articol aparut in Tabu, mai 2007.
(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb)
*
I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!
Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.
La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate. Cu vorbele lui, un fel de confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.
Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.
“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa, faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant. Eram inegalabil in a construi lumi imaginare. Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.
La scoala eram infiorator. La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca, iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.
Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”
Voyeur –ul
Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.
[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"]
foto Bogdan Stanga[/caption]
“E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”. Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu? Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”
Un nume neinsotit de adjective
Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.
Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.
Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”
Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.
“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala. Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”
Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.
“Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri. Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”
Inainte de regie
Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp. “Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”
Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”. Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”
Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”
Sa oferi imprevizibilul
Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.
S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.
[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"]
foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]
“Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau chiar postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili. Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult. Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri? Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ? Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”
Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.
“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”
Familia
Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”. Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).
“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”, suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament, nu ma interesateatrul. Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru. De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”
Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?
“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A, da, acum sunt in vest. Sorry.
E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”
Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”
Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.
Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.
[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"]
Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]
“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “
radu de la repetitii
L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor.
In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.
Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.
Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.
Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul, Radu a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.
Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem? Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”
Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.
***
Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.
E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?
Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).
Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita
RA: Cred. De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.
Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.
RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.
Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.
RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!
Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.
RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.
RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.
RA: eu
RA: fac
RA: publice
RA: lucrurile
RA: pe
RA: care
RA: nu
RA: le
RA: pot
RA: face
RA: reale
RA : .
***
Libertate si fidelitate in teatru
Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc?
Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..
Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?
Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus. Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva. E 4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!
Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?
Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta: desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea.
Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)
Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?
Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri. O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat.
-Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?
Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.
– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?
Parintii. Aici nu ezit. Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.
