Proiectul „O masa calda” a inceput in 2013 in Cluj, cu participarea unor voluntari de la stiinte politice si jurnalism. Printre ei, si George Jiglau, jurnalist si profesor la universtate, a fost cu initiativa. La inceput au fost 50 de portii de mancare calda, pregatite de 5 voluntari in bucatariile lor, portii care au plecat catre oameni nevoiasi.
Numele miscarii a venit de la o discutie cu parintele de la Biserica Franciscana din Piata Muzeului. Conform obiceiurilor, parintele daruia in fiecare marti paine celor nevoiasi si cand una dintre initiatoare – Cosmina Paul – s-a dus sa-i ceara voie ca punctul de intalnire pentru oameni sa fie in curtea muzeului, parintele a zis „noi le dam paine, dar cu altceva ar fi pentru ei o masa calda”. „O masa calda” se repeta in fiecare joi de atunci, mereu la ora 16:00. De 5 ani. Mii de portii de mancare, mii de fapte bune.
Doar ca voluntarii de la „O masa calda” sunt exemplul perfect de „bine nu e suficient”, de „mereu se poate si mai bine”.
In vara lui 2014, la un an de la initiativa lor, voluntarii de la „O masa calda” au cautat o a doua bucatarie unde sa gateasca. O vreme ii gazduise joia cantina Primariei, doar ca, pentru ca isi extindeau beneficiarii cu 45 de copii din familii nevoiase pe care o asociatie ii ocrotea printr-un after school, au fost nevoiți să caute o a doua bucatarie. Cantina facultatii de Stiinte Politice, unde George este profesor.
Astazi „O masa calda” are 4 puncte in Cluj. Deserveste 250 de persoane. Exista insa si „o masa calda” la Bucuresti, Bistrita, Satu Mare, Constanta. La nivel national, in fiecare saptamana 900 de persoane aflate in situatii dificile de viata iau o masa calda prin munca acestor voluntari.
Cum functioneaza totul?
Sunt cativa voluntari stabili si atasati proiectului de multi ani, care sunt coordonatori pentru cate o cantina. Ei fac cumparaturile si isi gasesc voluntari pentru gatit. La inceput isi aduceau prietenii, astazi actiunea este atat de celebra in Cluj, incat sunt inscrisi voluntari la gatit pana in primavara anului viitor.
Masa calda livrata in fiecare saptamana respecta cateva reguli: fiecare portie trebuie sa contina carne, legume si carbohidrati. In plus, bugetul total pentru fiecare portie trebuie sa fie de 2 lei.
Reusesc sa se incadreze in pretul acesta pentru ca fac cantitati mari de mancare, au furnizori de la care iau de multa vreme ingrediente si de la care primesc discounturi.
Joi, la ora 14, incepe forfota. Voluntarii au la dispozitie o ora si putin sa gateasca, apoi aranjeaza portiile in recipiente si la ora 16.00 incep sa distribuie mancarea celor care stau la coada.
Toti cei care au voluntariat la gatit participa si la impartitul mesei catre nevoiasi. E acolo o energie magica, o fratie care se formeaza in timp ce gatesc, cand termina sunt toti cu zambetul pe buze si prieteni pe viata. Bucuria aceasta e pusa uneori in balanta cu lacrimile care apar cand impart mancarea si se intalnesc cu beneficiarii.
De unde vin banii?
Din donatii de la cei care afla de proiect si care-si dau seama ca 50 de ron pe care-i pot oferi ei inseamna 25!!!! de portii de mancare calda, de zambete ale unor oameni nevoiasi, de resurse pentru a fi mai putin bolnavi sau – in cazul copiilor – de energie si motivatie pentru scoala care i-ar putea scoate din saracie.
Uneori in motivatia donatiilor apar cuvinte de multumire, mici rugaciuni pentru sufletul voluntarilor sau justificari care reaseaza ritualurile de dupa deces – „sa fie pentru sufletul mamei mele”.
2 lei!!!!
Am vorbit zilele trecute cu una dintre coordonatoarele proiectului – Raimonda Boian – despre cum se descurca si ce-i motiveaza in aceasta munca de voluntariat.
E parte din proiect din 2014 si n-a dormit deloc in noaptea de dinainte să preia gatitul de joi de la cantina primariei. Era departe de a fi o fana a gatitului, in studentie parintii au descoperit ca n-a deschis cateva luni aragazul din casa in care locuia cu chirie, si tot ce avea in minte era: am doar 2 ore la dispozitie sa termin totul. Si-a adus prietenii, au gatit impreuna si totul a fost perfect. Astazi, stie dintr-o privire cum sa organizeze o zi de gatit si ce trebuie sa contina o portie de mancare ca sa fie suficiente calorii, dar si vitamine si sa se incadreze in 2 lei.
In anii astia s-a intamplat ca de cateva ori Craciunul sa cada miercuri sau joi, iar asta a insemnat ca au fost cantinele inchise. Raimonda a facut o sezatoare acasa la ea, a gatit cu prietenii si joi la ora 16, a fost cu portiile ei de mancare pentru cei care nu aveau sarbatori.
In anii acestia a invatat sa se protejeze de emotiile pe care le aduc beneficiarii si povestile lor. Are grija de studentii care voluntariaza si ii mai incurajeaza cand ii vede cu lacrimi in ochi dupa o intalnire cu cate cineva. Nu vrea sa stie numele oamenilor pe care-i ajuta, vrea sa ajute pur si simplu si sa o faca cat mai bine, in mod constant.
2 lei!!!
Atat costa o portie de mancare pentru cei nevoiasi, care vin mereu joi, la ora 16:00, se intalnesc cu aceiasi tineri inimosi si ii revad pe altii aflati in aceeasi situatie grea ca a lor. Joi la ora 16:00.
Cei de la „O masa calda” au reusit, printr-o donatie, sa cumpere o ambulanta veche, pe care au transformat-o in bucatarie, iar asta a rezolvat problema transportului in Bucuresti spre Ferentari unde asociatia are beneficiari, aproape 100 de copii. Duminica, euro parlamentarul Valeriu Nicolae, ajutat de cativa voluntari, are grija de lectiile unor copii in prag de abandon scolar. „O masa calda” s-a alaturat proiectului lui si le ofera copiilor pranzul cald, gatit chiar in bucataria mobila pe care pot sa o aduca cat mai aproape de scoala unde copiii isi fac lectiile.
*
Exita in popor vorba de ocara „esti de doi lei”, adica nevaloros… Tinerii de la „O masa calda” au schimbat, prin bunatatea lor, prin generozitatea cu care-si doneaza timpul, aceasta zicala… deoarece pentru un beneficiar al unei mese calde de 2 lei, gestul e nepretuit.
Din aceasta toamna, la Cluj, unde e sediul central al asociatiei O masa calda, primaria le pune la dispozitie voluntarilor 4 camere dintr-o cladire. Vor avea deci o bucatarie a lor, vor putea avea spațiu de depozit si vor putea face parteneriate locale ca sa primeasca materia prima pentru gatit. Pana acum au facut cumparaturi mici pentru ca nu aveau unde sa depoziteze produsele.
Daca ati ajuns pana aici, va rog foarte mult sa va ganditi ce ati facut astazi valoros cu 2 lei.
Ganditi-va ce o sa faceti astazi atat de important cu 2 lei. Va luati un covrig?! Ati putea renunta la el?
Astazi scriu ultimul articol din seria oamenilor care schimba lumea din jurul lor cu bunatatea lor. Ii regasiti pe toti aici.
Daca v-au impresionat cu faptele lor, daca v-au dat o speranta ca si tara noastra poate sa fie un loc in care sa ramai, va rog tare mult sa deveniti si voi parte din „bine nu e suficient”.
Banuiesc ca va e bine astazi. Sunteti la birou sau acasa, ati citit un text despre niste oameni incredibili si v-ati bucurat de bunatatea lor. Dar cum ar fi sa deveniti parte din faptele lor?
Ce inseamna pentru voi 2 lei? Haideti sa-i transformam astazi, la finalul acestei campanii, intr-o masa calda pentru cineva pentru care inseamna supravietuire si un zambet de la un prieten necunoscut.
Puteti dona aici Asociatia O Masa Calda
Cluj-Napoca, CIF: 34407182
„Bine nu e suficient” este o campanie a Retelei de Sanatate Regia Maria care – inspirata de medicii care au ales sa ramana in tara si sa ajute aici la dezvoltarea unui sistem medical la standardele cele mai inalte – aduce in fata publicului oameni care schimba lumea gandindu-se ca daca mie mi-e bine, asta nu e suficient. Si cu gandul lor bun, dar si faptele lor sustinute de perseverenta, schimba in bine lumea din jurul lor.
Am scris de multe ori pe facebook ca folosesc o aplicatie pentru cumparaturi – Bringo, prin care primesc la usa tot ce am comandat in maximum 90 de minute.
Am putin peste 1 an de cand folosesc aplicatia si inca din primele zile am tot scris ca imi doresc sa merg sa vad cum fac, cum procedeaza de reusesc sa fie asa eficienti si sa povestesc cu oamenii care lucreaza: veneau la mine drept livratori barbati – unii foarte tineri – care achizitionasera fructele care aratau cel mai bine, erau impachetate fiecare corect si igienic, pe categorii de produse. Adica o grija pe care, cu sinceritate, nici eu nu o am intotdeauna cand merg la cumparaturi.
Oamenii din spatele Bringo mi-au raspuns imediat pe facebook si m-au invitat la ei, dar abia la aproape un an distanta de la prima mea postare am putut sa ma coordonez sa ajung.
Asa ca iata-ma intr-o zi, om la om pe tot terenul cu un livrator Bringo care este in companie aproape de la inceput: Alex Cujba, baiat super simpatic si cu mult bun simt care mi-a raspuns la toate intrebarile, mi-a aratat cum functioneaza aplicatia din interior si… m-a lasat sa merg cu el la cumparaturi. (bine, n-am cumparat si n-am carat nimic, sa nu fac vreo nefacuta, dar am stat si m-a uitat).
Pentru cine n-a folosit niciodata Bringo, cateva informatii.
Bringo e o aplicatie pentru cumparaturi care functioneaza dupa urmatorii pasi.
Pui adresa de livrare si iti apar magazinele de unde se pot face livrari in zona ta.
Fiecare magazin are zeci de produse pe categorii (Carrefour e unul dintre magazine, deci va imaginati cam ce e acolo. Sunt insa si farmacii, florarii, cofetarii:) ), pe gramaj, pret… Iti alegi ce iti trebuie si trimiti comanda, optand pentru plata cash sau card.
In 90 de min ajunge un livrator la usa cu tot ce ai comandat.
Pentru mine, dincolo de faptul ca imi salveaza mult timp, e o chestiune de organizare si de eficienta cumparaturilor. Cumpar doar ce am nevoie, nu ma apuca vreo cumparatura compulsiva.
Cel mai adesea fac comenzi in week end, si pur si simplu, ma tin de lista de cumparaturi pe care o completez pe parcursul saptamanii in functie de ce vad ca incepe sa se termine sau am nevoie. Comand dimineata si pana fac micile lucruri administrative, pana luam micul dejun, au sosit si cumparaturile la usa. Iar timpul pe care l-am salvat, il folosim cu bucurie cu alte activitati simpatice.
Cum e in culise la Bringo si ce am aflat de la Alex…
Cand primeste comanda si o ia in grija, livratorul trimite imediat lista si catre magazinul de unde are de facut cumparaturi. In unele locuri, cum sunt supermarketurile Carrefour, e un ajutor din magazin care preia comanda trimisa , picker cum il numesc ei intern.
Eu am fost la cumparaturi in Carrefour Veranda, unde exista un cos de cumparaturi alocat special pentru Bringo in care o doamna simpatica incepuse deja sa puna cumparaturile din lista la 3 minute de la comanda (cam atat am facut noi pana la punctul de intalnire).
Livratorul verifica – gramajul produselor, datele de expirare ale produselor si se purta un dialog continuu cu responsabilii de la raioane. Adica la categoria legume si fructe, unde clientul ceruse un anume fel de ardei gras, a venit in cateva secunde confirmarea cuiva din raion ca aceea era alegerea buna (erau 3 feluri de ardei grasi verzi pe tarabaJ )
Doamna care era picker si-l ajuta pe Alex (isi impartisera ce era pe lista) nu stia cine sunt, asa ca se comporta natural, nu era deloc ostentativa sau demonstrativa in ceea ce avea de facut. I s-a parut natural sa intrebe daca e specificat cum trebuie sa fie vinetele (mai mari, mai lungi) pe care le-a comandat clientul. (asta pentru ca aplicatia iti permite ca in dreptul fiecarui produs sa pui indicatii suplimentare pentru alegere)
Mie mi s-a parut totul foarte amuzant si foarte “de rasfat”, practic – pentru ca toti cei din supermarket stiau de existenta livratorului Bringo, pentru clientul respectiv (al carui nume nu il stiu, dar nu era cineva faimos, era un utilizator absolut obisnuit) s-au facut cumparaturi ca de nivel VIP. De fapt, oamenii voiau sa selecteze cat mai repede cumparaturile ca sa fie eficienti si pentru ca stiau unde e fiecare lucru din lista se miscau foarte repede.
Cumparaturile – undeva la 200 ron si putin – s-au facut in mai putin de 15 de min. Fara sa fie vreo presiune pe cineva, toate lucrurile au fost verificate, ba chiar doamna care era picker a sunat in depozit sa afle daca exista carne de bibilica pentru ca nu se gasea la raft.
Livratorul a sunat clientul, i-a spus ce a gasit, l-a intrebat daca mai alte cumparaturi, cum lista era completa, am platit si am plecat. De fapt, am plecat dupa ce Alex a ambalat pe categorii de produse fiecare lucru din lista.
Bun, ce am aflat dincolo de ce am vazut.
Sunt doua doamne printre livratori, cu una dintre doamne m-am intalnit si eu o data – doamna Mariana, cand mi-a fost rusine ca o femeie imi cara cumparaturile. Multumesc mult, doamna, inca o data.
Alex spune ca in viata lui din afara job-ului nu e atat de atent la cumparaturile pe care le face, nu verifica mereu gramaj sau alte detalii, dar ca s-a obisnuit cu rigoarea pe care o impun cumparaturile din lista BRINGO si o tot invita pe mama lui sa mearga impreuna la cumparaturi:)
Cel mai mult se bucura ca pot ajuta oameni. Au printre clientii fideli persoane cu deficiente motorii sau de vedere. Pentru cei care nu vad, aplicatia pare a fi o solutie salvatoare pentru ca exista programe speciale care pot citi textele si isi pot face cumparaturile foarte organizat. Plus ca aplicatia salveaza cumparaturile precedente si poti alege dintre produsele pe care le folosesti in mod uzual.
Daca vreti sa folositi aplicatia o puteti descarca de aici.
Acum, gandindu-ma ca o sa fac public textul si o sa-l vada si livratorii, mi-am dat brusc seama ca o sa-mi fie usor rusine la urmatoarea comanda pentru ca o sa ma localizeze usor.
De la sfarsitul lui septembrie, pe Netflix e disponibil documentarul Five Food Two – Lady Gaga. Pentru multi dintre cei care nu apreciau artistul Lady Gaga, ma includ aici cu varf si indesat, acest documentar este o sansa foarte mare de a vedea ce om misto e in realitate Stefani Germanotta.
Sigur ca e un documentar produs si realizat de echipa ei, deci au controlat informatiile ca sa iasa cel mai frumos portret dar, chiar si asa, daca te uiti cu atentie la reactiile ei, la selectia oamenilor din echipa, la relatia cu parintii si bunica ei, cu managerul – Sonja Durham- care era sub tratament pentru ca fusese diagnosticata cu cancer la momentul filmarilor intelegi ca e o femeie sensibila si foarte atasata de oamenii pe care-i are aproape.
(Sonja Durham a decedat la inceputul acestui an, iar zilele trecute Gaga i-a adus un omagiu super emotionant pentru ca ar fi fost ziua ei de nastere)
Ca o completare a portretului de pe Netflix, am vorbit cu romanul care in 2012 a lucrat pentru turneul Lady Gaga – Born This Way Ball.
*
Alin Lobodă are 36 de ani si lucreaza in cadrul unei multinationale, dar inainte de asta a lucrat ca specialist in efecte pirotehnice pentru artisti romani, cat si pentru spectacole de teatru, dar si la nivel international pentru artisti aflati in turneu in tarile vecine: Metallica, Iron Maiden, Rammstein, Guns n’ Roses, Kiss etc.
„In sistemul international pentru profesionistii dedicati industriei divertismentului exista patforme registru cu oameni din diferite domenii: tehnicieni de lumini, tehnicieni de sunet, tehnicieni video, tehnicieni care construiesc scena (riggers), dar si meserii nisate dar necesare in timpul unui turneu – bucatar, florist etc. Ca sa apari pe o asemenea platforma de unde esti recrutat pentru job-uri iti trebuie recomandare si un CV care sa arate ca ai facut meseria pentru care aplici. Esti verificat in detaliu si trebuie sa dovedesti in multe feluri ca esti omul din CV, ca ai facut lucrurile trecute acolo. In platforma se lucreaza pe call-uri, odata ce bifezi ca esti activ si te solicita cineva pentru un job, ai voie sa refuzi trei cereri. Dupa al treilea refuz, esti dezactivat si treci iar printr-un proces de verificare ca sa arati ca te-ai reapucat de munca pana esti aprobat din nou.
Eu inca sunt acolo, dar sunt inactiv. Sunt ca si cum ar fi „in rezerva”, la armata.”, explica Alin procedura prin care a ajuns sa lucreze pentru asemenea proiecte.
„In 2012 am fost solicitat pentru efecte pirotehnice pentru show-urile din Sofia si Bucuresti ale turneului Lady Gaga – Born This Way Ball. Am primit efectele pirotehnice cu o luna inainte de showuri. Ei nu calatoresc cu asemenea echipamente, ci le trimit inainte contactelor locale din fiecare tara care trebuie sa aiba grija sa le aduca la locul evenimentului si sa le predea echipei, dar si sa obtina toate aprobarile – politie, pompieri, salvare etc. Conform contractului, am mers in Bulgaria cu o saptamana inainte de show-ul propriu zis pentru a participa la toate pregatirile pentru turneul european.”
*
Conceptul pentru Born This Way Ball a fost un mix intre simboluri Disney, cultura pop, mesaje despre egalitatea de sex, toate adunate in “Geneza Regatului Faimei”, o constructie muzicala ca o opera punk – pop- rock cu influente electro. Scena a fost formata dintr-un castel urias, dar si un catwalk care ingradea o parte din zona din fata scenei, destinata fanilor foarte devotati (cei care veneau la concerte costumati sau aveau mesaje speciale pentru artista). Pentru accesul in acest “Little Monsters Pit” nu s-a platit un pret suplimentar, selectia facandu-se la fata locului de catre membrii echipei Lady Gaga.
”Am vazut cum se facea selectia si cat de misto erau reactiile copiilor / fanilor cand erau alesi. Stiu ca se filmau lucrurile astea, dar habar nu am daca apar pe undeva”, spune Alin.
Chiar daca nu au fost comunicate oficial cifre exacte, pentru partea asiatica a turneului s-a vorbit ca despre cea mai mare scena construita vreodata pentru un turneu al unui artist. Scena a fost usor modificata pentru Europa, date fiind locurile in care concertul urma sa se desfasoare.
Reformatarea tehnica s-a facut intr-o sala polivalenta din Sofia – Armeec Arena – cand, timp de doua saptamani, intregul staff a trecut pas cu pas prin fiecare moment al show-ului, reasezandu-l pentru noile dimensiuni.
“Mai intai s-au ocupat de scena pentru a seta detalii de timing si organizare. In prima saptamana au montat si demontat scena de trei ori! Mi s-a parut incredibil, stiam ca se fac asemenea lucruri, dar nu mai vazusem niciodata pentru ca atunci cand ajung artistii cu show-urile la noi, tehnicienii lor sunt deja rodati cu partea de montare – demontare.
Acum lucrau in bucataria interna. Cronometrau cat le lua sa monteze fiecare dintre parti, faceau mici retusuri la décor care avea o alta vizibilitate pentru ca era expus altfel. Stabileau oamenii responsabili pentru fiecare segment de scena, asezau totul pe culori, stiau in ce TIR vor fi urcate, in ce ordine vin TIR-urile la incarcat/descarcat. Au facut asta de trei ori – au montat si demontat o scena uriasa, au notat greseli si au reparat ce nu le iesea in timp – pentru a fi siguri ca atunci cand pleaca in turneu totul este perfect setat si stiu exact in cat timp pot face fiecare operatiune. In saptamana doi au repetat cu artistii (Stefani- Gaga, dansatorii, trupa) si au reasezat luminile, efectele video etc”, isi aminteste Alin. S-a repetat o saptamana cu artistii, prima saptamana a fost doar pentru set-up si set-down.
*
Aproape 150 de oameni au mers in sala polivalenta Armeec Arena din Sofia si au petrecut acolo pana la 12 ore zilnic, respectand niste reguli foarte stricte.
“La ora 9 aveam call-ul, trebuia sa fim toti prezenti in sala, indiferent ce se repeta in ziua respectiva. Nu exista artist, muzician, tehnician care sa nu fie prezent la ora 9 in sala, nu intarzia nimeni, totul era ceas.
Erau destul de multe momente moarte – se reaseza coregrafia si cand dansatorii se odihneau, se mai setau luminile – dar nu pleca nimeni din sala.
Nu aveai voie sa scoti telefonul, nici macar ca sa te uiti la el. Daca trebuia sa vorbesti, ieseai afara, se inchideau usile la sala. Exista paza bulgara suplinita de paza lor si erau foarte stricti: foloseai telefonul in sala, veneau la tine, ti-l luau si-l puneau intr-o punga neagra, il sigilau si spuneau „il iei diseara cand pleci”.
Exista o pauza de masa de maximum 2 ore, dar uneori chiar si Lady Gaga cerea sa manance pe scena, alaturi de artisti, alteori mergea intr-o curte interioara doar ca sa mai vada putin lumina zilei in timpul mesei pentru ca se repeta pana seara.”
Dar dincolo de rigoarea de armata a orarului si a muncii efective, ceea ce l-a impresionat foarte mult pe Alin Loboda a fost constiinta faptului ca fiecare e foarte bun la ceea ce face, deci e respectat pentru munca lui, fara orgolii si fara discutii.
“Era un singur lider in sala: Mo Morrison. El era regizorul care dadea indicatiile tehnice despre lumina, scena, coregrafii, urmarind sa fie respectate lucrurile din brief-ul initial. El era Dumnezeul, cand vorbea nu mai comenta nimeni.”
Lady Gaga si Mo Morisson
(Morrison avea la vremea respectiva 59 de ani si mai lucrase la turneele mondiale pentru Michael Jackson, Grateful Dead, The Rolling Stones, Prince, dar si pentru diferite show-uri americane ale unor artisti ca Britney Spears, Justin Timberlake, Barbra Streisand, Paul McCartney sau KISS. Doi ani mai tarziu de la momentul Born this way ball, in aprilie 2014, Mo Morrison a incetat din viata.)
„Nu exista diferentiere, nu exista ego. Regizorul ii spunea inclusiv ei – „Stefani, vezi ca iesi din formatie, vezi ca nu te-ai centrat cu dansatorii.” Scurt, eficient si toata lumea asculta. Daca ii zicea sa stea 5 min in picioare intr-un anume loc pana faceau lumina, nu se misca din locul acela. Nu punea pe altcineva „hai, stai tu in locul meu”. Pentru ca faceau totul la detaliu, pe inaltimea ei.
Stiam ca sunt asa, dar sa vad real atat de multa disciplina a fost incredibil. Gaga nu a marait, nu a protestat la nimic. Se vedea ca nici macar nu gandea ca s-ar putea sustrage de la vreo munca, de la a nu fi egala cu toti cei de pe scena.”
Pentru Alin, care are si experienta artistilor romani – uneori mai relaxati la repetitii, alteori mai orgoliosi sau mai cu pareri tehnice -, aceasta a fost una dintre cele mai impresionante lectii.
„Sunt convins ca atunci cand a facut conceptul show-ului, Lady Gaga – Stefani a avut pareri, a spus lucruri, dar la implementare a executat tot ce au pus-o altii sa faca, fara sa se protejeze vreo secunda de oboseala sau orice alt disconfort.
E vorba de respectul muncii lor, mentalitatea lor e diferita. Artistul intelege care e treaba lui: trebuie sa cant bine, sa dansez bine, sa dau bine pe scena. Deci sa-i lasam pe oamenii care stiu cu lumina, cu sunetul sa-si faca treaba ca sa-mi fie mie bine cand imi fac treaba.”
*
Alin crede ca in Romania nu se vor intampla prea curand repetitii de o asemenea amploare si rigurozitate, din doua motive: artistii nostri sunt prea orgoliosi si nu-i lasa pe cei din echipa tehnica sa faca lucrurile cum cred ei ca e cel mai bine, dar si pentru ca nu au asemenea bugete de productie.
“A fost foarte scump sa tii aproape 150 de oameni la Sofia – cazare, mancare, transport – timp de doua saptamani ca sa pregateasca show-ul, iar toata investitia a apartinut echipei Lady Gaga, nu a fost a sponsorului sau a promoterului local. In acest show, efectul pirotehnic pe care-l aveam in grija era super simplu: tragea la un moment dat cu un pistol. Parea ca loveste un lacat, care era actionat mecanic si deschidea poarta castelului. Asta era tot. Si pentru asta eram 3 oameni, doi ai lor – adusi din America- si eu, contactul local. Despre asta vorbim cand spun ca respectau specialistii si pe fiecare om cu specialitatea si munca lui”, spune Alin. .
Conform cifrelor oficiale anuntate de Live Nation (compania care a produs show-ul Born This Way Ball), turneul a avut incasari de 183.9 milioane de dolari, cu spectacole in 98 de orase, 33 fiind doar in Europa. In aceasta suma sunt incluse si merchandise-ul, dar si produsele auxiliare care au fost create in legatura cu turneul – un joc pe computer si o linie de cosmetice impreuna cu compania MAC.
Aici puteti vedea un timelapse cu montarea demontarea scenei…
Aici o spectaculoasa prezentare a elementelor scenei
Pe Alin il mai gasiti, in fiecare toamna, la Festivalul Whisky-ului, un eveniment dedicat iubitorilor de whisky pe care–l organizeaza anual. Detalii despre acest eveniment aici.
Joi am fost la Cluj pentru a participa la concertul Voltaj- Din toata inima care a avut loc in Sala Polivalenta. A fost o invitatie speciala din partea baietilor de la Voltaj care stiau ca mi-am dorit sa vad show-ul lor de la Sala palatului, dar n-am fost in tara atunci, si care s-au gindit sa ma bucure putin: m-au invitat la Cluj si mi-au platit drumul cu avionul pina acolo ca sa fie eficient ca timp pentru mine.
(m-au bucurat putin mai mult:), pentru ca asa cum am mai spus, m-a emotionat foarte tare gindul lor catre mine, ca au tinut minte ca imi doresc sa vad show-ul. pe aceasta cale ii mai multumesc o data lui Gabi Constantin)
Daca tot am ajuns in Cluj m-am intilnit si cu S. R., un tinar de 21 de ani, nevazator, despre care urmeaza sa scriu un articol zilele viitoare. Am folosit prima parte a zilei mele in Cluj pentru o intilnire cu S. ca sa aflu o parte din povestea emotionanta pe care urmeaza sa o scriu si, la sfirsitul dialogului nostru, i-am spus ca urmeaza sa ma duc la Sala Polivalenta la repetitiile trupei Voltaj.
M-a intrebat daca va fi si Calin acolo, i-am spus ca da si, dupa ce Gabi Constantin mi-a dat acordul via sms ca pot veni cu un invitat la repetitii, iata-ne impreuna in Sala Polivalenta din Cluj.
*
La intrare ne-am ratacit. Pentru mine era prima vizita in Sala Polivalenta, S. insa mai fusese – la meciurile de handbal ale echipei nationale. Am intrat pe o laterala unde scria “intrare VIP” si ne-am plimbat la etajul 2 intr-o super sala de meeting, apoi am coborit la minus 1.
Cind am deschis usa liftului aveam in fata un perete alb, iar drumul parea sa fie spre dreapta unde se afla o usa intredeschisa. N-am apucat sa fac 2 pasi in afara liftului ca S. a spus “Nu suntem bine. Dupa miros si aer suntem in parcarea subterana”.
Citeva secunde mai tirziu, cind am deschis usa, am vazut parcarea subterana.
S. a stiut cu citeva clipe mai repede decit mine, fara sa vada, ca drumul era gresit. Si asta m-a impresionat atunci, cum ma impresioneaza si acum.
A fost prima lectie despre cum daca ne-am dezvolta abilitatea pentru a ne folosi toate simturile, ne-ar fi mult mai bine. O lectie despre cit de lenesi suntem, de fapt.
*
In sala de concert, asezati pe scaune in mijlocul terenului, la mijlocul scenei, am inceput sa-i descriu tot ce vedeam.
“Stii cum e terenul de handbal. Pe o laterala, acolo unde sunt de obicei portile de handbal, dintr-o parte in alta a tribunelor e scena. Cit toata latimea salii. In stinga si-n dreapta sunt doua schele metalice care au doua boxe convexe cam de doua ori mai inalte decit tine”
Au urmat descrieri despre cum sunt instalate pe alte 5 schele in adincimea scenei, luminile. Pe unele le-am comparat cu cofrajele de oua pentru ca erau dispuse grupat intr-o forma asemanatoare. Am numarat la becuri, cum n-am numarat in viata mea. Apoi i-am spus despre cei 45 de muzicieni de pe scena (orchestra simfonica condusa de Simona Strugariu cu care cintau baietii de la Voltaj) si despre unde sunt aplasate instrumentele baietilor din trupa.
S. m-a intrebat despre ecranele de proiectie, daca sunt din led-uri si daca e publicitate pe ele.
Cind am ajuns la culorile pe care le aveau laserele si luminile de pe scena m-am blocat. Dar S a zis ca stie tricolorul, stie si culoarea verde (cu care se jucau laserele care trasau multe linii peste sala, deasupra capetelor noastre).
I-am explicat unde sunt aplasate camerele de luat vederi care urmeaza sa proiecteze pe ecrane imagini de aproape cu Calin Goia sau colegii lui, dar si cu spectatorii din Sala Polivalenta si ne-am amuzat foarte tare ca, pe toata durata repetitiilor, citiva tehnicieni s-au chinuit sa monteze o pinza uriasa, neagra, pe o schela, pinza care cadea sub efectul gravitatiei de cite ori incercau sa ridice schela. Niciunul dintre tehnicienii care au rezolvat aceasta cortina temporara (era destinata acoperirii scenei pina urma sa inceapa spectacolul) nu s-a suparat, nu s-a enervat, desi au repetat operatiunile de prindere – cu diferite cirlige – mai bine de 3 ore.
S. a zis ca nu si-a imaginat niciodata ca e atit de multa munca la un concert. Pentru ca spectatorii vin, se bucura de intimplare si nu se gindesc cit se munceste inainte sau citi oameni sunt implicati.
Cind Calin a inceput sa cinte, S. s-a transformat intr-un spectator adevarat, s-a ridicat in picioare, a inceput sa danseze si sa aplaude in ritm. Pe alocuri, sa si fredoneze dintre piese.
Pret de mai bine de o ora din repetitii am fost doar noi doi in sala, practic Voltaj si orchestra cintau doar pentru noi, dar S. n-a fost impresionat de asta, ci de faptul ca ii vedea cealalta fata a lui Calin Goia: cea de regizor artistic al show-ului. Calin conducea repetitia, dadea indicatii despre unde trebuie oprita o anumita lumina, cine pe unde intra (au avut in show si un cor urias de copii).
Cind i-am spus lui S ca si mie imi plac foarte mult repetitiile de la show-uri pentru ca acolo poti vedea cit de organizata e echipa, cit de disciplinati si de profesionisti sunt, cit de perfectionisti sunt toti cei care lucreaza, c repetitiile iti arata de fapt caracterul oamenilor a inceput sa zimbeasca. “Asa este, nu poti vedea astea intr-un concert.”
Vizita lui S s-a incheiat cu fotografii cu Gabi si Calin, cu un autograf al lui Calin. Eu am ramas sa vad si spectacolul si, cind s-au aprins niste lumini foarte frumoase pe spatele scenei, m-am gindit “oh, pe astea nu i le-am explicat lui S”.
*
Am plins de 3 ori la concert.
O data la momentul dedicat victimelor de la Colectiv, o data la povestea pe care a spus-o Prunus si o data la momentul lui Oliver Sterian.
Show-ul a fost construit avind rama unor povesti despre momente de cumpana, emotionante din viata membrilor trupei. Momente pe care spectatorii le-au descoperit in povestile proiectate pe ecrane. Oliver a povestit despre tatal lui, Valeriu Sterian, despre cum a crescut printre muzici, despre cit de mult l-a iubit si il mai iubeste. Apoi a cintat Balada Haiducilor, la chitara, singur pe scena. O piesa a tatalui lui.
In uralele publicului.
Prunus – Vali Ionescu – a povestit cu emotie despre accidentul de acum multi ani in care a pierdut oameni dragi, iubita si copilul lor, spunind ca multa vreme i-a fost greu sa cinte in concerte versurile “numar zilele, numar noptile…” pentru ca ii aminteau de marele necaz prin care a trecut. Dar ca acum, numara zilele si noptile pina in ianuarie cind o sa devina tatic de fetita.
Si, din nou, au fost urale ale publicului.
Momentul Colectiv a fost cu aplauze lungi si sacadate, ca picatura chinezeasca, gata sa sape in memoria colectiva, iar Calin a precizat ca toti banii incasati din vinzarea biletelor – plus dublarea sumei de catre Kaufland, sponsorul lor – vor merge catre victimele dezastrului din clubul Colectiv, prin Crucea Rosie.
La petrecerea de dupa concert, i-am spus lui Calin ca mi-a placut foarte mult firul narativ pe care l-au construit cu povestile si ca, indirect, prin povestile astea au transformat concertul intr-o multumire pentru oamenii care i-au ajutat, asa ca titlul “din toata inima” capata alte semnificatii.
Asa am aflat ca au plecat de la povestea lui Oliver (care e ultima in show) si ca le-a fost foarte foarte greu sa-l convinga sa cinte piesa tatalui lui pentru ca ii era teama ca nu se va ridica la nivelul interpretarii lui Valeriu Sterian.
Lacrimile si aplauzele publicului sunt sigura ca au fost o rasplata nepretuita pentru acest efort emotional foarte foarte mare.
* Joi, 3 decembrie, a fost Ziua internationala a persoanelor cu dizabilitati.
Habar n-aveam, dar cumva, planetele s-au aliniat frumos si am dat mai departe o parte din darul primit de la baietii de la Voltaj. Si-asa am avut ocazia sa vad concertul cu o atentie si o intensitate pe care, altfel, le-as fi pus pe hold. (n-as fi analizat niciodata atit de mult partea tehnica si as fi ratat o parte din munca intregii echipe)
S. a vazut pe limba lui, in lumea lui (putut sa si atinga unele dintre obiecte), concertul Voltaj, Din toata inima.
Un spectacol care – intr-o vreme in care toata lumea face efecte speciale si desfasurari masive de costume si aparatura – s-a intors la esenta: la emotiile din viata fiecarui membru al trupei, emotii din intimplari bune sau mai putin bune, dar care i-au facut ceea ce sunt. Si pentru care ei sunt recunoscatori. Din toata inima.
P.S. Cu S. va veti reintilni curind intr-o poveste aici, pe blog. Cind e cald, merge pe bicicleta, in tandem, prin Cluj:)
pentru ca tot blogul are hainute noi, m-am gindit sa scot din arhive 3 dintre reportajele care au depasit 30.000 de vizualizari in prima saptamina. vorbim de jurnalism de forma lunga, adica texte cu care internetul nu e obisnuit in RO.
va multumesc frumos pentru ca ati sfidat statisticile romanesti 🙂
El, Mihai Bendeac, cum e?
„Aveam cam 8 ani cind am fost la Teatrul de Comedie – mama si tata m-au luat la spectacole de pe la 3 ani – si s-a intimplat sa avem bilete in primul rind. A fost un moment in care actorii se certau pentru o punga cu bani pe care au aruncat-o in sus. O moneda a cazut printre scinduri si-a inceput sa o ia la vale catre sala. Niciun spectator nu se mai uita la moneda aia, doar eu o vedeam cum vine – ca intr-un relanti. Imi tineam respiratia: se rostogolea o data si inca o data, apropiindu-se tot mai mult de marginea scenei. A cazut la picioarele mele. N-am ridicat-o, am asteptat pauza. Si cind am luat-o in mina… tin minte si acum senzatia… era ca si cum atingeam ceva magic. Era ceva ce coborise de pe scena.”
A zis „magic” in soapta, iar „scena” ca si cum era cel mai important lucru din lume. Si-a schimbat brusc discutia; „Unde la Universitate stai?”
Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa
Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.
Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.
”E legendara insa una din zilele de inceput Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.
Citeva saptamini mai tirziu toata echipa, cu mic cu mare, intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.
“Auzi, dar tu ca sef cum esti? Nu cred ca oamenii isi imagineaza cum e Smiley ca sef al unei companii”, i-am spus domnului care are un act de identitate pe care scrie Andrei Tiberiu Maria .
“Ei ma stiu de la televizor, e suficient, nu trebuie sa-si imagineze cum sunt ca sef.”
Cind spune asta Andrei , adica Smiley in varianta in civilie, sta la in biroul dedicat “sedintelor” din aripa noua a studiourilor HaHaHa Production, o incapere decorata simplu, cu trei birouri bej, doua fotolii de culoare rosie si- o masuta de cafea . Singurul indiciu ca nu esti intr-un birou al unei corporatii e un tablou urias de pe peretele cel mai lung al camerei: un desen cu Smiley cintind la microfon , imbracat in haine bej de scena, desenat pe un fundal verde aprins. Un cadou de la colegi primit la o aniversare.
Ca sa salveze timp in perioadele aglomerate, toate intilnirile se tin la birourile HaHaHa, fie ca sunt de business, fie ca sunt de creatie, asa ca biroul acesta e BAZA, ca la armata. Toti se aduna aici cind trebuie sa ia decizii.
*
Ca sa ajungi la biroul lui Andrei Tiberiu Maria din HaHaHa Production trebuie sa parcurgi insa un hol lung parca scos dintr-o secventa cu Alice in Tara Minunilor.
Dusumeaua e ca o tabla de sah, iar peretii negri par un drum colorat printr-un tunel, cu picturi in rosu, galben, verde…Un pian dintr-un tablou are o prelungire a picioarelor dincolo de rama, desenate direct pe perete – o continuare a imaginatiei intr-o alta realitate. Pe peretele opus, o masa dintr-un alt tablou se continua ca un desen cu creta. Doua oglinzi mari lasate pe podea, sprijina, de o parte si de alta, holul ingust – intrari spre lumi ale egoului, caci ce ar fi arta si artistii fara egoul lor, iar intre ele – in rosu si verde- usile spre lumea magica a creatiei: studiourile in care se fac hiturile. HaHaHaLand.
Pe dreapta prima usa e studioul lui Serban Cazan, unul dintre prietenii si partenerii lui Andrei in HaHaHa Production, doua usi mai incolo ar fi trebuit sa fie studioul dedicat exclusiv lui, un fel de “acasa”pentru Smiley – Andrei in HaHaHa Production, doar ca el a decis sa-l imparta cu restul pentru ca acum compania e mai mare si au nevoie de mai mult spatiu. In Hahaha Production lucreaza 40 de oameni.
Pe holul asta s-a cristalizat ideea #maimusic, unul dintre cele mai nebunesti proiecte muzicale ale acestui inceput de an: 31 de zile, 31 de piese noi, 31 de videoclipuri.
*
La mijlocul lui aprilie, intr-o noapte petrecuta la HaHaHa, Andrei a intrat in studioul lui Serban Cazan care voia sa-i arate o piesa .
“Facuse piesa Jazzy-Jo-Amor-Amor“, isi aminteste Andrei si , in felul din care rosteste cursiv numele artistului linga piesa, cu aceeasi tonalitate ca si cum ”amor-amor” e parte dintr-o propozitie cu ”jazzy-jo” intelegi ca ei compun ca parte dintr-o identitate muzicala stabilita dinainte pentru fiecare artist HaHaHa Production.
A ascultat cintecul, au discutat detalii tehnice, apoi l-a intrebat pe Serban:
” Ce piese mai avem la Jazzy Jo?” , iar cind Serban i-a aratat 6 piese printre care una scrisa in urma cu 3 ani (Maea) a exclamat: “Dar ce faceti cu ea?! Nu o scoateti?!”
A iesit din studio si, pe holul lung coborit din Tara Minunilor, mintea a inceput sa-i lucreze in flashuri care se suprapuneau vijelios: “Ce-ar fi sa scoatem in fiecare zi din luna mai cite o piesa?” , “Stiu cit de multe piese avem in studio”, “Piesele playlistului de la radio sunt in numar finit, cite de la noi sa incapa?! Nu mai bine le scoatem noi pe net?!”, “Cite hituri or fi prin calculatoarele noastre si zac de atitia ani pentru ca noi consideram alte piese proaspete mai bune?”
Si-a dat seama ca regula pe care o respecta toti cu sfintenie “sa facem 100 de cintece ca sa avem 10 hituri, pentru ca numai din munca multa poate sa vina succesul” nu ii e aliat mereu, asa ca a intrat in biroul de la management & promovare hotarit si incintat:
Cum ar fi ca in luna mai sa scoatem cite un cintec nou in fiecare zi, cu tot cu videoclip?!
*
Andrei isi aminteste amuzat ca a vazut fetele celor care formeaza echipa de management, Ramon Laurentiu Militaru si Robert Dulica, care spuneau “frate, esti nebun la cap”, dar i-a auzit replicindu-i doar “Si cum facem? Avem atit de multa muzica?”
Citeva ore mai tirziu gasisera 8o de piese noi doar intr-un calculator, artistii prezenti in studiouri la munca incepeau sa se gindeasca la forma pe care o va lua videoclipul piesei lor sau a colegilor. Si decisesera sa numeasca proiectul #maimusic
Era intr-o noapte de la mijlocul lunii aprilie. Mai aveau doua saptamini pina la marea aventura pe care tocmai o puneau la cale, un proiect de-a dreptul nebun luind in calcul timpul de filmare, de montare, dar si celelalte proiecte in care toti erau implicati: Concertul Smiley de la Arenele Romane (cu discutii inca in desfasurare pe momentele sponsorilor, dar si chestiunile tehnice ale show-ului), filmarea videoclipului pentru “Oarecare” ( piesa care din prima zi in care a ajuns la radiouri a intrat in turatie maxima in play listuri), turul de promovare al clipului cu Smiley la radiouri si televiziuni, dar si concertele lui Smiley (unul la Londra pentru comunitatea romaneasca de acolo), precum si semifinalele live de la Romanii au talent.
Nu s-a gindit nimeni ca e inca un proiect care le complica viata, ci ca e o provocare unica in lume care pune in valoare intreaga companie, fiecare artist, fiecare compozitor. Chiar daca asta urma sa insemne o munca draconica.
“Asta ne motiveaza cel mai tare: sa te gindesti in fiecare zi la ceva nou, fara sa-ti zici: dar cit costa, sau ce rezultat o sa avem?”, spune Andrei in sala de sedinte, avindu-l pe Ramon in dreapta lui care zimbeste cu atitudinea ca intelege profund ce se afla dincolo de aceste cuvinte.
Andrei Tiberiu Maria e un lider, chiar daca lui nu ii place sa spuna asta. “Ma entuziasmez si incerc sa-i conving sa facem ceva, cred in ideea mea si la inceput trasform in avantaje contra argumentele pe care le aduc ei.” Asa isi justifica el faptul ca toti din companie il urmeaza in ceea ce par la inceput cele mai nebunesti idei.
Ramon ride cind il aude si adauga: “ii ziceam saptamina trecuta: tu ne arati un norisor asa, in zare, abia conturat si ne faci sa credem ca e real. Si tie iti place atit de mult norisorul ala pe care noi abia il zarim incit incepem si noi sa credem ca e frumos.”
Ramon – care a fost seful de proiect pentru #maimusic – recunoaste pe jumatate intelegator, pe jumatate amuzat: “Nu ai cum sa-i zici: nu cred ca putem. In a doua etapa de entuziasm iti mai da si niste hinturi… Iti arata: uite turnul ala, hai sa mergem impreuna sa ne urcam acolo si o sa vedeti norisorul”.
In ultimul stadiu al entuziasmului, Andrei devine foarte serios si analitic, si-i provoaca pe toti sa -si spuna parerea. “Nu vreau sa ma pacalesc singur, stiu ca daca ma entuziasmez ii pot lua si pe ceilalti…In capul meu eu vad ca se poate face, dar trebuie sa creada si ei, altfel sunt doar un nebun care striga in pustiu: trebuie sa facem asta”.
*
Cind au pornit Hahaha Production le-a spus ca o sa aiba piese licentiate in strainatate, ca o sa vina americani pentru care ei o sa compuna muzica, ca vor avea artisti pe care sa-i creasca dupa cum cred ei ca se formeaza un muzician, nu neaparat dupa ce cere piata intr-un anume moment. Cei citiva din gasca de la inceput au ris.
E legendara insa una din zilele de inceput Radio Killer – un proiect de DJs creat de ei, aproape necunoscut in Romania, dar cu multe No 1 in tari importante -, cind Andrei a ajuns la biroul care era intr-o casa mica, dar cu o curte generoasa, si a inceput sa urle la ei de pe pajiste: “Suntem licentiati in Rusiaaa!”. Statea acolo pe pajiste, sarea in sus de bucurie si urla la cei care erau in casa, la birouri. Si si-a urlat bucuria pina au iesit toti afara.
Citeva saptamini mai tirziu toata echipa, cu mic cu mare, intr-un inceput calduros de iunie se inghesuia intr-un birou ca sa asculte cu rasuflarea taiata, cintec dupa cintec , cel mai important radio britanic care difuzeaza muzica dance, intr-o zi in care stiau ca Radio Killer urma sa aiba prima piesa romaneasca, Loney Heart, difuzata la BBC One. Era emisiunea “Ready for the weekend”, prezentata de veteranul Scott Mills.
” Lucrurile pe care am zis ca o sa le facem le-am facut. Am plecat de la un studio de productie si am ajuns aici. Avem artistii nostri, schimbam muzica, schimbam lumea. Schimbam conceptii. Avem perspective pentru afara.”, rezuma simplu Andrei momentul la care se afla businessul lor.
*
Dar Andrei Tiberiu Maria nu vede lucrurile din meseria asta in termeni de bani sau de succes. Pentru el e bucuria, daca exista si e intensa inseamna ca isi face treaba bine. Daca nu exista…
De fapt, deocamdata nu stie cum e sa nu existe bucuria de a face muzica.
“Eu tot timpull ii incurajez pe cei de aici sa guste bucuria. Le spun mereu: nu ezitati sa va bucurati de actul creatiei, pentru ca bucuria asta nu o sa vi-o ia nimeni niciodata si nici nu costa nimic. Dupa aia, s-ar putea ca piesa scrisa sa nu aiba succes.”
Atitudinea aceasta ii da relaxarea de a nu face nicio presiune la statiile radio pentru difuzarea cintecelor lor. George Zafiu, directorul de programe Europa FM, spunea la inceputul lunii mai ca apreciaza ca Smiley nu poarta pica pieselor pe care el le credea hituri si n-au prins la public sau n-au fost difuzate de radiouri. Si ca trece imediat la o alta piesa.
Relaxarea vine, spune Andrei, si din faptul ca stie ca au alte piese in sertar. Ca pot scoate imediat alta, ca publicul e imprevizibil, dincolo de orice stiinta si analiza, si ca mereu se poate mai bine. Stie ca va analiza impreuna cu colegii ce a mers si ce nu a mers la fiecare piesa nou lansata, tot asa cum va analiza si de ce plac unele piese ale concurentei care lui nu i se par potrivite pentru moment sau piata de aici.
La fel de bine stie ca se va mai trezi in miez de noapte cu gindul ca o anume piesa putea fi facuta “putin mai bine” chiar daca a fost un super hit, sau ca va plati masterul unui cintec de 3 ori pentru ca ii va aduce noi si noi imbunatatiri. “Uneori aud si chestii care nu sunt pe piesa, iar Serban imi spune contrariat cu computerul in fata: nu vezi, mai, ca nu e nimic aici din ce zici tu?!”, ride Andrei de lupta sa interioara pe granita dintre “nimic nu e perfect” si “intotdeauna se poate mai bine”.
“Hai recunoaste, cu o asa tipologie spre perfectionism, sigur ai fost premiant la scoala”, ii zic si el incepe sa rida si mai tare: “Pai cum nu?! Cu coronita, cu 10 pina la liceu, dupa care m-am prins cum sta treaba si am inceput sa invat selectiv”.
*
“Nu sunt un sef dictator”, spune relaxat Andrei Tiberiu Maria cind vine vorba despre faptul ca, in ziua dinaintea intilnirii noastre, ratasera un clip din #maimusic. Piesa Dianei, Cadoul, a iesit pe piata doar cu o fotografie.
Ramon era profund dezamagit, i se parea ca e vina lui ca nu a anticipat unele lucruri, dar in nebunia productiei zilnice, o parte din responsabilitate a fost la fiecare artist. Andrei avea insa argumente obiective pentru decizia luata si le spunea fara nicio suparare: “fata din clip se machiase prea mult si oricit au incercat din montaj sa ajusteze impactul imaginii ei, nu s-a putut. Ea e frumoasa si copilaroasa si nu era potrivit ce aveau in clip.”
Cu diplomatia unui frate mai mare, sau a unui psiholog, ii explicase si Dianei care nu se suparase, stia ca gresise cu make-up-ul.
O parte importanta din munca lui Andrei Maria la Hahaha Production e cea de frate-mai-mare- psiholog- manager-sfatuitor pentru fiecare artist pe care-l au in grija.
“Spun mereu ca eu traiesc zilnic toate etapele vietii unui artist: de la fricile debutului, nelinistea asteptarii reactiei industriei la o piesa noua, bucuria unei piese de succes, oboseala urmata de senzatia ca nu mai poti dupa zeci de concerte, dorinta de abandon, senzatia ca lumea nu intelege creatia ta si nevoia de o motivare emotionala suplimentara. Artistii nostri ma suna pentru ca stiu ca se pot baza oricind pe mine cu un sfat sincer; stiu cum e: am fost si eu pe drumul asta.”
Cind nu e manager, psiholog pentru colegi, showman cu concerte prin tara, negociator creativ in intilnirile cu sponsorii, jurat la Vocea Romaniei, prezentator la Romanii au talent, Andrei Maria e …compozitor si producator muzical. Scrie piese nu doar pentru el ci si pentru artistii de la Hahaha Production sau pentru nume ca Loredana, Corina, Antonia, Delia sau Snoop Dog, In-grid etc.
“Nu imi place sa fac fotografii, dar intr-un fel fotografiez stari, le tin minte si le folosesc cind se cristalizeaza ideea. Cind compun plec de la o stare pastrata in minte, iar cind am piesa , ea e cu totul in cap, o aud cu toate detaliie. Mi-ar placea sa se inventeze un gadget care sa scoata muzica din cap exact asa cum o aud eu.”
Il intreb daca nu e tentat ca atunci cind se prinde ca a creat un hit sa pastreze piesa pentru el si spune scurt si repede “Nu. Niciodata nu m-am gindit la asta”, apoi dupa ce mai analizeaza putin situatia detaliaza: “Nimeni nu vrea sa cinte piesele pe care le compun pentru mine. Fie nu le simt asa cum le simt eu, fie nu le plac. ”
In faza aceasta a activitatii lui, Andrei Maria devine seful lui Smiley. Stie exact ce se potriveste pentru artistul Smiley, cum trebuie sa arate clipurile si conduce intilnirile cu detasare, ca si cum ar fi vorba nu de el, ci de oricare alt artist HaHaHa Production.
Ca atunci cind au gindit clipul pentru Acasa. Erau de citeva ore in biroul baza si discutau, clipul parea ca va fi o naratiune cu povesti care se intrepatrund. Andrei i-a intrerupt:
“Despre ce e vorba in clipul asta?”
Toata lumea a inceput sa detalieze, un copil care … un soldat care…, dar el i-a intrerupt din nou
“Puteti sa spuneti totul intr-o fraza? Daca nu puteti, inseamna ca nu e bine, e prea complicat pentru audienta.”
Si cind toata lumea se reseta ca sa inceapa cu idei noi, el le-a spus: “Despre ce e vorba in clipul asta? Despre un om care isi construieste o casa intr-un loc magic” si-asa a aparut clipul cu povestea emotionanta a casutei din padure.
*
Programul lui Andrei Maria incepe pe la 10 si se incheie la 3 dimineata, cind insa e in perioadele de promovare pentru o piesa de-a sa si trebuie sa mearga la televiziuni sau radiouri, se trezeste la 6 jumatate. Isi ia vacanta doar 2 saptamini pe an, in ianuarie cind stie ca activitatea in industria muzicala este mai relaxata.
E tot timpul conectat la activitatile companiei, chiar si cind e la filmarile pentru Vocea Romaniei sau Romanii au talent, iar pauzele publicitare din transmisiunile live ale acestor emisiuni sunt sprinturi in dialog cu cei din echipa lui pentru ca le raspunde prin sms/whats app la intrebari.
In pauzele pe care doar el le gaseste continua sa se preocupe si de o slefuire interioara: a urmat cursurile de actorie ale Ivanei Chubbuck (cea care le-a fost profesoara lui Brad Pitt, Halle Berry sau lui Beyonce) sau merge sa intilneasca mari traineri in leadership sau inovatori ai lumii (Richard Branson sau Robin Sarma).
De fapt, si la HaHaHa Production e mai preocupat de evolutia echipei decit de partea financiara si spune despre nebunia #maimusic: ”Banii astia nu ma astept sa-i scot, dar e o investitie in increderea oamenilor, in repertoriul artistilor, in talent. Am invatat multe in campania asta. Fiecare artist, fiecare compozitor va avea concluziile lui. Eu imi justific mie investitia, nu stiu cum sa vi-o justific voua.”
Si da, la anul va fi o noua editie #maimusic, pe care o vor ”complica” in desfasurare. ”E ca la un joc, trecem la nivelul urmator. E normal sa fie mai complicat. Despre asta e evolutia.”
*
Cind intilnirea noastra s-a incheiat si a iesit, politicos, sa ma conduca spre holul magic din HaHaHaLand n-a apucat sa depaseasca pragul spre iesire: colegii il pindeau cu diverse probleme – nu erau mentionati intr-un spot radio, nu aveau o situatie de la niste difuzari etc. L-am lasat acolo, zimbind , stiind ca de cel putin 3 ore, 20 de metri mai incolo, spre iesire, Silviu Pasca astepta si el, la Serban Cazan in studio, pentru ca avea o problema cu o rima.
Andrei isi schimbase deja ritmul cu care vorbea, era mai alert, gesticula mai mult si, cum vorbea doar cu baieti, frecventa de ”bai” era foarte mare printre cuvinte, dar zimbea mai mult decit in conversatia cu mine (in care mai si risese printre raspunsuri, ce-i drept).
Se simtea ca ii place ce face, ca e bucuros cu ce se intimpla chiar daca era obosit si ii incurcasem si eu programul cu o lunga conversatie. Am plecat avind in minte imaginea lui care gesticula mult pe hol si cum a descris nuantele despre bucuriile pe care le implica meseria asta.
”Sa stii ca bucuria in momentul in care creezi ceva e mai mare decit bucuria cind vezi ca ai rezultate. E total diferita. Bucuria pe care o ai cind creezi ceva este bucuria sufletului, bucuria pe care o ai cind vezi rezultatele e bucuria ego-ului.”
Poate de asta, oglinzile – semn al ego-ului – stau pe jos pe holul care are portile catre HaHaHaLand.
Pina la profilul realizat de Sorana Savu despre doamna Ruxandra Donose habar nu aveam ca “n-a avut voce” de la inceput.
Una dintre cele mai celebre mezzo soprane din lume a inceput muzica prin pian, pentru ca nu stia nimeni ca poate cinta cu vocea:)
Mi se pare foarte foarte frumoasa povestea si e o lectie despre cum, daca ai oamenii potriviti alaturi, poti sa ajungi departe. Mai departe decit chiar crezi.
Iata un fragment din profilul Ruxandra Donose – Ratiune si simtire, restul il puteti citi pe blogul Soranei, aici.
Solara, senina si serioasa in acelasi timp, Ruxandra Donose nu se incadreaza in tiparele a ceea ce noi numim, de obicei, “diva”, desi e evident ca in lumea operei exista, de multa vreme, un piedestal pe care sta scris numele ei. Cuvantul ”diva” e asa de departe de ea, incat nu am simtit nici una dintre noi nevoia sa-l mentionam, nici macar o singura data, intr-o discutie de aproape doua ore in care, altfel, am vorbit despre orice.
Are – sau este, dupa cum doriti – o voce maiestuoasa si agila, pe care poti efectiv sa o vizualizezi ca pe un brat de catifea de matase, de culoarea vinului de Bordeaux. Numara deja 50 de roluri intr-o cariera sclipitoare, dar fara ostentatie; plina de experimente si confirmari, dar ghidata de un instinct al constructiei metodice si rabdatoare.
(…)
“Pe langa orele de pian, trebuia cu totii sa luam si ore de canto, ca sa putem invata sa fim buni acompaniatori. Si doamna (Mioara Sirbu) Serafimovici, profesoara de canto, cand m-am dus la prima ora, a avut o reactie cat se poate de neta, am mai spus povestea asta, a zis o sa fac din tine o mezzo-soprana sa trasneasca scoala! Asta a miscat ceva in mine. Imediat m-a adus sa cant la clasa de canto, la clasa ei. Nu era o problema sa invat cateva cantece, la varsta aceea cantam deja sonate de Prokovief la pian si uite-asa a inceput totul.”
Pe langa vocea plina de culoare si textura, profesorii din liceu au mai avut o surpriza – cantand pe scena, fata in fata cu publicul, nu ascunsa in spatele pianului, Ruxandra Donose nu mai avea emotii. Si, desi intr-o postura mult mai expusa, nu mai resimtea presiunea scenei, ci oportunitatea dialogului. “Cand instrumentul este in tine, nu mai exista niciun fel de bariera intre minte, suflet, ce vrei sa transmiti si instrument. Chiar tu esti instrumentul. Vocea iti ofera posibilitatea sa te exprimi direct – iar cand vrei neaparat sa exprimi ceva, gasesti si calea de a o face.”
“Exact asta s-a si intamplat – de pe scena, cantand, ma uitam in ochii oamenilor, simteam ca le transmit ceva si ca, la randul lor, ei imi dau ceva inapoi. Si asa a avut loc schimbarea. Am simtit imediat ca asta este calea corecta pentru mine, dar evident ca o asemenea schimbare nu a putut sa fie pusa in practica imediat. Asa cum ai de condus un vas pe apa, nu poti sa-i schimbi brusc directia, trebuie sa o iei usor. Plus ca trebuia si intelectual sa ma hotarasc, iar pentru asta aveam nevoie sa inteleg avantajele, dezavantajele.”
De la pian la opera, intr-adevar, nava trebuia sa vireze sub un unghi larg.
*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .
e in new yorker un reportaj genial despre cum armata americana a facut, prin 1950, experimente cu LSD pe soldati ca sa vada cum se comporta in situatii de interogatorii extreme.
dincolo de subiect care atrage imediat atentia, va spun despre acest articol ca sa va uitati la cum este scris si sa faceti un exercitiu: incercati sa identificati cam cite surse a avut semnatarul RAFFI KHATCHADOURIAN pentru articolul lui: sunt zeci, daca nu chiar peste 100.
iata citeva fragmente din text:
Dr. Van Murray Sim, the founder of Edgewood Arsenal’s program of clinical research on psychochemicals, was a man of deep contradictions. He was a Navy veteran, but he worked at the Army post as a civilian. For the doctors who worked with him, he was like Dr. Strangelove; he was a leader; he was the “Mengele of Edgewood”; he was a good old soul. Sim could be manipulative and vengeful, ethically shortsighted, incoherently rambling, rashly slipshod in his methods, but he was also fearless and ambitious and devoted to chemical-warfare research. He was gargantuan—his body exuded forcefulness, like an oversized rook on a chessboard—but he was willing to allow himself to be rendered helpless. In 1959, he was the first person to be given VX, a highly lethal nerve agent. As the drug began to take effect, Sim became irrational and started to thrash around. “I was having difficulty with vision, seeing—a distortion of vision, sweating, tremors, nausea, vomiting,” he later recalled. His face grew pale. He eventually stopped talking and descended into a world of his own imaginings.
(…)
By the time he met with Malitz in New York, the Army was interested primarily in LSD—known as EA 1729. Malitz agreed to test LSD and similar drugs on volunteers or “selected patients,” in order to determine how people would react during phony interrogations. He offered to use hypnosis to plant secrets in subjects’ minds. Then, he said, “one of the hallucinogens will be administered and an attempt made to see if the patient will reveal the information.”
Sim indicated that he would consider the offer. Three months later, he obtained permission to test psychochemicals at the arsenal itself. LSD’s effects were still little understood; as Sim acknowledged, it was possible to become “smothered by the preponderance of conflicting reports.”
(…)
Occasionally, the C.I.A. or senior military intelligence officers would send operatives to the arsenal to be given LSD and then questioned. Some of the tests were intended to see how soldiers would perform; some were designed to prepare them in the event that a Soviet operative secretly dosed them. In one experiment, intelligence specialists were blindfolded and placed in an isolation chamber. The men—some of whom had been told nothing about the drug’s effects—became tense and anxious, and quickly became unable to bear the isolation. When they emerged, they were subjected to hostile questioning. All agreed that the threat of return to isolation would constitute a very effective form of duress.
restul cititi aici, e un exemplu de jurnalism impecabil. si da, mi-ar placea sa faca si la noi cineva un asemenea reportaj care – atentie!- nu e facut intr-o saptamina, ci in luni de documentare, nu e scris intr-o zi, ci in saptamini. dar ce bijuterie este.
Pe canapeaua din livingul casei X Factor, asezate pe umerase individuale, din sirme subtiri, sunt haine proaspat intoarse de la curatatorie. Baietii – rockerii din grupa 25+, Dragos Udila si Tudor Turcu – si le aleg pe ale lor, le scot de pe umerase, le impacheteaza dupa cum se pricep – le ciufulesc in mare parte -, dar e prea de dimineata ca sa le pese si oricum nu pare ca fac diferenta.
Celalalt rocker – din grupa sub 25 – Tudor Todut se uita la televizor, la reluarea de la Next TopModel, asteptind semnalul de plecare.
E 17 noiembrie si mai e o zi pina la gala 2 a sezonului 2 X Factor Romania. Ziua a inceput la 9 dimineata cind a fost adunarea in livingul casei, iar concurentii care au preferat sa mai doarma putin au mincat doar o banana, in mare viteza…
O parte din fete sunt afara, pe veranda, la un ultim fum de tigara. Au de infruntat frigul pentru ca in casa nu au voie sa-si aprinda tigarile, iar cafeaua de dimineata e bauta intre fulare groase, in picioare, pe terasa.
Cind Florin, gardianul casei X Factor (cel care sta om la om pe tot terenul cu concurentii), da semnalul de plecare, apar toti pe veranda infofoliti, cu ochii mici de nesomn si cu chicoteli de tabara de liceeni.
“Ne sabotezi”, zice rizind Todut catre Raduly care a uitat sa inchida fereastra peste noapte. Se tem ca au racit.
“Daca e sa racim, eu sunt primul, ca am dormit linga fereastra”, raspunde incurcat-serios Raduly.
Ii asteapta o zi grea, au invatat deja asta pe pielea lor din gala trecuta, asa ca jumatatea de ora pe care o vor petrece in microbuzele care-i duc la Castel Films, studioul unde se filmeaza X Factor, o vor folosi ca sa faca mai lenta trecerea catre munca.
E liniste in microbuze.
***
La ora 10, in studioul de la Castel Films, doua femei de serviciu curata cu aspiratorul mochetele gradenelor.
“Cine e saptamina asta la Capatos?”, intreaba una dintre ele si, dupa ce-si verifica programul unde va munci zilele viitoare, continua sa parcurga centrimetru cu centrimetru fiecare parte din sala. Pe scena se monteaza decoruri, iar baietii de la lumini fac probe.
Concurentii s-au oprit in cabina lor din backstage, o incapere cit jumatate din livingul din care au plecat, mobilata cu fotolii-pufi in culorile sponsorului, negru si portocaliu, asezata intre cabina destinata machiajului si cea destinata garderobei. Pe usa camerei magice care ascunde sute de costume (sunt peste 100 de tinute vestimentare pentru concurenti si dansatori in fiecare show) e un mesaj de la stilisti: “aici se face curatenie doar in prezenta noastra”.
In cabina concurentii stau mare parte din timpul fiecarei Gale Live. Acum o asteapta pe Crina Mardale – antrenoarea lor vocala – pentru “incalzire”: vor face vocalize timp de doua ore, rind pe rind. Conform programului, la ora 12.00 trebuie sa intre in scena pentru repetitiile in care vor fi ultimele retusuri tehnice – de la sunet si coregrafie pina la cadrele in care vor fi decupati pe ecran de operatori, si se vor intilni pentru prima data cu elementele de scenografie pentru momentele lor.
***
Cind e aproape de ora 12 studioul e mult mai animat si mai colorat. Printre tehnicienii imbracati in negru sau gri au aparut dansatorii cu haine sugubete: colanti gauriti, tricouri fluorescente, pantaloni cu turul aproape de genunchi. In gradene si pe scena se face stretching, iar printre barbati e o altfel de energie si-au aparut zimbetele: fete frumoase isi forteaza articulatiile in spagat sau fandari, muschii lor supli si fini sunt supusi la tensiuni in pozitii care par imposibile pentru cei mai multi oameni.
Producatorii muzicali Laurentiu Niculescu si Razvan Vasilache, plus orchestra The Colors care va cinta live cu fiecare concurent, au intrat in scena, Crina a venit si ea de la cabina unde a facut ultimele pregatiri, iar la marginea gradenei sunt Mihaela Cernea si Raluca Leoaca- profesoarele concurentilor. Fiecare se va ridica si va merge linga scena cind va fi rindul unuia dintre elevii sai, dindu-i ultimele indicatii ca un antrenor care-si pregateste gimnasta sau atletul pentru saltul final.
Primele care intra pe scena sunt fetele de la RED, chiar daca in show-ul live nu vor deschide ele gala.. Fetele au o coregrafie si o scenografie complicata si toate echipele – tehnic, dansatori, sunet – au nevoie de repetitii pentru coordonare.
Dupa 5 repetitii fetzele fetelor sunt incruntate; coregrafa show-ului, Daniela Serafimovici (Furnica), pune presiune pe ele – “daca nu va concentrati si nu va vindeti momentul, nu primiti voturi” – si simti tensiunea in grimasele care apar cind greseste una dintre colege.
Cind, in sfirsit, totul a iesit cum a fost gindit, una dintre fete o saruta pe obraz pe Bianca – dansatoarea roscata cu parul cirliontat pe care au pomenit-o toti la lectiile de canto pentru ca isi gasesc un sprijin in ea de fiecare data cind le e greu pe scena. Si de data aceasta Bianca le -a ajutat chiar daca, din sala, ca spectator, n-ai simtit unde le-a scos din incurcatura.
Dansatorii sunt ca niste atleti de performanta. Sunt grupati toti intr-o gradena (cea in care, in emisiunile live, stau de obicei rudele si sustinatorii concurentilor), isi filmeaza momentele si le vizioneaza in pauze, fiind atenti la orice detaliu.
In lumea lor, cea in care numele tau nu e pe generic si nici nu iei premiul final, desi esti o parte importanta din spectacol si din succesul fiecarui concurent, celebritatea se cistiga in secundele de prim plan. Cum nu stiu niciodata cind cadrul va fi pe ei, dansatorii lupta pentru fiecare moment de perfectiune.
***
[caption id="" align="alignnone" width="448"] imagine de la repetitii, 17 nov[/caption]
La 14.00, intr-un colt de scena, Natalia Selegean se pregateste sa repete; parcurge in gind fiecare moment al coregrafiei si murmura versurile. Peste citeva clipe va umple scena cu miscarile ei, dar acum pare un personaj de desen animat pus pe fast forward pentru ca fixeaza cu gesturi rapide, intr-un spatiu foarte ingust, coregrafia pe care a pregatit-o. E atit de concentrata, incit nici nu-i simte pe recuziterii care misca decorurile fetelor de la RED foarte aproape de ea.
In sala, in gradene, acolo unde vor sta spectatorii in mai putin de 40 de ore, ceilalti concurenti isi ocupa timpul cu glume, cu mici pauze facebook sau cu discutii in care continua sa se descopere:
– Care e numele tau: Nadir sau Tamuz?, intreaba unul dintre baietii de la Station 4. Cum ti se spune?
– Tamuz. Dar oamenilor le mai usor sa-mi zica Nadir. La fel si fratelui meu, raspunde cel despre care Bittman – mentorul lui – a glumit spunind ca e un Smiley mai brunet, iar colegii de competitie il alinta si cu apelativul kefir.
Blonzii de la Nordix ar vrea sa -si faca fotografii la masa juratilor si Tudor Todut ii incurajeaza.
– Ti-am vazut zimbetul pervers care spune “las, sa o patiti voi, nu eu”, ride Flavia careia nu-i place sa i se spuna Ileana Cosinzeana si nici Claudia Schiffer, cum au supranumit-o spectatorii dupa ce au vazut-o la auditii.
Peste ceva vreme cind isi fac curaj doi dintre concurenti sa mearga la masa juratilor, Sorin Popa, producatorul show-ului, ii executa scurt “Ce cautati acolo? Locul vostru e in gradena!” si pleaca aliniati ca niste copiii care au fost prinsi cu lectiile nefacute.
Ioana Anuta face calcule: “As vrea sa mai stau macar inca o gala. Imi place mult melodia pe care o am in gala 3 si, daca ies acum, saptamina viitoare am trei teze. Nu vreau sa ma duc saptamina viitoare la scoala.” E in clasa a XII si e printre cei mai tineri concurenti.
Singura care pare ca nu face parte din gasca e Iulia Manolache; sta cu castile pe urechi ascultindu-si la nesfirsit melodia pe care o are de interpretat in gala 2. Iulia are unul dintre cele mai dificile si mai curajoase momente din spectacolul care urmeaza si isi doreste ca interpretarea ei sa fie mai buna decit originalul. Pe chipul si in concentrarea Iuliei se vede ambitia, aceeasi cu care a slabit 12 kg de la momentul in care a trecut de Judge House si s-a calificat pentru gale, ca sa arate cit mai bine “pe camera”.
Peste citeva minute, cind ii va veni rindul sa cinte in repetitii, mama ei – care si-a luat concediu fara plata ca sa stea in casa X Factor (Iulia are 16 ani) – ii va suna profesorul de la Birlad si pe tot parcusul repetitiei, il va lasa sa asculte performanta elevei lui.
“A lucrat 3 ani si jumatate cu ea, nu poate sa vina aici pentru ca are si alti elevi, dar mi se pare frumos si corect sa stie ce face Iulia”, explica mama ei mai tirziu.
***
La 18.00 apar pe rind juratii si prezentatorii. Cheloo ride cind da mina cu baietii de la Station 4
– “Am sa am eu grija de voi” – iar baietii zimbesc incurcati.
Bittman vrea sa-si asculte concurentii, dar au de repetat lucruri tehnice.
Printre multe hohote de ris provocate de Razvan si Dani, plus replicile acide ale lui Cheloo, repeta intrarile si eliminarile pentru ca regizorul Millo Simulov sa stabileasca decupajele pentru fiecare secventa. Millo e cel care la TIFF-ul de anul acesta a prezentat primul film interactiv din Romania, Kiddo, viata unei fete care face box, o poveste in care spectatorii puteau sa-si aleaga finalul.
Sorin Popa discuta cu Delia vestimentatia pentru show – au de ales intre mai multe variante si producatorul stie exact ce vrea sa obtina de la momentul intrarii juratei in scena.
Concurentii sunt trimisi la cabina lor si, fara ei, incep sa se repete partile tehnice ale surprizelor din show, dar – desi niciunul dintre cei posibili surprinsi nu mai este in sala – repetitia e atit de codificata incit nu ai niciun indiciu despre cine va fi protagonistul.
*** E trecut de ora 20.00 cind Millo convoaca toti concurentii in cabina lor pentru ultimele indicatii. O sedinta inchisa, doar pentru ei. Pe hol asteapta Ioana – sora lui Ioan Man si mama Iuliei Manolache discutind despre lucruri casnice.
Putin dupa ora 21.30 vor face o escala la McDonald’s ca sa se rasfete pentru ziua aceasta, care vine dupa o alta zi de repetitii incheiata aproape de miezul noptii. Miine dimineata la ora 10 vor fi din nou la Castel Films, vor face un snur al spectacolului, iar dupa masa de prinz – care va fi in cantina de linga studio – vor intra la make-up, la costume, pregatindu-se pentru show. Nu vor avea timp de odihna si, doar daca sa vor folosi de pauzele scurte, isi vor putea salva putin din energie.
La 20.30 vor intra pe scena incercind sa dea maximum din talentul lor artistic ca sa ramina in competitie, vor fi in tensiune si stres pina dincolo de miezul noptii. Si se vor expune judecatilor publicului caruia nu-i va pasa de efortul lor, ci de doza de divertisment sau emotie pe care o vor putea transmite.
Sunt ore in care, fara sa-si dea seama, invata in varianta hardcore ca performata in showbiz nu e joaca.
Oricare dintre ei va fi eliminat din competitie va fi aflat – nu din vorbe, ci din oboseala de pe umeri – ca fiecare moment al unui spectacol e construit cu multa munca. O lectie dura pe care si-o vor aminti multa vreme.
In mintea lui s-a petrecut ceva amuzant. A inteles repede ca unii oameni nu vor trece de aparente, dar ceilalti… Daca ar fi priceput ce zice el, ar fi fost posibil sa vrea sa i se alature.
Era o dimineata de miercuri, 4 iulie, si Robert, care abia se trezise, a stiut cum poate sintetiza starea de revolta pe care o simtea si care se regasea si printre prietenii de pe facebook – doar patru cuvinte: ”NEAM SATURAT DE VOI”. Stia ca unii nu vor vedea mai departe de lipsa cratimei, dar ceilalti – care dupa prima secunda de ezitare, vor fi inteles sensul – erau de-ai lui. Neam/popor – saturat de voi/politicieni care faceti lucruri de care ne e rusine.
Cind a ajuns la birou a pus un status pe facebook cu cele patru cuvinte, dar a continuat sa caute o varianta cit mai eficienta a mesajului lui. Voia sa-si transforme ideea in viral, ar fi fost semnul ca o intreaga generatie simte ca si el. I-a luat 5 minute sa gaseasca pe google o fotografie de la un meeting, cu un barbat cu o pancarta in mina, si-a scris peste ea mesajul lui – in photoshop, fara sa-l preocupe prea mult partea artistica. Apoi a trimis fotografia catre Vlad Craioveanu si Liviu Mihaiu. In citeva ore avea zeci de like-uri, dar si comentarii care l-au suparat: “e fake, e in photoshop”.
Oamenii nu mai vedeau padurea de copaci, pierdeau mesajul din cauza executiei, asa ca s-a gindit sa faca totul natural, ca la carte, cu fotografii. Pina seara cu ajutorul colegilor din cladirea in care lucreaza avea o bucata alba de PVC de aproape un metru lungime, un marker negru si asa a construit PANCARTA. Apoi a sunat-o pe Cosmina: “Te bagi sa vorbesti cu oamenii sa se fotografieze?”
De joi 5 iulie au inceput sa faca fotografii, iar in doua saptamini au surprins cu pancarta in brate citeva sute de oameni. Si bulgarele se rostogoleste.
***
Robert Soparlache are 32 de ani, a terminat Automatica si e art director la agentia de publicitate Gavrila & asociatii. A trecut prin citeva agentii, a lucrat si ca freelancer, asa ca experienta l-a facut sa simta care este forma pe care trebuie sa o dai lucrurilor ca sa atraga atentia. E genul “think big” si si-a surprins de multe ori colegii cu idei care pareau nebunesti si pe care, peste citeva luni sau ani, le-au vazut puse in practica de agentii din alte tari. Si mai e genul “coios” – face lucruri cu curaj, dar si cu cap, care sa lase urme.
Vrea sa faca un scurt metraj cu o idee surprinzatoare de filmare, dar are in cap si o idee de lung metraj. Dincolo de job se exprima prin grafica pe mirrorstoutopia, unde desenele lui pastreaza mesaje sociale. A fost implicat (voluntar) in campania pentru Nicusor Dan si a fost unul dintre cei care s-a luptat cu toata lumea in campania electorala pentru primarie ca sa impuna idei virale, sa faca lucrurile “big”.
Cosmina Ivanov (28 ani) a terminat ASE si studiaza fotografia la Facultatea de Arta. A lucrat pentru o vreme pentru una dintre companiile care fac sondaje care studiaza comportamentul consumatorilor, iar acum e freelancer. In vara aceasta isi planificase sa locuiasca intr-o comunitate de rromi ca sa studieze dansurile tiganesti si sa faca citeva fotografii prin care spera sa surprinda o parte mai putin stiuta a vietii lor, dar – pentru ca proiectul NEAM SATURAT a luat amploare – si-a aminat orice alta activitate.
***
Primul hop a fost dupa 3 zile. ”Noi nu suntem persoane sociabile, nu iesim la mondenitati, nu cunoastem multa lume. Cind am atins aproape 300 de oameni, intrasem in panica, nu mai stiam pe cine sa fotografiem”, isi aminteste Robert.
L-au intilnit insa pe Mimi Branescu pe o terasa si l-au intrebat daca ar vrea sa-si faca o fotografie, iar actorul – care e un bun minuitor al cuvintelor si-a scris multe piese de teatru – a acceptat fara sa ezite.
– “Doamne ajuta”, ne-a spus la despartire si ne-a emotionant. Am fi putut sa punem si noi asta undeva linga fotografie. Oamenii nu au de unde sa stie cum a fost.
Robert realizeaza cum sa imbunatateasca proiectul in timp ce se intimpla. N-au avut un plan asezat pe hirtie, de fapt n-au avut nimic. Abia dupa doua zile de la primele fotografii au facut pagina de facebook si un tumblr, dar tot din experienta directa si-au dat seama ca trebuie sa fie mai exacti. “Le ziceam oamenilor sa ne caute in doua locuri ca sa-si vada fotografiile, era gresit. Asa ca am pastrat doar pagina de facebook.”
Dupa Mimi Branescu l-au fotografiat pe Sorin Tranca, managing partner la Friends Advertising. “Am vazut cum Sorin preluase o initiativa a Bogdanei Butnar de a -si pune un “sad face” in locul fotografiei de profil de pe facebook, ca semn de nemultumire la toata avalansa de minciuni politice. De la ei, de acolo, a plecat gindul meu.” isi aminteste Robert.
Notorietatea lui Sorin care isi exprimase recent mihnirea fata de evenimentele politice actuale intr-o scrisoare deschisa care a devenit un viral in doar citeva ore (aproape 10.000 de vizualizari intr-o zi), a impulsionat proiectul.
Au urmat Andi Vasluianu, Liviu Mihaiu, Bogdana Butnar, Adrian Oianu, Iulian Comanescu, Cosmin Alexandru, Bogdan Ghiu, dar si oameni pe care nu-i vezi la tv sau in reviste: vinzatori la chioscuri stradale, angajati ai unor corporatii, studenti, profesori, tineri sau pensionari. Toate categoriile sociale, toate virstele.
“Mi-a placut pentru ca mesajul ma reprezinta si am apreciat modul in care a fost scris,” spune Vlad Craioveanu care n-a stiut ca el a fost printre primii promotori ai ideii. In doua saptamini de la prima postare peste 400 de oameni s-au fotografiat cu pancarta, unii ajungind la Robert si Cosmina pentru ca au fost recomandati de cei care fusesera deja fotografiati. Un alt fel de viral.
***
Robert si Cosmina se cunosc de “2-3 ani” si se necajesc unul pe celalalt cu o perseverenta de frati lasati singuri acasa multa vreme.
“Eu o ard mai palmat asa, nu m-as fi dus sa le cer oamenilor sa se fotografieze, dar stiam ca merg la sigur cu Cosmina, stiam ca o sa-i placa ideea si va zice da”.
La ce nu s-a asteptat nici el, dar nici Cosmina, au fost reactiile oamenilor fata in fata cu pancarta.
“Reacțiile imediate prin centru vechi au fost “De cine, de noi?!”, “Cratima, unde e cratima” sau “Liniutaaa!”. Cind vedem ca-i amuza cit de cit, ne oprim sa stam de vorba, le spunem de ce facem asta, si multi accepta sa faca si ei poza. Deseori aud “Ah, si eu! De TOTI!” Apoi ne tot întâlnim cu oameni pe care i-am fotografiat. Ne salutam sau ne zimbim prieteneste”, povesteste Cosmina.
Sunt si dintre cei care-i intreaba “pe cine aveti in spate?” si cind spun ca sunt doi tineri care vor sa vada citi din generatia lor simt ce simt si ei – lehamitea pentru politicienii care nu-i reprezinta – ii sfatuiesc sa faca lucrurile cu un statut juridic.
“A fost un domn care ne-a intrebat daca avem ONG si era gata sa se alipeasca cu ONG-ul sau la actiunea noastra”, isi aminteste Cosmina.
Dar fata in fata cu pancarta, reactiile celor de pe strada sunt si ca o radiografie a unei societatii care n-are exercitiul civic de a se exprima public sau care simte nevoia unui conducator suprem ca sa poata sa traiasca linistit: “Si daca te-ai saturat pe cine vrei sa pui in loc?”, “Ai vreo solutie?”, “Vreti anarhie?” sunt doar citeva dintre intrebarile cele mai vehemente.
Gratie internetului, mesajul a iesit insa din Bucuresti. Pe 8 iulie la un meeting din Oradea, un domn purta o hirtie cu “NEAM SATURAT DE VOI”, iar acelasi mesaj era afisat pe 11 iulie de cei care protestau la Bruxelles in fata Comisiei Europene in timpul vizitei lui Victor Ponta.
Cind ii intrebi de reprezentativitatea celor care au raspuns la ideea lor, acceptind sa se fotografieze, Cosmina, cu backgroundul ei in cercetare, spune ferm. “Criteriile sociodemografice îmi sunt necunoscute (venit, educație etc). Ce știu sigur e că sunt peste 400 oameni în fotografii, și peste 2000 în online. Cei mai mulți tineri de 20-30 ani. Toți sătui.”
***
M-am fotografiat si eu cu pancarta “NEAM SATURAT DE VOI”. Miercuri 19 iulie, la exact doua saptamini de la lansarea proiectului.
Discutam cu Cosmina si Robert in Van Gogh Cafe, iar chelnerii cind au vazut pancarta au venit la noi.
– Am vazut pe net proiectul. Putem sa ne fotografiem si noi?
Cind am iesit din cafenea, am intilnit-o pe terasa pe Flavia Giurgiu (din echipa de organizare a Festivalului International de Film Transilvania) care era cu o prietena. Au vrut si ele sa se fotografieze. Dupa ce ne-am despartit de noii protagonisti ai pozelor, le-am zis:
– Stii, desi imi placea proiectul vostru, si va impartasesc ideile, nu m-am gindit ca pot si eu sa ma fotografiez, pina sa-mi zici tu, Robert. Credeam ca e in circuit inchis.
Cu pancarta in brate, cu mesajul NEAM SATURAT DE VOI catre exterior, Robert mergea pe strada Smirdan catre fosta cladire a Bibliotecii Nationale, avind-o pe Cosmina alaturi. Linga Cosmina eram eu. Paream un trio care vine la un meeting sau tocmai protesteaza. Oamenii se uitau: unii zimbeau, altii se incruntau. Dupa ce mi-a auzit remarca, Robert, continuind sa-si cizeleze proiectul aflat in desfasurare, i-a spus scurt Cosminei.
– Trebuie sa le spunem oamenilor ca daca vor sa se pozeze sa ne lase un mesaj pe Facebook…
Pagina de Facebook NEAM SATURAT are 2800 de fani la doua saptamini de la crearea sa si un reach de peste 100.000 de oameni. Robert nu le-a spus parintilor despre idee pentru ca oricum, dupa atitia ani de publicitate, nu li se mai pare nimic special sa creezi lucruri de genul asta; mama Cosminei are facebook si urmareste indeaproape proiectul.
Unul dintre comentariile de pe pagina NEAM SATURAT suna asa: “E o pandemie lehamitea pentru aparatul politic, un virus al resentimentului pentru comedia de moravuri din Parlament și de la TV. Dacă sfidăm astăzi starea de fapt, putea-vom oare dobândi acel elan fundamental al reorganizării de drept? Voința există.” Andrei Nicolescu.
cind a dat la facultatea de Drept, stia istoria ca-n carte; la examen a scris pagini dupa pagini si profesorii au inceput sa-l verifice: i-au ridicat foile sa vada daca are copiute, l-au ridicat din banca. el s-a lasat verificat, apoi s-a intors la scris. dupa a treia verificare i-a intrebat ce au cu el si, ca sa nu para ostentativi, profesorii au inceput sa-i verifice si pe alti colegi de examen.
astazi se pregateste pentru intrarea in Barou, apoi vrea sa dea examen sa se faca procuror si ii datoreaza perseverenta lui in ale studiatului mamei care l-a obligat in copilarie sa mearga la scoala. are o iubita romanca, dar familia lui nu e suparata ca nu e “de-a lor”, sunt mai suparati ai ei: “cu tiganul ala te-ai gasit si tu sa iesi?”
***
domnul in camasa verde se numeste Ganea, are 38 de ani si de fiecare data cind aude cuvintul “incendiu” se gindeste la o intimplare din clasa III-a.
erau la o lectie deschisa si l-a intrebat invatatoarea despre un incendiu, iar el n-a stiut sa raspunda. invatatoarea a insistat, era cel mai bun elev din clasa, dar el n-a scos niciun cuvint. dupa ce-a plecat inspectia, a replicat: “nu stiam ce inseamna incendiu, la noi in familie se vorbeste tiganeste si n-am mai auzit acest cuvint”
tine minte intimplarea pentru ca i-a aratat diferentele dintre lumi, uneori – pentru ca avem culturi diferite – nu ne intelegem, desi vorbim cuvinte pe care le pricepem toti. si mai tine minte intimplarea pentru ca l-a marcat: a fost printre putinele momente cind in fata unui profesor n-a stiut sa raspunda. altfel, era invatat de acasa ca trebuie sa stie de citeva ori mai bine decit ceilalti copii lectia ca sa poata sa reuseasca in viata. mama lui are 4 clase, dar si-a obligat copiii, cu nuiaua, sa mearga la scoala.
astazi dl Daniel Ganea este director al asociatiei Centrul Cultural al Rromilor O Del Amenca si lupta pentru egalitatea de sanse si pentru drepturile rromilor.
***
pe domnul Gheorghe nu-l am in fotografii, e jandarm si n-are voie sa apara asa, oricind-oriunde, in poze. si el e rrom, are un frate geaman postas in Fetesti. au invatat carte si sunt mindri ca au cistigat increderea comunitatii, dar se necajesc cind aud clasicele “tiganii astia, niste hoti/criminali/escroci/ etc”, iar cind colegii remarca supararea lor aud invariabil “hai, mai, ca tu nu esti tigan”. sunt satenti blonzi, cu ochii verzi, dar acasa vorbesc tiganeste, iar doamna Adriana Gheorghe – care face cele mai bune prajituri din lume – e sotia traditionala: nu se imbraca niciodata in pantaloni, in semn de respect pentru barbatul ei.
***
intre romani si romi, pe un teritoriu fin al-tarimului-dintre-doua-culturi, sunt tiganii romanizati care-si trimit copiii la scoala, care au facut si ei scoala si care mai pastreaza din cultura etniei lor limba si respectul pentru capul familiei, barbatul.
pina sa-i cunosc pe citiva dintre ei, cind ma gindeam la discriminarile etnice, ma gindeam mai ales la romii care arata a tigani. doar ca cei pe care i-am intilnit astazi sunt sateni si albi la chip, au ochii verzi si nu mai poarta haine traditionale, nici salbe-n par decit in scenetele copiilor de la scoala. nu se ascund ca sunt rromi, dar au evoluat.
vor mai trece 30-40 de ani, poate mai mult, pina acesti rromi – care s-au desprins prin educatie de tigani – nu vor mai simti presiunea a doua lumi; una din care aproape au iesit si cealalta care nu-i accepta inca.
***
am fost in comunitatea de tigani din Fetesti Sat la initiativa Active Watch. zilele viitoare am sa va povestesc despre un proiect special Burse Romi in Domeniul Medical. (nota mea. in Romania niciun medic nu recunoaste ca e de etnie rroma pentru a nu fi marginalizat, desi exista cazuri de medici de succes)
