e in newyorker un articol genial care pleaca de la un soldat in armata americana care frecventeaza chat-urile cu minore care ofera servicii sexuale si ajunge pina la psihologia unui asemenea comportament, pina la studii stiintifice si analize comportamentale. – toate in rama povestii vietii soldatului.
***
ma folosesc de acest articol ca sa spun ca presa din Ro se confrunta in aceste zile cu doua scandaluri cu tema sexuala – politista agresata de seful ei si handbalista despre care se spune are o relatie lesbiana cu o colega.
in ambele cazuri sunt derapaje incredibile de limbaj si judecati din partea jurnalistilor.
“politista evident ca e de vina, pentru ca a acceptat agresiunea” e cea mai frecventa in primul caz, iar in cel de-al doilea sunt exprimari “e acuzata de lesbianism” – de parca ar fi o infractiune.
stiu ca nu avem educatia de a folosi termeni corecti, pentru ca nu exista nicaieri cursuri pe aceasta tema, iar ONG-urile care se ocupa de asemenea probleme nu si-au pus niciodata problema sa invete ceva publicul, dar mai ales jurnalistii.
stiu ca traim intr-o tara in care oamenii nu vorbesc despre sexualitate decit in termeni incriminatorii, de parca copiii lor au fost facuti in borcan.
dar de undeva trebuie sa incepem. si am putea incepe din a ne educa exprimarile si judecatile uitindu-ne la cum scriu altii (ma rog, alegindu-ne modele corecte, nu publicatii tabloid), din a nu ne mai crede noi Dumnezei ai vietilor tuturor. si din a nu mai scrie/vorbi cu un asemenea ton/tupeu in presa/ la tv.
***
iata un fragment din partea de documentare stiintifica din textul din New Yorker. daca va luati o jumatate de ora sa cititi intreaga poveste, incercati sa ginditi in paralel cam cite surse are pentru ceea ce a scris Rachel Aviv- de la protagonist, soldatul american, pina la familia lui, de la terapistii din inchisoare pina la membrii FBI care l-au anchetat, plus medici, psihologi etc.
si va mai rog sa fiti atenti la tonul cu care spune povestea. soldatul e acuzat de pedofilie, dar in niciun rind/cuvint din text nu sunt emise judecati, nu sunt jigniri, nu e nimic rau despre el. sunt prezentate faptele curat.
asa poti sa intelegi si sa simti drama din interiorul povestii.
During the past fifteen years, the American Psychiatric Association has repeatedly objected to the civil commitment of sex offenders. In 1999, a task force created by the organization wrote that “confinement without a reasonable prospect of beneficial treatment of the underlying disorder is nothing more than preventative detention.” Six years later, another task-force report asserted that the laws represent a “serious assault on the integrity of psychiatry.”
The science of perversion is decades behind the rest of the field. The diagnostic criteria for sexual disorders were tested on only three patients before being added to the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, in 1980. No field trials have since been conducted. Most offenders labelled “sexually dangerous” receive a diagnosis of pedophilia, sadism, exhibitionism, fetishism, hebephilia (attraction to pubescents), or “not otherwise specified,” a category in the D.S.M. reserved for insufficiently studied disorders. Michael First, the editor of the two most recent editions of the D.S.M., told me that there is no scientific research establishing that abnormal desires are any harder to control than normal ones. “People choose to do bad things all the time,” he said. “Psychiatry is being coöpted by the criminal-justice system to solve a problem that is moral, not medical.”
Read more: http://www.newyorker.com/reporting/2013/01/14/130114fa_fact_aviv#ixzz2HkMEBooz
