Tag : razboi

uZL3jKIArta ca forma de evadare din real

Arta ca forma de evadare din real

Text de Raluca Antuca

Fâșia Gaza, ruine, sărăcie și război. Un loc unde nu ajungi din întâmplare și pe care nu-l poți părăsi oricum.

Într-o regiune pe care nu mulți o vizitează în calitate de turist ajunge unul dintre cei mai cunoscuți artiști de graffiti, Bansky. El filmează un clip de promovare pentru Zona Gaza, în care prezintă satiric condițiile și cultura din acest loc neprielnic. Artistul britanic încearcă să tragă un semnal de alarmă asupra situației tragice din regiune.

Desenează o pisică aristocrată pe un perete înconjurat de ruine, crezând că acesta este singurul mod în care poate fi captată atenția oamenilor care nu au nicio legătură cu acest conflict dintre Fâșia Gaza și Israel. El realizeaza niste graffiti în care ilustreaza cum ar fi dacă… ar domina pacea, oamenii ar fi în siguranță, copiii s-ar juca în voie.

1946
make love, not warCat de lung ni se pare un razboi? Si cum ne distram pe timp de pace?

Cat de lung ni se pare un razboi? Si cum ne distram pe timp de pace?

text de Noemi Revnic

Ultimele intamplari istorico-economice mi-au adus aminte de Razboiul din Golf din iarna lui 1991. Atunci cand Irakul a invadat Kuweit-ul, in vara lui 1990 si existau amenintari ca irakienii vor trimite rachete Scud spre Israel, toata populatia din Israel a fost chemata in centre speciale si au fost impartite masti de gaze. Ce am facut mama si cu mine?

Am ajuns acasa, am scos mastile si ne-am fotografiat cu ele si le-am trimis poze si prietenilor din Romania (pe atunci nu exista internet, nici Facebook, si nici Instagram & Co). Nu credeam sa le purtam vreodata pe bune. Apoi a venit acea noapte din ianuarie 1991, cand am auzit sirena. Mama dormea iar eu ma uitam la un serial despre Holocaust, o docudrama care era in programa de bac. Eram in clasa a XII-a si cum s-a auzit sirena, m-a sunat un coleg de liceu care era singur acasa si m-a intrebat daca a inceput razboiul. I-am spus calma “Cred ca e un exercitiu”, dar in clipa urmatoare a inceput vacarmul.

Scud-urile au inceput sa inroseasca cerul si la scurt timp au fost puse in functiune Patriot-urile americane. Cerul era rosu-galben, parca erau focuri de artificii. Stiam ce avem de facut. Mama a luat pisicile si unul dintre caini si a intrat in camera mea – camera pregatita pentru etanshare, in caz de atacuri cu arme chimice. Doar ca vecinii de alaturi, o familie de rusi veniti in tara de curand care nu intelegeau limba mai deloc au dat buzna la noi in casa, cainele terrier Cocarde a tasnit pe usa si eu… dupa el. Scud-urile cadeau in Mediterana (blocul nostru era foarte aproape de mare) si pana cand l-am prins pe Cocarde a durat parca o vesnicie. Am stat cu totii, vreo 6 suflete in camera mea minuscula, nu stiu cat…radio-ul era pornit si crainicii vorbeau in toate limbile – ebraica, araba, engleza, franceza, rusa, amharit (limba emigrantilor etiopieni) si toti spuneau acelasi lucru: “Nu va scoateti mastile de gaze pana cand nu va spunem noi”.

Sirenele vuiau (multi emigranti panicati isi facusera injectiile cu atropina si nu era necesar, pentru ca nu erau arme chimice)…Una peste alta, razboiul “pe bune” incepuse si pentru noi a fost un razboi al nervilor. Cateva zile nu am mers la scoala, fugeam la supermarket-ul cel mai apropiat pentru aprovizionare si veneam acasa, ca sa fim pregatiti de noi atacuri. Apoi am inceput sa ne obisnuim.

Toata lumea si-a reluat activitatile si la finele lui februarie s-a terminat razboiul pentru noi, cu episoade cu scud-uri si Patriot-uri destul de dese. Un foileton maraton, in care mergeam cu mastile de gaze dupa noi la scoala, la banca, la petreceri. Cred ca cea mai ciudata experienta a mea a fost intr-o seara, cand eram cu un vecin pe soseaua Haifa-Akko, veneam de la niste prieteni si a sunat sirena. Am iesit din masina si efectiv nu am facut altceva decat sa stam lipiti de portiere si sa ne uitam pe cer. Si ma gandeam ca nu am cum sa o sun pe mama si ma uitam la ce inele aveam la degete, ca sa ma recunoasca, in caz de ce era mai rau. Cele cateva minute mi s-au parut o vesnicie. Si acum, dupa atatia ani am realizat ca luna aia si jumatatae a trecut foarte greu pentru mine si pentru multi altii. Cand esti departe de un conflict, timpul trece repede. Si de cate ori aud de un nou razboi intr-o parte a lumii, ma gandesc la acei oameni, prin ce trec ei in acele momente.

Altfel, sper sa vina acea zi in care singura preocupare a umanitatii este sa duca la eradicarea cancerului si a molimilor grele, la salvarea naturii si la o educatie care sa excluda prastiile si armele de orice fel.

Pana atunci, iata ce va recomand in urmatoarele zile:

Duminica, 9 martie 2014, intre 1 p.m. si 6 p.m., avem “Faces Extravaganza”, un art performance al artistului vizual Tudor Plaiesu prezentat de Meda Popea, in o cadrul evenimentului “Ladies Brunch Wine Extravaganza” de la Howard Johnson Grand Plaza Hotel. Intrarea in expozitie este libera pentru vizitatori. Tudor Plaiesu ne propune si un happening de portrete, lucrand live in fata vizitatorilor, fie dupa model, fie folosind imagini aduse de acestia pe print, tableta sau telefon. Rezervarea unui loc in performance se face la telefonul 0729609102.

Iar in in lobby-ul hotelului veti putea admira si o mini-expozitie de pictura si grafica, precum si printuri de arta, toate fiind de vanzare, o idee de cadou perfecta pentru iubitorii de arta, in luna martie.

Iar la MNAC, Pavel si Tudor, fiii artistului Mircea Cantor sunt invitatii lunii martie in “Camera de oaspeți” in cadrul expozitiei : Q.E.D. Se intampla tot duminica, 9 martie, intre 10:30 – 11:30, in prezenta artistului. Workshop-ul se adreseaza copiilor cu varste cuprinse intre 6 si 8 ani si este realizat in colaborare cu Asociatia Da’DeCe, Bucuresti. Daca aveti copii cu aceste varste, va recomand sa ii aduceti aici, va fi o experienta extraordinara pentru ei.

Va doresc un weekend minunat, cu pace, sanatate si cu tot ce e mai bun!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1713
neagu djuvaraNeagu Djuvara – o poveste despre doua dintre contrastele lumii: Enescu si razboiul

Neagu Djuvara – o poveste despre doua dintre contrastele lumii: Enescu si razboiul

O poveste reala despre frumusetea muzicii, a artei si rolul ei ca un echilibru intr-o lume dominata de lucruri care nu ne fac placere. Povestita astazi, 30 iunie, de domnul Neagu Djuvara la Duminicile Muzicale ale Festivalului Enescu.

***

Am fost trimis pe front, pe Prut, cu 8 zile inainte sa inceapa razboiul, in 1941.

Dupa citeva luni am fost ranit, din fericire usor, am stat o luna in spital. Si era regula ca sa ai 6 zile libere convalescenta, concediu. Ghinionul lui Mos Neagu e ca in ziua in care eu ieseam din spital se raporteaza ordinul acela; nu se mai da libere cele 6 zile. Aoleo, iata-ma trimis la Tiraspol la un centru de recuperare inainte de a fi trimis pe front.

Eram nenorocit. Voiam si eu sa ma mai duc acasa 6 zile. Intimplarea facea ca seful lagarului de recuperare de la Tiraspol era un colonel locotenent de la Mihai Viteazu care ma cunostea. Ma cheama.

– Ma Djuvara, sa stii ca s-a raportat din nou ordinul ala, aveti 6 zile.

– Da, domnule colonel, dar 6 zile de aici… 2 le pierd pina ajung la Iasi…

– Nu, uite e un avion acolo pe cimp. Te duci cu el.

Nu ma urcasem intr-un avion niciodata. M-a adus pina la Bucuresti pe neasteptate.

Sosesc la Bucuresti, nevasta-mea surpriza mare: cum sa ajung asa in citeva ceasuri.
Ea avea un bilet la Ateneu, cu o prietena, unde tocmai Enescu cinta concertul lui Beethoven pt vioara si orchestra. Bineinteles ca prietena nevesti-mii renunta la bilet si eu in graba scot cizmele, hainele…

Mi-aduc aminte, va dau un amanunt – cum sa-i zic – vulgar… Aveam un fel de centura la briu, din cauza frigului, si cind am scos-o au colcait paduchii. Nevasta-mea a aruncat-o in baie si se vedea in apa cum inotau paduchii.

Bineinteles ca m-am spalat, m-am dat cu odicolon pe mine si imbracat in tol festiv – cum spune vulgar lumea – ma simteam asa de usurel… O haina frumoasa de lina fina ma facuse alt om.

Si sosesc in rindul intii la Ateneu si cinta Enescu concertul pentru vioara si orchestra  a lui Beethoven.
(pauza lunga)
Contrastul dintre viata pe care o dusesem pe front, mizeria aceea, noroiul, bombardamentele si splendoarea acestei muzici divine si cintate de un om ca Enescu…
(pauza)
Cind a terminat prima parte a concertului, plingeam. Si plingeam asa de tare ca nu aveam curajul sa ma intorc catre sala.

(pauza lunga)
Chiar acum, vedeti, imi vine un nod in git cind imi amintesc de acel moment.
(pauza)
Imi ziceam: cum se poate ca in acelasi moment pe lumea asta sa existe mizeria de pe front – bombardamentele in picaj, bombele care stii ca sunt pentru tine, infernul ala – si o sala de muzica in care il vezi pe Enescu cintind.

Si acum am un nod in git gindindu-ma ce emotii poti sa ai in viata fata de asemenea contraste.

 ****

(din aceeasi intilnire Picioarele Domnului Neagu Djuvara )

3570
-Paramilitary-troops-char-001Journalism on the edge

Journalism on the edge

It was unbearable. Two Crazy weeks and the most unbelievable story I ever did. I was with a Russian special commando. They were torturing, killing and rapind. I saw them do it, and I couldn’t stop them. Someone of normal constitution can’t accept that. I was working on the egde.

Eric Bouvet, Chechnya, May 1995

The shot that nearly killed me: War photographers The Guardian

*
tare as vrea sa stiu cum i-au convins sa povesteasca. petreceti-va 10 min cu uluitoarele povesti traite de unii dintre cei mai mari fotografi de razboi din lume

1350

despre soldatii romani altfel decit drept “capsunari cu arme”

urasc stirile si reportajele in care soldatii romani din irak sau afganistan sunt “mercenari”.
a merge pe front nu inseamna doar “a face bani cu arma”.
inseamna sa stii ca viata ta depinde de colegii tai, cum si viata lor depinde de reflexele/atentia/pregatirea ta.
inseamna sa te lupti cu mintea ta ca sa mergi mai departe cind stii ca trupul nu mai poate.
inseamna sa stringi din dinti in fata mortii.
inseamna sa omori ca sa nu fi omorit si sa inveti sa mai poti sa dormi dupa aia.

sunt atit de multe nuante in “a merge pe front” incit ma scoate din minti superficialitatea noastra de a ne considera eroii (cei care mor pe front in misiunile statului nostru) mercenari. avem un dar teribil de a distruge orice, inclusiv momentele care ne-ar putea face sa devenim patrioti.

ana maria onisei a recuperat din onoarea jurnalistilor cu un articol, In numele fratelui, despre un maior mort in afganistan si fratele lui care a plecat astazi din nou pe front.
secventa mea preferata este:

Paisprezece maşini cu afgani aşteptau, în linie, să treacă. Militarii ­şi-au dat OK-ul, drumul era curat, civilii au trecut. Ghiurcă i-a cerut lui Unguraş, prin staţie, să lase maşina lor prima. Maiorul a refuzat, s-a urcat şi a pornit primul, ca să-şi protejeze militarii. Platforma din metal a zdrăngănit sub roţile de la Humvee.

Din maşina din spate, Ghiurcă a auzit o bubuitură, a văzut un smoc de flăcări, fum negru, dens. A chemat prin staţie. „Recepţie? Maşina 1 sunt maşina 2. Recepţie? Răspunde dacă mă auzi!”

Ghiurcă s-a dat jos. Maşina comandantului era răsturnată. Unul dintre militari venea spre el, plin de sânge. S-a gândit: „E bine, au scăpat”. Alţi trei militari erau răniţi. I-a trimis la ultima maşină din patrulă, la primul-ajutor. Talibanii detonaseră o bombă artizanală – kilograme de explozibil, ascunse în pod.

In numele fratelui, Ana Maria Onisei, Adevarul

intregul articol il gasiti aici, a aparut astazi in adevarul, si reprezinta munca anei de aproape 3 saptamini, dintre care una de scris intens. cu strins din dinti, cu drafturi multe, cu ginduri despre cum sa spuna cit mai multe in cit mai putine semne. 8 ore / zi, uneori si noaptea.

ana a promis ca face si un making of de la acest articol tocmai pentru a intelege cam cum se ajunge la asemenea informatii si cit de mult reporting e in spatele celor 10.000 de semne pe care le are textul.

1678

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!