Compozitorul si pianistul Jean Michel Bernard stie pe propria piele importanta schimbului multicultural in activitatea unui artist: traieste intr-o familie multiculturala. Sotia e americana, au doi copii cu care vorbesc alternativ cand franceza, cand engleza. In plus sotia e vorbitoare de japoneza si rusa.
Asa ca prezenta sa la TIFF 2019, in cadrul Sezonului Romania-Franta a fost o continuare naturala a stilului sau de viata.
Bernard, care are o nominalizare la Oscar pentru muzica fimului HUGO, regizat de Martin Scorsese, are o cariera impresionanta ca muzician de jazz, compozitor, producator si realizator de muzica de film. La TIFF a sustinut un concert cu muzica de film pe care a creat-o, iar participarea sa a fost cumva in oglinda cu cea a unuia dintre cei mai apropiati colaboratori ai sai – Michel Gondry.
Ambii invitati ca parte din Sezonul Romania-Franta, un cadou al sezonului pentru cinefili, Gondry si Bernand au fost cumva copertele festivalului. Gondry a fost prezent in primele zile cu filmele sale, dar si spectaculoasa instalatie Fabrica de Filme, in timp ce Bernard a incheiat festivalul si a participat la gala finala.
Iata un interviu cu Jean Michel Bernard, realizat cu sprijinul organizatorilor Sezonului Romania-Franta. Un interviu pe care l-am insotit si de cafeaua mea Nespresso – cafeaua oficiala a TIFF, si anul acesta.
“Eu vin dintr-o familie de muzicieni amatori. Tata canta la modul amator la pian foarte mult jazz, bunica cumpara kilograme de muzica si ascultam zeci de discuri in familie. Suntem trei frati, iar fratele meu mijlociu, care e mai mare cu 10 ani decat mine, canta si el jazz.
Am trait intr-o familie in care era muzica peste tot, dar nu la modul profesionist. Aveam pian acasa si inca de mic am inceput sa apas pe clape pentru ca incepusem sa vad cum se face si sa prind dintre melodii. Putin mai tarziu au descoperit ca am auz perfect si am ajuns la conservator la 6 ani si jumatate.”
A fost greu pentru dvs. sa invatati disciplina de a canta la un instrument la o varsta atat de mica?
(rade) Nu eram precum muzicienii asiatici de astazi. Nu eram atat de virtuos precum copiii asiatici care pot la 5-6 ani sa cate sonate de Chopin, lucrari de Mozart, uneori coordonandu-se cu orchestra.
De fapt eu n-am fost niciodata disciplinat, pentru ca eram rasfatat si privilegiat. Nu a trebuit niciodata sa muncesc mult la pian pentru ca prindeam repede si invatam doar inainte de examene. Dar mi-a placut muzica foarte mult si m-am jucat mult cu ea.
Bine, peste ani cand am ajuns la o cariera internationala, a trebuit sa recuperez partea de disciplina si sa invat si sa repet cat mai mult. Asa ca am muncit mai mult cand am devenit adult, decat in copilarie cand invatam alfabetul muzical.
La 20 ani aveati un job foarte spectaculos: ii inlocuiati pe marii pianisti din cluburile de jazz din Franta cand acestia nu mai voiau sa cante intr-o seara. Cum ati ajuns sa avei job-ul asta?
Am crescut in nordul Frantei, am fost la Bordeaux la conservator. Joia luam trenul si mergeam la Paris ca sa ma distrez in cluburile de jazz, cantam cate putin, ma simteam bine, dar si invatam in acelasi timp.
Apoi m-am mutat la Paris pentru Master si deja cunosteam oamenii si am inceput sa fiu chemat sa cant in aceste cluburi de jazz.
Si nu aveati emotii ca trebuia sa-i inlocuiti pe marii muzicieni?
Am avut emotii cand a trebuit sa cant in fata lui Ray Charles, dar cand obtineam joburile astea era ceva natural. Primeam un telefon de la proprietarul clubului, imi spunea ca e o seara libera in program si ma intreba daca nu vreau sa cant eu…
Si cum a fost cu Ray Charles?
Asta e o poveste lunga si frumoasa. Cand Ray Charles a avut de sustinut un concert mare la L’Olympia in Paris i s-a intamplat o nefacuta: intreaga orchestra cu care trebuia sa cante a pierdut avionul. Producatorul show-ului s-a gandit sa nu anuleze spectacolul, sa beneficieze de cei trei muzicieni care erau cu Ray deja in Paris si sa mai completeze macar cu unul. Il intalnisem pe acest producator cu un an inainte cand fusesem invitat sa dirijez orchestra festivalului San Remo si ne inteleseseram foarte bine, asa ca m-a sunat si m-a intrebat daca nu vreau sa vin sa dau o proba in fata lui Ray Charles ca sa cantam impreuna.
Acolo am avut emotii!! Dupa ce am trecut proba cu Ray, a trebuit sa le castig increderea muzicienilor americani care se gandeau “cine naiba e francezul asta care a aparut printre noi?!” Am repetat impreuna, le-am castigat increderea si concertul de la Paris a fost foarte indragit. De fapt, a fost un succes atat de mare ca am plecat in turneu mondial un an in aceeasi formula. Ultimul spectacol a fost in Australia, avandu-l in deschidere pe Bob Dylan. Ceva incredibil pentru cineva care in copilarie asculta impreuna cu fratii sai discurile cu Ray Charles.
O intamplare din categoria nimic nu e imposibil.
Da. Astazi obisnuiesc sa le spun studentilor ca te pregatesti o viata intreaga pentru cateva clipe in care un tren face statie in fata ta. Il prinzi, ti se poate schimba viata. Daca-l ratezi, e doar vina ta, ca n-ai fost suficient de bine pregatit. Dincolo de deschiderea profesionala care a urmat dupa acest concert, pentru ca producatorul respectiv a facut si un album cu mine, prietenia pe care am dezvoltat-o cu Ray Charles, o relatie tata-fiu, e nepretuita pentru mine. Ray era un om minunat pana… greseai ceva in muzica. Atunci nu-ti accepta nicio scuza.
Sa vorbim putin de muzica de film. Dincolo de povestea filmului care da o directie pentru muzica care urmeaza sa fie scrisa pentru un film, cat de diferit a fost sa lucrati cu Martin Scorsese comparativ cu lucrul alaturi de prietenul dvs. Michel Gondry?
Marty e un artist care stie in detaliu ce vrea, care are o cultura muzicala gigantica, un artist care nu se teme sa utilizeze muzica la intreaga ei valoare in filmele sale, spre deosebire de regizorii tineri de acum. Muzica genereaza o anume teama in mintea unui regizor, pentru ca ea e independenta, isi e suficienta, poate crea singura o poveste si o imagine. Asa ca, pentru a avea relaxarea sa pui muzica in film, iti trebuie o cultura importanta si a filmului si a muzicii.
Si am sa dau un exemplu foarte exact. In Hugo e o secventa in care Sasha Baron Cohen intalneste o florareasa in gara, iar spectatorii aud pe fundal un cantec francez foarte vechi care se numeste Si tu veux Marguerite. Marty a vrut ca acel cantec – care se aude foarte in departare pe fundal – sa fie cantat de un copil si trebuia sa aiba atmosfera dintr-un anume film de Jean Renoir… Nu i-am spus niciodata, dar l-am pus pe copilul meu sa inregistreze acest cantec ca sa fie cat mai apropiat de ceea ce isi dorea Marty. Si cum spuneam, e o piesa care se aude foarte in departare.
Prin comparatie, Michel care e si el muzician, stie ce vrea, dar merge intr-o zona mai libera. Pentru La science des reves, care nu a fost un blockbuster, dar a devenit un film cult, am avut sansa sa ma lase sa fac o parte din muzica inainte de filmari… Iar aici am o poveste care seamana cu povestea cantecului tema din Titanic pe care James Cameron nu l-a vrut intial. Producatorul muzical a chemat-o pe Celine Dion, a inregistrat cantecul si cand Cameron l-a auzit, si-a schimbat parerea. Tema din La Science des Reves nu a fost acceptata initial (rade).
Morala acestor povesti este ca nu trebuie vazut compozitorul muzicii ca pe un prestator de servcii, el e parte din creatia intreaga a filmului.
Prin perspectiva profesorului care sunteti, ce i-ati spune elevului Jean Michel Bernard de la 12 ani daca l-ati intalni azi?
(Rade) I-as spune ca va veni o vreme cand va avea o multime de facilitati pe care nici nu si le imagineaza. Pentru ca, vedeti dvs., am cantat foarte multi ani la pian, am devenit copil artist pe un Steinway…
Dar astazi copiii muzicieni, chiar si proprii mei copii, nu mai simt nevoia sa mearga la conservator, nici nu mai e nevoie de asta. Le place muzica, nu i-au in discutie daca sunt sau nu capabili de performanta, dar nu ii mai obliga nimeni sa faca solfegii si sa exerseze in fiecare zi.
Cred ca un profesor poate sa distruga partea creativa a unui copil. Cand eram tanar am predat ca sa pot sa am un ban in plus, dar am fost un profesor teribil pentru ca nu eram pregatit sa inteleg copiii. Cred ca atunci cand dai de un copil talentat si pasionat de muzica, trebuie sa te porti cu el ca si cum ar fi o mare comoara.
Nu mi s-a intamplat nimic rau in copilarie cu vreun profesor, dar astazi daca ma intalnesc cu orice copil talentat il pretuiesc ca pe o comoara foarte rara.
*
Prezenta mea la TIFF2019 a devenit deja o traditie, la invitatia Nespresso, care este un sustinator al festivalului de la Cluj de 4 ani, fiind de altfel implicat in sustinerea si promovarea Festivalului de Film de la Cannes si a altor festivaluri importante.
Incepand de anul acesta, Nespresso are, in cadrul TIFF, si un VIP Lounge dedicat, cu diferite activitati proprii (spre exemplu, MasterClass-uri despre universul cafelei, workshop-uri pe diferite teme etc.), dar este si un spatiu perfect pentru a-ti incepe ziua savuros sau pentru a-ti seta diferite intalniri.
