Tag : sorana savu

internetL’internet c’est moi

L’internet c’est moi

text de Sorana Savu

Acum un an i-am invitat pe studentii de la master sa-si analizeze unii altora profilele, asa cum apareau ele pe Internet – peste tot, de la blog la FaceBook, de la Twitter la Hi5 (daca mai exista). Ce imi doream, era un exercitiu de investigatie si de lucida auto-analiza. 1%, am obtinut. Restul, mutat din online in offline si mergand probabil pe principiul “ce tie nu-ti place, nu-i face colegului tau”, ca nu poti s-o dai anonima, a fost o experienta de calduta gratulare.

Lasand parerile politicoase ale colegilor de grupa deoparte, masa de informatii tot mai mare pe care o aruncam  de bunavoie si nesiliti de nimeni pe internet -despre noi sau in legatura cu noi sau semnata de noi – ramane. Si este supusa (cred ca ne e destul de clar de acum) interpretarii subiective a oricui o citeste, oricand ajunge sa o citeasca.

E, daca vreti, cea mai clara masura nu numai a libertatii, naivitatii si deschiderii noastre, dar si a discernamantului de care dispunem. Un citat pe facebook spunea ceva de genul (nu retin exact citate si le folosesc rar) “ai toata libertatea sa alegi, dar consecintele alegerilor tale vin la impuse”.

Internetul ne primeste, parsiv, la orice virsta. Anonimi sau nu. Dar oricare din “personele” pe care ni le alegem aduce consecinte. Daca minti despre tine trebuie sa tii minte ce-ai mintit. Daca investesti prea mult intr-o persona pe care ai creat-o, de la un punct incolo vrei sa renunti la anonimitate si sa ti-o asumi. Dupa care ai vrea sa redevii anonim din cand in cand, nu?

Daca imbini experientele online cu cele offline, “monetizezi” mai repede ce construiesti virtual, dar te si expui. Oamenii compara, inevitabil, ceea ce vad in lumea reala cu ceea ce vrei tu sa lasi sa se vada in cea virtuala. Hmmm….

Anonimitatea suspenda tabuurile, dar, asa cum am invatat in ultimii sapte ani de social media intens, erodeaza si credibilitatea si, cateodata, anuleaza cu totul demersul. Daca prin 2006 stergerea comentariilor deplasate (99% anonime) era un gest nedemocratic, acum e simplu management al comunitatii.

Identitatea e mai greu de construit si de asumat, evident.

Si despre cititori am aflat multe in ultimii sapte ani – ca nu tot ce-i mult e bun, de exemplu. Ca o controversa genereaza trafic, dar si explicatii obositoare si inutile pentru o majoritate care intervine in discutie fara sa te cunoasca, ci doar de dragul subiectului si pentru a-ti spune ca esti prost, sau genial, depinde de ce parte a gardului controversei te afli. Ca un limbaj colorat si subiecte desantate sau simplute vor fi si ele magneti pentru audiente, dar vor atrage ridicari din sprancene in intalnirile importante, cu oameni putini, foarte putini.

Generatia mea are luxul de a sti cum era inainte de epoca Facebook, si de epoca internetului sau a e-mail-ului. Putem compara, teoretiza, ne putem amuza sau enerva, dupa caz, noi intre noi, de lucruri pe care, cine-a pus mana pe mouse si tastatura la taierea motului nu are, obiectiv vorbind, de unde sa le stie si le poate afla, in cel mai bun caz, ca pe simple povesti, nu ca pe experiente directe.

Fie ca realizam sau nu, fiecare dintre noi are acum, pe langa locul de munca propriu zis, un job de management al propriei imagini, de care trebuie sa se ocupe foarte serios si foarte matur, intr-un mediu in care imaturitatea face trafic. Think about it!

Si daca nu ma credeti, amintiti-va doar de tweet-ul de maian al Aliciei Keys care a ajuns sa insoteasca comunicatul ei de numire in postul de global creative director la Blackberry, cu tot cu greseli de ortografie – “I think I’m an iPhone junky”.

***

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

966
familieMamele vorbesc pre limba lor

Mamele vorbesc pre limba lor

text de Sorana Savu

Mamele vorbesc pre limba lor

Și cred că trec toate pe la o școală secretă unde un profesor nemuritor (sau niște profesoare nemuritoare) le pun să recite cu intonație, până ies bine, propozițiile astea:

“pune-ți papucii în picioare”/ “nu umbla prin casă în picioarele goale”

“nu sta cu spatele gol”

“te-ai îmbrăcat bine?” / “nu ieși din casă așa dezbrăcată”

“vezi că afară e frig”

“ți-ai pus ceva pe cap?”/ “pune-ți ceva pe cap”

“ai mâncat?”/ cu întrebarea de follow up “ce-ai mâncat?”

“ți-e rău?” “ai fost la doctor?/ du-te la doctor”

“nu sta pe străzi până noaptea târziu”

 

Lista este, cu siguranță, mult mai lungă, și știu că, citind rândurile de mai sus, și vouă v-a sunat în cap vocea mamei, cu tot cu intonație. Am făcut deja exercițiul la birou și cele de mai sus rămân valabile fie că suntem născuți/născute în anii ’70, ’80, ’90.  Așa că zic: sigur au fost la aceeași școală, sigur le-a predat același profesor. Sigur vorbesc pre limba lor…

 

***

Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

2226
Al-Pacino-cropped-608x390Al Pacino la Gerald Schoenfeld Theater

Al Pacino la Gerald Schoenfeld Theater

text de Sorana Savu

Pacino urcă pe scenă în “Glengarry Glen Ross” în New York și mai puteți să-l prindeți la Gerald Schoenfeld Theatre până în februarie. Dacă luați biletele acum. Sau, mai sigur, acum două luni. Pacino reia rolul interpretat de Jack Lemon în adaptarea cinematografică a piesei lui David Mamet din 1983. Și, din octombrie, de când au avut loc primele reprezentații, face valuri în rândul publicului și al presei. După cum era de așteptat.

Dacă la Londra, la Viena sau la Paris ajungem cu toții mai repede și mai ușor atunci când ne dorim cu tot dinadinsul să vedem un monstru sacru pe scenă, pentru mine cel puțin, trebuie să se întâmple ceva cu totul ieșit din comun ca să trec Oceanul. Al Pacino pe scenă se califică în categoria “cu totul ieșit din comun”.

O să vă povestesc că am aflat despre piesă la începutul verii și că, de atunci, am mărit semnificativ traficul pe site-ul Gerald Schoenfeld Theatre, în așteptarea datei la care biletele se puneau în vânzare. În fond, și asta ține de experiența generală – faptul că trăiești bucurându-te anticipat de un spectacol senzațional, cu luni de zile înainte ca el să aibă loc.

Pe măsură ce data spectacolului se apropia, emoțiile creșteau – ok, am așteptat atât, am comentat atât în avans ce urmează să se întâmple, dacă n-o să-mi placă? De altfel, la întoarcere, așa au fost și întrebările din partea prietenilor – cum a fost Pacino? Așa cum ne așteptăm sau…?

Dar, chiar înainte de ridicarea cortinei, am trecut printr-o altă experiență dintr-o altă dimensiune, la care nu mă așteptam câtuși de puțin. Ajunși punctuali la fața locului, într-o sală de teatru cochetă și micuță, am rămas mută să o văd așezându-se în fața mea, la două rânduri, pe Glenn Close. Iar, câteva minute mai târziu, lângă ea, pe Rose Byrne. Apoi, în altă zonă a sălii – Ellen Burstyn, dar deja depășisem șocul. Și, în rândul al doilea (o fi fost, n-o fi fost el, nu voi ști niciodată cu siguranță), cred că l-am zărit pe Steven Spielberg.

Comparativ cu el însuși, Pacino a fost minunat – dacă ați ridicat din sprâncene la ultimele lui filme (mai puțin “The Merchant of Venice”), vă dau dreptate, dar pe scenă, în rolul lui Shelly Levene, maestrul și-a dozat perfect discursul și a dominat partitura fără efort. Și, culmea, n-a fost deloc teatral – dacă vreți, mi-a amintit de zilele bune, când ieșea cu Johnny Depp pe stradă în “Donnie Brasco”.

Comparativ cu ecranizarea, deși Mamet nu e Shakespeare, cast-ul de la Gerald Schoenfeld a reușit, cu Pacino în frunte, să dea o altă lectură piesei. Dacă Lemon era un ratat foarte emoțional și empatic, Pacino e un cabotin perfect, ceva de genul – “ți-e milă, ți-am luat banii”. Dacă Ricky Roma din film (Alec Baldwin într-o anticipare caustică a rolului din “30Rock”) era agresiv și virulent până la dezumanizare, cel din piesă (Bobby Cannavale) înlocuiește spiritul belicos irlandez cu cel Italian (tot belicos, dar mai gregar și, parcă, mai uman). Nu mă acuzați, vă rog, de ethnic profiling, că suntem acasă, nu suntem la New York.

L-am aplaudat, subiectivă, foarte tare, pe Richard Schiff (Toby din “West Wing”), într-un rol umil, pe care dacă-l dramatizezi prea tare riști să-l gafezi. Și m-a ținut în scaun toată zbaterea unor oameni care, într-o situație la fel de împuțită ca asta pe care o parcurgem acum, nu reușesc decât să se îmbete cu apă rece și să se afunde și mai tare fiecare în abisul lui, cu toate că, la nivel declarativ, toți par să știe exact ce au de făcut ca să “se scoată”.

Energia scenei e magnetică, deși e o energie a deznădejdii, care te face să te cutremuri și să-i mulțumești sorții că ai cu ce plăti ipoteca. Abia la final, când aplauzele și ovațiile răsplătesc, 30 de secunde, efortul actorilor, constați că Pacino e cel mai scund din toată distribuția. “Larger than life” e o expresie care s-a inventat și pentru el.

Mergeți să-l vedeți până în februarie. Amintirea unei asemenea seri de teatru rămâne cu voi tot restul vieții.


*
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

2105
peter aliceO agenda englezească pe 2013

O agenda englezească pe 2013

text de Sorana Savu

Nu vă lăsați păcăliți de titlu, nu e un concurs cu premii, ci o lista de cadouri pe care vi le puteți face anul viitor, dacă sunteți amatori de teatru și nu vă deranjează să vă deplasați la Londra din când în când.

Nu poți nega teatrelor londoneze flerul artistic și comercial impecabil cu care ne atrag în fiecare an, chiar dacă nu e Olimpiadă sau Jubileu sau alt eveniment de impact pentru istoria omenirii. Deci, ce se anunță pentru 2013?

Fanii “Downton Abbey” o pot întâlni pe Laura Carmichael (Edith Crawley) în “Unchiul Vanea”, la Vaudeville Theatre – seria de spectacole durează până în februarie 2013.

Helen Mirren revine pe scenă, după îndelungi ezitări, reluând rolul reginei Elisabeta a II-a în “The Audience”. Spectacolul se anunță extrem de interesant, pentru că e o trecere în revistă a discuțiilor (imaginare, desigur, că englezii nu au făcut încă publice stenogramele) pe care Regina le-a avut cu prim miniștrii din timpul domniei ei de 60 de ani – de la Winston Churchill la David Cameron.

Stagiunea durează din februarie până în iunie, la Gielgud Theatre, dar biletele pentru primele două luni sunt aproape epuizate, semn al iubirii britanicilor pentru doamna Mironova, actrița de origine rusă care le-a interpretat, de lungul vremii, pe ambele Elisabete.

În martie și Judi Dench se întoarce la prima dragoste – teatrul – într-o piesă a cărui subiect te face să spui imediat awwww. “Peter & Alice” este povestea întâlnirii adevăratei Alice din “Alice în țara minunilor” cu adevăratul Peter Pan. Spectacolele au loc din martie până în iunie, la Teatrul Noel Coward, iar piesa e o premieră mondială.

În noiembrie, după succesul (improbabil, după gusturile mele, dar certificat de criticii londonezi) cu “Hamlet”, Jude Law declamă din nou Shakespeare, preluând rolul titular din Henry V.

Mai e nevoie să vă spun că biletele vi le puteți cumpăra oricând pe internet, la niște prețuri decente, într-un timp mult mai scurt decât ar fi necesar dacă piesele s-ar juca la vreun teatru din București?

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

1328
ileanaDependenta de Design

Dependenta de Design

text de Sorana Savu

Exista unii oameni minunati si modesti care folosesc social media cu smerenia si grija cu care scriu la revista. Care si-au lasat din greseala data nasterii pe pagina de FaceBook si care se trezesc cu surprindere, de ziua lor, cu wall-ul plin de urari si de ganduri bune. Oameni care, altfel, nu ti-ar spune “maine e ziua mea” in lumea reala nici sa-i pici cu ceara si care, chiar cand ar trebui sa petreaca, muncesc si se agita de dimineata pana seara ca si cum asta ar fi modalitatea lor perfecta de relaxare. Adica ce nu intelegeti?

Asa e Ileana Raducanu, Dependenta de Design, de cand o stiu implicata in tot felul de proiecte de suflet (fără ghilimele), care conduce in continuare echipa minunata de la Elle Decoration si cauta neostenita talentul si creativitatea pe unde se gasesc ele. Cum ar fi printre tinerii designeri pe care i-a provocat anul acesta sa proiecteze un scaun de masina pentru copii. Sau printre elevii carora le cultiva personalitatile prin intermediul teatrului. Sau printre specialistii in amenajari interioare care stiu sa transforme o cladire intr-o casa dulce casa.

Ieri am petrecut o jumatate de zi cu Ileana, intorcand pe toate fetele (realmente) proiectele scaunelor de masina pentru copii si cautand, alaturi de juriul competitiei, pe acela care bifa toate punctele – de la siguranta, sistem de prindere, confort, materiale, montare demontare, greutate, dimensiuni (cum ar fi sa incapa in portbagaj), versatilitate, intretinere la estetica si ergonomie. Nu m-am gandit sa intreb la FB daca e ziua Ilenei si, evident, nici ea n-a suflat o vorba.

Dar, asa cum o cunosc, cred ca satisfactia de a avea trei premianti merituosi si anul acesta, mai ales pe o tema grea, la concursul pe care il organizeaza cu tenacitate si cu suflet a fost un fel de cadou de aniversare cu anticipare. Si emotiile pe care le-a simtit vorbind la telefon cu premiantii (care nu se stiu care sunt si nici nu vor afla pana pe 7 noiembrie) au fost ametitoare ca niste pahare de sampanie. Pe care oricum nu cred ca le-ar putea bea nici daca s-ar stradui mult.

Dependenta benigna a Ilenei – Dependenta de Design – e singura dependenta pe care o aplaud si de care nu-mi doresc sa se vindece niciodata – La Multi Ani!

***
Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1188
mike sager100 de povesti

100 de povesti

text de Sorana Savu

Rareori – dar se mai intampla – limba romana e saraca. Pentru noi, “stories”, inseamna doar “povesti”, ceea ce implica o oarecare doza de fictiune. Or, in conferinta organizata de cei de la “Decat o Revista”, povestile erau riguros construite in jurul adevarului factual. Doar ca luau in considerare si alte elemente, in afara datelor si cifrelor – sunete si mirosuri; emotii si sentimente; ganduri si amintiri.

Despre cum prind viata asemenea povesti – si cum putem sa le dam si noi viata – am aflat luni dupa amiaza de la Mike Sager, intr-un master class. Stateam pe locul Cristinei – mi-am luat o multime de notite si voi incerca sa trec prin cat mai multe.

Oricum, din discutiile pe care le-am prins in jur, am observat ca fiecare dintre noi a fost lovit in mod special de cate ceva – altceva – din spusele lui Mike. Asta si pentru ca meritul unui master class este ca discursul maestrului rezoneaza cu experienta fiecaruia in moduri diferite. Nu primesti lectii – ci teme de gandire sau motive de revelatie.

O tema de gandire a fost libertatea – pentru Mike, una dintre motivatiile pentru care a devenit scriitor (writer – adica nu reporter si greu de zis redactor) a fost libertatea. “You are a writer because you want to be a writer” si primul zid de care a dat cu nasul a fost lipsa ei “but you realize that sometimes you are just a minstrel”.

La inceput de drum, a fost omul cu lista – lista celor 100 de povesti pe care voia sa le scrie. Lista de la inceput s-a modificat, subiectele s-au schimbat, multe n-au prins viata niciodata, dar lista in sine a ramas cu Mike. Asa, ca atentie, cand va intalniti cu Mike, tineti minte ca are la el in orice moment cel putin 100 de povesti.

Tot la inceput de drum, incerca sa intelectualizeze povestile – “you really think you know everything when you’re at the beginning”. Nu-i deloc un lucru rau, doar ca lucrul pe care Mike l-a invatat mai tarziu, acela de a te lasa purtat de subiect si de poveste, e evident mult mai important si mai util.

Si chiar inaintea inceputului de drum a fost masina de scris – primul loc unde semnatura lui Mike Sager – avocatul – a prins contur. L-am intrebat daca i-a placut mai mult masina de scris sau computerul – ma gandeam ca o sa-mi spuna ceva despre libertatea pe care ti-o lasa computerul sa-ti structurezi povestea, sa incepi cu sfarsitul, ma rog, chestii din astea. Mi-a spus ca se simte mai liber cu computerul pentru ca poate sa corecteze mai mult… sa revina de mai multe ori asupra povestilor lui. De parca povestile lui de corecturi au nevoie, acu’ pe bune! Si totusi…

Momentele mele de revelatie au venit din analogiile pe care Mike le-a facut cu cinematografia. Vineri spunea despre stilul sau de culegere a informatiilor sau de observatie ca e “un reality show fara camera”. Luni dupa amiaza facut o paralela intre “method acting” si “method writing” – si povestea despre cum trebuie sa te dizolvi in lumea pe care o observi, cata vreme iti aduni elementele articolului. Cum e sa te faci – nu neaparat nevazut, ci una cu cei despre care urmeaza sa scrii.

Ca sa scrii primele cuvinte ale povestii si sa treci mai usor peste sindromul paginii albe, Mike spunea ca poti incerca sa-ti imaginezi ce se vede prin obiectivul camerei intr-un ipotetic shot introductiv – scapi asa de cliseele “it is”, “it was”, “when”. Si eviti tentatia de a scrie despre timp sau conditiile meteo. Nu degeaba “The night was humid” era introducerea scrisa de Danny deVito, ucenic napastuit la un curs de creative writing, in “Arunc-o pe mama din tren”…

O sa tin minte si o sa incerc sa umplu ceea ce Mike numea “pusculita cu detalii” (the bowl of details). Privesti lumea intruna cu ochi de povestash, cauti detalii in tot ce se petrece in jurul tau, le aduni in pusculita si le folosesti atunci cand ai nevoie de ele.

Multe sfaturi de evitat frustrari in relatia cu editorii, cititorii si… universul. Nu le luati, romaneste, drept arogante, ganditi-va cat trebuie sa muncesti ca sa le poti pune, pe bune, in practica – respectiv

“kill them with your greatness”
“your writing is your testament to get everyone to shut the fuck up”
“use technique, then magic, then technique again – learn to raise the craft to the level of art”

Si, un sfat interesant pe final de zi – mai ales ca sala era ocupata in proportie de 85% de femei: cand ai de scris despre un barbat, neaparat intervieveaza femeile din viata lui. Ce nu poate/nu vrea/nu stie sa-ti spuna el despre sine, iti vor spune cu siguranta ele…

***

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1565
simpa-logoo saptamina de exceptie pe s!mpa

o saptamina de exceptie pe s!mpa

saptamina asta a fost una cu totul si cu totul speciala pentru blogul meu S!MPA.

a fost invitat de Centrofarm intr-unul dintre cele mai exclusiviste Spa-uri din lume. A fost Noemi Revnic din partea S!MPA si-a scris povesti minunate, ba a si testat produsele Claudalie pe care le folosesc o multime de vedete si care acum sunt si in farmaciile Centrofarm

a publicat un interviu minunat cu dirijorul Ion Marin – unul dintre cei mai apreciati dirijori din lume. Sorana Savu a facut interviul (si-a tradus muzica clasica si pt lumea noastra, pragmatica) si va rog sa-l (re)cititi cu atentie la energia dintre cei doi – intervievat si intervievator. simti cumva ca sunt egali in rafinament, chiar daca se exprima in domenii diferite.

a fost in locul care detine secretele absolute ale emisiunii X Factor. biroul unde sunt fisele tuturor concurentilor. eu mi-am bagat nasul printre hirtii si am relatat exclusiv de acolo.

a mers pina la Roma si-a intilnit unul dintre cei mai mari coregrafi ai lumii, Akram Khan. eu am avut privilegiul sa schimb citeva vorbe cu unul dintre artistii pe care-i urmaresc de mai bine de 4 ani. descrierea intilnirii aici

***
toate aceste articole sunt exclusive, au necesitat reporting, transcrieri ale inregistrarilor, timp si energie. n-au fost opinii din spatele tastaturii, nici copy paste din alte articole. a fost jurnalism.

intr-o lume de copy paste si de articole facute din virf de tastatura, din birou, simt nevoia sa subliniez efortul nostru din aceste zile.

***
multumesc frumos Noemi, Sorana, tuturor celorlalti care scriu pe S!MPA, dar si cititorilor minunati care ma uimesc de fiecare data (comentariile de la articolul despre AKRAM KHAN e doar un mic exemplu)

1485
ion marinIon Marin – muzica, leadership, marketing si politica

Ion Marin – muzica, leadership, marketing si politica

Interviu de Sorana Savu

N-am crezut eu că activitatea de guest blogging mă va pune în postura de a lua un interviu cuiva, după atâția ani de PR în care rolul meu a fost și este acela de a pregăti interviurile altora. Dar iată că s-a întâmplat, iar interlocutorul meu a fost unul dintre cei mai talentați și celebri dirijori români – Ion Marin. Ce să spun, noroc că emoțiile nu se văd în scris…

Sunt multe asemănări între profesia dumneavoastră şi leadership, management.

Enorm… enorm de multe!

Dar dumneavoastră, fiind dirijor și în concerte și în producții de operă, adoptați două posturi diferite – una e cea de dirijor de orchestră simfonică, unde ai toată orchestra în subordine, alta e cea de dirijor într-o producţie de operă, unde nu eşti „solist”, ca să zic aşa, trebuie să ţii cont de ce se întâmplă pe scenă.

E o foarte mare diferenţă. Sunt de fapt două forme artistice foarte diferite. Pe de altă parte, şi într-un caz şi în altul, dirijatul este forma cea mai… sublimă de leadership, pentru că este un leadership nemarcat de compromisuri politice, este un leadership  în care eşti obligat să te menții pe linia tradiţiei pentru că ai partitura compozitorului înaintea ta şi ai şi responsabilitatea că ceea ce laşi va merge, prin înregistrări, și către alte generații. Te vezi mult mai mult într-un context, nu eşti atât de atras de oportunitatea unui „acum şi aici” şi nu eşti deloc legat de circumstanțe înguste de genul –  o fi an electoral sau n-o fi an electoral.

Dar un pic de politică tot faceţi cu soliştii…

O, fără discuţie! E mai mult psihologie decât politică. Încerci să obţii ceea ce este mai bun în oameni. Aici este diferenţa dintre un artist şi un politician. Un politician încearcă să convingă oamenii că ceea ce le dă el este bun, în timp ce un artist, mai ales când lucrează cu alţi artiști, încearcă să-i facă pe ei să scoată la iveală ceea ce au mai bun.

Nu e câteodată şi un exerciţiu de „humility”? N-avem sinonim perfect pentru cuvântul ăsta, din păcate.

Sigur că da. Şi asta e o diferenţă foarte mare faţă de politică. Dacă vreţi, e o formă de a ceda postura de protagonist unei entităţi superioare. Nu avem a face cu politica dar, pe de altă parte, de marketing suntem influențați. Marketingul e un fel de rău necesar – respectiv există o parte de marketing care e foarte importantă pentru că îţi asigură într-un fel şansa de a atinge mai mulţi oameni decât ai în sala de concert, dar pe de altă parte, există şi fenomenul de marketing mincinos, prin care, din diferite motive, ajunge să fie promovat cineva, devine foarte cunoscut, dar nu înseamnă că are valoare…

Ambalajul, practic, e gol…

Da, exact.

Vorbeaţi de marketing şi m-am gândit acum la crossover-uri şi la David Garrett (nota mea. unul dintre cei mai mari violonisti din lume), cu care aţi lucrat. David şi-a găsit cumva o rută proprie de marketing.

Marele merit al lui David este că nu s-a mulţumit cu prima rută de marketing. Eu am lucrat prima oară cu David când avea 13 ani, în 1993 cred că era, la Festivalul de la Verbier, cu Filarmonica din Israel, şi începuse să facă primele discuri cu Deutsche Gramophon. Era încă în pantaloni scurţi. Lucra cu Itzahk Stern, care mi l-a recomandat, şi am început colaborarea încă de atunci. După aceea a avut enorm succes cu forma lui de a face crossover. Astăzi, David este unic, pentru că este singurul exemplu care face aşa numitul, dublu crossover. El a început ca tânăr star de muzică clasică, a devenit un mare star în rock simfonic şi s-a reîntors la muzica clasică. Ăsta e un gest de mare nobleţe, pentru că din punct de vedere al faimei, bogăţiei, oportunităţilor de concerte şi aşa mai departe, nu avea nevoie să se întoarcă. Deci, e o garanţie și o dovadă că David este un suflet de artist, cum să vă spun eu, incurabil.

Sunteţi compozitor şi dirijor. Cum se împacă una cu alta?

Nu se împacă. Dirijorul fiind legat de foarte mult timp şi de foarte multă circulaţie, iar compozitorul fiind legat de linişte şi de stat locului, nu se împacă deloc. Atunci când se întâmplă să am două săptămâni libere, încep să scriu ceva, după care plec. Mă întorc după câteva luni şi iarăşi am, să zicem, câteva zile libere, timp în care, de obicei, rup ceea ce am scris şi o iau de la capăt. E partea de Sisif din munca de compozitor…

Vă simţiţi un protagonist când sunteţi pe scenă? Sunteţi omul care stă cu spatele la public, singurul om care stă tot timpul cu spatele la public.

Sunt, de fapt, singurul om care face o activitate în care eşti înconjurat de public – 360 de grade -, pentru că şi orchestra este un public, este de fapt primul public. Nu cred că mai există o faţă şi un spate în momentul acela. Eşti atât de prins în această comuniune, în această creație muzicală colectivă, încât direcţia nu mai are aceeaşi importanță. Protagonist nu sunt, sigur nu. Mai degrabă, mai degrabă…catalizator.

Încercaţi vreodată să uniformizaţi personalităţile dintr-o orchestră, sau să le valorificaţi? Cum lucraţi cu ele?

Nu îmi doresc să le uniformizez, dimpotrivă. Încerc ca fiecare, în primul rând asta este viziunea mea personală, a bogăţiei din fiecare om… Uniformizarea dă întotdeauna în totalitarism şi crearea unei rezultante comune, de obicei, se face cu un rabat în jos, care e inutil în artă, dar poate să fie util dacă cineva face armată sau își dorește să creeze fenomene de masă.

Când se gândește la funcționarea unei orchestre, din afară, lumea se gândeşte la unison, la faptul că totul trebuie să sune precis, exact.

Păi asta e adevărat, şi mulţi dirijori se gândesc la asta şi e o foarte mare greşeală. Trebuie să încerci să stimulezi arta în fiecare dintre membrii orchestrei, în primul rând cu iubire şi cu enorm respect, pentru că sunt oameni care vin după zeci de ani de şcoală. Nu eşti cu nimic mai breaz decât ei, decât prin eventuala capacitate de a trezi ceea ce este mai bun în fiecare. Ei sigur că se întâlnesc într-o zonă comună  care după aceea îi defineşte ca indivizi. Nimeni nu-i lăsat la o parte, dar ăsta este felul în care, de fapt, reuşeşti să determini să se producă transcendenţa vieţii cotidiene într-o stare de spirit extatică, nobilă.

Atunci simţim şi noi din sală că s-a întâmplat ceva extraordinar, că s-a creat o magie.

Da, exact. Dar magia se creează în interiorul fiecăruia.

Corect. Sunt foarte puţini dirijori care se încumetă cumva să dirijeze şi operă, şi orchestră, şi simfonice. De ce?

De încumetat, se încumetă foarte mulţi.

Ce  le stă în cale?

Cred că e o problemă generală atunci când nu se întâmplă. E o problemă de cultură.

Chimie?

Nu, nu, nu.  Întâi şi întâi este o chestie de cultură. În al doilea rând, cultura aduce o forţă de imaginaţie foarte mare şi o încredere în sfârşitul bun al tuturor lucrurilor. Nu poţi să reuşeşti să faci nici una, nici alta, şi cu atât mai greu pe amândouă în momentul în care eşti obsedat de control. Se cheamă în engleză „control freak”. În momentul ăla te împiedici la fiecare pas, pentru că nu laşi pe nimeni nici măcar să se respire, vrei să controlezi tot şi totul devine o luptă.

E foarte interesant că menţionaţi cultura. Aţi văzut diferenţe culturale între orchestre, de la o țară la alta?

Sigur că da. Deși, fenomenul ăsta de liberă circulaţie face să ai într-o orchestră germană instrumentişti români, japonezi, ruşi şi aşa mai departe. O orchestră devine un melting pot, se topeşte totul în locul respectiv şi lumea se subordonează actului de creație, dar nu e o subordonare umilitoare. Pur și simplu, fiecare îşi asumă locul respectiv şi îşi asumă energia aceea care duce după aceea la cultură. Eu port cu mine peste tot energia unei încrucișări de culturi şi de istorie din România şi aceasta este, poate, forţa mea majoră. Pentru mine, mai importantă decât prezenţa mea fizică în România, e bucuria asta extraordinară de a duce forţa acestui spaţiu – România e mai mult decât un pământ – peste tot în lume. Acest spaţiu românesc e un lucru pe care îl am cu mine tot timpul și care mă ajută să trec peste alte limite de altă natură.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

2022
umbrela 4Save it for a sunny day

Save it for a sunny day

text de Sorana Savu

Am avut o discuție în birou a propos de ce înseamnă o umbrela de calitate și asta m-a făcut să mă gândesc la definiția creativității și a luxului în materie de umbrele. Umbrelele sunt, ca și stilourile, ceasurile, pălăriile și multe altele, obiecte a căror piață s-a polarizat – dacă le cumperi strict pentru funcționalitatea lor, prețul corect e undeva între 3-5 euro. Dacă, însă, începi să te gândești la calitate, estetică, creativitate (vedeți că evit “modă” cu tot dinadinsul), lucrurile se schimbă.

Istoric vorbind, umbrelele n-au fost niciodată simple apărători de ploaie sau de soare. Muzeele și magazinele de antichități adăpostesc și acum umbrele din dantelă sau mătase, cu mânere din bambus, fildeș sau sidef, iar cât despre umbrelele chinezești, să spunem doar că, în trecut, ele nu erau caracterizate prin perisabilitate și preț scăzut.

Unul dintre puținele obiecte “de lux” pe care mi le amintesc din copilărie era o umbrelă automată japoneză. Ultimele două atribute erau suficiente să stârnească imaginația mea de copil și, în plus, comparativ cu alte asemenea accesorii pe care le vedeam atunci pe stradă, umbrela noastră era FRUMOASĂ.

Am trait mult fără grija umbrelelor. Îmi plac, mă amuză că estetica și funcționalitatea nu se întâlnesc întotdeauna, deși, până acum câteva zile, nu găsisem decât o singură umbrelă care să mă inspire să o prețuiesc și în zilele cu soare – realizată undeva în Torino, de o familie de artizani, pre numele lor Bianchi.

Dar, desigur, nu trebuie să subestimez importanța facebook-ului pentru trouvailles-uri. Pentru că așa am descoperit Pasotti Ombrelli, aduse în București chiar de o prietenă – Alexandra Paven, care și-a propus să ne învețe să ne uităm cu alți ochi la umbrele. Aș putea să vă povestesc multe despre ele, dar prefer să vă invit să le descoperiți singuri, pe site la ei și la Alexandra în magazin, pe strada Doamnei.


Pe scurt, ne-au făcut pe amândouă să reconsiderăm măcar parțial aversiunea pe care o avem față de Swarovski – o să vedeți voi de ce și cum – și am căzut de acord că sunt așa de frumoase, diverse, elegante, flamboyante, încât pot deveni, ca și pălăriile, subiect de colecție și de obsesie.

Folosiți cu moderație așadar, umbrele Pasotti, mai ales în zilele cu soare.

*

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

2659
LipicaHerghelia lui Fat Frumos

Herghelia lui Fat Frumos

text de Sorana Savu

N-as fi descoperit-o, in drum spre Italia, daca n-as fi intrat intr-o benzinarie ungureasca si, in loc sa-mi stea gandul la croissants, nu m-as fi uitat la standul de fluturasi promotionali. Ce vreti, deformare profesionala…

E o localitate mica, in Slovenia, despre care nici n-am sti daca n-ar fi ei – albi, eleganti, cuminti, gratiosi, cu demnitate si resemnare atunci cand noi ii distribuim in scenarii pe care nu stiu sa le citeasca. Inhamati la o caleasca. In pas de dans la manej. Urmarind trasee complicate cu obstacole. Sau purtandu-l pe Fat Frumos catre cine stie ce demoazela disperata.

Poate ca simt cumva ca, in majoritate, noi facem asta pentru ca ii iubim si vrem sa-i punem in valoare. Sau poate ca ne iubesc ei prea mult si cauta sa ne inteleaga fara sa ne judece copilariile sau crizele de autoritate.

Daca despre Lipica n-ati auzit, despre Lipitzani cu siguranta ca stiti ceva. Sunt caii albi ca laptele, care au iesit din poveste si care, in Vienna, sunt unul dintre principalele puncte de atractie pentru turistii din lumea intreaga.


Ei s-au nascut si cresc in continuare in Slovenia, din 16 iepe si 6 armasari, daca am inteles bine povestile ghidului, imaculati, pistruiati sau chiar cenusii, niste creaturi blande si ireale, de a caror atingere prietenoasa te infiori ca la o intalnire cu ET. Cele 16 iepe au mereu aceleasi 16 nume, la care se adauga un numar de la 1 la 15, Gratiosa a 13-a sau Gaeta a 7-a, cam ca la casele regale.

Parcul din Lipica le apartine, familii intregi vin sa-i vada si sa le cunoasca povestea, copiii au parte de cursuri de echitatie, adultii au parte de plimbari cu o caleasca demna de orice printesa a Fratilor Grimm sau, de golf.

In arborele genealogic al Lipitzanilor suntem si noi agatati de o crenguta, cu herghelia de la Sambata de Jos. Imperiul a facut ca Lipitzanii sa treaca granitele Sloveniei si sa fie crescuti si in Ungaria, si in Austria, si in Romania.

N-am stat mai mult de doua ore in Lipica, dar a fost genul de experienta pe care n-o s-o uit niciodata, si la care ma voi putea intoarce de cate ori voi avea nevoie de un crimpei de poveste cu personaje reale.

***

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

2498
stresa 1Solutii anti-stress in Stresa

Solutii anti-stress in Stresa

text de Sorana Savu

*
Pe mal de Lago Maggiore, Stresa e o statiune “comme il faut”, cu esplanade scaldate in flori, cu hoteluri elegante ce reflecta spiritul Belle Epoque, cu o combinatie mirifica intre apa si munte, relaxare si sofisticare. Fara cluburi de noapte sau petreceri stridente in aer liber. Doar cu aer liber.

Turistii sunt in varsta – constatam cu regret, dar si cu o oarecare usurare, pentru ca Stresa e atat de eleganta in sine, incat inclusiv papucii de plaja, fustele si pantalonii prea scurti par un pic nelalocul lor.

E ca si cum te-ai afla pe platourile de filmare, alaturi de Christopher Reeves si Jane Seymour in “Undeva, candva”. Sau, cum spunea prietena mea, cu Helena Bonham Carter in “A Room with a View”.

Intelegi notiunea de “corso”, pricepi de ce trebuie sa platesti in plus ca sa ai vedere la lac, si te gandesti cum se face ca Hemingway a ajuns sa aiba si aici cel mai fastuos apartament din hotel botezat cu numele lui. Ca in Pamplona, unde are cea mai eleganta cafenea din piata centrala. Sau in Paris, unde si-a pus semnatura pe barul din Ritz.

Stresa e un oras inecat in flori – si, chiar daca e favorizata de climatul mediteraneean, intretinerea gradinilor luxoase si luxuriante care inconjoara fiecare hotel si fiecare vila cere timp si efort continuu. In vreme de august, nu mai gasesti flori gigantice de magnolii, dar te poti consola cu dalii, bougainvillea, cale de inaltimea unui om sau omniprezentele muscate curgatoare. Sau, daca faci un drum pana pe Isola Bella, cu lotusii violeti, ireali. Oricum, un pelerinaj pe la cele trei insule Borromee – Isola Bella, Isola Madre si Isola dei Pescatori – e de rigueur si e prilej de incantare.

Bine ascunsa chiar la intrarea in oras, anuntata de un panou simplu si cam din topor, e Villa Pallavicino, poate cea mai frumoasa surpriza a Stresei. In spatele zidurilor si al portilor cam ruginite, descoperi o proprietate imensa, care pare si mai mare daca stai sa te gandesti cat de inghesuite sunt, de regula, casutele in zonele lacurilor, in Italia. Site-ul, http://www.parcozoopallavicino.it/ nu-i face dreptate, iar daca ajungi sa vezi parcul fara sa stii nimic despre el (cum mi s-a intamplat mie), te vrajeste in asa hal, incat pierzi notiunea timpului. Cam cum se petrecea pe insula lui Circe, daca va mai amintiti Homer. Sau “Legendele Olimpului”. Si, ma rog, cum sa nu uiti de tine cand, de exemplu, te trezesti fata in fata cu intreaga familie a lui Bambi in tarcul erbivorelor? Sau cand poti bea un capucho pe terasa unei casute scunde, ca de pitici? Sau cand descoperi o statuie ascunsa intr-o mare magnolie?

Stresa e frumoasa, calda, eleganta, relaxata si sigura de farmecul ei, cam ca Monica Belluci. Si, chiar daca a ajuns la o varsta (tot ca Monica Belluci), ajunge numai sa o privesti si scapi de orice stress…

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1126
sunshine boysSunshine Boys la Savoy Theatre

Sunshine Boys la Savoy Theatre

text de Sorana Savu

Voiam sa va trimit cu mare caldura la teatru, la Londra, la Savoy, sa vedeti “Sunshine Boys”, dar saptamana asta stagiunea se incheie… Pentru ce va mai fi, gasiti sugestii si bilete aici

Pentru ce a fost… ei bine a fost prima oara dupa 40 de ani cand domnul Danny de Vito a urcat pe scena unui teatru. Motiv suficient sa dau navala pe net si sa-mi cumpar bilete la Savoy. Acum vreo patru luni. Piesa, “Sunshine Boys”, ii apartine lui Neil Simon si a mai avut o versiune “de aur” cu Walter Matthau in rolul principal. DeVito nu are amaraciunea sau sarcasmul intunecat al lui Matthau, dar poate fi morocanos la modul acela simpatic, de hobbit.

Partenerul lui este Richard Griffiths, un englez sadea, fortat de scenariu sa vorbeasca americana. Il stiti din rolul parintelui adoptiv al lui Harry Potter – bietul om are lipici la rolurile negative, si asta de multa vreme. In tandem cu Danny DeVito, arata fix cum imi imaginam eu cand eram copil ca trebuie sa fie Pat si Patachon. Cam aceleasi proportii, dar cu o diferenta uluitoare de inaltime.

In ciuda ei, DeVito e cel care umple scena, invariabil, cu o energie si un dinamism molipsitor, cu un umor care, desi se doreste caustic, sfarseste inevitabil prin a fi adorabil si exasperant. E ca un pisoi care are senzatia ca, daca si-a zbirlit blana pe spinare si a inceput sa te scuipe, are impresia ca n-o sa-l mai iei in brate si o sa te temi de el. Cum ziceam, adorabil.

Am tot avut ocazia in ultima vreme sa vad actori de film revenind pe scena si am descoperit in ei o naturalete si o verva lipsita de stridente si de manierisme declamative care mi-au reconstituit placerea de a merge la teatru, de a descoperi emotia creatiei live. De cele mai multe ori, ai revelatia asta prin comparatie – vezi personaje care iti capteaza atentia si interesul cumva firesc, si altele care nu par sa iasa din paginile scenariului, care isi numara inca pasii pe scena pana la punctul marcat din care trebuie sa rosteasca monologul – sau replica.

Si aici a fost la fel – si ma mira asta foarte tare, pentru ca, in mod normal, regizorul sau producatorul ar trebui sa fie atenti tocmai la asta – la compatibilitatea celor de pe scena, la modul in care isi comunica, la modul in care inteleg ca trebuie sa defineasca pentru noi, cei din sala, spatiul dramatic. In speta, Adam Levy, care are unul dintre rolurile importante ale piesei, Ben Silverman, e cel care a facut praf magia pentru mine. Si e destul de complicat sa apreciezi jocul a doi actori minunati, incercand permanent sa faci abstractie de al treilea personaj care canta fals.

Stagiunea s-a terminat – din pacate. Dar intalnirea live cu DeVito, neasteptata pentru toata lumea dupa o asa pauza de patru decenii, a fost din nou unul dintre acele evenimente pe care le pui in clasorul tau virtual si pe care le vizitezi cand ti-e dor sau ti-e rau sau ti-e lehamite.

***

Sorana Savu este specialist in Comunicare, senior partner Premium Communication.

1230
IMG_8623cena di Amici

cena di Amici

la sfirsitul saptaminii trecute, s-au intilnit pentru prima data cei care – cu ingaduinta – au acceptat sa scrie pe blogul meu ca invitati speciali.

cena di Amici di Peroni- o cina italieneasca al fresco.

ce discuti cu prietenii, ramine intre prieteni, asa ca n-am sa povestesc ce s-a intimplat acolo, va las doar citeva fotografii cu protagonistii, ca sa-i stiti mai bine pe cei care scriu pe aici. (inca o data le multumesc ca scriu constiinciosi pe blogul meu, povestindu-si experientele)

adrian telespan – el nu scrie inca pe blog, dar va scrie in curind :)

Sorana Savu

Noemi Revnic

Catalin Anchidin

Diana Marasoiu

Ioana Blaj & Paul Ipate. (nici Paul nu scrie, inca, pe blogul meu, dar… nu se stie niciodata:) )

1973
books3Despre biografii

Despre biografii

Text de Sorana Savu

**

Biografiile sunt o specie literară foarte ciudată – sunt, practic, poveștile unor oameni reali, importanți, speciali, cu daruri sau haruri divine a căror proveniență, de regulă, n-o înțeleg nici ei, nici cei din jur.

Sunt, de asemenea, lucrările care confirmă cel mai bine zicerea “truth is in the eye of the beholder” și din care ai mai multe șanse să afli ce au gândit cei din jurul unei personalități decât ce a gândit/simțit respectiva personalitate.

Câteodată, asta se întâmplă în urma unui demers profesionist, obiectiv, dat fiind că multe biografii sunt postume. Altădată asta se întâmplă din comoditate sau, de-a dreptul, dintr-o lipsă de obiectivitate atât de evidentă, încât nici nu mai are sens să fie drapată.

Cu cât personalitățile sunt mai mari, mai influente, mai magice, cu atât e mai probabil să aibă cel puțin două biografii – una autorizată, una nu. Din care fiecare e liber să aleagă ce vrea, dacă are răbdare, sau, dacă nu, măcar să aleagă o tabără.

Biografiile autorizate sunt, de obicei, cele condamnate cel mai ușor – drept simple exerciții de PR. Dar (lăsând la o parte faptul că sunt om de PR) – cele neautorizate sunt și ele condamnabile pe alocuri. Unele aleg părțile bune, întâmplările capabile să te inspire, pun cap la cap “moștenirea”, “amprenta” pe care El sau Ea le-a lăsat în urmă. Celelalte culeg “mărturii” din partea rudelor năpăstuite, ale secretarelor vexate, ale subalternilor concediați, ale instructorilor de călărie și vecinilor de palier. Unele urmăresc ce au avut în plus oamenii aceia, altele – ce aveau în minus.

Nu vreau să generalizez – și unele și altele pot fi și sunt deseori salvate de eforturile oneste de documentare, de calitatea scriiturii, de sinceritatea demersului autorului. Mai mult, sunt cărți aparte pentru că încearcă să afle răspunsul la întrebări la care toți (sper) încearcă să găsească un răspuns – care e originea talentului sau a geniului? Cum poți să-l hrănești? Cum poți să-l valorifici? Cum decizi ce cale trebuie să urmezi – cea a excepției sau cea a regulii? Cum poți schimba, de unul singur, lumea?

Am citit biografiile pro și contra ale lui Jack Welch și m-am bucurat să constat, când am avut prilejul să-l întâlnesc, că preferința mea pentru biografia pro era justificată. Am găsit nenumărate lecții în biografia lui Steve Jobs, atât de multe cât să mă înconjor de obiectele pe care le-a creat și să trec fără să clipesc peste poveștile triviale despre droguri sau excese de autoritate. Trec prin același exercițiu acum cu Callas – prima biografie am citit-o când eram mică, a doua acum, a treia va fi cea scrisă de Arianna Huffington (altă grecoaică), iar pe cea a surorii sale o s-o ocolesc de-a dreptul.

Toate sunt povești de singurătate, de nesiguranță, de mirare, de invidie, de încântare, de căutare. Iar înainte de a le judeca, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe – despre mine se va scrie vreodată vreo biografie? Iar dacă răspunsul e da, oare ce vor alege autorii să treacă în primul capitol? După acest mic exercițiu de introspecție, suntem absolut liberi să criticăm românește pe toată lumea!

**
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premmium Comunication

1838
ioana enacheCand imbini placutul cu frumosul

Cand imbini placutul cu frumosul

text de Sorana Savu

Oamenii care fac exact ceea ce le place se găsesc greu, cu atât mai puțin oamenii care fac asta la tinerețe. Ioana Enache se numără printre asemenea fericiți, care și-au găsit ocupația îmbinând plăcutul cu frumosul. Eu am găsit-o pe ea – unde altundeva decât pe FaceBook – pe când admiram o poză cu un colier superb din agate și perle. Am descoperit ulterior că ea îl crease și ne-am întâlnit să o cunosc și să-i văd toate colecțiile.

Ioana a terminat Facultatea de Arhitectură, a cochetat cu pictura pe pânză în ulei, dar în cele din urmă s-a îndreptat către designul de bijuterie. Asta a însemnat un nou set de cursuri, de data asta ale Școlii de Bijuterie Contemporană Assamblage, sub îndrumarea lui David Sandu.

Primele creații – care rămân, dacă mă întrebați pe mine, cele mai spectaculoase – au fost colierele în combinații de pietre semiprețioase și perle de cultură, și panglici, și mici accesorii vintage. Ioana le-a numit Statement – așa și sunt, un singur colier fiind bijuteria necesară și suficientă pentru a face spectacol dintr-o ținută de zi sau de seară, după cum aveți nevoie sau chef.

Colecția nouă a Ioanei se cheamă Daring și aduce în lumina reflectoarelor coralul, un material glorios valorificat în perioada Art Nouveau/ Art Deco (ați reținut, probabil, din ce am mai povestit aici, că asta e perioada mea favorită). Coralul Ioanei e mai puțin lucrat, dar nu mai puțin versatil și decorativ.

Ioana are câte o poveste pentru fiecare colier – dacă o întâlniți, în mediul real sau virtual, căutați să descoperiți și poveștile. Cine știe, poate veți sfârși prin a le purta – și ce poate să vă vină mai bine la gât sau pe mână decât o poveste?

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1400
apple_ipad_2Cartea de pe noptiera

Cartea de pe noptiera

text de Sorana Savu

Am iPad de un an – argumentul suprem pentru care l-am cumpărat a fost acela că pot să-mi car pe el toate cărțile pe oriunde m-aș duce, fără să trebuiască să plătesc bagaj extra (cum mi s-a întâmplat de câteva ori). Vă scriu despre el pentru că, după un an în care mi-a schimbat puțin câte puțin viața, am tras linie și am constatat că, puțin câte puțin s-a făcut foarte mult. Dar să vă explic ce și cum.

Când m-am mutat acasă, am dedicat un spațiu enorm (credeam eu) bibliotecilor. În doi ani, ele s-au umplut cu cărți și CD-uri. Asta s-a întâmplat anul trecut. De atunci, mi-am mai cumpărat 2 (două) cărți și 2 (două) CD-uri, dintre care unul special ca să iau și autograf de la trupă.

Citeam oricum destul de mult în engleză, dar acum citesc numai în engleză. Practic, singura carte în română pe care am citit-o în ultimele 12 luni e un volum de amintiri ale lui Zoe Cămărășescu, pe care l-am primit.

Ajungeam să citesc 2-3 cărți odată pentru că aveam una acasă, una la birou, una sau mai multe în vacanță. Acum le citesc secvențial, le am pe toate cu mine, oriunde, oricând. Drept pentru care și citesc mult mai mult.

Șocul cel mai mare a fost când am terminat un prim volum dintr-o trilogie, în print, și am constatat cu neplăcere, în miez de noapte, că-mi lipsește volumul al doilea. În traducere n-aveam de unde să-l iau noaptea, așa că am descărcat toată trilogia în două minute de pe amazon.com/kindle. A fost primul moment de wow.

Un alt șoc a fost biografia lui Steve Jobs pe care, pe iPad, am putut să o citesc la câteva minute de la lansarea mondială. E genul de carte despre care îți vine să vorbești cu toată lumea. Așa am descoperit funcția “share” pe FB, pentru citate. Alt wow!

Un al treilea șoc a venit când o colegă m-a rugat să-i împrumut o carte pe care o iubesc mult și pe care o aveam în print. Nu era vina ei, i-am explicat, dar am pierdut în timp atâtea cărți – fix alea la care țineam cel mai tare – încât am fost necooperantă. DAR – am găsit-o urgent pe Kindle store și i-am trimis-o pe mail, cadou. Alt wow, și pentru mine și pentru ea.

Găsesc un autor care-mi place, am acces instant la tot ce a scris. Pentru un copil care a citit în franceză doar volumul al doilea din “Contele de Monte Cristo” pentru că numai pe acela îl avea în bibliotecă, nu știți cât de mult înseamnă asta…
Și apoi mai e muzica – încărcat cu toate cărțile pe care mi le-am dorit în ultimul an și toată muzica pe care mi-am cules-o în ultimii 15, cred că e ușor de ghicit cu ce obiect aș vrea să fiu lăsată pe o insulă pustie. Numai să aibă curent electric și wi-fi gratuit!

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1078
case2Vacanta de turta dulce

Vacanta de turta dulce

Anul trecut prin vara, cand ma uitam la televizor la TLC, am urmarit un documentar in care un biker – om serios – era plin de incantare ca un copil, mergand pe un drum anume, in sudul Germaniei. Drumul era Romantische Strasse, avea in jur de 350 de kilometri si era presarat cu satucuri de poveste, castele misterioase, cetati medievale, biserici gotice si flori – foarte multe flori.

Am urmat sfatul biker-ului  – ca doar era om serios – si ne-am planificat prompt pentru primavara urmatoare o vacanta fix acolo. Si fix in luna mai, cand spunea el ca florile sunt cele mai multe si cele mai parfumate – auzi ce-l interesa pe biker!

Zilele trecute, implinindu-se vacanta respectiva, am constatat ca macar bikerul de pe TLC n-a mintit poporul cu televizorul. Am aterizat la Munchen – dar pe voi va sfatuiesc, cu mintea romanului de pe urma sa mergeti prin Frankfurt, ca e mai aproape. Am luat masina inchiriata si am plecat – 250km – pana la baza noastra, aleasa un pic la noroc. Rothenburg ob der Tauber. Deja pe drum mirosea puternic a liliac (desi, liliacul, precum stiti, nu miroase prea puternic) si ne era ciuda ca pe autorutele impecabile din Germania (impecabil ne-a devenit tic verbal cat am stat in tarisoara aia), fara limita de viteza, nu puteam sa mergem la 160/hr cu geaamurile deschise sa ne bucuram de parfumurile zonei.


Ajunsi spre destinatie, ne-am certat aprins cu GPS-ul, care insista ca trebuie sa trecem un pod de piatra si sa intram, prin poarta unui turn medieval, direct intr-o cetate (tot medievala), cu strazi inguste si pietruite, dar, altfel cu case tencuite in culori de crema de prajituri, toate terminate alaltaieri. Cum cu GPS-ul nu te poti certa multa vreme fara sa obosesti, i-am urmat sfatul si am ajuns la hotel, in inima cetatii, langa Rathaus (primaria), biserica, ceasul cu marionete, farmacie, circiuma si, cel mai important, chiar langa Muzeul Jucariilor de Craciun.


Cred ca o sa-mi amintesc toata viata senzatia de stupoare combinata cu copilareasca incantare pe care am avut-o la vederea sirului nemtesc aliniat de casute de turta dulce, cu ferestre debordand de muscate si petunii, cu insemne “medievale” din fier aurit – si am inteles de fapt ca Fratii Grimm erau niste tipi complet lipsiti de imaginatie, dar care erau capabili sa descrie in detaliu ce vedeau ei de la fereastra casei lor, in fiecare dimineata, cand ieseau la o bere.

Hotelul – “Coiful de fier”, in care am poposit, era fix la fel, o casa intretinuta cu indaratnicie de pe la 1590, in care puteai sa te asezi pe scaune baroce originale, din lemn, si calcai pe covoare persane de data recenta, semn ca si actualii proprietari ai hotelului si aveau, si stiau, si erau dispusi sa imparta in continuare frumosul cu oaspetii lor.

Una dintre multele biserici ale orasului gazduia concerte de orga, magazinele de la parterul caselor, cand nu vindeau jucarii si portelanuri, aveau in vitrina “bulgari de zapada” niste prajituri ca niste gogosi din aluat fraged tavalite in ciocolata de toate culorile, umplute cu nuga sau cu fructe, facute dupa o reteta veche si specifica orasului. Atentie, un bulgare din asta ajunge cam pentru patru persoane.


Istoria orasului era magica, si ti-o spuneau in fiecare seara – calaul localitatii (un baiat simpatic acum) si conducatorul rondului de noapte. Printre intamplarile de poveste, doua – una vorbea despre o potiune magica pe care toti locuitorii o sorbeau inainte de o lupta si deveneau astfel invincibili (hmmm, unde am mai auzit asta?) si a doua despre un primar care a salvat eroic orasul de la urgie. El s-a sacrificat si a baut dintr-un foc o vadra de vin, castigand astfel prinsoarea cu dusmanul si lasand orasul in pace. Va dati seama ce drama pentru un bautor de bere sa de ape gat oriunde intre 3 si 4 litri de vin o data…

Suntem totusi pe un blog, si n-as vrea sa va chinui si pe voi cu logoreea de care m-am molipsit de la Fratii Grimm, asa ca, despre alte ispravi pe care le-am descoperit in Bavaria, o sa va povestesc intr-o postare viitoare…

***
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1404
alexandru-tomescu-Un om si o vioara

Un om si o vioara

În mai puțin de cinci ani de zile de când are vioara Stradivarius Voicu – the Elder – pe contract de comodat (LOL), Alexandru Tomescu a făcut atât de multe proiecte frumoase și și-a legat numele de vioară în atâtea chipuri, încât standardele pentru un potențial succesor comodatar s-au urcat în slava cerului.

Om și vioară, sunt o simbioză, se susțin și se completează, își subliniază unicitatea cu șarm și subtilitate.

Alexandru Tomescu a reușit, prin turneele sale, să pună realmente reflectorul și pe solist și pe instrument. Cel de anul trecut aducea în prim plan muzica lui Paganini, violonist virtuoz și compozitor, cam în această ordine. Anul acesta, repertoriul noului turneul intitulat “Obsesii”, face să răsune muzica lui Eugène Ysaÿe, tot un virtuoz violonist și compozitor belgian. Tot cam în această ordine.

Ambii sunt oameni care au cunoscut foarte bine vioara și i-au întins limitele pentru că propriile lor limite de interpretare erau departe departe. Au scris partituri pe care profesorii de vioară le dau, probabil, elevilor, când vor să le demonstreze că mai au încă multe de învățat. Partituri de care te apropii cu mare smerenie și le închei (presupun) cu un oftat de ușurare că iar a ieșit totul bine.

Demonstrației proprii de virtuozitate, Alexandru Tomescu adaugă alte câteva ingrediente de spectacol modern. Teatru mut, dans, proiecții video, toate sunt integrate într-un spectacol expresiv, simplu, elegant, care pune în valoare muzica și interpretarea ei și pune reflectorul (și la propriu și la figurat) pe doi tineri foarte talentati, Ana Pepine și Paul Cimpoieru.

În timp ce scriu, ascult la Europa FM tocmai știrea despre turneu.

După avanpremiera pentru presă, de joia trecută, turneul începe astăzi la Braşov, și pe 29 mai revine la Bucureşti într-un spectacol la Opera Română, pentru care puteți cumpăra bilete chiar de pe internet.

Psst! Una dintre sonate îi este dedicată lui George Enescu. Ceva îmi spune că și asta a influențat opțiunea lui Alexandru Tomescu pentru Sonatele lui Ysaÿe.

*
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication

1752
flori sutuParadisul florilor de primavara

Paradisul florilor de primavara

Poti sa ajungi la Amsterdam din multe motive. Unele dintre ele sunt ilegale oriunde altundeva in Europa. Altele sunt alb cu albastru (dar sunt sigura ca v-ati saturat deja de cat v-am povestit despre cristal si portelan). Altele sunt vii, sunt cu milioanele si nu sunt neaparat oamenii din Amsterdam. Desi si ei sunt foarte interesanti.

Ca sa n-o mai lungesc, am fost in weekend la un eveniment de lucru cu 10 dintre cei mai influenti bloggeri din Romania, iar organizatoarea (pentru ca este o ea, Marta Usurelu), a ales dintre toate zilele anului tocmai cele in care sarbatoarea lalelelor de la Keukenhof era in toi.

La o jumatate de ora de aeroportul Schipol (care in sine mi se pare un templu al creativitatii functionale), Keukenhof este un parc imens, in care in fiecare an, producatorii olandezi de bulbi de lalele, zambile, crini si alte minunate flori de primavara isi aduc si isi expun minunile.

7 milioane de minuni. Palcuri de lalele in cele mai neasteptate culori sau combinatii de culori. Rauri de zambile, albe, piersicii, roz, fuchsia sau purpurii. Narcise de culoarea untului. Bonus, un pavilion dedicat orhideelor spectaculoase si altor plante exotice.

Pentru parada (pe care noi n-am prins-o), oamenii se aseaza de dimineata in jurul parcului, pe ruta pe care defileaza carele de lalele, iar, de la un punct incolo, circulatia se blocheaza cu totul, doar ca nimeni nu sufera prea tare pe tema asta, dimpotriva. Dupa lalele, la Keukenhof e sezonul crinilor – intreaga petrecere vegetala dureaza doua luni, de la sfarsitul lui martie pana la sfarsitul lui mai.

N-am argumente verbale pe masura delirului floral de langa Amsterdam, dar, din fericire, in calatorie am fost cu fotografi pasionati, asa ca argumentele vizuale le gasiti la Cristian Sutu, Alexandru Negrea, Costin Cocioaba, Cristi Dorombach. Cum toti in online avem “personalitati multiple”, ca sa vedeti toate pozele, cautati si pe FB, si pe blogurile lor. Veti avea parte de un festin de culoare.

Partea cea mai buna este ca, acum, spre deosebire de secolele precedente (cand oamenii se omorau pentru bulbii cei rari si fragili), din Amsterdam poti sa te intorci cu un fragment din Keukenhof in valiza. Asa se face ca azi dimineata in zori, dupa numai cinci ore de somn, cautam de loc in gradina pentru cei 120 de bulbi cu care am ajuns acasa. Printre ei, si lalele negre…

3587
IMG_2868_3National treasure

National treasure

E rar cand cautarile pe Google iti dau ca rezultat in primele pagini articole si interviuri exclusiv elogioase despre un artist. Mai ales cand vorbim despre Romania, unde spiritul “auto-critic” depaseste normele… depaseste orice norme.

Si totusi, pentru Angela Gheorghiu, cam asa stau lucrurile: elogii in toate limbile pamantului, cateva porecle malitioase de care mai mult ne amuzam, o exaltare generala urmareste fiecare aparitie, fiecare spectacol, fiecare gest. Interviurile sunt spumoase, povestile – aceleasi, semn ca sunt adevarate – au nuante diferite si farmec si energie, indiferent de interlocutor. Iar interlocutorii nu-s nici ei de colo – de la Eugenia Voda a noastra, la David Frost, de la presa nationala la criticii muzicali care raspund de rubrici in cotidiene mari din Marea Britanie, Statele Unite, Austria.

Atata incredere de sine, hranita de atata iubire, si atat de clar fundamentata, rar gasesti. Un om valoros, care isi cunoaste si valoarea, si originile, care-si asuma si calitatile rare si momentele de fronda si care nu se teme sa raspunda pe sleau oricarei intrebari. Sau sa-i ceara vietii fix ce crede ea ca merita.

Dat fiind ca pentru marile spectacole de opera asa e – cumperi biletele cu noroc si cu multe luni inainte, am avut… multe luni sa ma bucur de spectacolul Angela Gheorghiu si sa ma pregatesc pentru La Boheme in fel si chip. Ascultandu-i ariile care au facut-o faimoasa. Citind si urmarind interviurile de aici si de aiurea.

Comparand, uneori cu cruzime, inregistrari ale ei si ale altora. Ca profana intr-ale Operei si fericita sa o vad pentru prima oara pe scena, asa am simtit ca trebuie.

Am fost surprinsa sa vad ca majoritatea interviurilor o priveau (doar) ca om, prea putin ca artist. Prea putine discutii erau despre roluri, despre evolutia lor, despre modul in care i s-au asezat pe voce, in cariera, in viata. Am regasit, insa, obsesiv, micile “povesti”, micile “barfe” pe care era vesnic invitata sa le comenteze – lucru pe care il facea cu rabdare, dezarmanta dezinvoltura si umor.

Am descoperit si comentarii stupide, de anglofoni care judecau dictia ei in italiana fara sa aiba habar de limba sau dimpotriva, altele care punctau evidenta– anume ca, mai nou, lumea cere in reprezentatiile de opera tot mai mult arta interpretativa, teatrala, iar dictia nu mai e sacrificata de frumusetea unei note, ci augmenteaza umorul sau dramatismul textului. Asta poate si unde suntem mai cosmopoliti, stim tot mai multe limbi straine sau… avem subtitrare electronica in salile de spectacol si incepem sa si intelegem, nu doar sa ascultam.

Am facut comparatii – inevitabil – chiar si ultimul ei disc, Homage to Callas o cere. Si am ajuns la concluzia ca, desi utile, comparatiile trebuie luate intre mari paranteze. Spectacolele sunt unice, fiecare in felul sau – conteaza in ele nu numai forma vocala proprie (pe care stiu ca Angela Gheorghiu si-o respecta cu sfintenie, cu riscuri si cu scandal daca e nevoie) – dar si interactiunea dintre protagnisti, dintre protagonisti si orchestra, dintre orchestra, protagonisti, dirijor si regizor. Sunt atatea planete care trebuie sa se alinieze…

In plus, e bizar sa compari inregistrari de la varste diferite – vocea are o perioada de maturizare, personalitatea scenica are o perioada de maturizare,nu exista “perfect”, dar exista “sublim”, iar “sublimul” il definim fiecare in felul nostru, dupa cum ne impartasim, sau nu, din el. Angela Gheorghiu e capabila sa creeze “sublim”. Timbrul ei – si aici va rog sa ma judecati cu indulgenta, pentru ca nu sunt deloc pe teritoriul meu – e asemenea unui fluture: colorat, permanent in miscare, fascinant, plin de surprize si de vulnerabilitate. Are viata, are textura, are drama, are nerv.

Iar ea lasa ariile sa-si spuna cuvantul, rosteste cu voluptate micile incantari sau marile suferinte ale eroinelor pe care le interpreteaza fara sa-si lase vocea sa intre in cadenta aceea oribila si plictisitoare, care m-a alungat toata copilaria din fata ecranului cand era vreo opera la televizor, dar care, constat, defineste pana in ziua de azi modul in care unele mari voci inteleg sa reproduca niste arii.

Nu pot sa nu remarc ca, in ciuda inconvenientelor unei vieti nomade pe care nu cred ca as putea sa o suport, Angela Gheorghiu are, invariabil, niste “locuri de munca” superbe – de la Covent Garden la Wiener Staatsoper, de la Metropolitan la Teatre del Liceu, sau Bolshoy, spatiile care adapostesc opera sunt splendide, iar privelistea ei, de pe scena, ce cuprinde lojele aurite si spectatori care asteapta cu sufletul la gura ultima nota ca sa strige “Brava!” si sa aplaude in picioare, e o priveliste!

Am avut ocazia sa o vad intr-un spectacol pe care stiu ca-l iubeste mult (se si vede), “La Boheme”, la Teatre del Liceu, in Barcelona si sa ma bucur enorm vazand ca sala catalana a aplaudat-o pe Mimi cu frenezie, chiar daca distributia cuprindea si nume mari locale, cu prestatii, de altfel, sclipitoare. In ciuda eforturilor, am devenit cinica si sunt rare momentele in care chiar pot spune ca sunt mandra sa fiu romanca in strainatate – asta a fost unul dintre ele.

Am urcat apoi, cu curiozitate dar si enorm trac, in spatiul rezervat artistilor, ca sa o intalnesc pe Angela Gheorghiu pentru cateva clipe. M-au crispat teribil multimea de oameni venita cu pungi de CD-uri dupa autografe, colectionarul de impresii care adusese un veritabil catastif cerand semnaturi tuturor protagonistilor de-a valma, amatorii de fotografii la minut.

Angela Gheorghiu s-a lasat cel mai mult asteptata – evident, se comporta ca o diva, v-ati grabi sa ziceti – dar motivele erau, de fapt, intemeiate. Intr-o tinuta de afterparty, rosu cu negru, culori care o pun cel mai bine in valoare, cu un machiaj care nu mai avea nici o legatura cu paloarea lui Mimi din ultimul act, insa era perfect pentru fotografii cu blitz, Angela Gheorghiu facuse un nou efort sa-si multumeasca publicul, sa-i ofere o alta clipa memorabila. Toate astea dupa un
spectacol lung si solicitant.

Ma blochez rar, dar asta a fost una dintre acele ocazii. Am schimbat fix doua vorbe cu ea, uitand sa ma si prezint – cine eram eu n-avea, in context, chiar nici o importanta – dar sper sa fi inteles cat de multa incantare imi adusese. Am petrecut un weekend perfect in Barcelona, despre care sper sa mai pot sa va scriu, iar unul dintre motivele principale a fost Angela Gheorghiu. Multumesc,

Doamna!

**
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication

1720
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!