Tag : teatrul odeon

radu_afrim foto cosmin bumbutzinterviu  arhiva – afrim – mai multi de “radu”

interviu arhiva – afrim – mai multi de “radu”

articol aparut in Tabu, mai 2007.

(am regasit zilele astea in arhive, pe dvd-uri, acest articol si m-am bucurat ca il pot recunoaste pe Radu Afrim de astazi in el. Intre timp a facut multe alte piese, a montat in strainatate, a mai cistigat premii, a avut expozitii de fotografie si se pregateste sa faca film de lung metraj. Dar, cumva, esenta caracterului lui e aici, printre rinduri, pe care recintindu-le la 7 ani distanta am inteles de ce m-am regasit atit de mult in piesele lui. cb) 

*

I-am dat premii, l-am criticat, l-am iubit, l-am “exmatriculat”, l-am aplaudat sau am iesit din sala la spectacolele lui. In cei sase ani de cind vorbeste pe limba lui cu publicul, a generat atitea reactii de parca ar fi fost mai multe persoane. Unele pe placul lumii, altele mai putin. Cam citi de “radu afrim” descoperiti?!

Daca te gindesti la Radu Afrim, primul lucru care-ti vine in minte e atitudinea sa sociala exprimata cu forta (nu doar artistica), apoi un actor sau o secventa dintr-unul din spectacolele sale care te-a emotionat si, abia la sfirsit, premiile obtinute pentru regie deteatru. E dificil insa sa iti imaginez ca ar putea fi timid cind iese in fata publicului ca sa-si primeasca aplauzele.

La Constanta, la premiera piesei Inimi cicatrizate, a iesit cu greu in fata publicului, dupa ce echipa de actori a insistat chemindu-l prin gesturi vizibile, pentru ca sa dispara in doar citeva secunde inapoi in culise, usor rusinat de aplauzele care-i erau adresate. In bucuria aceea amestecata cu un oarecare disconfort se simtea ca scopul lui nu erau  laurii victoriei si ca aplauzele ii aduceau confirmarea ca starile pe care le transmisese fusesera receptate.  Cu vorbele lui, un fel de  confirmare a acestei observatii suna asa: “Ca artist, ma intereseaza mai degraba sa incit, sa intrig. Ca individ am incetat de multisor sa urmaresc reactiile pe care le starnesc. Sau cel putin pot mima exemplar chestia asta”.

Ai zice ca e o atitudine care se dobindeste greu, dar Radu Afrim recunoaste ca inca din copilarie era …cameleonic.

“In copilarie conduceam gasca de gagici si asta a tinut mult timp. Mai tine inca daca e sa ma gandesc doar la Joi.megaJoy.(n.r. la Teatrul Odeon) Petreceam mult timp desenand in casa,  faceam revistute cinema cu propriile mele vedete inventate. Sau le dadeam nume exotice gen Theda Bara, desi era epoca lui Raquel Welch si a Ursulei Andress. Eram bizar deoarece, atunci cand eram la sat, la bunici, eram  copilul taran perfect, iar cand reveneam la oras, adica la Beclean pe Somes, ma sofisticam instant.  Eram inegalabil in a construi lumi imaginare.  Puteam trai zile intregi la masa de desenat cu figurinele mele si asta fara sa fiu autist. Pentru ca, intr-un fel, eram dependent de amicele mele.

La scoala eram infiorator.  La inceputul anului eram primul la usa ca sa ocup ultima banca,  iar apoi, la interventiile mamei mele, eram mutat cu forta mai in fata. Paradisul era in ultima banca. Nu mai departe. Pe cine interesa ca face scoala intr-o cladire dreptunghiulara de beton comunist ?? Nu pe mine, in nici un caz.

Pe de o parte radeam enorm oriunde, oricand, si m-am resemnat cand mi s-a spus, din cauza asta, ca sunt anormal. Dar eram si foarte melancolic si fascinat de imagini, de gesturi, de semnale. Si acum le gasesc bizare cand imi amintesc de ele. Multe din semnele alea le-am luat cu mine si le bag in spectacole.”

Voyeur –ul

Si-acum e atent la detalii, inclusiv cind vin de la spectatori. Stiu ca se uita din culise la public si n-am rezistat sa nu intreb ce se vede de acolo.

[caption id="attachment_30042" align="alignright" width="310"] foto Bogdan Stanga[/caption]

 “E prea intim ce ma intrebi, dar recunosc ca e o forma speciala de voyeurism. Cred ca ma plictisesc de spectacol in timpul repetitiilor si vreau sa vad un show nou, cel al salii. Uneori e boring pentru ca showul din sala seamana prea bine cu cel din scena. Empatia e totala, fluxul emotional egalizeaza totul. Dar nici cand cei din sala sunt ca pictati nu e bine. Imi plac reactiile primitive. Da, cred ca asta e un cuvant bun, nu-mi place rasul ala hiper-inteligent al “cunoscatorilor”.  Am avut iesiri ultraviolente la telefoane mobile care sunau si la o dama care a iesit din sala si a scris in caietul de impresii “rusine !” Culmea, trebuia sa ma amuz. Sunt imprevizibil, nu?  Alta data un batranel a cerut condica de reclamatii la Odeon pentru ca nu avea voie sa intre in sala inainte de inceperea reprezentatiei. Si toate astea pentru ca eu stiu ca actorii trebuie sa fie in scena inaintea intrarii spectatorilor in sala. Viata personajelor incepe inaintea inceperii showului. E logic.”

 

Un nume neinsotit de adjective

Ca sa scape de presiunea scriiturii romanesti in care nici un nume propriu nu sta singur in pagina daca nu e insotit de adjective, unii se grabesc sa-l proclame drept copilul teribil alteatrului romanesc, altii aleg o alta varianta mai intelectuala si spun despre el ca face un “teatrualtfel”. Si unii si altii uita ca, daca esti un artist complet, numele pe care-l porti capata semnificatiile muncii tale si are valoare de adjectiv, dar si de substantiv.

Radu Afrim nu face teatru. E mai degraba preocupat sa vorbeasca pe limba celor care s-au saturat de mediocritate, celor care nu se tem sa se confrunte cu propriile limite sau sa-si exprime emotiile folosindu-se de trup. Asa rezulta un spectacol actual (chiar daca textul are zeci de ani), adica mult mai mult decit o piesa deteatru. Tocmai de aceea, cuvintele de pe afisele sale “un spectacol de Radu Afrim” au semnificatii dincolo de o simpla semnatura, iar numele sau sta bine mersi singur in pagina.

Anul trecut, odata cu premiera spectacolului Adam Geist a facut o declaratie publica foarte puternica atit la nivel personal, cit si profesional. Zicea atunci ca renunta la orice efort de a menaja pe cineva din scena sau dinafara scenei, la orice forma de corectitudine politica sau estetica. “Ma insotesc doar cu oameni care sunt interesati de aceeasi zona de performanta ca si mine.”

Astazi, nu doar ca-si mentine declaratia, dar crede ca nu mai e cale de intoarcere.

“Adam Geist a insemnat enorm pentru mine chiar daca anul trecut a fost eclipsat la premii si elogii de alte show-uri ale mele. Criticii n-au rezonat prea bine cu estetica din Adam care era fizic-extrema si de o poezie cruda. Dar la Braila e delir in sala.  Bluescape, examenul meu de licentza mai era asa free style. In Bucuresti te pandeste la tot pasul pericolul comertului ieftin, desi ai putea sa vinzi bine si lucruri rafinate. Putini artisti din teatru isi pun problema educarii estetice a publicului atata timp cat asta ar trebui sa fie o prioritate mai ales cand e vorba de bani publici. Sunt sigur ca elevii aia care umplu salile la Braila, la Adam Geist, nu vor mai gusta niciodata mediocritatea atat de raspandita pe… (ride) ‹‹sfanta scandura››.”

Il intreb daca spectatorii si-au modificat atitudinea fata de el dupa Adam Geist, daca a observat ca il privesc altfel sau reactioneaza altfel la spectacolele sale si, din raspunsul hotarit, e clar ca nu vrea sa abandoneze drumul anuntat atunci, la premiera.

 “Nu ma privesc altfel. Insa cel care a iesit din sala nervos pe la jumatea showului nu ma mai priveste/interseaza deloc pe mine ca regizor. Nu mai e spectactorul meu, si e demn de mila. Intrebarea ta e foarte motivata de faptul ca spectacolele mele sunt extrem de personale. Stii cum e, cei care se pitesc in spatele autorului dramatic primesc intotdeauna coronitza de buna purtare si iau injuraturi ceva mai soft. Eu le prefer pe cele originale care s–au cam imputinat in ce ma priveste. Si asta e un lucru care ma pune pe ganduri.  Nu stiu insa daca exista pe bune un afrim inainte si unul dupa Adam…Geist.”

Inainte de regie

Exista insa un afrim de dinainte de “regizor”. Un radu afrim care a predat 5 ani limba romana, limba franceza si latina la liceu si care zice ca nu-i era greu sa faca si facultatea si sa fie si profesor in acelasi timp.Poate suna ciudatel, dar mereu am fost fericit sa muncesc. Si acum daca intru intr-o chestie mai seaca fac tot posibilul sa gasesc ceva excitant inside.”

Cind era profesor se intelegea bine cu tinerii, asa ca i s-a dus repede vestea ca e prof “alternativ”. “Directoarea ma pandea pe gaura cheii, elevii invatau pe bune si citeau carti importante  pentru orele mele, desi dupa ore mergeam cu ei la party uri si alte faze “indecente”.  Era amuzant insa nu as fi putut evolua profesional mai mult de atat. Astazi imi foloseste mult experienta aceea. Intre actori si copii nu e aproape nici o diferentza, fie ca sunt staruri, fie debutanti.”

Mai pastreaza legatura cu elevii de atunci si, desi nu spune, e evident ca pe unii i-a influentat tare. “Unii dintre ei sunt studenti chiar la actorie, altii sunt artisti vizuali, altii au plecat in vest. Chiar daca vorbim de secolul trecut nu sunt decenii de atunci totusi. Inca. E adevarat pare de demult, insa cei esentiali n-au disparut pur si simplu din viatza mea. Ei afla totul despre mine, uneori chiar mai mult decat stiu eu. Mi se pare ca am trait mult mai mult decat am facut-o. Am straturi de prieteni peste care se adauga altele, din alte locuri. Ciudat, cel mai adesea de aceeasi varsta, care seamana intre ei. Parca si muzicile pe care le ascultam se repeta.”

Sa oferi imprevizibilul

Desi generatiile s-au schimbat intre timp, reuseste intr-un fel pe care-l stie doar el sa ramina conectat la ceea ce gindesc si simt pustii de liceu.

S-a amuzat tare cind i-am spus ca la spectacolele lui am remarcat foarte multi tineri cool, ca scosi din pictorialele de moda din reviste (“ scosi din reviste? Oau, funny!”), dar spune ca nu a avut o strategie speciala ca sa-i aduca in sali.

[caption id="attachment_30028" align="alignright" width="300"] foto Cosmin Bumbutz pentru Tabu 2007[/caption]

 “Nu am mers la sigur. N-am folosit retete trendy, n-am pozat in rebel, asta putea fi enervant. Am fost prof de liceu cinci ani la Cluj si-am fost aproape de ei. Apoi am descoperit mereu actorii care pot avea priza la tineri, actori care au mai degraba euromodele sau  chiar  postoceanice decat din galeria de monstri sacri ai scenei romanesti. Ca dovada pe toti mi i-au luat televiziunile pentru telenovele. In roluri de irezistibili.  Cat priveste alegerea textului aici vreau sa risc cel mai mult.  Cine credea ca Plaja scrisa de Asmussen cu o atmosfera mai curand bergmaniana va fi un hit la tineri?  Sau ca un text care cocheteaza cu filosofia ca Mansarda (n.red.Mansarda la Paris cu vedere spre moarte de Matei Visniec) umple si acum salile la Cluj ?  Daca oferi imprevizibilul, primesti reactii imprevizibile. Asta e deal-ul.”

 Cum cred ca o parte din cheia succesului spectacolelor sale e conexiunea speciala pe care o simt tinerii, insist sa aflu cum face de stie mereu ce au “pe agenda” generatiile noi, cum se updateaza la lumea lor.

“Pai ce sa-ti zic mai repede. Stau la discutii pe messenger  cu tinerii. Adun din toata tara, din orase prin care montez, amici. Oricum sunt foarte multi adolescenti in showurile mele, chiar si acum la Arad, ai vazut ce haiosi erau. Apoi in sala vin colegii lor etc. Mai sunt si fani cu care vorbesc. Adesea prefer astfel de companii celor “de specialitate”. Din pacate timpul liber se reduce la putine ore pe saptamana. Uite, niste amice din Constantza ma initiaza in tainele anime, manga si chiar… hentai. Glumesc. Nu am rabdare sa devin fan anime, dar nu pot sa le dezamagesc. Cartile bune le citim cu toti indiferent de varsta. Totusi, filmele sud coreene ne plac tuturor in aceste vremi, cu muzicile sunt ceva mai intolerant; deci, e pe baza de feelinguri comune si direct impartasite. Cam asa se face ca stiu ce au pustii in agenda, cum zici tu vag malitios.”

Familia

 Am pastrat pentru ultima parte a dialogului nostru subiectele grele, private, adica acel radu afrim pe care nu-l vedeti niciodata pe scena, nici macar atunci cind insista echipa din distributie sa-l scoala in fata, la aplauze. Si-am inceput cu radu de la “casa parinteasca”.  Cu un fiu asa “cameleonic”, familia lui a trebuit sa accepte o serie de schimbari radicale in viata copilului lor ( una dintre aceste schimbari: o trecere de la o meserie sigura – profesoratul, la una foarte liberala – regia).

“Ai mei m-au sustinut in toate ezitarile mele. Care n-au fost putine. Am facut un liceu “electro”,  suna trendy. Apoi m-am pregatit pentru Arhitectura asiduu la Bucuresti, eu fiind ardelean, apoi am renuntat pentru a da la Arte Plastice si a intra la Filologie. Deci, nu era visul meu, iar ai mei simteau asta. Nu prea i-am intrebat ce a fost in sufletul lor cand am ales Regia. De fapt, am ales-o in viteza, din amuzament,  nu ma interesateatrul.  Era mai curand old school ceea ce vedeam eu atunci pe scene. Ca si acum. Dar nici acum nu ma intereseaza prea mult ce fac altii, sincer, consider ca eu fac altceva decatteatrusi prefer sa intarziu in a invata sa facteatru.  De fapt n-ar trebui sa invat niciodata.”

Ce zic parintii cind citesc cronicile elogioase ale fiului lor?

“Ai mei sunt la curent cu toate ziarele. Cunosc chiar si nume de cronicarese, ceea ce e destul de bizar. Mama vine cam la toate premierele desi e cam peste mana. Adica peste munti, ca eu mai mult lucrez acum in sud, ceea ce nu e rau deloc. A,  da, acum sunt in vest. Sorry.

E comic ca indiferent cate atrocitati se intampla pe scena in showurile mele, mama le adora. E drept ca ma si enerveaza cand se uita in jur la reactiile spectatorilor cand e cate o faza mai hardcore.”

 

Un cliseu simpatic: “viata de zi cu zi”

Cea mai grea intrebare am pastrat-o, evident, la sfirsitul conversatiei noastre. Credeam ca n-o sa raspunda sau ca o sa fie politicos cu un raspuns neutru care sa nu fie deloc personal. Dar uite ca am mai descoperit (inca) un radu cu ocazia asta.

Voiam sa stiu daca asemeni altor artisti, si pentru el spectacolul e o cale de exprimare a unor emotii nespuse in viata de zi cu zi.

[caption id="attachment_30027" align="alignright" width="288"] Imagine din spectacolul Inimi Cicatrizate, in regia lui Radu Afrim[/caption]

“Asa e. Pe scena sunt mult mai direct decat in viata. Cand regizez  numesc feelingurile cu numele lor simplu. In “civil” nu sunt capabil sa manuiesc cu prea multa lejeritate sentimente cum ar fi afectiunea, daruirea totala etc. Nu sunt egoist cu ceea ce ofer pe scena. In viata insa, ma tem ca da. Poate cele mai multe lucruri le am pierdut din cauza asta. Nu-mi reprim insa nici o voluptate a renuntarii. Pe de alta parte  eu nu mai prea am ceea ce tu numesti cu un cliseu simpatic  “viatza de zi cu zi” . Job-ul imi ia tot aproape tot timpul. Anyway  am mai avut cateva intamplari si trupuri in ultima vreme, sincer sa fiu. “

 

radu de la repetitii

L-am mai vazut asa cum, in calitate de spectator, nu-l puteti vedea: la repetitii.
Era ca un copil care se bucura cind ii ieseau jocurile si se supara cind ceva nu era bine. Isi ghida actorii intr-un mod diferit de ceea ce am vazut pina acum la alti regizori. Le spunea:”aici trebuie sa convingi personajul x ca esti asa. Cum rezolvi asta?” si-i lasa sa gaseasca singuri solutiile problemelor lor actoricesti. Cam ca la scoala; le datea teme sa lucreze cu mintea si cu trupul lor. 

In ziua in care am ajuns la repetitiile piesei Vis Toamna, am fost martorii unui moment cu o tensiune speciala. Se repeta o secventa in care doi barbati si doua femei puneau masa intr-un cimitir. In scena respectiva, ca de nicaieri, in citeva clipe, s-a creat o stare frumoasa.

Cei patru (sot si sotie, fiu si partenera fiului) s-au asezat la masa si-au inceput sa schimbe priviri. Mama tematoare si un pic isterica, tatal dominator si cumva seducator fata de partenera fiului, fiul umil asteptind sa fie criticat, tinara partenera complice pe alocuri, ironica si superioara in alte momente. Doar Radu dadea indicatii, actorii n-au spus nimic pret de citeva minute. Au parcurs cuminti ceea ce li se cerea si cumva, a aparut povestea din gesturi.

 

Mama a inceput sa puna supa la nesfirsit in farfuria fiului, tatal si-a dorit ca tinara sa primeasca mai multa mincare, fiul si-a luat mincarea si s-a pregatit sa fie asezat in fata plutonului de executie verbala, iar tinara a avut grija sa ajute la punerea supei tatalui ca prim pas spre imprietenire. Erau toate relatiile / conexiunile lor acolo, in tensiunea aia fara vorbe, doar din gesturi.

Si cind actrita care o interpreta pe mama a dorit sa-si spuna replica mai devreme decit era cazul,  Radu  a intrerupt-o ferm: “Ceea ce se intimpla, e mai important decit ceea ce se vorbeste”.

Tocmai de aceea, in loc sa cititi cronici “vorbitoare” despre piesele lui, stiti ca e mai bine sa mergeti sa vedeti ce se intimpla in spectacolele sale. Asa o sa cunoasteti cel putin doi de “radu afrim”: unul ferm, hotarit sa spuna lucrurilor pe nume, si altul timid, sensibil capabil sa scoata de la actorii lui cele mai delicate emotii. Cum se impaca acesti doi “radu”? “Si daca nu se impaca ce ne facem?  Ca si asta se poate, nu? Cred ca mai degraba nu-si vorbesc unul celuilalt, pentru ca de fapt sunt intr-o competitie permanenta. Cel “rau” oricum nu-i recunoaste celui “sensibil” aceasta calitate.”

Uitati de toate premiile pe care le-a luat, uitati de toate etichetele care i s-au pus si scrieti-va singuri “cronicile” pentru ca mai ales la spectacolele sale, ceea ce se intimpla (senzatia/experienta completa) e mai important decit ceea ce se spune. O puteti face la Constanta ( cu Inimi cicatrizate), la Bucuresti (cu Joi. Mega joy), la Ploiesti (cu Plastilina), la Arad (cu Vis. Toamna), la Braila (cu Plaja si Adam Geist), la Timisoara (cu Krum), la Cluj (Mansardala Paris cu vedere spre moarte). Si daca faceti o excursie pina la Luxemburg, puteti vedea din toamna aceeasi Mansarda, dar intr-o alta montare care include actori straini si romani.

***

Despre lucrul cu actorii si visele secrete, conversatie pe messenger.

E o tehnica de lucru in disputele profesionale de pe scena? Adica vrei sa scoti de la actorii ce-ti trebuie pe scena, enervindu-i? Sau va certati pur si simplu pentru ca nu mergeti in aceeasi directie?

Radu Afrim: Nu e o tehnica dar, la fiecare  noua situatie din asta, imi dau seama ca s-ar putea sa aiba valoare, mai ales ca toti au de jucat personaje chinuite sau rebele. Sa vezi ce i-am facut Nicoletei. (nota mea. Nicoleta Lefter din Inimi cicatrizate). Aproape ca am terorizat-o si imi era mila de ea extrem. Dar stiam ca merge pana la capat cu mine si de aceea mi-am permis. Atunci cand simt ca exista riscul retragerii actorului, nu-mi permit pentru ca intra in criza tot sistemul (meu nervos si cel institutional).

Da, dar imi imaginez ca oamenii acestia, dupa o asemenea intimplare, vor merge oricind pina la capat cu tine, pentru ca si-au depasit o limita

RA: Cred.  De la cei carora le dau rolul principal astept minuni si cred ca sunt obligati sa se ofere total proiectului. Daca nu se intimpla asa, mor! De aia visez o trupa a mea in care rarissim sa intre cate unul nou. Un ghetto, o menajerie, ceva.

 Dar n-ar duce la o oarecare plafonare? Pentru ca dupa o vreme v-ati sti toti foarte bine limitele.

RA: Nu. Ar duce la mari performante pe o limita de timp. Nu uita ca textele, temele nu se repeta.

 Nu, nu asta spuneam. Ziceam ca s-ar consuma relatiile si magia dintre voi. Dupa o vreme, v-ati plictisi unii de altii pentru ca ati sti exact ce poate fiecare si cit poate sa faca, indiferent pe ce text ati declina ceea ce stie sa faca.

RA: Eu nu stiu acum cat pot eu !!!

 Dar stii cu siguranta citeva lucruri pe care nu le poti. Si fiecare ar stii; si ceilalti le-ar afla in timp, si s-ar eroda lucrurile.

RA: Pai si daca ei vor sa faca cu mine ce eu nu pot, e clar ca nu vin de la inceput.

RA: Eu fac publice lucrurile pe care nu le pot face reale.

RA: eu

RA: fac

RA: publice

RA: lucrurile

RA: pe

RA: care

RA: nu

RA: le

RA: pot

RA: face

RA: reale

RA : .

***

Libertate si fidelitate in teatru 

Pina unde poate merge “libertatea” in teatrul romanesc? 

Radu Afrim: Libertatea din teatrul nostru are drumuri scurte de facut. Iese in papuci de casa sa si cumpere tigari la fir de la colt si revine repede in casa la caldurica. Si desigur face economie la gaz. Libertatea oamenilor din teatrul romanesc e o pensionara simpatica care sta si se uita pe fereastra inspre libertatile smintite ale altor teatre de peste mari si tzari..

Care crezi ca sunt limitele publicului? Ce nu poate vedea pe scena? Pina unde merge libertatea ta de a face ceva intr-un spectacol fara a deranja publicul?

 Radu Afrim: Desi as dori sa lucrez  spectacolul intr-un delir continuu, am un autocontrol incredibil de bine pus la punct. Asta nu e egal cu autocenzura. Construiesc spectacolul cu publicul meu inclus.  Fac poeme cu cititor cu tot. Nu cunosc decat publicul meu si pe viitorul meu public care va evolua odata cu mine. Sau nu va evolua deloc. Limitele mele sunt si limitele lui. Cand nu mai rezista psihic, el nu mai e publicul meu si am cui sa- l trimit, ohoho. Insa teama mi-e ca n-o sa-i mai placa altceva.  E  4ever (de)format. Stii, cand ti se zice “nu mai pot sa fac sex cu altcineva”. De fapt da, asta poate fi de prost gust. Nici fidelitate nu se cheama, ci dependentza si asta e nociva!

Nu e buna fidelitatea in arta, in teatru?

Radu Afrim: E adorabil sa ai actori fetish, semne pe care le duci cu tine dintr-unteatru in altul, sa te inconjuri de lumea pe care tu ai construit-o, sa faci permutari minore in interiorul ei, fara sa stii ca acesta nu e altceva decat drumul inspre victoria absoluta:  desprinderea de aceasta lume a ta, renuntarea demna la ea, construirea uneia noi. Partea frumoasa e in nostalgia cu care vechea ta lume priveste dupa tine in momentul despartirii de ea si mult timp dupa aceea. 

Bonus track – ceva ce n-a mai avut loc in revista:)

Pui multa presiune pe tine? Adica iti faci obiective pe care sa le duci la capat intr-un anume timp?

Radu Afrim: Niciodata. Totul se intampla instinctual si intuitiv. Imagineaza-ti ca nu mi fac nici macar proiecte de spectacol cum as putea sa-mi planific ceva care tine de existenta mea sociala?! Fug de cifre, fug de calcule, fug de chitantze, fug de oamenii care-mi amintesc ca suntem sub cifre, deadline-uri.  O ador pe Bjork cand canta “I don t know my future after this weekend and I don’t want to.” O ador pentru ca stiu ca am ratat ocazia de a pune in aplicare ce canta ea. Cu totii am ratat. 

 

 -Personajul dintr-o carte cu care ti-ar placea sa te intilnesti?

Cu Pinocchio. E cel mai sincer personaj. Uite, am multe probleme cu biserica si una dintre ele e aceea ca nu are suficient humor pentru a aprecia o minciuna profesionist lansata. Nu exista nuante la acest capitol. Exista doar crispare.

– Cine iti sunt cei mai buni prieteni?

Parintii. Aici nu ezit.  Apoi internetul, cred. Cateva carti, multe filme , multe muzici. Apoi in timpul repetitiilor, unii actori din piesa respectiva.

 

2812
saraiman1Saraiman – despre romanism, prin dans

Saraiman – despre romanism, prin dans

de ziua internationala a dansului, despre romanism

secventa mea preferata din cea mai noua creatie de la Teatrul Odeon semnata de Razvan Mazilu, Saraiman, e cu el dansind cu o jumatate de manechin de plastic.

aduce papusa in scena si-o tine ca pe o iubita, o aseaza ca pe o comoara, se intinde linga ea, apoi danseaza cu ea pina cind devine una cu ea – jumatatea de plastic primeste picioarele lui si merge mai departe, iar trupul dansatorului se pleaca devenid doar jumatatea de jos. e o poveste acolo despre dualitatea din noi (si femei, si barbati, indiferent de sexul pe care-l avem), despre jumatatile pe care le cautam, despre ce e fals (de plastic) in vietile noastre.

momentul asta vine dupa ce Dan Badea vorbeste pe un ton de gluma despre cum ne ghideaza societatea sa facem lucruri care sa fie “in norma” – replica lui geniala “daca toti vom fi in rindul lumii, nu inseamna ca vom fi niste oameni de rind?” m-a facut sa-mi schimb cu totul prezentarea de la PR Forum, cind am vazut repetitiile spectacolului Saraiman.

dupa dansul cu manechinul de plastic, Dan preia din nou dialogul si vorbeste despre oamenii mari din Romania care au facut lucruri importante si carora nu li s-a dat creditul pe care-l meritau. sigur, o face in felul lui, cu mult umor, relaxat, iar spectatorii rid desi au in fata situatii care vorbesc despre ratarile noastre in comunicare sau in recunoasterea valorilor.

iar cind Razvan Mazilu se intoarce la dans, citeva minute mai tirziu – dupa ce vor fi fost mistocariti toti marii inventatori romani de la Vuia la Paulescu – in locul manechinului de plastic e o valiza in care se lupta sa intre. o parte din el vrea sa iasa, alta vrea sa fie impachetata cu totul.

ca sa plece in alta tara.

cu valiza – si gindul plecarii – in cap, omul de pe scena e mai vesel si e pus pe petreceri. numai ca dansul si muzica sunt atit de greu de dus pe dinauntru si ascund atitea drame incit , pe tine spectator, te doare stomacul.

***

am vazut de 2 ori spectacolul Saraiman si de fiecare data am remarcat alte nivele ale limbajului – si-n vorba si-n dans.

mai intii iti vine sa rizi pentru ca Dan Badea are o energie pozitiva minunata si spune lucruri cu mult umor, facind misto de situatii pe care le-ai trait si tu si pe care le cunosti foarte bine: situatii care arata esenta noastra de romani… dupa care incepe sa danseze Razvan Mazilu  si simti diferit lucrurile nerostite printre cuvintele lui Dan.

iar cind pleci de la spectacol si incepi sa developezi imaginile si cuvintele, realizezi ca au plecat de la micro – de la borcanele pe care le aduna mamele noastre pt muraturi (o secventa plina de umor de la inceputul spectacolului) – si au ajuns la macro – la basmele cu care vindem niste valori care nu-s cele mai potrivite (una dintre ultimele povesti din show).

totul, in aproape o ora, cu vorbe si fara, aratindu-ti romanismul din tine si o multime de cauze pentru care ai ratat multe dintre lucrurile pe care ti le-ai propus.

si-au facut asta pe muzica interpretata de Romica Puceanu!

***

TREBUIE sa vedeti Saraiman – e dupa mine unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-a facut Razvan Mazilu in ultimii ani si ma bucur (si ii multumesc) pentru curajul lui de a duce in acelasi show directii de exprimare atit de diferite.

nu-l vazusem pina acum pe Dan Badea in vreun spectacol, desi stiam cine e (o stiu mai bine pe sotia lui, Lora Petrescu, care e o super perfectionista in tot ceea ce face si pe care am vazut-o de citeva ori la filmarile de la Te cunosc de undeva) si probabil ca mine sunt multi altii care acum descopera talentul, farmecul si naturaletea lui Dan Badea.

sa poti sa tii ritmul vorbelor cu dansul lui Razvan Mazilu si sa-i fii egal ca energie si performanta in show, pe scena Odeonului, mi se pare minunat pentru un tinar pe care-l catalogam usor “stand up comediant”, adica unul cu glume:)

insist asupra lui Dan Badea pentru ca ma asteptam ca Razvan sa fie bun – e un show conceput de el, gindit de el (cu dramatizarea scenica a Ginei Serbanescu si cu suportul coregrafic al lui Nadar Rosano) – si, realmente, a fost o surpriza minunata sa-l descopar pe Dan.

(ma iertati ca nu am fost la spectacolele dvs, domn Badea. am sa recuperez)

urmatoarea reprezentatie cu Saraiman este pe 2 mai, la teatrul Odeon.

2258
Poza-2-Alexandru-China-Birta-micul-print_thumbRepetitiile de la Micul Print

Repetitiile de la Micul Print

Un pusti de 11 ani si jumatate sa stea singur pe scena unui teatru bucurestean de top, timp de o ora si sa joace unul dintre cele mai frumoase personaje din literature universala nu e o intimplare pe care sa o gasesti des. Asa ca n-am vrut sa ratez o perspectiva “din culise”.

In ziua premierei, cind mai erau doar citeva ore pina la intilnirea cu publicul – si presiunea era cu atit mai mare pe echipa – am fost la repetitiile de la Micul Print (cu Alexandru China Birta, in regia lui Carmen Lidia Vidu)

*
Un actor invata in scoala o multime de trucuri tehnice prin care poate, pe scena, sa fie “natural” orice spune sau face, dar cum poate sa invete un copil asta, intr-un timp scurt (aproape 2 luni)? Si cum il inveti fara sa-l stresezi, fara sa-l intimidezi, ca sa-i pastrezi prospetimea?

Asta cred ca a fost marea provocare pentru Carmen Vidu si mi-ar fi placut sa vad mai mult din repetitii ca sa inteleg trucurile pe care le-a folosit. Iata insa citeva dintre secventele pe care le-am vazut in mai putin de o ora cit am stat la repetitii.

*

– Spui asta ca la Cintarea Romaniei, ai o melodie in ce spui, nu e bine.

Carmen il opreste pe Alex care e aproape de marginea scenei, are o stea (un bec) in fata si trebuie sa vorbeasca cu publicul despre cum prietenia ii schimba pe oameni. E dificil ce are de facut pentru ca trebuie sa ajunga in lumina becului pe o anumita replica (pe care o aude de pe banda – toate celelalte personaje sunt in proiectii video), trebuie sa se aseze astfel incit becul sa nu-i optureze privirea, dar sa-I dea o lumina aparte pe chip. Tocmai ce i-a fost schimbat parcursul pina la aceasta stea, trebuie sa-si ia repere noi, sa-si schimbe tonalitatea interpretarii, sa tina minte tot ce e nou (sa “fixeze” cum spun actorii, dar ei sunt antrenati cu zeci de exercitii ca sa se obisnuiasca cu “fixatul”).
Alex are 11 ani jumate si sta cu becul in fata, ride de expresia “cintarea romaniei” – nici nu se nascuse pe atunci, habar nu are ce e.

– Joaca-te cu becul, cauta-ti o miscare care sa-ti fie familiara si in timpul asta spune-ti textul in cap, ii spune Carmen.

Alex ia becul cu podurile palmelor si-ncepe sa-l miste in balans, apoi cu stinga il miingiie ca si cum ar fi o floare. Ii imprima din nou o miscare de balans. E concentrat la bec, pentru ca nu stie inca in ce fel sa-l miste ca sa nu-l incurce pe fatza lumina, dar isi spune incet textul

– Mai spune-l o data. Aici vorbesti despre prietenie, despre cum tocmai ti-ai facut un prieten, pentru ca ai imblinzit vulpea si e unica pentru tine. Gindeste-te la ce spui, ce semnifica cuvintele, continua Carmen.

Si Alex in timp ce zimbeste la bec incepe sa spuna textul; isi ia pauze, coboara vocea, e constient de ce spune… sta o vreme cu privirea in bec, apoi – pentru ca simte ca e altfel, ca a ajuns intr-o zona diferita – isi ridica ochii si se uita catre scaunele goale unde, peste citeva ore, va fi public.

Si-si spune textul de ti se zbirleste pielea si te gindesti la toti prietenii care au insemnat vreodata ceva pentru tine.

*

– E foarte frumos ce faci, ii spun lui Alex in prima pauza pe care o are.
– Multumesc.
– Stii ca s-au vindut toate biletele la spectacolele din saptamina asta.
– Stiu, pentru ca vrea o colega sa vina si nu a mai gasit.
– Dar asta e foarte tare, stii da? Iar spectacolul e foarte bun, eu am plins de citeva ori acum.
– Of. Si mama mi-a zis ca o sa plinga. Stii, eu inteleg ca e important ce fac, ca e ceva mare, ca e teatru, dar pentru mine e tot ca o serbare scolara. Asa pot sa vad eu cu mintea mea de copil, sa nu te superi pe ce am zis.
(…)
– Dar cind te-ai intilnit cu actorii care apar in proiectii cum a fost?
– Wwwwaaau. M-am simtit….mic.

*

– Alex, aseaza-te pe jos si ia-ti mai mult timp ca sa te ridici. Ai 2 minute cit vorbeste banda ca sa te ridici, fa in asa fel incit miscarile tale sa fie lente si sa nici nu te simtim ca te ridici, ii spune Carmen indicindu-i sa se duca sa se aseze catre spatele scenei linga un norisor care coboara din tavan.

Alex se aseaza cuminte pe jos, in salopeta neagra cu care e imbracat tot spectacolul, isi intinde picioarele, apoi pune miinile dupa ceafa. Incepe banda si el, cu miscari atit de lente de par relanti, incepe sa se miste. Pare un practicant de yoga, asa concentrat isi misca fiecare muschi, mai intii piciorul drept, apoi stingul, apoi se ridica in fund, isi pune miinile sub el ca sa se ajute sa se ridice… Cind se termina sunetul de pe banda e in picioare, pregatit sa-si spuna replica.

(e un lucru complicat sa te coordonezi pe timp si sa ai rabdare si calm interior ca sa faci niste miscari atit de lente; si asta e un exercitiu pe care studentii la actorie il exerseaza mult)

*

Mi-a placut tare ca semanau Carmen si Alex – ca atitudine, ca look; ca Alex – desi ii vorbea la per tu- o privea pe Carmen cu mult respect, iar Carmen – desi avea in fata un copil- il trata ca pe un adult.

M-am gindit ca, oricit de serios e el si oricit de respectuos il trateaza ceilalti (m-au impresionat tehnicienii care-i vorbeau cu un deosebit respect – si-am vazut tehnicieni vorbind de sus si cu actori f f mari), el tot copil ramine: “Ma pacaleeesti”, a ris cind Carmen i-a zis ca nu intelege engleza ca sa nu-l incurajeze sa vorbeasca in alta limba si sa se concentreze pe ce are de facut.

Mi-a mai placut ca parintii lui i-au dat independenta pentru acest proiect. A venit singur la repetitii dupa scoala, cu metroul, pe toata durata repetitiilor; in ziua premierei parintii au venit ca spectatori la sala, desi el ajunsese cu doua ore jumatate inainte sa mai repete o data.

(nu cred ca putem descrie ce era in sufletul Adinei si al lui Cristi, parintii lui, dar au tot respectul meu ca s-au luptat cu ei insisi si nu l-au cocolosit, nici nu l-au intimidat cu emotiile pe care ei le aveau. ce zice tatal lui, Cristi China Birta – chinezu – despre aceasta experienta puteti citi aici)

*
Mai zic inca o data: e foarte greu ce face Alex pe scena la virsta pe care o are, stiu ca o parte din lucrurile de acolo le face instinctual (iar parintii lui, in caz ca nu se asteptau la asta, tre sa se prinda ca se va face artist), o alta parte o face pentru ca a deprins-o via Carmen Vidu, dar cea mai mare parte o face pentru ca a descoperit-o singur, exersindu-si textul. Si pentru un copil de 11 ani si jumatate asta e f f tare.

*
– Repetam aplauzele?, ii zice Carmen.
– Sigur, hai sa-ti arat ce vreau sa fac.
Alex se duce prin lateralul scenei, in partea stinga unde e un fel de pod care merge pina la culise.
– Pe aici am iesit, merg pina in spate, astept sa se termine banda si vin de acolo, dansind, spune Alex aratindu-si dansul cu miinile in sus, ca de personaj animat.
Merge pe podul acela din lateralul scenei, ca si cum nu ar vrea sa ia caimacul atentiei.
– Pai nu, trebuie sa vii aici in fata, in centru. Vii de acolo, iti faci un traseu, aici e mijlocul scenei, cind ajungi te uiti in fata si apoi te apleci.
Alex o insoteste pe Carmen pe traseul din spatele scenei pina in fata, se apleaca.

Ride si-i sopteste ceva.

Bate palma cu ea, in salutul acela smekeresc “hai 5!”, si trec unul pe linga altul, in directii opuse. Carmen spre stinga, unde se misca ceva la décor si trebuie sa verifice; Alex spre dreapta catre unul din scaunele din primul rind, unde are bagajele si se uita la mesajele de pe telefonul mobil.

*

Micul Print se joaca la Teatrul Odeon.

2634
Carole-Bouquet-OdeonCarole Bouquet si neputinta unui barbat de a iubi

Carole Bouquet si neputinta unui barbat de a iubi


Am fost in seara asta la lectura Scrisori catre Genica realizata de Carole Bouquet la Teatrul Odeon.

Era pe scena intr-o rochie neagra de sifon, chanel, la baza gitului si cu un V delicat in spate.
Unicul spot de lumina ii lumina chipul si degetele, pentru ca astea erau singurele pete de culoare in negrul din rochie si cu fundalul negru din spatele ei.
Am vrut sa o fotografiez cu telefonul, n-aveam zoom bun si se vedea pe ecran ca o flacara.

Cind ma uitam la ea aveam un dublu sentiment de voyeur: participam la iubirea dintre Artaud si Genica prin scrisorile pline de patima, nelinisti si neincrederi, dar la fiecare noua scrisoare citita ma gindeam “De ce ai ales-o pe asta si nu alta? De ce ai rezonat cu asta si nu cu alta scrisoare?”

Saptamina asta am citit toate scrisorile lui Artaud catre Genica, le aveam proaspat in minte, stiam ca mai sunt unele in care vorbeste despre familia lui, despre neputintele lui financiare, despre orgoliile din grupul suprarealistilor.

Bouquet a ales pentru aceasta lectura doar scrisori in care e o tensiune grea intre rinduri, in care e vorba despre neputinta unui barbat de a iubi o femeie care-l iubeste neconditionat, despre nebunia unui barbat care nu se intelege pe el deci n-are cum sa o inteleaga pe femeia care-l iubeste.

Si m-am gindit tot timpul uitindu-ma la Bouquet care era incredibil de rafinata si de frumoasa: “ce ceva din viata ta te face sa rezonezi atit de mult cu ACESTE scrisori?”

Si simbata seara Bouquet citeste Scrisori catre Genica la Odeon. Puteti sa cumparati bilete de la teatru. Nu ratati intilnirea cu ea. E o intilnire despre rafinamentul simplitatii.

1784
capturedecran20100318a0ciubirea unui artist – Artaud

iubirea unui artist – Artaud

a fost intr-o vreme cind m-am intrebat cum iubeste un artist? ma gindeam daca iubeste diferit avind in vedere sensibilitatea si empatia mai dezvoltate decit restul lumii, dar si puterea de a se “conecta” la niste resurse interioare pe care noi nici nu le intuim.

am avut norocul sa aflu o parte din raspuns, dar tot pastrez curiozitatea voyeuristica de a analiza iubirile artistilor.

acum citesc scrisorile de dragoste dintre Antonin Artaud (unul dintre cei mai mari teoreticieni ai teatrului) si Genica Athanasiou (Eugenia Tanase- o actrita franceza de origine romana)

Pe vrema cind ii scria aceste scrisori, Artaud incerca sa devina actor. e incredibil cit de multe lucruri poti afla dinscrisorile de dragoste ale cuiva; despre caracterul sau, despre felul in care iubeste, despre felul in care traieste.

dar ce ma fascineaza in cazul acesta e “verbul la limita” -> energia pe care o degaja o scrisoare de dragoste cind simti ca fiecare cuvint e scris cu o tremuratura pe dinauntru.

marseille, vers le 9 juillet 1923

Chere femme,

Nous sommes aussi mal l’un que l’autre. J’ai cru vraiment mourir, ces jours -ci, au propre sens du mot. Imagine cela: un sentiment de d’engourdissement general et de faiblesse intense et qui serait en meme temps une douleur. Et que mes bras soient lourds comme du plomb, et mes jambes, que je ne sache plus ou mon corps.

scrisorile de dragoste ale lui A. Artaud catre Genica Athanasiou vor fi citite de celebra actrita Carole Bouquet pe 11 si 12 februarie la Teatrul Odeon, la Invitatia Institutului Francez. (cum cartea cu toate scrisorile se afla la mine in acest week end, prin amabilitatea lui Karin Budrugeac, va voi mai posta in avanpremiera citeva fragmente.)

iata-o pe Genica

1659
6981_iadul-este-amintirea-70femeia care as vrea sa fiu

femeia care as vrea sa fiu


Cind eram pustoaica si imi cautam repere in femeile de-care-“soi”-as-fi-vrut-sa-fiu, mi-am ales-o pe ea drept model.

Am vazut-o intr-un film si mi s-a parut cea mai frumoasa persoana din lume, cea mai rasata, cea mai eleganta. O femeie oximoron: fragila dar ferma, fina dar cu asperitati ascunse, cu inima pe tava fara sa o dea insa oricui.

Nu stiam sa verbalizez trasaturile astea atunci, dar ma fascina cu ochii ei albastri, cu chipul ei ireal si cu focul pe care – habar n-am cum – i-l simteam cum tremura pe dinauntru. A fost actrita revelatie de la sfirsitul anilor 80.

Am revazut-o aseara intr-o piesa de teatru, la 20 de ani distanta de la premiera filmului a carui secventa cu ea imbracata in alb stind in barca pe lac ma urmareste de atunci.

Aseara, la finalul piesei, pentru prima data de cind merg la teatru, am plins pe aplauze.
De la cap la coada.
O simteam cum tremura si plinge, cum se bucura ca joaca; era la doi pasi de mine si energia pe care o transmitea apasa pe ceva din interiorul meu, asa ca tisneau lacrimile.

La finalul piesei cind spectatorii ii dadeau flori, ii lua in brate cu totul, parca agatindu-se de ei, iar mie gestul mi s-a parut o frumoasa metafora.

Acum are aproape 50 de ani si daca e sa-mi iau un model despre cum vreau sa fiu cind o sa fiu mai mare, tot ca ea as vrea sa fiu.

Fina, filiforma, vibrinda pe dinauntru si cu o energie interioara cu care ar muta si muntii dintr-o privire. Si cu toate astea, incredibil de delicata, de calda. impacata cu sine si bucuroasa ca (RE)traieste cu pasiune bucuria de a juca un rol care sa-i impinga limitele emotionale dincolo de ce-si doreste orice om obisnuit.

Si cu aceeasi ochi albastri magici care poarta acum cu ei amintirea lucrurilor traite.

*
“Nu va suparati, cum o cheama pe actrita care a jucat-o pe Agnes?” m-a intrebat o doamna pe strada.

Eram la intersectia Batistei cu Calderon, iar teatrul Odeon unde se jucase piesa era la destul de mare distanta, asa ca intrebarea mi s-a parut stranie. (Poate a auzit dialogul nostru, m-am linistit in gind)

“Diana Gheorghian. Si noi am mers la piesa asta pentru ea”, am spus eu atingind femeia pe urmar, ca si cum mi-as fi confirmat ca exista.

“Incredibil a jucat. N-am mai vazut-o pina acum.”

“Da, e minunata. N-a fost in tara”, am adaugat sigura pe mine. Citeva minute mai tirziu, cautind pe internet, am descoperit ca a fost foarte in tara, dar ca n-au mai distribuit-o regizorii in roluri mari.

*

Ne despart 15 ani. Fix. Am descoperit aseara ca avem aceeasi zi de nastere.
Oare cind o sa fiu (mai) mare o sa pot sa fiu macar un pic ca ea?

*
Diana Gheorghian joaca la Teatrul Odeon in piesa Iadul este amintirea (fara puterea de a mai schimba ceva), un rol principal, greu si minunat, dupa foarte multi ani.

4 femei, nevoia de dragoste si mutatiile care apar in lipsa ei.
O piesa in regia Marianei Camarasan ( Cui ii e frica de Virginia Woolf, de la Act).

Cind se reia stagiunea in toamna, am sa va bat la cap sa mergeti sa o vedeti.

3027
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!