cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.
Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.
O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.
“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”
Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).
Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.
Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.
***
Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.
A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.
Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.
“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.
“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”
Destinatia? Londra.
***
In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.
Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.
A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?
“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.
A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.
“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”
Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.
Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.
Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.
*
A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.
“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”
Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.
Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.
“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”
In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.
“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”
Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.
*
La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.
“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”
In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.
Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.
A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.
A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.
Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.
Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”
*
E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.
Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.
In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”
Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:
– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.
Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.
Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.
Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.
Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.
– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?
De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.
– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”
Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:
‘Doamne, te rog, scapa-ma.’
Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”
Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.
A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.
E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.
Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.
