran, Siria. Le trimitea alor mei vederi din locurile în care ajungea, iar mama le păstra într-un sertar în comoda din sufragerie. Din cînd în cînd mă uitam la ele – îmi plăceau în special cele din China, erau cîteva cu trenuri și pe atunci îmi doream să mă fac mecanic de locomotivă… Era pasionat de geografie, de istorie, de animale, păsări și insecte, de mecanică, electronică, de lumea în care trăia. M-a făcut să citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean-Jacques Servain Schreiber cînd aveam 11-12 ani. Evident, n-am înțeles nimic, dar am citit-o pînă la capăt și am recitit-o de 2-3 ori. Cu același rezultat.

De multe ori, poveștile lui păreau neverosimile și cred că îmi citea scepticismul în ochi. Atunci își dădea scaunul mai aproape, mă privea pe deasupra ochelarilor și, după ce ridica un deget ca să-mi atragă atenția că urma ceva și mai și, continua să-și înflorească povestea: aducea argumente noi, din ce în ce mai gogonate și mai greu de crezut și le înșira atît de entuziast și de convingător încît nu mai conta unde se termina realitatea și unde începea ficțiunea.

În nenumărate situații, vorbele nu sunt de ajuns. Sigur, uneori e nevoie de gesturi, dar alteori capitulăm prea ușor, ne declarăm dezarmați, „fără cuvinte”, în fața unei situații care nu e chiar atît de impresionantă. Însă ne e mai comod s-o vedem așa, e cumva reconfortant, poate fi și o scuză a ignoranței noastre, a vocabularului precar. O fotografie face cît o mie de cuvinte. Dar cine mai poate rosti azi o mie de cuvinte (fără să repete vreunul) care să descrie acea fotografie? E prea dificil ca să merite măcar să încercăm. Nu mai construim imagini din vorbe, nu mai e nevoie fiindcă avem imaginile. Unchiul n-avea imagini, avea în schimb vorbe. Era făcut din vorbe. Cînd îi vedeam pe cei din preajmă cum îi mănîncă necondiționat din palmă, intram în opoziție din principiu. Puneam întrebări, îl contraziceam chiar și cînd știam că are dreptate; adulții mă priveau nedumeriți: cum îndrăzneam să-l întrerup pe patriarh? Uite, Băbuța, Zgăiboaia și Omulețul – verii mei, porecliți astfel de unchiul Nic – ascultă în liniște. Nevoit să care necontenit cu sine conul abundenței verbale, aruncat zilnic de colo-colo de uraganul imaginației, e evident că unchiul Nic nu se putea împiedica de niște banale nume de botez. El și mătușa n-aveau copii și cred că, botezîndu-ne în felul lui ușchit, avea sentimentul că-i aparțineam, că ne adoptase: Alex, și Maria și Nicoleta erau copiii părinților lor, ai lui erau Băbuța, Zgăiboaia, Omulețul. Mie, scepticului de serviciu, îmi zicea Dușmanul. (va urma)

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: Radu Bercan / Shutterstock.com“>Radu Bercan / Shutterstock.com

1467
iesirea din parciesirea din parc – poveste de Craciun

iesirea din parc – poveste de Craciun

am scris aceasta proza scurta pentru un ebook cu povesti de Craciun care a aparut acum 2 ani. mi-am reamintit de ea de dimineata. mi-ar placea sa o (re)cititi. Craciun bun.

 

 

Celor care muncesc pentru ca noi sa ne distram de Sarbatori

Iesirea din parc

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Da-i incolo, o sa plece. Vor si ei un ban si nici nu mai stiu sa cinte. Zic Steaua fara nicio bucurie, ii vezi cum isi asteapta banii. Noi colindam pentru portocale si prajituri, pentru covrigi. Si pentru bucuria de a merge cu totii. Cu gasca, cum ar zice astia.

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Soneria asta. Trebuie s-o inchid macar pina trec Sarbatorile.

Isi puse cartea deoparte: Daca ma duc pina la usa sa ma uit pe vizor, ma vad copiii. Dar de ce insista?

– Nu primim!, urla din camera mare peste umar sa se auda pina in hol si dincolo de usa.

De ce dracu mai zic “primim”? Idiot batrin si cabotin ce sunt. Toti stiu ca sunt singur. Singur de 10 ani.

Ii trecura prin minte ca intr-un flashback mirosul de cozonaci, vocea ei bombanind usor ca trebuie sa toace nu stiu cite muraturi pentru salata boeuf, fetita in picioarele goale pe parchetul rece.

Ofta. Lua cartea si continua sa citeasca …

Multi ani isi dorise un Craciun sau un Revelion in care sa stea si sa citeasca. Sau sa se uite la televizor. Ce-ar mai fi ris lumea daca ar fi spus ca el isi doreste de Sarbatori sa stea acasa. Era ala care facea cea mai mare audienta la televizor si lua cele mai multe aplauze pe scena la orice sarbatoare: de ce-ar fi vrut acasa?

Daca ar fi sa fie sincer pina la capat, la inceput nici nu –si dorise sa stea acasa. Se hranea din aplauzele multimilor; adrenalina pe care i-o aducea energia salii si caldura care se intorcea catre el ii erau hrana pentru zile intregi.

In fata salii cu spectatori era ca un dirijor: putea recunoaste orice nota falsa a aplauzelor. Stia totul despre muzica lor: aplauzele din inima, cele plictisite, cele care pareau nebunesti – de la vreo fana care se dorea remarcata in multime si batea din palme tare, aritmic. Si stia sa le si conduca; sa scoata de la public tot “ce-i mai bun”.

O vreme i-a fost de ajuns asta, dupa care a aparut Maria care nu era ca fanele. Nu vroia nimic special, dar il intelegea ca nimeni altcineva. Inainte de a fi un cuplu, i-a spus despre ideea ei de iubire perfecta, printr-un citat dintr-o carte.

We walked every morning. We did not always walk together because we liked different routes but we would keep other’s route in mind and intersect before we left the park.

Iar lui i s-a parut a fi descrierea perfecta a ce-si dorea.

*

Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzz

Tzzzzzzzzz. Tzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz. Tzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

De ce naiba nu se opreste?

Se ridica, merse pina la usa, se apleca spre vizor. Prin cercul mic ii aparura doua mingi de carne, ca un fund de bebelus, inramate in dunga unui pulovar roz somon.

Push up, silicoane, natural?

N-avea fatza de colindatoare.

Descuie yala lent, indeparta lantzul, deschise usa. In fata o bruneta intr-un pulovar cu un decolteu mare, in V… Cum de umbli asa, crezi ca nu mai vreau la virsta asta?!

– Buna seara, spuse cu vocea lui oficiala, grava.

… jeansi mulati si cizme cu toc cui, lungi pina la genunchi. De ce sa stai in casa in tocurile astea?

– … si nu mai ajunge acasa la timp. Si va rog, stiu ca ati fost actor, ajutati-ma. Fiti Mos Craciun pentru ei.

Nu intelegea ce vroia femeia care vorbea agitat.

– Cine nu ajunge?

– Sotul meu. A trebuit sa ramina la munca, jos sunt copiii mei si inca doi. E seara de Ajun, asteapta darurile. Am haina rosie, sacul cu jucarii. Aveti barba. Ajutati-ma. Vin imediat si va aduc totul.

Femeia cobori in tropait marunt de tocuri pe scara spiralata, aratindu-i coapsele -jumatati de clepsidra – pentru care ar fi intors capul tot Bucurestiul.

– Sotul? Ce lucreaza sotul?, intreba doar ca sa o faca sa se opreasca putin.

– E reporter tv. E un incendiu si l-au trimis pe el. O sa ajunga cind copiii deja dorm. Vin imediat cu darurile si haina.

Si disparu in jos pe scari, lasindu-l in usa.

*

Pentru o vreme Maria a mers cu el la spectacole, in orice colt de tara ar fi fost. Dupa care a aparut Ana, a trebuit sa o alapteze, sa o duca la gradinita, apoi la scoala …

El continua sa sustina spectacole, sa faca ocolul tarii si, de fiecare care data cind mai pierdea cite un moment din viata lor comuna (primii pasi ai Anei, prima serbare la gradi, prima zi de scoala) isi spunea: “…but we would keep other’s route in mind.”

Pina intr-o seara cind Maria i-a spus ca gata, s-a terminat totul, il iubeste si n-are nicio problema sa-l imparta cu fanele lui, dar vrea pe cineva cu care sa petreaca Sarbatorile, cu care sa mearga la film, care sa fie acolo cind are ea nevoie, nu cind poate el.

Au divortat, Ana a ramas cu Maria, el a continuat spectacolele. Apoi spectacolele s-au imputinat, ca si fortele lui. Pe dinauntru a ramas acelasi, stie ca poate sa-i mai faca pe oameni sa rida si sa aplaude, dar lumea nu-l mai vede la fel. Si nu-l mai aplauda la fel.

Pina acum 4 ani Ana a venit la el in ajunul Sarbatorilor, apoi a plecat la Londra, la scoala.

*

– Iata sacul cu cadouri. Asta e haina. In sac e si caciula. Toti au pregatit cite o poezie. Incepeti cu fetitele, cadourile lor sunt deasupra. Barbi e pentru cea blonda, cea mai mica, Miruna. Cealalta, Irina, are laptopul mic, baietii, Vlad si Mircea, au masinile Bucsa si Fulger McQueen. Daca veniti intr-o jumatate de ora e perfect.

Decolteul disparu, iar el – cu sacul si haina atirnindu-i sterp in mina – inchise usa.

Le puse in living, se aseza pe fotoliu si se uita la ele…

La urma urmei, am fost de nenumarate ori Mos Craciun, ce mai conteaza o data? In 45 de minute termin…

***

– Mai ai?, o auzi pe Maria intrebindu-l soptit din bucatarie. Ana doarme deja. Vreau sa-ti pregatesc hainele pentru miine. Ce vrei sa porti? Culori deschise? Daca tot mergi la copii, eu asa as zice …

– Sigur. Jeans, o camasa colorata si un pulovar.

– Dar mai ai?, intra Maria in birou uitindu-se catre hirtiile pe care le avea in fata.

Le acoperi, reflex, cu cotul, Maria il saruta pe umar lasindu-i cana de lapte pe care o bea in fiecare seara.

– Nu-ti face griji, ai avut mereu succes la copii, o sa stii ce sa le spui, spuse zimbind in timp ce iesea.

Nu l-am facut prea libidinos pe mosul asta? O sa inteleaga copiii ceva din poveste?

Lua o gura din laptele cald care avea, ca de obicei, dozajul perfect de miere. Nici el nu nimerea la fel de bine combinatia. Se mai uita o data la hirtiile pe care scrisese timp de citeva ore. Isi pregatea intotdeauna in detaliu fiecare aparitie publica.

Dar cum dracu am ajuns sa scriu despre asta?

Mai lua o gura de lapte si dupa ce puse cana jos, cu un gest scurt mototoli hirtiile si le arunca la cos.

Copiii au nevoie de o poveste vesela. De asta m-a invitat Ana cu mindrie la serbare ca sa le spun ceva vesel. Asta se asteapta lumea de la mine…

Stinse veioza de pe birou si se indrepta catre dormitor.

O sa improvizez miine dimineata ceva… poate le spun povestea cind m-am ratacit de trupa in seara de Ajun si-am facut pe Mos Craciun pentru un sat intreg din Maramures ca sa am unde dormi si ce minca.

– Au venit de la curatatorie paltoanele tale. Poti sa -l iei pe care vrei in deplasarea de la Cluj, gata.

O auzea pe Maria explicind ce alte pregatiri administrative a mai facut pentru lungul lui turneu de Sarbatori, dar pastra in minte intrebarea care-i aparea in ultimii ani, in perioada asta:

“Si daca intr-o zi, drumurile noastre diferite nu se mai sincronizeaza ca sa ne intilnim la iesirea din parc?”

1958
empty_roomCamera – proza scurta

Camera – proza scurta

Iata varianta in romana a nuvelei pe care am scris-o pentruall hollow magazine.

*
Camera

Intră prin holul întunecat până în cameră. Pe unul dintre cele două fotolii bej, din piele – un sacou negru bărbătesc și-o haină din blană albă, lungă. „Scumpă haină”, spuse în timp ce privirea începu să scormonească nervoasă. Pe birou – o pungă crem, de plastic, cu patru cărți cu coperte îngălbenite de vreme. Se aplecă ușor cât să poată citi pe cotor. Titluri în germană. „Anticariat”, pufni revenind la poziția obișnuită ca să scruteze mai bine în jur. Un IPhone pe măsuța de cafea, un pachet albastru de Durex, o brichetă și –o sticluță de ojă roșie. Lângă pat – un scaun de la masa mare; pe el – Mac-ul deschis.

Știa ca scăpase situația de sub control, dar nu mai putea face nimic. De acum înainte viața părea să devină o ruină… Nu se putea abține să nu se încrunte gândindu-se la el. De ce plecase de-acasă?

Se gândea cum să procedeze, cum să-i anunțe pe ceilalti că nu mai locuiesc împreună.
Cinci ani. Aveau și invitațiile pentru nuntă pregătite. Fuseseră amândoi de acord că nu va fi o nuntă mare. Nu-i interesau banii pe care i-ar fi strâns. Nuntă fără dar, stabiliseră.

Patul din cameră era răvășit, cu pernele aruncate în colțuri diametral opuse, cearceafurile ciufulite. Ar fi putut jura că păstrau mirosurile trupurilor lor. Citise undeva că oamenii pierd în cearceafuri o parte din pielea care se desprinde sub formă de celule moarte. Dacă n-ar fi schimbat cearceafurile zilnic, cum face ea, cât din corpurile lor ar fi rămas în pat într-o lună?

Cu limba între dinți scoase un sunet de dezaprobare. Pe noptiere, aruncate, ambalaje de biscuiți, ciocolată. Un pahar de wiskey pe jumătate plin. Un pachet de gumă de mestecat. O revistă People. O cutie cu OB-uri mini. „Se cunosc de multă vreme.” La marginea patului, jos, o valiză întredeschisă – jeans, un pulovăr albastru și-o pereche de ghete negre, business, bătrânicioase. Lângă – șosete purtate.

In seara despărțirii găsise totul în ordine, mai puțin lucrurile lui. Dispăruseră, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată în casa cochetă pentru care strânseseră ban cu ban. „De la linguri până la covor”, cum zicea mama lui – totul făcut de ei.

Nu vedea bagajele ei. Își aduse aminte de baie. Apasă pe clanță.
În dreapta – sutienul bej, sprijinit de bideu. Pe pardoseala ivoar de marmură, parcă înșirate ostentativ ca să fie analizate – boxerii negri, un tricou polo, negru și el, pantaloni bej de damă și-o bluză scurtă de mătase. Albă.
Strânse din maxilare cu un scrâșnet scurt.
În stânga, pe o măsuță la baza unei oglinzi ovale imense, o puzderie de creioane, pensule, farduri. Un ruj roșu Chanel. Un portofel mic, ca pentru cărți de vizită. Sau pentru mărunțiș.

Auzea telefonul cum îi suna din buzunar, dar se încăpățâna să-l ignore și să privească fiecare detaliu al dezmățului. Parcă-i făcea bine. Chiar dacă o umplea de furie. Chiar dacă-i amintea de ultima lor seară împreună. Alaltăieri. El în cadă, ea pe marginea WC-ului povestind despre cum o să le fie după nuntă. În luna de miere la Nisipurile de aur. Nicio ezitare, niciun cuvânt care să-i fi trezit vreo suspiciune.

Acum avea în față cada, prosoapele spânzurate de bara albă din portelan, gelul de dus Givenchy răsturnat în scoica de lângă bateria dușului, cu crema vernil prelingându-se grețos. Telefonul se porni din nou.
– Da.
– De ce nu răspunzi? Credeam că s-a întâmplat ceva.
– Am treabă, Maria. Ce vrei?
– A zis mama că ne așteaptă pe toți la masă, duminică. Face și plăcintă de mere cum îi place lui Dan.
– Duminică? Păi …
– Hai că știi că îi plac duminicile în familie. Și se tot plânge că acum, pentru că o să fii măritată, o să treci tot mai rar pe la ei.
– Nu pot duminica asta…
– Hai, măi, 2 ore.
– N-auzi că nu pot? De ce insiști? Ne faceți voi programul, că nici nu știți dacă avem treabă sau dacă vrem să ne odihnim. Repede ne cumpărați atentia: „face și plăcinta de-i place lui Dan”. Și-altceva ce mai face? Poate vrea să-i facă și-un masaj?! Băi, știi ceva? Nu venim. Spune-i ce vrei. Nu venim.

Închise telefonul și ieși nervoasă din baie.
Văzu valiza ei, de partea cealaltă a patului, pe jumătate acoperită de cuvertura care fusese îndepărtată neglijent. Era mai mare decât a lui, doldora de haine. Deasupra – o fustă scurtă bleu și-un dress culoarea pielii. „E mai tânără. Și e foarte slabă.”

Lui îi plăceau femeile slabe. I se păreau sexy claviculele care ieșeau în evidență. O mângâia mereu pe pielea care acoperea dealul pe care-l făcea osul bazinului. „Voi aveți oasele astea așezate ca o cutie și, minune, cutia se desface să țină-n ea un copil”, râdea gâdilând-o. Erau vremurile lor de glorie și nici măcar nu știuse când apuseseră, pentru că acum două zile făcuseră dragoste cu aceeași pasiune. Ca și când ar fi conceput cel mai iubit copil de pe lume. Și-apoi, biletul: „Iartă-mă. Nu pot.”

Își mușcă buza de jos și privi spre podea.
Își văzu papucii maro, care-i lăsau vârfurile șosetelor albe la vedere. Uniforma ei de muncă, aceeași cu ale tuturor îngrijitoarelor din hotelul ăsta. Scutură din cap și zâmbi ușor. Erau papucii în care muncea de când se angajase, cam pe atunci când îl și cunoscuse. „Într-o oră curăț tot. Nu mai rămâne nicio urmă. Poate am timp să ceruiesc și podeaua. Au ieșit pe terasă și-au adus ploaia cu ei, pe pantofi”.

Deschise ușa de la balcon, apoi se îndreptă către telefonul de lângă noptieră. Se uită câteva secunde la el, în timp ce-și trecu cu limba peste dinți. Era ca un animal care se pregătește să-și devoreze prada. Își făcea calcule pentru mișcările următoare.
Ridică receptorul și- apasă o tastă.
– Știi când se întorc?, își auzi vocea rece, fermă, tăind aerul.
– Peste câteva ore. Sunt nemți, pentru prima dată în Bucuresti, au zis că merg să viziteze Muzeul Țărănului, îi răspunse Ioana de la recepție.

Inchise telefonul și respiră adânc, aproape ca un oftat. Ridică șosetele de lângă valiză și le împături în două. Le așeză pe scaunul de lângă birou. Trebuia să înceapă de undeva să facă ordine.

“O să fie curat.”
*
mai 2011

1264
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!