Tag : teatru

cinemain week end, super spectacole de teatru si super filme

in week end, super spectacole de teatru si super filme

stiu ca alegerile sunt focusul acestui week end si sper sa mergeti la vot, indiferent de optiunea voastra politica, dar in we acesta se mai intimpla si alte lucruri.

unele centrate foarte mult pe copii: spectacole de teatru in Festivalul teatrului de animatie de la Tandarica, sau filme pentru copii la Kinodiseea – festivalul filmului pentru copii.

recomandarile mele foarte speciale (care au tinta si adultii nu doar copiii) sunt:

Finn – pe 14 nov la cinema studio, povestea unui baietel care , in timp ce asculta cintecul la vioara al unui batrin intilnit intmplator, isi vede cu ochii mintii mama moarta. si decide sa se faca violonist pentru ca tocmai a experiementat pe pielea lui magia muzicii.

filmul incepe la ora 19, la cinema studio si va fi urmat de Q&A cu egizorului Franz Weisz si a actorul Mels van der Hoeven, dar mai poate fi vazut si simbata dimineata la ora 11, la cinemateca eforie, unde itrarea e libera. si vin din nou si regizorul si actorul.

Loulou, incredibilul secret – simbata de la ora 19 la cinemateca Eforie – o poveste despre incercarile vietii pentru prietenii care par imposibile. prietenia dintre un lup si un iepure

Jack si mecanica inimii – cinema studio, ora 19, duminica o animatie pentru adulti mai degraba, o poveste despre timiditate, despre povestile pe care si le spun oamenii ca sa traiasca mai usor, despre iubire si despre ce pierzi cind nu stii cum sa spui ce vrei.

***
La festivalul teatrulu de animatie, unde nu sunt doar spectacole cu papusi si papusari pentru copii, va recomand din inima
Unde nu-i cap, vai de picioare (sâmbătă 15 noiembrie) este unul dintre cele 4 proiecte independente invitate în festival. Ada Lupu, câştigătoarea Marelui Premiu al Galei Tanarului Actor Hop 2014, recurge la un teatru de animaţie în forme neconvenţionale care-i permite să inoveze constant. În această piesă, Ada Lupu îşi caută personajul chiar pe scenă, actriţa descoperind, odată cu publicul, forme diverse de expresie ale teatrului de animaţie, mânuindu-se pe sine. Transformările se desfăşoară gradat, începând cu metamorfozarea elementelor de costum (prin tehnici cunoscute ale teatrului de obiecte) şi continuând cu animarea propriului corp, de la însufleţirea unei palme până la cea a picioarelor (prin tehici teatro dell piedi, folosite cu precădere de artişti italieni precum Laura Kiebel sau Veronika Gonzales).

si dincolo de week end, miercuri 19 noiembrie – ALLEGRO MA NON TROPPO, Zero en Conducta, Barcelona // ora 18.00, La Tandarica (Sala Lahovari) – un spectacol teatru dans, pe ritmuri de tango, f senzual si ironic

Cia. Zero en Conducta, Allegro ma non troppo. Trailer from Mellow Submarine on Vimeo.

1767
maria cassiDe vazut neaparat: Maria Cassi , Attente al lupo

De vazut neaparat: Maria Cassi , Attente al lupo

Maria Cassi e o actrita italiana care a studiat miscarea cu un clown celebru, asa ca are ceva din Chaplin in ea.

E o actrita care e pasionata de limbajul de dincolo de limba de exprimare (a facut un show – Viata mea – in care vorbea simultan in italiana si engleza tocmai ca sa incurce spectatorii si sa-i oblige sa fie atenti mai mult la ce spune trupul ei, decit ce marcheaza vorbele ei).

Maria Cassi vine in week end-ul asta la Bucuresti, la ARCUB cu un spectacol despre care banuiesc ca o sa lase urme: Attente al lupo e despre diferentele dintre femei si barbati, despre stereotipii si despre prejudecati.

E o comedie, un one woman show, dar cu atit mai mult cred ca o sa lase urme spectacolul asta in mintea spectatorilor.

Zilele viitoare am sa va fac cunostinta cu Maria Cassi printr-un interviu, dar s-ar putea sa nu mai gasiti bilete daca asteptati mult.

Spectacolele cu Maria Cassi sunt vineri si simbata, 7 si 8 noiembrie, de la ora 20.oo

 

1566
shutterstock_aplauzeaplauze

aplauze

cind apar aplauzele la un spectacol se echilibreaza energiile.

spectatorii care au acumulat emotii dau mai departe, inapoi catre scena, din ceea ce au primit si, intr-un fel, se elibereaza. se descarca.

actorii, cintaretii, dansatorii stiu dupa forma aplauzelor (carnoase, cu pofta, din inima, de complezenta) care e rasplata muncii lor, se bucura de ce primesc, dar se elibereaza si ei de tensiunea care s-a depus pe drumul dintre idee- executie- prezentarea in fata unui public.

ca in viata, ca in iubire, momentul aplauzelor e unul dintre cele mai emotionante, cind e sincer.

dar cum ar fi ca pentru un spectacol, pentru un singur spectacol, nimeni sa nu aplaude.

dupa ce se va fi terminat actul artistic, lumina in sala de spectacol sa fie la maximum. performerii sa se aseze la marginea scenei si sa-si priveasca spectatorii in ochi. spectator cu spectator. sa le prinda privirea si sa se uite inauntru. unde e adevarul care n-are carne, pofta, inima sau complezenta. e simplu si curat. se simte daca a fost sau nu a fost.

iar spectatorii sa le intoarca/sustina privirea. cu emotia de s-a-uitat-la-mine-cel-de-pe-scena pusa la un loc cu emotia spectacolului tisnindu-i din ochi. cautind adevarul.

pentru citeva minute. intr-o liniste de clepsidra.

si-apoi sa plece fiecare, continindu-si emotia si indoiala, amplificate in schimbul acela de priviri fara vorbe, catre casele lor.  pina la o viitoare reprezentatie.

cum ar fi.

*

later edit dintr-un minunat comentariu pe facebook

Miruna Runcan  Ce noi sunt lucrurile pe lume, mereu, luate de la inceput! La “Vicarul” lui Penciulescu, la Bulandra, NIMENI nu aplauda la sfarsit, fara nici un fel de prevenire/semnal de vreun fel. Actorii erau cu totii pe scena si publicul, pur si simplu, intelegea: isi inghitea nodul din gat si pleca in varful picioarelor, fara fosnet. La “…au pus catuse florilor” al lui Hausvater, nu s-a aplaudat niciodata, stagiuni la rand. Incepea sa urle sirena si publicul era “evacuat” ca oile, asa cum si intrase, aproape pe branci. Spre tacerea catarctica. Asta numai la noi – si numai in viata mea. Altminteri, la Paradise Now (Living Theatr) iesirea era asemanatoare, fara pacaneala, zic cronicile si istoria. Tot astfel, la inceputul secolului XX, la Miracolul lui Reinhardt, in catedrala din Kohln sau in piata de la Notre Damme, n-ar fi fost loc/timp de aplauze, nici gand pentru asta. In fine, e bine cand lucrurile sunt noi, inseamna ca lumea/pamantul se invarte (in sens de rotatie ori de revolutie).

Miruna Runcan Nu vreau (jur) sa fac pe nebuna. Vreau doar sa zic ca un spectacol isi castiga cu (cea) mai mare greutate tacerea (pioasa) decat aplauzele de complezenta. Iar credinta mea e ca asta se face doar facand UN ANUME FEL de spectacole, in care in om se modifica instantaneu obisnuintele “de consum”, nu marketing sau dezbateri…

 

 

coverphoto shutterstock

 

2628
west side story afismanifestul unei generatii: West Side Story – the musical la Odeon

manifestul unei generatii: West Side Story – the musical la Odeon

Sa incep cu ce e cel mai important: TREBUIE SA MERGETI SA VEDETI MUSICALUL WEST SIDE STORY LA TEATRUL ODEON.

Pentru prima data in RO , pe linga Festivalul National de Teatru se intimpla un experiment scoala: printr-un casting national au fost alesi 25 de tineri actori care stiu sa cinte si sa danseze pentru un musical. Initiativa ii apartine Marinei Constantinescu si este realizata impreuna cu regizorul si coregraful Razvan Mazilu.

Nu s-a stiut de la inceput ca va fi West Side Story, dar pentru ca la selectia nationala au fost descoperiti foarte multi tineri talentati, Razvan Mazilu s-a gindit la un musical care sa aiba o distributie mai generoasa si care sa puna mai multi tineri in valoare. Ba chiar, a lucrat cu distributii multiple pentru ca fiecare membru al echipei sa iasa intr-un fel in evidenta, in cel putin o reprezentatie.

*

Am fost in week end la repetitiile lor – prima zi in care se coordonau si cu orchestra – si cuvintul cel mai potrivit care ii poate descrie e ECHIPA. I-am vazut cum se ajutau unii pe altii in detaliile executiei sau cum se emotionau la reusitele celor care repetau.

Toti sunt foarte foarte tineri, enervant de tineri. Au look-uri foarte occidentale, sunt alesi pe tipologii si, chiar si fara sa spuna nimic, in haine civile, acolo pe holul teatrului, unde se aflau cind i-am vazut, tot pareau ca “de afara, occidentali”.

Cinta foarte bine, dar cind spun foarte bine stiu sigur ca dupa ce mergeti la spectacol (adica fix in timpul spectacolului) o sa va ginditi: de ce nu sunt copiii astia la Vocea Romaniei sau la X factor?

(repeta cu antrenori vocali de 2 luni jumatate, antrenori care au scos untul din ei; si toate emotiile corzilor lor vocale)

Danseaza foarte bine. Si sunt foarte ambitiosi. Imi povestea Razvan Mazilu ca dupa ce le-a creat momentele de coregrafie a vrut sa le mai simplifice ca sa le fie mai usor cu cintatul, dar “copiii” (au 23-25 ani, e un alint exprimarea asta) au protestat si-au zis ca ei vor face eforturi si nu vor simplifica nimic.

*

Am mai vazut un musical pus in scena de Razvan Mazilu la Timisoara – Cabaret (am scris despre el atunci ca m-am simtit ca la Londra sau la Berlin in sala de spectacol, pentru ca era impecabil) si din ce pare ca e acum – dupa cit m-am prins de la repetitii – West Side Story e si mai tare, si mai bun.

Si chiar e manifestul unei generatii. A tinerei generatii.

Cind ma uitam la ei, la energia care era in ei si in jurul lor, mi-am adus aminte de magia care e in jurul copiilor de la Festivalul de teatru din Alexandria, genul de energie din care se incarca toata lumea care intra in contact cu ea.

Tinerii acestia o sa va arate ca se poate si in Romania, la Bucuresti, un spectacol de musical “ca afara”. Un spectacol in care intilniti actori completi – care cinta, danseaza si fac actorie la un nivel foarte ridicat, dar care si arata bine, cool, smart.

*

In perioada festivalului national de teatru sunt 2 spectacole. astazi cind mi-am cumparat eu bilete mai erau 5 locuri la spectacolul de pe 25 octombrie, dar vor mai fi doua reprezentatii in noiembrie pe 22 si 23.

Si va rog tare sa mergeti, sa va cumparati bilete. sunt 70 de oameni pe scena (sapte zeci!!!) ca sa se mai joace acest spectacol si dincolo de cele 4 reprezentatii din proiectul FNT, trebuie sa fie cerere de bilete pentru ca este un spectacol scump.

Si va mai rog, dupa ce mergeti, saptamina asta sau in noiembrie, sa puneti un status pe facebook (sau un comentariu aici) cu parerea voastra: stiu sigur ca o sa fiti foarte incintati, uimiti chiar ca se poate asa ceva si in Romania. asta va fi cea mai buna reclama, cel mai mare ajutor ca sa-si cumpere si altii bilete.

Iar munca de citeva luni  a acestor copii  sa aiba o viata mai lunga.

*

P.S. Cred ca Razvan Mazilu si-a gasit o noua cale de exprimare pentru aceasta parte a carierei lui. E printre putinii romani care au aptitudinile si abilitatile de a face/regiza musicaluri, dar mai scriu despre asta dupa ce vad spectacolul, pe scena, simbata seara.

 

 

2432
shutterstock_celebritate7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

7 lucruri despre artisti pe care e bine sa le stiti

In contextul sinuciderii minunatului om Robin Williams, m-am gindit sa scriu citeva lucruri pe care le-am aflat in acesti multi ani de trait, lucrat, imprietenit cu/printre artisti. Poate ne ajuta sa –i pretuim mai mult – la vedere – cit sunt in viata si sa intelegem ca intre alb/ veseli/buni si  negru/tristi/ rai, cum ne imaginam ca sunt, se afla de fapt infinite nuante de gri.

1.       Artistul e un om diferit de majoritate.

Daca ar fi ca toata lumea, ar face lucruri ca toata lumea si n-ar mai fi artist. Oamenii altfel fac lucrurile altfel. Si cu “altfel de lucruri” inainteaza lumea.

Sa nu-I mai judecam deci pe artisti dupa chipul si asemanarea noastra; cu siguranta e o diferenta in empatie, sensibilitate, transpunerea si sinteza unor emotii intre ce simt si fac  ei,  si ce simtim /facem noi; chiar daca, aparent, aratam la fel.

2.       Emotiile unui artist ating limite incredibile si-arata vulnerabilitati, fragilitati imense.

Mi s-a intimplat sa trebuiasca sa urc pe o scena alaturi de un mare actor al Romaniei, iar el tremura de doua ori mai tare de emotie decit mine. Cind l-am intrebat de ce, pentru ca mi se parea ca are mult mai mult antrenament decit mine la expunerea la public, a marcat o diferenta: “Cind ma sui pe scena in mod curent, vin dupa luni de repetitii ale unui text si stiu orice miscare pe care trebuie sa o fac. Si atunci am emotii imense, dar acum e mult  mai mult.”

Am vazut cum patruleaza ca un leu un cusca un muzician in culise inaintea unui concert si, cind ii simteam concentrarea pusa la un loc cu emotiile, cu presiunea salii care deja urla in asteptare, mi-am promis ca nu voi mai sta niciodata in culise sa vad asa ceva: ma durea, la propriu, stomacul.

Am vazut o actrita de notorietate mondiala, care a participat la toate premiile mari ale industriei ei si-a facut filme cu milioane de spectatori si care, in timpul unui banal interviu, si-a framintat miinile de emotie fara sa fie constienta de forta pe care o imprima: isi inrosise palmele.

M-am gindit de multe ori ca multi dintre artisti recepteaza emotiile mult mai intens decit majoritatea oamenilor, poate ca asta e explicatia creatiei lor unice: aduna un bagaj emotional mai greu decit al nostru pentru care au instrumentele naturale – harul- sa-l transpuna apoi in arta.

 3.       Nevoile lor emotionale sunt, de multe ori, diferite de majoritate. (pentru ca… punctul 1)

Au nevoie de mai multe validari, au nevoie de mai multe confirmari; e atit de subiectiva munca lor si stiu ca oricind o pot lua de la zero, fara sa mai aiba nimic, incit pare ca viata intreaga li se sprijina intr-un fir de ata. In fiecare an, in fiecare luna, uneori in fiecare zi (dupa drumuri lungi, in turnee) au un nou performance in care sunt supusi presiunii, tensiunii si , la sfirsitul careia, asteapta o validare.

In plus, actul creatiei e diferit intre artisti – unul are nevoie de mult spatiu, de timp pentru “internalizarea”/sinteza  emotiilor, altul are nevoie de preteni aproape, altul are nevoie de vin sau muzica etc etc.  Pe noi, spectatorii, ar trebui sa ne intereseze doar rezultatul muncii lor, forma in care a ajuns emotia catre noi. Fara nicio alta “judecata”, “eticheta” lipita pe personalitatea lor.

4.       Perfectionismul lor e greu de dus pentru cei din jur.

 Acelasi text e rostit de doi actori total diferit sau transformat in doua spectacole/filme diferite de doi regizori; cu aceleasi note muzicale, doi compozitori fac muzici diferite. Artistii stiu cel mai bine asta si stiu ca detaliile fac diferenta, asa ca uneori tin cu dintii la detaliile lumii pe care si-o imagineaza.

Am intilnit un mare muzician al planetei – o doamna – care viziteaza in avans fiecare studio in care are de facut un interviu live; vrea sa stie culoarea fotoliilor pe care urmeaza sa stea, daca are trepte de urcat/coborit, cit de inalte sunt – ca sa aleaga tocurile si culorile cele mai potrivite pentru hainele pe care urmeaza sa le poarte. Desi are un program infernal, verifica personal de fiecare data pentru ca “vreau sa simt eu locul, ca sa stiu sa aleg ce e cel mai bine pentru seara respectiva.”

Numai ca dorinta aceasta de a face lucrurile in detaliile lumii lor, cind ajunge in contradictie cu fapte minore ale staff-ului sau familiei, naste dispute in care cineva trebuie sa cedeze. Si nu artistul  e cel care cedeaza cel mai des.

Iar, pe termen lung, asta erodeaza relatiile.

5.       Cu cit e mai celebru si mai de succes un artist, cu atit e mai singur.

Nu pentru ca n-ar avea prieteni sau familie, ci pentru ca momentele lui de succes (daca vorbim de adevarati artisti, nu de cartoane colorate) sunt in lupta cu sine – cel mai adesea pentru a transmite o emotie mai bine, mai puternic, indiferent de calea (film, teatru, muzica, literatura, pictura etc) prin care se exprima.  Si nimeni nu primeste aplauze la scena deschisa pentru ca a depasit o bariera interioara, oricit de dureros ar fi fost procesul si de mare victoria. Pentru ca asta nu se petrece la vedere.

In plus, o mare parte din artisti  – prin natura meseriei – se afla departe de “ai lor” in momentele cheie (cind au luat super premii, cind au fost evenimente in familie). Cum succesul nu vine peste noapte, ratarile momentelor “de familie” se aduna si erodeaza pe termen lung si relatiile, si prieteniile, iar erodarea e  mai puternica decit la restul oamenilor pentru ca vine din ambele capete.

Ii invidiem pentru lumea plina de glamour pe care o afiseaza, dar… de ex, Grace Kelly dupa ce a cistigat Oscarul in 1953, a ramas singura in camera ei de hotel. Tot staff-ul era obosit, parintii se aflau acasa in Philadelphia, viitorul sot – Printul Rainier – era la Monaco; in biografia ei mentioneaza ca, in seara in care a avut cel mai mare succes profesional, a fost de fapt cea mai singura.

6.       Ceea ce stim/credem despre ei e mai degraba proiectia emotiilor noastre pe niste roluri publice, decit adevarul despre ei

Ii vedem in fotografii perfect retusate, cu un stiling perfect si, pentru ca au echipe de imagine bune, pentru ca fac parte dintr-un sistem, intotdeauna imaginile “controlate” sunt mai multe decit cele “paparazzi”, iluzia realului. De fapt, de cele mai multe ori, si fotografiile paparazzi sunt aranjate sau controlate, pentru ca artistul stie ca nu poate iesi in spatiu public decit in “personajul” pe care-l comunica.

Uneori ii judecam dupa reactiile din viata lor privata – iubiri sau scandaluri, cel mai adesea. Dar cind ne punem intrebarea “de ce naiba sunt astia doi impreuna?” nu luam in calcul ca o parte din cupluri sunt aranjate pentru un efect media mai puternic, iar alta parte e “pe bune”, doar ca imaginea curata creata de oamenii de specialitate ascunde un om nu foarte rafinat, dupa cum ii sunt si iubirile/nevoile pe care le are.

Imaginea publica pe care o are artistul – cu cit e mai celebru si are o echipa mai profesionista de comunicare – prelucreaza ceva din personalitatea lui pina cind obtine o calitate care acopera o nevoie a publicului tinta. Cind nu exista, o fabrica. Pentru ca managementul unui artist stie ca publicul va incalca intotdeauna punctul 3 si … va pune etichete.

7.       Cea mai importanta apreciere e cea a publicului. Singura validare care hraneste e cea a publicului. Cel mai mult timp – fizic sau cu mintea – e petrecut, nu cu familia, nu cu staff-ul, ci  cu si pentru public.

Cit proiectul e in lucru, parerea staff-ului (manager, regizor, alti membri ai echipei, familia) e importanta , dar cind prestatia artistica (oricare ar fi fost forma ei) a iesit in spatiul public, poate sa spuna zeci de laude oricare membru al staff-ului, vorbele nu au acelasi impact ca un simplu “multumesc” sau “felicitari” venite de la un spectator, de la cineva din public.

Am vazut multi artisti cum asteapta cu nerabdare dimineata de dupa un spectacol ca sa vada reactiile publicului (in ziare, pe net etc) si cum, de fapt, abia atunci incep sa se bucure de munca lor si sa se motiveze pentru un nou spectacol.

Avem deci un om mai sensibil, poate chiar mai introvert decit majoritatea, mai vulnerabil si cu o capacitate mai mare de a recepta emotii (implicit de a fi afectat de ele), cu un perfectionism – fixism care-l chinuie, dar ii chinuie si pe cei din jur generind tensiuni, care cunoaste momente de crunta singuratate, in balans cu bucurii uriase, care traieste presiunea unei vieti usor schizoide – intre ceea ce e in spatiu public si ceea ce e acasa – si care persevereaza zilnic in meseria lui cu un singur scop: sa placa publicului.

Stiind toate acestea, spun mereu si mai scriu si aici: cel mai bun si mai frumos lucru pe care putem sa-l facem in raport cu arta, noi – muritorii de rind mai putin talentati –  e ca atunci cind ne place munca unui artist sa i-o spunem. In timp real, cu sinceritate si simplitate. Cu un mesaj oriunde stim ca ar putea ajunge la el/ea.

O sa conteze enorm, o sa-i dea aripi pentru inca o zi grea de munca (cea mai grea munca e cea cu mintea si trupul tau), o sa-i aduca o confirmare ca merita toate framintarile pentru “de ce sunt altfel?” si… pentru momente ca acelea prin care a trecut Robin Willliams , s-ar putea sa faca putin, un milimetru, o miime de milimetru, diferenta.

Si sa salveze o viata.

9166
fetitaTiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

 

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

3524
carey-mulligan1in the mood for carey mulligan

in the mood for carey mulligan

in 2009, cind carey mulligan inca nu jucase roluri mari la hollywood scriam despre ea ca va fi viitoarea audrey hepburn. o vazuse un prieten in Nina (Pescarusul lui Cehov) la londra si ma rugase insistent sa vad spectacolul.

n-am ajuns dar am tot cautat atunci info despre ea si de atunci incoace o tot urmaresc

mi se pare a fi una dintre actritele care nu are nicio legatura cu ideea de frumusete pe care o promoveaza acum showbizz-ul, dar care e de un rafinament desavirsit. si in  meserie, si in afara ei.

mai intii, un mic remember cu ce stie sa faca din actorie

apoi cite ceva din farmecul, discretia si minimalismul ei

 

 

 

2104
omul cel bundespre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*

Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.

Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )

*

E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.

Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.

Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.

*

Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”

Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.

Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.

Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.

Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.

10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.

Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.

Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.

*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).

– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban :) ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.

– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.

– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.

Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!

fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre

3339
turnerteatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

teatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

text de Sorana Savu

Nu stiu cand anume m-a cucerit Kathleen Turner – cand cauta pietre pretioase prin noroaie cu Michael Douglas, cand ii tinea piept lui Nicholson in “Onoarea familiei Prizzi” sau cand juca rolul tatalui lui Chandler in “Friends”. Dar m-am bucurat enorm sa o pot vedea pe scena la Londra vara asta, la Duchess Theatre, la aproape zece ani de la stagiunea cu ”Who’s Afraid of Virginia Woolf”.

Tocmai vara asta, cand londonezii sunt mai preocupati de meciurile de fotbal decat de ce se petrece pe scenele teatrelor lor. Ocazie buna pentru noi sa mai gasim bilete si sa fim martori ai spectacolelor pe care ni le ofera niste actori care pastreaza pasiunea jocului la fel de intensa si pe ecran, si pe scena.

 “Bakersfield Mist” e o piesa usoara si simpatica, tinuta de doua personaje, interpretate de Kathleen Turner si Ian McDarmid. Pe Maude am recunoscut-o imediat din amintirile mele din California. America rurala nu e nici pe departe asa de romantica precum vrem noi sa credem si magazinele de mana a doua, “cartierele” de trailere, vietile petrecute printre deznadejdi si gunoaiele altora, ignoranta care nu e neaparat lipsita de suflet sunt realitati pe care, spre deosebire de majoritatea spectatorilor din sala, mi-a fost greu sa le gasesc amuzante.  Pe el – connaisseurul, evaluatorul de arta – nu-l stiam, dar l-am vazut fix a doua, zi pe o terasa londoneza, cu camasa lui roz, sacoul bleumarin cu nasturi aurii si esarfa (alternativa boema si aristocrata in acelasi timp la cravata) cu un pic de galben. Manca o pizza cu un aer detasat, in timp ce pe masa lui, in strada, langa halba de bere se odihnea un album cu picturile lui Monet.

Pana si situatia care sta la baza piesei e reala/realista – Maude cheama un expert sa-i evalueze un Jackson Pollock pe care l-a gasit intr-un targ de vechituri si l-a cumparat pentru o prietena pentru ca era ingrozitor de ieftin si ingrozitor de urat. Parerea ei.

Dati o cautare pe net si veti vedea cazuri de tablouri aparute de nicaieri, cumparate pe sume astronomice si dovedite ulterior falsuri, sau viceversa, cumparate pe sume derizorii si dovedite ulterior originale.

El il iubeste si il simte pe Pollock si, intr-un monolog care blocheaza usor sala pentru ca iese cu totul din ritmul piesei si este extrem de serios si de profund chiar poate sa-l explice pe Pollock. Chiar si pentru cei care nu-l apreciaza (that would be me) e o tirada convingatoare si pasionanta, care macar ne lamureste ce vad cei care-l apreciaza.

Ea spera ca Pollock – Pollock al ei – sa-i schimbe viata. Total. Sau partial. Sau macar un pic.

Unul e rationalul, altul e emotionalul – iar apoi rolurile se schimba, intr-un dans pe care il conduce cand un personaj, cand celalalt. Un pic de bautura ajuta la limpezirea sentimentelor si convingerilor, dupa cum se intampla.

E multa hrana pentru suflet si minte in cele cateva zeci de minute ale piesei – de la definitia autenticitatii, la cea a frumosului, la modul in care fiecare dintre noi recepteaza arta, la ratare.

Londra nu e chiar asa de departe, iar bilete la “Bakersfield Mist” mai gasiti pana la finele lui august. Spiritul lui Kathleen a ramas intact, in ciuda trecerii anilor si a suferintelor pe care le indura. Si e mai mult decat suficient pentru o experienta teatrala memorabila.

 *
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .
1488

fiecare spectacol e o poveste – FITS 2014 actorii din Viata fara cash

Vineri. 13 iunie.
Mai sunt citeva minute pina cind incepe “Pai…despre ce vorbim noi aici?”, prima reprezentatie din Festivalul International de teatru de la Sibiu in care Marcel Iures e Moromete, iar George Mihaita e Cocosila.
Spectacolul are loc in sala de sport a liceului Octavian Goga, pe teren au fost puse gradene, iar scena seamana cu spatiul de la Teatrul Act, unde a fost montata piesa.

In culise, imbracati in haine care amintesc de Grecia Antica, rochii lungi invalurite in cordoane grele, o fata si un baiat repeta un text. Desculti. Trebuie sa-i interpreteze pe Hemon si Antigona, intr-o sceneta care aduce publicitatea traditionala in spatiul teatral: promoveaza un nou program Raiffeisen, Viata fara cash.

Momentul lor are un minut, dar s-au pregatit doua zile pentru el, au fost verifcati de doi profesori si, desi e ora 18.00, ora la care ar trebui sa inceapa spectacolul, continua sa repete in timp ce isi trag de hainele care par ca le vin bine. Ca sa faca un gest, oricare, sa mai descarce din energie.

Stiu ca vor juca in fata lui Iures si a lui Mihaita si mai stiu ca vor juca in fata doamnei de la Raiffeisen care le-a oferit job-ul.

Pentru baiat, Iustinian Turcu, sunt primii bani pe care-i obtine ca actor, primul lui job platit in meseria in care vrea sa faca pasi mari. Banii ii va pune deoparte si, cu bursa pe care o ia la sfirsitul semestrului, o sa se duca acasa la Galati, unde locuieste mama lui. Tata a murit in urma cu citiva ani, iar sora lui mai mare munceste in Anglia si-l mai ajuta din cind in cind cu bani pentru micile lui distractii de student care sta in camin. Are in plan sa stea si citeva zile la Bucuresti unde e si nunta unui prieten. Acum munceste pentru darul de nunta.

Fata , Gabriela Parliteanu, si-a cistigat primii bani din teatru inca din clasa X-a, cind a inceput sa joace la Braila in Omul perna, in regia lui Radu Afrim.

Sunt amindoi in anul I la actorie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu si, in citeva clipe, vor fi pe scena la FITS in fata a 400 de spectatori.
*

Gabriela Parliteanu a intrat prima la actorie in Sibiu dupa ce a fost respinsa la UNATC si-a cazut intr-o lunga depresie. A picat la Bucuresti pentru ca … avea spectacol la Braila si nu s-a putut face o ajustare de program de nicio parte. Si-a respectat contractul,a ratat admiterea , dar a dat la alta facultate ( Istoria Artei) si si-a vazut mai departe de viata si de piesele in care juca la Braila.

Avea experienta de scena, juca inca din clasa a X-a pe scena din orasul ei natal, acolo unde tinerii merg la teatru ca si cum ar merge la biserica, cu religiozitate in fiecare week end, dar s-a gindit ca daca o comisie a decis ca nu e sa fie actrita, e mai bine sa faca altceva ca sa nu piarda timpul. A primit insa un telefon de la seful catedrei de la Sibiu care a anuntat-o ca universitatea lor are si sesiune de toamna.

La aceasta editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, impreuna cu Iustinian a urcat pe scenele principale de 4 ori, ea -pentru ca are ceva special – a mai urcat inca o data: israelienii din DecaDance au ales-o din public sa danseze cu ei pe scena.

Era printre dansatori, se misca frumos in aplauzele multimii si tot ce avea in minte era “e si Lev Dodin in sala, ce ma fac?” (regizorul rus, Lev Dodin, a fost unul dintre cei mai importanti invitati ai festivalului)
*

Viata leaga lucrurile intr-un fel cum nici nu te astepti.

Gabriela si Iustinian si-au facut botezul in Festivalul International de Teatru de la Sibiu, chiar daca ei inca nu sunt constienti de exercitiul greu pe care l-au dus la capat. (sunt singurii studenti din anul 1 care au fost pe scena in aceasta editie de Festival.) Au facut-o printr-un job oferit de Raiffeisen .

Raiffeisen , care are un program foarte coerent si bine asezat in a sustine teatrul in Ro , este partener al piesei de la Act , “Pai despre ce vorbim noi aici”, a fost unul dintre partenerii principali ai aceste editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu si i-a oferit o stea pe Aleea Celebritatilor lui… Lev Dodin.

Gabriela ma urmareste pe facebook de mai bine de 4 ani (dupa un articol despre teatru pe care l-a gasit undeva, nu mai stie unde), dar n-as fi intinit-o si nici n-as fi stiut nimic din povestea ei, daca Elena Baidan (responsabila pentru proiecte culturale din partea Raiffeisen) nu m-ar fi sunat intr-o zi si nu mi-ar fi zis: “sa-i cauti pe copiii care joaca in scenetele noastre, nu-i cunosc, dar cred ca e o poveste acolo”.

*
La ora 18 si 12 min, vineri 13 iunie, Gabriela si Iustinian, studenti in anul I, actorie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, au jucat in fata lui Marcel Iures si a lui George Mihaita. La propriu. Pentru ca protagonistii piesei “Pai… despre ce vorbim noi aici” au intrat dupa ei.

In sala, in rindul 1, s-a aflat Elena Baidan de la Raiffeisen, cea care le-a oferit job-urile de care isi vor aminti multa vreme.

Ii puteti vedea mai jos pe Gabriela si Iustinian in sceneta lor despre noul program “Viata fara cash” al Raiffeisen Bank Romania.

3581
PAI DESPRE CE VORBIM NOI AICI DOMNULE©Sebastian Marcovici13062014 (8)FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.

sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.

Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.

Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.

e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.

si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.

*

Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.

la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.

in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.

Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.

uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.

puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.

fotografii: Sebastian Marcovici/FITS

3216
clody-bertola-695720lo femeie magica: Clody Berthola

o femeie magica: Clody Berthola

azi am vorbit mult despre doamna Clody Bertola, o actrita cu un magnetism incredibil. plecasem cu discutia de la o intimplare pe care descrie in cartea biografia, la vie en roze: cum de fiecare An Nou reusea sa-i aduca la aceeasi masa pe toti cei 3 soti ai ei.

redau mai jos fragmente dintr-un text pe care l-am scris cu multi multi ani in urma pentru Jurnalul National, in speranta ca o sa va placa sa descoperiti o femeie magica.

**

Cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. “Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate,” spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.

Viaţa ei a fost ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.

“Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche”, aşa o descrie soţul numărul doi. “Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân”, spune despre ea soţul numărul trei.
“E ca o cruce pe care o porţi pe piept” o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: “Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea”.

Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte “La vie en rose“. Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.

Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.

Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.

În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: “tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti.”

Iubirea este o boală. Multă suferinţă – deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine

A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.”

Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.

Poate că actoria e o artă – cum a spus Andrei Şerban – mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.

Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.

Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.

6058

Mircea Diaconu, politica si teatru

“Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i…”

***

cineva mi-a zis astazi ca de cite ori l-a vazut pe domnul Mircea Diaconu la televizor, post alegerile europarlamentare, si-a adus aminte de “mina-ntinsa care nu spune o poveste…” si de atitudinea pe care domnul Diaconu a exersat-o in filmul lui Nae Caranfil, Filantropica.

mie, prezenta dumnealui din ultimele luni imi aduce aminte de montarea domnului Liviu Ciulei a piesei O scrisoare pierduta.

dl Diaconu era acolo Brinzovenescu.

*

citeodata, si sa vezi prea mult teatru, sau prea multe filme, nu e bine.

puteti vedea mai sus, 5 minute din acea montare.

1793
sibiu fitsvreti sa fiti voluntari la Festivalul International de Teatru de la Sibiu? iata cum procedati

vreti sa fiti voluntari la Festivalul International de Teatru de la Sibiu? iata cum procedati

anul trecut am avut si eu voluntarii mei in festival, am ramas prieteni si mai corespondam si sunt tare mindra de ei cum au “crescut” si ce fac la scoala sau in activitatile lor profesionale. e un proiect minunat, daca vreti sa invatati lucruri despre management, comunicare , despre bursa de teatru, inscrieti-va.

 

Festivalul International de Teatru de la Sibiu anunta deschiderea sesiunii de inscrieri pentru programul de voluntariat dedicat celei de-a XXI-a editii a festivalului. Prima etapa a inscrierilor pentru programul de voluntariat din acest an va avea loc pana la data de 23 martie. Cei interesati sa participe la interviuri sunt rugati sa isi trimită CV-urile in format EUROPASS la adresa voluntari@sibfest.ro

Serviciul de voluntariat al Festivalului Internaţional de Teatru de Sibiu este conceput pentru a oferi training şi o multitudine de avantaje specifice acţiunilor de voluntariat, printre care oportunităţi de training, câştig de experienţă în vederea obţinerii unui serviciu mai bun, învăţarea de lucruri noi şi formarea deprinderilor utile, familiarizarea cu diferite sisteme operaţionale şi structuri organizatorice, membru într-o organizaţie prestigioasă, dar mai ales posesia unui certificat nominal de voluntariat ce poate influenţa punctajul la concursurile organizate pentru ocuparea de posturi, dacă doi sau mai mulţi candidaţi obţin punctaje egale (cf. Art. 17 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii Voluntariatului Nr. 195/2001).

 

 

 

 

3074
teatrunominalizarile premiile UNITER 2014

nominalizarile premiile UNITER 2014

Cu citeva minute in urma au fost anuntate nominalizarile UNITER 2014, iata-le.

 

Premiul de excelenţă: VICTOR REBENGIUC

Premiul pentru întreaga activitate:

Actor: PETRU CIUBOTARU

Actriţă: VIRGINIA ITTA MARCURegizor: MIHAI MĂNIUŢIU

Scenografie: ANCA PÂSLARU

Critică şi istorie teatrală: ZENO FODOR

PREMII SPECIALE

1.Premiul special jurnalistei şi traducătoarei Raluca Rădulescu, pentru contribuţia la redimensionarea într-un discurs contemporan a unei cărţi fundamentale pentru practica şi teoria teatrală: K S Stanislavski – Munca actorului cu sine însuşi.

2. Premiul special pentru teatru-dans:
Andreei Gavriliu şi lui Ştefan Lupu pentru „Zic-Zac”, spectacol de teatru-dans de Andreea Gavriliu rezemată de Ştefan Lupu, cu Andreea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin.

3. Premiul special pentru teatru-document:
Gianinei Cărbunariu, pentru spectacolul-studiu „Tipografic majuscul”, coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon.

Nominalizările pentru această ediţie a Galei Premiilor UNITER sunt următoarele:

Cel mai bun spectacol:
Hamlet de W. Shakespeare, regia László Bocsárdi, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe
Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, regia Zoltán Balász, coproducţie Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu şi Teatrul Maladype Budapesta
Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac, regia Silviu Purcărete, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cel mai bun regizor:
Zoltán Balász pentru spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
László Bocsárdi pentru spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe
Silviu Purcărete pentru spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Cel mai bun scenograf:
József Bartha pentru scenografia spectacolului Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe Dragoş Buhagiar pentru scenografia spectacolului Ce nemaipomenită aiureală, Teatrul Naţional Cluj
Velica Panduru şi Zoltán Balász pentru scenografia spectacolului Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Cel mai bun actor în rol principal:
László Mátray pentru rolul titular din spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe
Cornel Răileanu pentru rolul Personajul din spectacolul Ce nemaipomenită aiureală, Teatrul Naţional Cluj
Marius Turdeanu pentru rolul Maestrul din spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional “Radu Stanca” Sibiu

Cea mai bună actriţă în rol principal:
Alexandra Fasolă pentru rolul titular din spectacolul Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti
Mariana Mihu pentru rolul Woland din spectacolul Maestrul şi Margareta, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
Rodica Negrea pentru rolul titular din spectacolul Mutter Courage, Teatrul Mic Bucureşti

Cel mai bun actor în rol secundar:
Zsolt Bogdán pentru rolul Charles Paumelle din spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Valer Dellakeza pentru rolul Tót din spectacolul Familia Tót, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Tibor Pálffy pentru rolul Claudius din spectacolul Hamlet, Teatrul „Tamási Áron”, Sfântu Gheorghe

Cea mai bună actriţă în rol secundar:
Csilla Albert pentru rolul Esther din spectacolul Victor sau Copiii la putere, Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Nicoleta Hâncu pentru rolul Elmire, soţia lui Orgon din spectacolul Tartuffe, Teatrul Metropolis Bucureşti
Romaniţa Ionescu pentru rolurile Mara, Mama Marei, Psiholog şi Prezentator TV din spectacolul Profu’ de religie de Mihaela Michailov, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Critică teatrală:
Cristina Modreanu
Mircea Morariu
Iulia Popovici

Teatru radiofonic:
Aniţa Nandriş-Cudla – Amintiri din viaţã – Aniţa Nandriş-Cudla – 20 de ani în Siberia, regia artistică Petru Hadârcă, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Belvedere de Ana-Maria Bamberger, adaptarea radiofonică şi regia artistică Cezarina Udrescu, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune
Două nuvele de Mihail Bulgakov: Ştergarul cu cocoş şi Beregata de oţel, dramatizarea radiofonică şi regia artistică Diana Mihailopol, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune

Teatru TV:
Hedda Gabler, regia artistică Dominic Dembinski, producţie a Societăţii Române de Televiziune
Efectul Genovese, regia artistică Jon Gostin, producţie a Societăţii Române de Televiziune
O noapte furtunoasă, regia artistică Mihai Manolescu, producţie a Societăţii Române de Televiziune

Debut:
Delu Lucaci pentru rolul Agnes din spectacolul Prăpădul, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi
Lucia Mărneanu şi Leta Popescu pentru spectacolul Parallel, coproducţie GroundFloor Group şi ColectivA, Cluj-Napoca
Erwin Şimşensohn pentru regia spectacolului Yentl, Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti

 

Decernarea premiilor UNITER va avea loc luni, 28 aprilie, la Palatul Culturii din Târgu-Mureş.

2934
cabaret tmLondra de la Timisoara: Cabaret

Londra de la Timisoara: Cabaret

uitati-va la fotografia de mai jos. uitati-va cu atentie la picioarele cambrate ale barbatului care sta linga femeia in negru care e in mijloc.
e cel mai inalt dintre toti cei care se afla in aceasta fotografie si, pentru ca triseaza elegant, e egalul celorlalti.

e o fotografie facuta in timpul musicalului Cabaret de la Teatrul German din Timisoara, actorii nu au stat la “cadru”/ la poza, e pur si simplu un instantaneu din timpul reprezentatiei lor.

dar surprinde perfect atentia la detalii si constructia impecabila a acestui musical: in secventa din care e surprinsa fotografia, femeia in negru – din mijloc – e personajul principal, privirile trebuie sa fie catre ea, iar trupurile celorlalti actori trebuie sa slujeasca asta; lor le-a iesit alinierea intr-o secunda, parind natural, dar de fapt aratind foarte multe repetitii si o coordonare impecabila a echipei.

*
despre asta e vorba in Cabaret, musicalul pus de Razvan Mazilu (coregrafie si regie) la Timisoara; e impecabil construit, actorii arata ca mari actori occidentali (vorbesc aici de postura corpului, de cit de ingrijit le este corpul, de expresia fetei, de atitudine), in plus cinta si danseaza cum nu prea am vazut in Bucuresti, decorurile sunt cu bun gust si foarte credibile, iar montarea reaseaza subiectul cu un mesaj final care te emotioneaza profund.

stiu ca Razvan Mazilu a mai pus un musical la timisoara, Full Monty, am sa ma duc sa-l vad si pe acela, dar teoretic nu are cum sa fie mai bun decit asta, pentru ca asta e PERFECT.

 

nu stiu daca am prins eu o zi foarte buna a actorilor, dar e greu sa pacalesti in detalii care tin de postura, de dans si cintat simultan daca nu te-ai antrenat mult inainte.

iar actorii- chiar si cei foarte tineri – sunt foarte relaxati si asumati in acelasi timp, inclusiv in secventele care descriu decadenta cabaretului ceea ce face ca momentele sa aiba erotism fara sa fie vulgare (m-am intrebat cam citi actori din bucuresti s-ar duce asa de curat pe un rol care merge pe o linie atit de fina intre erotism si vulgaritate).

Stiti povestea Cabaret, o secventa de viata din Berlinul dintre razboaie – in Anglia Judi Dench a fost rolul principal intr-o versiune, Liza Minelli a fost protagonista in filmul lui Bob Fosse; la Timisoara e o tinara pe nume Dana Torok care cinta si danseaza si joaca atit de frumos incit la una dintre secvente, desi nu mai citeam traducerea (spectacolul e in limba germana, cu ceva insertii de engleza) si nu inteleg nimic din limba germana, ma emotionasem foarte tare.

sper sa ajunga si la Bucuresti acest spectacol si mi-as dori foarte tare sa-l vedeti. nu m-am simtit nicio clipa in Romania, e un spectacol care pare a fi foarte foarte londonez.

altfel, ma bucur ca perfectionismul si rigoarea lui Razvan Mazilu, dar si simtul sau artistic visual foarte rafinat s-au adunat in spectacolul acesta. si sper sa mai faca si alte musicaluri.

intr-o vreme gri intunecat, e frumos sa ni se povesteasca lucrurile grele prin muzica si cu morala. uneori pe zimbet se spun cele mai importante lucruri.

***
Cabaret
Regia și coregrafia: Răzvan Mazilu
conducerea muzicală: Peter Oschanitzky ( e o orchestra live cu 14 muzicieni)
scenografia si costumele: Dragoş Buhagiar

CU: Georg Peetz, Daniela Török, Ida Jarcsek-Gaza, Christian Bormann ( actor invitat din Germania), Konstantin Keidel, Dana Borteanu / Tatiana Sessler, Radu Vulpe, Franz Kattesch, Aljoscha Cobeţ, Olga Török, Silvia Török, Anne-Marie Waldeck, Cristina Romândaşu, Suzana Vrânceanu, Horia Săvescu şi Richard Hladik.

2203
Live from the National Theatre: 50 Years on Stagelectia aniversarii a 50 de ani London National Theatre

lectia aniversarii a 50 de ani London National Theatre

Am vazut aseara, la Grand Cinema &MORE  de la baneasa Shopping City, spectacolul aniversar London National Theatre – 50 Years on stage – 3 ore de istorie, de teatru, de actori imensi ( printre ei Judi Dench, Maggie Smith, Hellen Mirren), 3 ore de spectaculoase eforturi tehnice, dar si de inteligente mix-uri multimedia.

Spectacolul a inceput cu o secventa din Hamlet in care prima replica a venit de pe un ecran, fiind chiar primele cuvinte rostite intr-un spectacol pe scena actuala a National Theatre; restul fragmentului a fost live, pe scena.

O paralela emotionanta intre nou si vechi, nu doar in actorie ci si in tehnologie, un mesaj frumos despre traditie si continuitate.

A fost un moment extrem de emotionant cind actrita Joan Plowright care a jucat-pe Ioana D’Arc in 1963 pe scena initiala a teatrului national (in cladirea OLD VIC, teatru unde este acum director Kevin Spacey) a fost inregistrata pe aceeasi scena, singura in toata sala, acum la 85 de ani, spunind monologul final din piesa.

Plowright e una din marile comori ale actoriei britanice si nu numai ( a avut 2 globuri de aur intr-un an!!!), dar este si Baroness Olivier – adica sotia lui Lawrence Olivier , actorul care a fost si un impresionant manager de teatru si care a facut sa se intimple noua scena a National Theatre din Londra.

Sa o vezi vorbind (parte din textul piesei) despre credinta in idealurile tale, despre sacrificiu si despre lupta, stind in picioare, sprijinindu-si trupul de un scaun, cu greutatea si fragilitatea celor 85 de ani, in mijlocul unei scene si a unei sali goale… a fost ceva incredibil de emotionant. (pur si simplu mi s-a taiat respiratia)

Tot asa cum mi-au dat lacrimile cind Judi Dench a inceput sa cinte, intr-o alta secventa dintr-o piesa celebra jucata la London National Theatre. Cinta  Send in the Clowns din piesa lui Stephen Sondheim, A Little Night. Ma uitam gindindu-ma ca Dame Dench e bolnava (si oarba), iar ea cinta simplu si cu o frumusete uluitoare – mai mult interpreta pe note textul – si imi imaginam ca o sa vina o vreme cind n-o sa mai fie. Si desi ea era pe o scena intr-o sala de teatru, iar eu o vedeam pe un ecran intr-o sala de cinematograf, am deschis telefonul si-am inregistrat-o.

Sa o pastrez amintire despre seninatate, simplitate, distinctie si frumusete. Le simteai pe toate in voce, nu am sa am nevoie peste ani de imagini ca sa-mi reamintesc emotia de aseara.

***

Cind am plecat de la spectacol ma gindeam ca noi nu vom avea niciodata genul asta de aniversari; nu pentru ca nu avem actori la fel de talentati sau cu la fel de mult har, ci pentru ca noi nu avem educatia aceasta.

Noi n-am crescut cu “radacini”, n-am crescut ca britanicii cu o monarhie care sa-ti dea niste repere despre traditie si despre cum valoarea e o imbinare de ce e nou cu ce e vechi, n-avem cultura interioara de a cauta in sine pentru definitia unui lucru.

Noi n-am avea un asemenea concept aniversar pentru ca ne negam istoria si ne rupem radacinile; ne omorim conducatorii cu perseverenta si ciclicitate istorica.

Si-am plecat dorindu-mi foarte tare, din nou, monarhie pentru Romania copiilor copiilor nostri.

*

M-am bucurat sa vad ca erau aproape 100 de oameni in sala de cinematograf sa vada acest spectacol omagial si le multumesc frumos celor de la Grand Cinema &MORE ca reinventeaza spatiul cinematografului permitind asemenea intimplari: retransmisii ale unor spectacole unice. Au si retransmisii ale unor concerte mari, ale unor spectacole de balet etc .

3537
parvu1STORY: Emanuel Parvu – actorul  profesor-scenarist-regizor

STORY: Emanuel Parvu – actorul profesor-scenarist-regizor

 

cind am aflat prima data (la Festivalul Anonimul, in august 2013) povestea de mai jos, am fost foarte surprinsa. sase luni mai tirziu, povestea devine publica; si e despre lucrurile pe care nu le stim despre oamenii de pe linga noi, si despre sa mergi pe drumul tau cu perseverenta, ca sa-ti indeplinesti visul.

 

 Sa produci saptaminal 65 de minute de comedie de la zero (roluri scrise, invatate, filmate, montate) – echivalentul a cite unui film de lung metraj – si sa reusesti sa atingi un public cam cit suma spectatorilor primelor 20 de filme romanesti din box office realizate dupa 1989 e o performanta cu care s-ar lauda orice regizor. In termeni tehnici la asta se rezuma emisiunea “In puii mei” de la Antena 1 al carei continut a fost iubit de unii, criticat teribil de altii, dar care va ramine in topurile audientelor tv pentru multa vreme.

O emisiune al carei succes s-a bazat nu doar pe continut, ci si pe o mecanica – matematica a programarii fiecarei secvente.

“Aveam emisiunea structurata pe cupluri – gen Mocea Flocea, Momiie Gogiie – sau personaje singulare: Naomi, Vanghelie, Becali. Daca Pro TV incepea cu Transformers ii atingea pe cei de 14-15 ani care sunt fascinati de roboti. Noi daca incepeam cu un cuplu cu betivi eram perdanți din start. Mucea – Flocea care erau personaje caricaturale – jucau “gros”, strident – erau pe intelesul copiilor. Cu ei incepeam. Daca Pro avea un film “commando”, care era pentru public de 16-17 ani, trebuia sa captam atentia adolescentilor si ne duceam pe ce-i interesa pe ei: transexuali, personaje dezbracate.”

Emanuel Parvu stie cel mai bine cum aratau zecile de permutari si combinatii ale scenetelor de citeva minute dupa reguli la care spectatorul nu se gindea, dar care ii dadeau confort si il tineau captiv in fata ecranului: niciodata consecutive doua scenete cu personaje din aceeasi categorie (singular/cuplu), niciodata consecutive doua scenete cu acelasi plan secundar (exterior/interior).

Parvu are 35 de ani, a terminat actoria in 2006 la UNATC, este asistent doctor la aceeasi facultate, are o nominalizare la premiile UNITER (premiile nationale pentru teatru), 4 scurtmetraje regizate (unul premiat la festivalul international de film independent Anonimul), 5 piese de teatru scrise si regizate.

Telespectatorii il cunosc din personajele pe care le –a interpretat in emisiune (cel mai adesea oameni obisnuiti in ipostaze si relatari neobisnuite, caricaturizari ale unor persoane devenite celebre via youtube), dar foarte putini stiu ca el a fost si regizorul a sapte sezoane “In puii mei”.

***

Cu un tata fotograf faimos, Emanuel Parvu senior – unul dintre primii fotografi romani care au semnat un contract cu o agentie internationala dupa 1989 (Reuters) si cu lucrari prezente in cel mai mare si mai important muzeu al fotografiei, Muzeul Elysee din Laussane – juniorul a crescut printre imagini.

A stat de la 6 ani in camera obscura in timp ce tatal lui developa fotografiile, dar abia peste multi ani a inteles ca, din dorinta de a avea fotografii cit mai bune, tatal lui a fost un precursor al photoshopului: facea corectii in timp real asupra unei fotografii intervenind cu degetele pentru citeva fractiuni de secunda asupra luminii care venea de la lampa care impresiona hirtia si repeta operatiunea pe 30-40 de hirtii ca sa obtina efectul dorit.

Asa a invatat juniorul ca imaginea trebuie sa spuna ceva intr-o secunda si decizia de a urma sectia imagine la UNATC a venit natural. Avea un background de mii de imagini in memorie. Doar ca pe parcursul scolii si-a dat seama ca nu e ceea ce isi doreste, ca lui ii place mai mult in fata camerei, ca actor si – in anul trei – a renuntat.

“Mult timp m-am intrebat de ce mi-am pierdut trei ani din viata, dar pe la 30 de ani cind m-am apucat sa fac regie de film mi-am dat seama ca n-as fi putut fara anii aia de scoala. Dumnezeu iti explica lucrurile mult mai tirziu. A trecut o decada si am inteles ca n-as fi putut sa-i cer unui operator lucruri exacte la film daca n-as fi facut scoala aceea”, povesteste Parvu rizind, amintindu-si de perioada din prima studentie, cind locuia cu parintii.

“Era cosmarul vietii mele sa stau cu parintii. Mi-am promis ca fac orice ca sa am casa mea. Orice. Pe vremea aia oamenii nu aveau obiceiul de a sta in chirie, iar eu stiam ca trebuie sa-ti cumperi casa, asa ca am decis ca ma duc muncesc si-mi iau casa. Si apoi ma fac actor.”

Destinatia? Londra.

***

In iunie 1999 tinarul Emanuel Parvu ajungea in Statia Victoria din Londra dupa 2 zile de mers cu autocarul. Era 5 dimineata si Parvu – care avea 20 de ani, 40 de dolari si 19 marci in portofel – era in bermude si tricou, avea o palarie pe cap si un aparat de fotografiat atirnat de git.

Cind s-a facut 8 a inceput sa ia la rind circiumile din cartierul Soho. “Buna ziua, aveti nevoie de cineva care sa spele pahare?”. Citeva ore mai tirziu avea job intr-un bar unde coleg de tura era un bulgar care l-a invatat cum sa se descurce: si-a distrus pasaportul si si-a facut un ID la o sala de sport cu care se putea legitima oriunde in Londra.

A dat apoi concurs la Titanic, un restaurant mastodont in care puteau minca simultan 1000 de persoane, unde obisnuitii casei erau sotii Beckham, Robbie Williams sau George Michael. La angajare a trebuit sa dea proba de ospatar. Primul client? O tinara care-si celebra petrecerea burlacitelor. Prima comanda?

“M-am impiedicat. Tot de pe tava, 7 pahare, am varsat in capul sarbatoritei. Am dus-o la vestiar, s-a spalat, s-a parfumat. Am facut glume ca m-am emotionat, ca sunt prea frumoase – erau cit o tona, cum sunt englezoaicele -, dar n -am mai facut nicio greseala in seara aia. Clienta l-a chemat pe manager si i-a spus ca revine peste 2 zile; ‘Daca baiatul nu e aici, va fac plingere.’ ”, ride Emanuel de intimplarea care a fost urmatorul pas intru integrarea lui londoneza pentru ca, odata cu noul job, a primit cont si card la Wesminster National Bank.

A muncit mult, sustinut si-a avansat pina la ajutor de manager. Dar n-avea sa mai ramina mult la Londra pentru ca o durere de masea i-a schimbat planurile. Ca sa fie tratat de un stomatolog britanic avea nevoie de o confirmare de la banca si procedura dura pina la doua saptamini, asa ca atunci cind n-a mai facut fata durerii, s-a dus la reprezentanta Tarom.

“Mi-am luat bilet pentru a doua zi si apoi direct cu biletul m-am oprit intr-o sectie de politie. Am intrat cu scandal: ‘ce se intimpla in tara asta, sunt roman vreau acasa, mi-au furat actele’. In 40 de minute aveam pasaport.”

Aventura londoneza durase un an si jumatate si ii adusese 20.000 de dolari cu care urma sa-si ia casa, o casa numai a lui.

Doar ca, la doua saptamini de la sosirea in tara, i s-a schimbat radical viata: a inceput sa traiasca simptomele unei boli rare, ale carei cauze nu au fost diagnosticate de medici: i-a cazut parul – cap, sprincene, barba.

Arata ca un spin, dar n-a renuntat la visul lui: sa dea la actorie.

*

A intrat la Hyperion si-a inceput joace in filme inca din primul an; vorbea bine engleza si- a cistigat multe castinguri pentru productiile straine care s-au filmat la noi. Primul rol? Un mort.

“Un manechin de latex costa 800 de dolari. Un student era 25 de dolari pe zi. Am stat ingropat in noroi, inghetat, 4 zile in frig, dar am fost mindru ca am cistigat cei 100 de dolari.”

Vorbeste putin despre perioada in care a invatat sa fie actor, dar atunci traia un paradox: deslusea tainele unei meserii care lucra cu sinele si cu exploatarea infatisarii, iar el se confrunta cu o maladie necunoscuta care-i schimbase radical chipul si care-l chinuia emotional. Nu putea lucra cu sine “pe curat” pentru ca nu era “curat” pe dinauntru. Ambitia si perseverenta l-au ajutat insa sa mearga mai departe, iar increderea in sine a mai crescut odata cu banii cistigati cu roluri de monstri si criminali, obtinute cu chipul pe care nu si-l recunostea in oglinda.

Dupa un an a dat examen de transfer la UNATC; a fost printre cei trei alesi, dar singurul pe care Gelu Colceag l-a creditat cu aprobare de transfer in acelasi an universitar. Ca mentor si indrumator, tot Gelu Colceag l-a sustinut si incurajat, cind, in doar citeva luni, a inceput sa lucreze cu unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut Romania vreodata, Liviu Ciulei, ca urmare a unui concurs pe care l-a cistigat la Teatrul Bulandra.

“Refuz sa cred ca eu eram cel mai bun; dar ceva a vazut el la mine; poate pentru ca eram fara par, aratam straniu. Eram cel mai mic din toata distributia si domnul Ciulei cumulase trei roluri, asa ca aveam ceva replici de spus. A fost o emotie speciala. Imi era frica sa nu dau gres, primul pas pe scena in piesa il faceam eu; aveam replici cu Ion Caramitru, cu Dan Astileanu. Ma plimbam prin sala, in actul 2 eram cu domnul Rebengiuc.”

In aprilie 2005 a avut loc premiera de la “Sase personaje in cautarea unui autor” si, peste citeva saptamini, Liviu Ciulei l-a invitat acasa pentru o conversatie privata. A fost o intilnire de 10-15 minute, dar intensa si foarte emotionanta in care l-a intrebat cum se descurca la scoala, daca are timp sa mai joace intr-o alta piesa. Asa a ajuns sa mai lucreze sapte luni cu Ciulei pentru Henric IV-lea, cu Marcel Iures in rolul principal.

“Cel mai frumos era cind nu repetam eu; stateam in sala cu un rind in spatele domnului Ciulei si ma uitam. Eu eram armasar tinar, imi punea o zabala, ma tragea si mergeam; dar era frumos sa vad cum il duce pe Rebengiuc care era cal batrin, cum ii pune lui Iures zabala si il plimba pe unde vrea el.”

Nu se gindea insa ca tocmai ce i se sadeau in minte semintele care aveau sa-l transforme in regizor.

*

La terminarea facultatii cind a vazut ca e greu sa obtina lucrurile pe care si le dorea – roluri principale, replici multe in care sa arate ce poate sa faca – a reactionat la fel ca in adolescenta: s-a hotarit sa-si faca o casa a lui in meserie. A scris o piesa – Sector S – si a montat-o la Green Hours.

“Cu vreo citeva zile inainte de premiera, l-am sunat pe profesorul meu, – G. Colceag- si l-am chemat la Green. Era acolo un fum de puteai sa-l tai cu cutitul. Stiam ca Gelu nu fumeaza, ca il enerveaza fumul. A venit, pe la 12 noaptea, si a stat nemiscat sa-mi vada propunerea de piesa. Dupa discutia cu el, am reglat suruburile care mai erau de strins” – ride Parvu, povestind cum ditamai profesorul statea ghemuit pe scaunele incomode de la Green sa-i vada lui piesa. “Asa m-a iubit pe mine Gelu.”

In februarie 2006 era nominalizat la premiile UNITER pentru Debut cu piesa pe care o scrisese si o regizase, citeva luni mai tirziu monta aceeasi piesa la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, apoi a fost invitat sa monteze la Teatru Foarte Mic si iata-l dramaturg -actor- regizor.

Apoi a inceput sa lucreze cu Mihai Bendeac – care-i fusese coleg – ca scenarist la “Mondenii”, iar cind Bendeac a plecat de la Prima Tv, din prietenie si solidaritate, Parvu a mers cu el mai departe. A fost pentru un sezon scenarist la “In puii mei” si din sezonul 2 a facut si regia.

A continuat insa sa faca teatru, sa scrie si sa regizeze piese si s-a mutat usor si catre cinematografia noastra, nu doar cea in care Van Damme sau Steven Segall erau eroi. A jucat intr-unul din episoadele omnibusului lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de aur, l-ati putut vedea in Portretul luptatorului la tinerete (r. Constantin Popescu), in Eminescu vs Eminem si Fix alert (r. Florin Piersic jr) sau in serialul de la TVR – La urgenta.

A regizat scurt metrajele “O familie” cu care a luat premiul juriului de la Bucuresti in festivalul international Betting on Short (in 2009), “Pui, cartofi prajiti si-o Cola” cu care a luat premiul pentru cel mai bun scurt metraj de fictiune la festivalul de film Anonimul in 2012, “Retur” – parte din Omnibusul Anonimul 10, actori in spatele camerei, 2013, dar si un film experiment “Doi”, realizat dintr-un singur cadru, lucrat in regim de teatru.

Ca regizor a avut “in grija” actori mari – Dorina Lazar, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Anca Sigartau, Medeea Marinescu, Cosmina Stratan, Ana Ciontea, Dan Condurache, dar si pe profesorii lui de la facultate: Tania Filip si Florin Zamfirescu.

Intre timp a facut un master in pedagogie si a terminat doctoratul, devenind professor la UNATC.
“Mi-am dorit sa fiu profesor. Imi place sa lucrez cu ceva nou si maleabil, iar studentii sunt foarte cruzi. Cu ei trebuie sa ai metode clare si fixe, apoi lucrezi pe fiecare structura umana in parte. Sunt oameni care merg de la forma la fond – adica fac mai intii gesturi exagerate: acum ma supar, acum merg – si sunt oameni care nu pot sa faca rolul, daca nu-si descopera mai intii adevarul inauntru. Ca profesor trebuie sa-i ajuti pe ei sa descopere, pentru ca nu au inca mijloace. Nu poti sa vii sa-i spui “asa e teatrul!” pentru ca i-ai nenorocit.”

*

E mijlocul lui ianuarie 2014 si suntem la aproape 15 ani de la momentul in care Emanuel Parvu a renuntat la facultatea de imagine ca sa-si croiasca un drum asa cum simtea el ca-l reprezinta. Stam in bucataria casei in care locuieste impreuna cu prietena lui, Miruna Berescu, si fetita acesteia, Ingrid. Pe masa sunt laptopul, o scrumiera si doua cani pe care le realimenteaza cu ceai la intervale regulate. Una a mea, cealalta a lui.

Vine dupa premiera de la teatru Metropolis “Doi pe o banca” pentru care a semnat regia, cu actorii Tania Filip si Florin Zamfirescu in rolurile principale, dupa un text al rusului Alexander Ghelman, un text cu care a facut un experiment unic in Romania. L-a montat mai intii cu actori tineri (Mihai Bendeac si Adela Popescu), l-a transformat intr-un scurt metraj filmat dintr-un singur cadru (filmul DOI, cu Ana Ciontea si Mircea Rusu), pentru ca acum sa-l monteze cu actori maturi, fostii lui profesori de la scoala. Un experiment despre creativitate si reinventarea limbajului intr-un spatiu restrins: acelasi text.

In laptop e scenariul primului lung metraj pe care-l va filma in aceasta vara, o reinterpretare a nuvelei lui Max Blecher, Inimi Cicatrizate, povestea unor bolnavi imobilizati in corsete de gips.
“Cred ca povestea asta corespunde unei perioade anume a vietii mele. O poveste cu oprelisti fizice intr-o lume frumoasa moral. Sa vezi cit de frumos sunt mobilati interior oamenii impotenti fizic.”

Nu spune mai mult, dar e usor sa te gindesti ca e o lume pe care o cunoaste dinauntru din vremea in care acea boala nediagnosticata l-a facut sa-si piarda parul in totalitate. Atunci, dupa 4 ani de intilniri cu cei mai mari medici romani si suferinte emotionale despre care nu vrea sa vorbeasca, l-a intilnit la o filmare pe Florin Piersic care, cind a auzit ca inca nu a ajuns si la doctorul Nicolae Maier de la Cluj, i-a spus:

– A fost colegul meu de clasa. Ma, sa-mi spui cind vii la Cluj, ca eu te fac bine.

Cind povesteste asta, Parvu e in picioare, linga aragaz, pregatind inca un ceai. Intr-o secunda si-a adus putin umerii in fata, a ridicat din barbie si din sprincene, i-a aparut un zimbet in coltul gurii si s-a auzit vocea guturala, inconfundabila a lui Piersic: “ma, ai sa vezi ca eu te fac bine”.

Florin Piersic s-a tinut de cuvint si l-a dus la clinica doctorului Maier. Citeva intrebari stranii (pe ce parte dormi, cum maninci cartofii prajiti ) si, 15 minute mai tirziu, Parvu avea un tratament de urmat, iar curind a inceput sa-i creasca din nou parul.

Acum perioada aceea e o lectie de viata pe care spectatorii viitorului lui film o sa o simta cel mai probabil printre vorbele personajelor. Aceeasi spectatori care-l stiu drept “Margica”, prietenul lui Bendeac care juca roluri comice in “In puii mei” si care, chiar si la doi ani distanta de cind nu mai exista emisiunea, il mai opresc pe strada sa-si faca poze cu el.

Parvu e punctual, organizat si meticulos, iar intilnirea noastra are ca limita ora 13 cind trebuie sa plece la facultate, la cursuri cu studentii. E imbracat intr-o camasa bleu, cu minecile usor suflecate si poarta pantaloni de stofa, dar sunt citeva detalii care-l scot din tiparul profesorului clasic.

– Mai am o singura intrebare si gata, promit. Ce reprezinta tatuajele de pe brate?

De sub minecile camasii se vad doua tatuaje: pe bratul sting o cruce mare lata cu inscrisuri pe ea, pe dreaptul un sir subtiri de litere. Se uita serios la bratul sting, apoi la mine si raspunde cu aceeasi voce calma, joasa cu care l-am auzit explicindu-i lui Florin Zamfirescu de ce sa schimbe un gest in timpul repetitiilor de la “Doi pe o banca” sau adresindu-se tehnicienilor de la Antena 1 cu care a filmat seria de comedii bulevardiere sub genericul Teatru TV. O voce diferita de cea in care “este actor” care are un alt fel de energie de parca si soapta ar ajunge in capatul salii.

– Aici e un text din Noul Testament, Matei 1 cu 23, “Si Fecioara va naste un fiu si-l va numi Emanuel care inseamna Dumnezeu este cu mine”, iar aici – se uita la bratul drept – este un papirus pe care scrie “unul este Dumnezeu”

Tatuajele si le-a facut dupa ce a avut un incident in primul an de motociclism. Era tinar, teribilist si a intrat in pasajul de la Piata Muncii cu 200km/h. Intr-o secunda si-a dat seama ca se afla la un pas de o catastrofa.
“Cind esti in fata unui accident, timpul pare ca se dilata. M-am uitat in oglinda si mi-am zis: ‘Daca merg drept o sa ma opresc in parapet. Sau mai bine merg usor in lateral si intru in bordura. Am sa cad pe iarba din refugiu si conteaza ce o sa vina din sensul celalalt, pentru ca sigur ma rostogolesc pe contrasens’. Oricare dintre scenarii era grav, eram ingrozit si iesirea din pasaj era tot mai aproape, asa ca am zis din tot sufletul:

‘Doamne, te rog, scapa-ma.’

Si cum am terminat de zis, mi-a pocnit un piston. Am ajuns la 60 km/h in citeva secunde. Numai EL m-a putut scapa asa. N-am atins nimic. M-am rugat din toata puterea mea disperata, a unui tinar dement, spunind ca n-o sa mai fac niciodata.”

Il aud cum spune povestea care i-a lasat urme pe trup si ma gindesc ca destinul e pazit de Doamne Doamne, dar si-l face omul. Iar el e un exemplu foarte bun.

A renuntat la ceva sigur si comod de mai multe ori in viata cind n-a mai crezut in proiect (facultatea de imagine, emisiunea “In puii mei”), a muncit din greu in slujbe de salahor, a devenit antreprenor al vietii sale de actor scriindu-si si regizindu-si piesele; iar acum si-a inscris filmul in concursul de la CNC si e hotarit sa mearga pina in pinzele albe ca sa-l faca exact asa cum il vede in fiecare seara, inainte de culcare, in mintea lui.

E foarte posibil sa ia din nou premii si cu lungmetrajul – cum a luat in fiecare dintre situatiile in care a facut totul dupa regulile si mintea lui – si, chiar daca se va gindi ca are un ingeras pazitor care-l ghideaza, o sa stie chiar si el ca succesul vine de la ambitia, perseverenta, rigoarea si curajul pe care le pune in munca.

Doar ca n-o sa se laude niciodata cu asta.

8207
1555655_711353558883809_829452663_ncit de stranie e mintea omului

cit de stranie e mintea omului

incerc de aproape o saptamina sa-mi aduc aminte cine cinta un cintec, cum il cheama si/sau cine l-a scris.

tot ce aveam in minte era amintirea existentei lui, cindva, in playlistul din Ipod care se chema “teatru” (il folosise Radu Afrim intr-o piesa) si o adiere de melodie, idee despre starea lui.

google nu functioneaza cu asemenea criterii de selectie.

in dimineata asta, citind un text care nu are nicio legatura cu cintecul (sau nu ma prind eu acum care ar fi legatura) s-a facut lumina.

am identificat cintecul din prima. titlu. apoi mi-a fost usor – google stie cu asta – sa identific versiunea pe care o aveam in Ipod.

si in timp ce ascultam cintecelul mi-am adus aminte si titlul unui film norvegian pe care as fi vrut sa-l recomand unor prieteni in vacanta; care, din nou, n-are nici cea mai mica legatura cu cintecul sau textul de la care s-a facut lumina.
I’m Dina, povestea unei copile care-si omoara mama dintr-un accident, tatal o inlatura emotional din viata lui, devine o salbatica si e imblinzita de un profesor (care-i devine si mentor) prin muzica.
ma rog, asta e prima parte a provestii pt ca mai incolo lucrurile se complica.

cum ambele reamintiri sunt frumoase, le las aici.

1637
Robert Wilson erhaelt Hein-Heckroth-Buehnenbildpreisminunatul Robert Wilson monteaza Rinocerii la Craiova

minunatul Robert Wilson monteaza Rinocerii la Craiova

Robert Wilson este un artist america vizionar care se exprima prin teatru, muzica si instalatii de lumini, un artist care mergea in directia teatrului multimedia cind inca nici nu definiseram corect notiunea “multimedia”.

un regizor care iubeste minimalismul si care face din fiecare piesa de teatru o bijuterie visuala.

habar n-am cum l-au convins sa vina sa lucreze ceva in romania, dar … in citeva zile incepe sa lucreze la Craiova cu echipa de acolo Rinocerii lui Eugen Ionesco.

va fi probabil unul dintre cele mai importante evenimente din teatru in anul acesta si sunt sigura ca vom merge constiinciosi la Craiova, ca turisti, ca sa vedem aceasta piesa.

*

Wilson a mai fost in Romania cu un spectacol de-al sau “Femeia marii”, o bijuterie vizuala, acum citiva ani la Festivalul National de Teatru, a tinut si un seminar atunci pt studentii de la UNATC (il am inregistrat, daca isi doreste cineva), iar in America a lucrat cu unii dintre cei mai mari actori.

acum citiva ani, Vanity Fair facea o coperta pentru numarul dedicat artei cu o fotografie cu Brad Pitt in ploaie. intregul pictorial, si coperta, erau fotografii realizate de Robert Wilson.

4062
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!