Monthly Archives : June 2008

stella_stevens_closeupStella Stevens  In cautarea Ielelor romånesti

Stella Stevens In cautarea Ielelor romånesti

O gasiti in clasamentul celor mai frumoase femei ale secolului, pe locul 27, le-a fost partenera pe ecran lui Elvis Presley, Jerry Lewis, Dean Martin, Martin Landau, Bing Crosby, a scris si a trait o parte din istoria Hollywoodului despre care se fac astazi filme, are un Glob de aur, iar in portofoliu aproape 150 de pelicule ca actrita, doua filme care regizoare si mai multe scenarii gata sa intre in lucru. Are 72 de ani, trupul unei tinere de 20 si ceva de ani (fara sa fi apelat la operatii estetice) si energia unei clase intregi de liceeni. Luna trecuta a fost din nou in Romånia pentru ca scrie un scenariu despre Iele, inspirat de folclorul nostru.
tabu, iunie 2008

Chiar daca-ti spune cineva ca Stella Stevens era acum aproape o jumatate de secol una dintre cele mai fotografiate femei din lume, alaturi de Marilyn Monroe, Rachel Welch si Brigitte Bardot, nu esti pregatita pentru o intålnire cu frumusetea ei aparte. Ne-am vazut la mijlocul lunii mai si sunt gata sa jur ca, daca o priveam din spate, nu i-as fi dat mai mult de 25 de ani pentru ca primul impact a fost asupra picioarelor spectaculoase, alurii impecabile si atitudinii foarte sexy. E o femeie incredibila si isi poarta cei 72 de ani cu atåt de multa tinerete si energie incåt te intrebi „la ce bun atåtea campanii anti ageing?”

Ati inceput sa lucrati de foarte tånara. Cum s-a intåmplat?
La 16 ani eram model in ceainaria Goldsmith de la magazinul central din Memphis Tennessee. Un agent de presa care a trecut pe acolo mi-a spus ca, daca merg la New York, va putea sa ma prezinte celor care lucrau la studiouri.

Si ati avut incredere in el, inca de la inceput?
Da. O adusese acolo pe Tina Louise (nota red. model si actrita celebra in anii ‘50, una dintre vedetele filmului original The Stepford Wifes – 1975) si stiam ca e conectat la lumea filmului. Iar Tina arata superb, era imbracata cu o blana micuta ca un top, pe deasupra unei bluze cu bretele foarte subtiri, cu parul rosu si stralucitor. M-a impresionat look-ul ei. Agentul acesta de presa a fost prima mea legatura cu lumea filmului. Apoi am facut niste fotografii foarte frumoase in alb negru, le-au vazut cei de la 20 Century Fox si mi-a propus un job.

„Say one for me” in 1959…

Da. A fost primul meu film, dar nimeni nu mi-a spus ca trebuie sa pontez cu o cartela intrarile si iesirile mele din studio, la inceputul si la sfårsitul zilei de munca. SI, desi lucrasem multe ore suplimentare, n-am fost platita in plus, ba mai mult, la sfårsitul filmarilor mi-a fost incheiat contractul pentru ca parea ca nu am lucrat deloc. |mi facusem treaba, filmul era foarte de succes (nota red. A avut o nominalizare la Oscar), cu doua dintre vedetele studioului la acea vreme Bing Crosby si Debbie Reynolds, si nu intelegeam de ce m-au concediat.

Cum era Crosby?
Il stiam din copilarie, ma uitam cu familia la filmele lui, asa ca am fost foarte incåntata sa ii fiu pe aproape. Mai tårziu am aflat ca toata lumea credea ca pe platourile de filmare noi doi am avut o relatie, dar nu a fost asa. Eu eram doar foarte dornica sa fiu pe långa el, ii urmaream toate gesturile, eram ca o fana, pur si simplu.

Si cum ati ajuns la Paramount?
S-a intåmplat ca la studiouri sa trec pe långa Edward Dmytryk care facea un remake dupa un film cu Marlene Dietrich , Blue Angel. Mi-a spus ca am chipul pe care si-l doreste pentru film si m-a chemat sa joc un rol mic, o blonda dragalasa plina de cårlionti. Dupa premiera m-a sunat presedintele de la 20 Century Fox sa ma intrebe daca n-as vrea sa semnez un contract cu ei si l-am anuntat ca ma concediasera cu o luna in urma.
Am ramas la Paramount pentru o vreme si am facut aici cåteva filme frumoase. Mai ales ca trecusem la un alt nivel, primeam si roluri vorbite nu doar cele in care imi aratam picioarele, plus ca aveam alt gen de contract, mai avantajos.

Pentru ca ati amintit de picioarele dvs care sunt si acum spectaculoase, puteti sa-mi spuneti daca a fost vreun moment in cariera in care v-a deranjat frumusetea dvs ?

Darling, dar eu nu ma vedeam frumoasa. Erau alte femei mult mai frumoase decåt mine la Hollywood, iar dimineata cånd ma uitam in oglinda nu vedeam nimic special, eram doar eu.

Dar nu vroiati sa primiti si roluri cu mai mult accent pe interpretare, nu doar pe infatisarea dvs?
O, ba da. Ei vroiau o blonda naiva si primeau o blonda naiva. Dar pe vremea aia vroiam doar sa obtin roluri ca sa –mi cåstig existenta. |ntotdeauna mi-a placut comedia, nu cred ca aveam fata potrivita pentru tragedie. Eram fericita cu orice rol as fi primit, dar pe parcurs am inceput sa-mi doresc sa fac tot mai multe pentru ca invatasem mai multe lucrånd. Doar ca lor le ramasese in minte ca sunt „blonda naiva” si ma distribuiau in rolul acela.
{i-am facut asta mult timp. Interval in care mi-am luat si diploma in literatura engleza pentru ca vroiam sa scriu. La vremea aceea nu stiam exact ce vreau sa scriu, dar pe parcus am inceput sa ma descopar. Iar mai tårziu am trecut la regie. Acum am trei westernuri si oamenii cred ca sunt nebuna ca scriu si regizez filme western, dar eu vorbesc in ele despre familie, iar astea sunt povesti care trebuie spuse si tinerilor de astazi.

Da, dar e un gen de cinema care e pe cale sa moara.

E mort daca ne gåndim doar la oamenii care calaresc. Dar western-ul e mai mult decåt atåt. Westernurile mele nu au nici un „fuck” in ele. {i mai sunt povesti nespuse. De exemplu, am aflat ca femeile din perioada aceea nu aveau lenjerie pe sub fuste pentru ca erau putine sanse sa gaseasca toalete atunci cånd aveau nevoia, asa ca isi faceau necesitatile pur si simplu desfacåndu-si picioarele, pe sub fuste. Nu-i asa ca nu stiai asta?

Da, nu stiam. De ce ati plecat de la Paramount?
Noul presedinte al studioului a refuzat sa faca un film in care eu aveam rolul principal dar personajul avea doi copii. Nu vroia ca bomba lor sexy sa fie transformata in mama intr-un film serios. Asa ca mi-am intrerupt contractul si am plecat la Columbia. Iar faptul ca am lucrat cu trei mari studiouri inca de la inceputul carierei m-a ajutat sa invat cum sa ma comport, ce sa fac, cum sa vorbesc in lumea aceasta care are ritualurile ei.

Ati avut rolul principal intr-un film cu Evis. (nota red: Girls! Girls! Girls!)

Da si inca de la prima intålnire i-am dat replica la ceva nepoliticos ce spusese el, asa ca n-a mai vorbit cu mine påna la sfårsitul filmarilor. Am lucrat 6 zile si nu mi-a mai adresat nici un cuvånt in afara cadrului de filmare. Cred ca nu stia foarte multe despre business la vremea respectiva. Banuiesc ca pe parcurs a devenit un actor mai bun, dar atunci el se astepta sa ma opresc in patul lui pe loc. Si n-am facut asta, veneam de la scoala catolica, credeam ca sunt o doamna, nu o vagaboanta. El n-a crezut asta.
Mai apoi am jucat cu Jerry Lewis in Nutty Professor, apoi cu Dean Martin cu care am facut doua filme. Dean era minunat, un gentlemen, i-am cunoscut sotia si familia, toti au fost foarte draguti cu mine. Se lucra foarte frumos cu el, am amintiri foarte placute despre acele filme.

V-ati casatorit si ati facut un copil de foarte tånara, apoi ati inceput sa lucrati ca actrita. Cum ati reusit sa administrati cele doua laturi: familia si cariera?
N-am reusit deloc. Am divortat dupa trei ani si copilul a ramas prin hotaråre judecatoreasca la sotul meu. Si-au facut tot posibilul sa ma urasca. I-au cumparat toate lucrurile pe care si le dorea, l-au rasfatat foarte tare si i-au spus mereu ca am plecat la Hollywood si nu-l mai iubesc.

Fiul dvs a ajuns un producator cunoscut la Hollywood (Andrew Stevens a produs filme cu Jack Nicholson, Michael Douglas sau Rober de Niro), ati lucrat in filmele lui. Ati rezolvat relatia dvs cu el mai tårziu?
Am incercat dar nu am reusit. Imi place sa cred ca are in jurul lui oameni pe care-i iubeste, chiar daca nu sunt eu. E ok, face ceea ce-si doreste, a ales calea asta. Cred ca uneori trebuie sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa mergi mai departe, sa-ti continui viata oricåt de greu ar fi. {i la un moment dat am renuntat sa-l mai vreau inapoi in viata mea, chiar daca-l iubesc.

Imi imaginez ca era la fel de greu si acum 50 de ani sa reusesti la Hollywood.
Da, era greu si am avut si momente foarte dificile. Dar am avut si unele minunate cånd am fost in Beverly Hills sau in Bel Air si am cunoscut oameni minunati. Fred Astair era un gentleman impecabil, un om minunat. {i Cary Grant era extraordinar. Ei erau barbati frumosi si as fi putut avea relatii cu ei, dar nu vroiam sa iau nicio initiativa in partea asta pentru ca aveam un fiu si nu vroiam ca el sa auda lucruri uråte despre mine, de la tatal lui.

Sunteti membra a Academiei Americane de film, iar asta inseamna ca votati pentru Oscar. Chiar vedeti toate filmele care sunt in competitie?
Da. Sunt cam 30- 40 de filme, le primesc acasa cu un aparat la care doar dvd-urile lor pot fi vazute pentru a fi protejate de piraterie. |mi ia cam doua trei saptamåni, vad 2-3 filme pe zi.

Dar exista legende despre lobby-ul pe care-l fac unii ca sa cåstige un film sau altul. Ati primit vreodata un telefon prin care erati rugata sa votati ceva anume, promitåndu-vi-se o alta favoare?
Nu. Dar Hollywood-ul e un loc inselator. Mereu ti se spune ca daca faci asta, primesti la schimb altceva. Tu trebuie insa sa alegi ce e cel mai bun pentru tine, pentru ca daca alegi lucrurile ieftine o sa spuna „e ieftina, face oricum ce vrem noi, sa nu-i dam chestiile mari.”

Am remarcat ca vorbiti despre Dumnezeu ca despre o Ea (“she”), de ce?
Pentru ca este Creator de viata si doar o femeie poate da viata. Dumnezeu a creat toata viata de pe Pamånt si trebuie sa fi fost o femeie, nu un barbat. Eu si la Soare ma refer ca fiind femeie, pentru ca si ea este o sursa de viata.

E parte dintr-o teorie sau e credinta dvs?
Asa cred eu. Noi femeile purtam viata in trupul nostru, noi creem. Barbatii pot fi cel mult creatori de razboi. Dar Dumnezeul creator de viata, e femeie.

Da, dar femeile ii cresc pe barbaii, ca mame, ele ii educa. Ele ii ajuta sa fie asa cum sunt.
Nu, pentru ca ei sunt mai mari decåt noi, mai puternici decåt noi, si vor sa fie vazuti ca Dumnezei. Dar sfårsesc prin a crea razboaie care ucid oameni. Ei ajung la violenta pentru ca nu pot polemiza. Noi, femeile putem; suntem foarte bune la argumentatie, avem bun simt, cunoastem durerea nasterii si avem intelegere mai multa. De asta sper ca Hillary Clinton sa devina presedinta pentru ca e femeie si ea nu va incuraja razboaiele. A fost acolo, la Casa alba, e foarte desteapta, are copii, cred ca ar fi o presedinta foarte buna. Mai sunt femei care sunt presedinti si care fac treaba foarte buna pentru ca le pasa de oameni. E o femeie foarte puternica, gåndeste-te ca a putut sa-si ierte sotul dupa scandalul cu fata aia. Uite, un barbat daca e inselat ori divorteaza ori bate femeia, pe cånd o femeie e mult mai inteleapta.

Ce ati gasit atåt de special in Romånia de v-ati intors sa scrieti un scenariu?
|mi place Romånia pentru partea ei veche, dar imi plac foarte mult si oamenii. M-am imprietenit cu Smaranda (nota red. Smaranda Comanescu a lucrat ca asistent personal pentru Heather Graham la filmul Blessed in care juca si Stella), m-am intors pentru ea, e una dintre cele mai bune prietene ale mele. Am vizitat impreuna Romånia, m-am indragostit de folclorul vostru, am scris un scenariu despre povestea Ielelor si acum sunt aici sa scriu continuarea, care se va numi Iele M. Vreau sa fac o poveste in care si barbatii tineri sa fie asemeni Ielelor. Sper sa ma reintorc sa fac filmul aici, la studiouri in Romånia.

Intålnirea cu Stella a durat peste patru ore si ni s-a parut ca timpul trece foarte repede. Era spectaculoasa cu atitudinea ei plina de energie („si iubitul meu e mai tånar decåt mine” , a spus råzånd) si cu tineretea pe care o degaja. Am inteles de ce una dintre cele mai bune prietene ale ei, Smaranda, are de trei ori mai putin anii ei: la nivelul spiritului au amåndoua aceeasi vårsta.

1686

New York – ziua 4

Abia acum am inteles de ce SATC e mai presus de orice despre New York. Tot ceea ce apare in film, exista in realitate. Cu o singura exceptie, despre care va povestesc un pic mai incolo. Tot mai incolo si despre una dintre cele mai mari greseli din istoria serialelor de televiziune, pe care o gasiti in SATC.
La 7 seara, imbracate in haine elegante, ne-am pornit in turul cu limuzina prin New York la locatiile de filmare din serial.

Am plecat din fata de la Platza Hotel, de linga Central Park ( la o aruncatura de batz de unde locuiam noi) pe Fifth Avenue.
In fata la Platza s-a filmat secventa in care Carrie afla ca Big s-a logodit cu Natasha. Exact in locul in care stam noi erau amplasate camerele de filmare. In interior, in holul hotelului, au fost filmate doua secvente din doua episoade diferite (ma iertati am tinut minte doar una: cea in care Samantha il agata pe un mosulet care sta la masa cu Donald Trump)

Ni se spune si o poveste amuzanta din culise: cum peste week end nu se lucra la serial, iar hotelul era inchiriat pentru 10 zile consecutive, unul dintre camerameni a ales sa-si petreaca un week end romantic cu sotia in apartamentul matrimonial. Doar ca luni, acest apartament era obiectul uneia dintre secventele care urmau filmate, asa ca recuziterii au venit duminica sa mai aranjeze citeva lucruri. Asa au descoperit ca operatorul se descurca bine la capitolul … sex. Mergem mai departe pe Fifth Avenue (o strada cu magazine muzeu – gen Dior, Chanel, Cartier) si aflam ca intr-unul dintre magazine (care e de decoratiuni interioare) la parter, s-a filmat secventa in care cele patru fete sunt intr-un magazine de parfumuri, iar Carrie le povesteste despre intilnirea cu rusul Petrovski.
Si-aici vine o povestire amuzanta: Initial in scenariu erau mentionate branduri de parfumuri, dar in ceea ce s-a vzt in final pe ecran s-au auzit doar esente d parfum gen “paciuli” sau “levantzica”. Motivul? Producatorii au trebuit sa ceara acordul brandurilor respective pentru a le mentiona numele in film, iar casele producatoare de parfum s-au temut sa apara intr-o asociere care risca sa fie (si) sarcastica. Asta pentru ca in primul sezon cind a fost mentionata o geanta de firma intr-un context ironic, au scazut fulminant vinzarile brandului respectiv. Partea proasta e ca PR-ul companiei care si-a dat acordul ca geanta sa fie mentionata in film, si-a pierdut locul de munca. Si la 10 ani distanta de la incident nu si-a gasit inca un alt job in PR.
Putin mai sus pe Fifth Avenue e Public Library care apare in SATC – THE MOVIE drept locul in care trebuie sa aiba loc casatoria dintre Carrie si Mr Big ( ce se intimpla descoperiti singure la cinematograf (povestea locatiilor de filmare continua in curind)

2003

Sex and The City – THE MOVIE

Vedem filmul la BAM Rose Cinema si tot ceea ce stim e adresa care se termina cu Brooklyn si ca e in interiorul Academiei de muzica din Brooklyn.
Ne imbracam frumos, chemam taxiul la hotel si ne indreptam catre cinematograf.
Taximetristul explodeaza cind vede adresa (i-am dat-o scrisa pe o hirtiutza ca sa fim sigure ca a inteles unde trebuie sa ne duca) si ne spune ca vineri seara e ingrozitor de greu sa traverseze tot Manhattan-ul

Trec 20 de minute, suntem blocate in traffic si ni se pare ca nu mai ajungem
Dupa inca 20 de minute indraznesc sa-l intreb pe sofer cam cit mai avem. “nu v-am spus ca traversam greu Manhattanul la ora asta?! Nu stiu cit o sa dureze”. Deja imi fac speech pentru intrarea la sala de proiectie pentru ca ni se atrasese atentia ca nu trebuie sa intirziem, ba chiar sa fim cu o jumatate de ora inainte de inceperea filmului. Ma gindesc ca as putea sa-i impresionez pe cei de la intrare cum ca suntem din Romania, ca n-am stiut sa apreciem distanta etc etc
In cele din urma soferul se mai destinde, vorbim despre politica, ii dau bani romanesti epnrtu ca e colectionar si ajungem la sala dupa ora si un sfert de calatorie, cu 10 minute inainte de proiectia filmului. Intram in posesia locului, abia daca avem timp sa luam un suc si ajungem intr-o sala plina de tineri cool care urla, tipa si se amuza la orice reclama de pe ecran.
Cind incepe filmul totul se transforma intr-un comentariu liber si amuzant, dar de foarte mult bun simt. Diferenta intre publicul nostru si tinerii din sala respectiva era imensa cind vine vorba de umor si bun simt (si, din pacate, nu era in favoarea publiului cu care eram obisnuite in romania.

Despre film nu va spun prea multe info ca sa va bucurati de subiect. Am scris o cronica pentru Cotidianul si mai puteti ghici cite ceva pe acolo

1584

New York – ziua 3

Dimineata decidem sa facem turul orasului, intr-un bus supraetajat, descoperit; un tur pentru turisti.
Incepem de linga Times Square, trecem pe linga Parson’s din nou, ni se spune ca locul pe care-l vedem e considerat inima modei din NY. In stinga e MTV sediul central, in dreapta birourile Paramount, iar o strada mai jos, birourile HBO.
Trecem si pe linga Actors Studio- celebra scoala de actorie infiintata de Elia Kazan la sf anilor ’40. Brando, Pacino sau Monroe sunt doar citeva numele care au fsot scrise pe diplomele de absolvire de la Actors Studio.
Putin mai jos vedem blocul in forma de pana care apare in SpiderMan si in Friends.

In Greenwich village (partea sudica a Manhattanului) incepem sa ne simtim ca acasa. Au disparut cladirile uriase, totul e cochet si foarte european. Incepe sa se vada soarele ( in Times Square e tot timpul intuneric pentru ca zgriie norii nu laa sa treaca soarele) si ghidul ne spune ca e cel mai scump cartier si ca printre locatari se afla Robert de Niro, Julianne Moore sau Uma Thurman. Mai adaug eu, ca ma informasem inainte, ca pe lista faimosilor locatari ai acestui cartier se mai afla editorul sef de la Vogue, Anna Wintour, si fata lui George Bush.

Bloculetele sunt cu scari la ferestre, cum suntem noi obisnuite din serialul Friends.
Aflam ca Bob Dylan a fost atit de incitat de cartier incit si-a fct aici studioul de inregistrari si, din povestile citite deja, stiu ca acest cartier e present in scrieri semnate de Kerouac sau Burroughs.

E dragoste la prima vedere cu cartierul si imi propun cu Ramona sa revenim sa simtim un pic din viata de noapte care pare a fi foarte cozy si boema.

Trecem apoi prin Soho si China Town, vedem in viteza Brooklyn Bridge pe care Andreea isi doreste sa-l fotografieze seara si, dupa 2 ore de plimbat cu autobuzul, decidem sa abandonam turul ca san e pregatim pentru film.

1617

New York – ziua 2

Oprire la Starbucks in drum spre Fashion Institute of Technology.
Cum Institutul nu e foarte departe de noi (apropo, stam la doi pasi de Times Square) parcurgem distanta pe jos.
Pe drum intilnim un outdoor imens cu reclama filmului, asa ca fetele se pozeaza cu el.
Trecem pe linga Parson Institute ( o faimoasa scoala de design care are si sectie de fashion) si pe linga Madison Square Garden. E ziua in care elevii de colegiu au “serbarea de sfirsit de an”, asa ca in fata la Madison Square Garden sunt familii peste familii, tineri in robe, camere de filmat sau de fotografiat.
La Fashion Instutute of Technology vrem sa vedem Arbiters of style (Women at the Forefront of Fashion) o expo cu rochiile preferate ale celor mai faimoase femei din lumea modei ( de la muze ale designerilor pina la editori de moda de la cele mai mari reviste din lume.
Ajungem prea devreme (expo se deschide la 12) asa ca ne consumam timpul cu …shopping.
La doi pasi de noi e Macy’s.
Expozitia are citeva piese, dar absolut minunate. Printre ele prima creatie Diane von Furstenberg si una dintre primele rochii semnate de Rei Kawakubo pentru Comme de Garcons. Despre expozitie, in curind pe larg in revista.
Dupa amiaza e pentru shopping. Andrea si Vivi aleg Gap, Macy’s, H&M, Ramona se imprieteneste cu Macintosh, iar eu trec repede peste astea si ma opresc la Border’s. Plec cu citeva kg mai grea. In carti.
Seara fetele aleg Planet Hollywood, eu merg la o intilnire cu directoarea Institului Cultural Roman, Corina Suteu, si ajutoarele sale minunate, Cristi Neagoe si Stefania Ferchedau. Ii felicit pentru munca lor si le mai spun o data ca articolul de 6(!!!)pagini din The new york times despre filmul romanesc si Romania, mi se pare uan ditre cele mai mari realizari ale ultimilor ani. Ei sunt modesti si prefera sa vorbeasca mai mult despre ce nu le-a iesit inca. (in curind si despre ei in tabu)
Ziua 3 are in plan prima intilnire cu Sex &The City. FILMUL

1669
copiii_dislexici__un_tabu_pentru___nv______m__ntul__nostrum_9a6dce3Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Copiii dislexici, un tabu pentru invatamintul din Romania

Dacă Tom Cruise, Leonardo Da Vinci, Pablo Picasso, Thomas Edison sau Winston Churchill ar fi învăţat În România, ar fi fost consideraţi persoane cu retard şi fie ar fi promovat cu greu, fie ar fi fost trimişi la şcoli pentru copiii cu deficienţe mentale. În biografia fiecăruia dintre cei de mai sus este menţionată dificultatea de a învăţa să scrie şi să citească, iar asta poartă numele dislexie. E una dintre cele mai răspândite dizabilităţi la nivelul copiilor din lumea întreagă, dar în România nu există decât o şcoală în care copiii dislexici pot învăţa cum să-şi poarte deficienţa toată viaţa.
tabu,iunie 2008

Până în clasa a VI-a credeam că sunt prost. Nu puteam să citesc aşa cum o făceau ceilalţi colegi ai mei. Mă simţeam nepriceput, slab. În clasa I şi a II-a nu m-am înţeles cu colegii; ei ştiau să citească şi pentru că eu n-am putut să citesc corect, nu mai vorbeau cu mine. Şi nu-mi plăcea să mă duc la şcoală.” Îmaginaţi-vă că literele pe care le parcurgeţi în această pagină nu mai au nicio semnificaţie. Ca şi cum aţi parcurge un text în limba chineză; vedeţi literele, dar puse una lângă alta, înşiruirea nu capătă niciun înţeles pentru voi.

Şi oricât de mult aţi repeta acele litere, oricât de mult v-aţi strădui să le memoraţi, ele nu au nicio semnificaţie. Acum gândiţi-vă că trăiţi toate astea la 7 ani şi-aveţi presiunea părinţilor care vă pun să vă faceţi lecţiile tot mai multe ore şi cred că sunteţi leneşă şi neatentă şi de aceea nu reuşiţi să citiţi; şi-aveţi presiunea învăţătoarei care ştie că dacă insistă va obţine rezultate mai bune.
Vă puteţi imagina cam care ar fi reacţiile voastre?

Lehel, băiatul care rosteşte incredibil de firesc „mă credeam prost“, are 16 ani şi un coeficient de inteligenţă superioară, este cel mai bun din clasa lui, dar până a ajuns să fie diagnosticat cu dislexie, şcoala a fost un iad pentru el: fugea de acasă, se bătea cu toţi colegii, era extrem de agresiv şi părea inadaptat la viaţa socială. Denumită pentru prima dată în 1887, dislexia este o disfuncţie neuronală care duce la o procesare diferită a citirii şi scrierii de către creier, dar nu este o disfuncţie intelectuală. Ea poate apărea atât la persoanele cu un coeficient de inteligenţă sub medie, cât şi la cei cu coeficient de inteligenţă foarte mare.

Nu este o deficienţă care se vindecă, însă efectele ei pot fi compensate cu alte mijloace de învăţare. La nivel mondial una din 10 persoane întâmpină difficultăţi de citire şi scriere în procesul de învăţare, iar dintre acestea între 3-5% sunt cele care suferă de dislexie. Să ne întoarcem la exerciţiul de imaginaţie în care sunteţi perso- najul principal. Imaginaţi-vă că nu puteţi citi la fel de cursiv şi de repede ca oricare alt coleg al dvs., nu puteţi scrie la fel de corect, dar înţelegeţi tot ceea ce vi se predă şi aveţi răspunsuri la întrebările care vin pe cale orală. Cu sistemul de învăţământ pe care-l avem, care se bazează pe învăţare prin citire/memorare şi evaluare în scris (lucrări de control, teze) credeţi că aţi avea şanse să vi se recunoască cunoştinţele la adevărata lor valoare?

În România există o singură şcoală care acordă asistenţă specia-lizată copiilor dislexici, în formă de clase inclusive, Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş, un proiect iniţiat acum 9 ani de profesoara Erzsebet Gagyi. Aici se învaţă alfabetul după o metodă diferită de cea pentru şcolile clasice, una logopedică prin care se asociază litera şi sunetul cu mişcarea buzelor, iar unul din principiile de bază este atmosfera pozitivă, prietenoasă. În plus, pentru că dislexicii confundă literele care au forme grafice asemănătoare (de ex. b şi d) sau forme sonore asemănătoare (de ex. v şi f), literele respective se învaţă la distanţe foarte mari şi după repetări susţinute.

În clasa I , special pentru copiii dislexici, din Gimnaziul Nicolae Bălcescu de la Târgu Mureş sunt 10 copii. Pe fiecare bancă, în partea stângă, e câte o inimioară. „Au probleme cu orientarea în spaţiu şi-n timp, aşa că marcăm stânga pe bancă pentru ca să ştie de unde trebuie să înceapă să citească”, spune Eva Demeter, învăţătoarea clasei, dar şi formator al cadrelor didactice din Tg Mureş în tematica dislexici. Cu un program gândit de mai mulţi logopezi, dar a cărui inimă e logopedul Eva Bartok, în Târgu Mureş sunt testaţi încă din grădiniţă copiii predispuşi spre dislexie, iar asta elimină o parte din chinul părinţilor, dar şi din trauma copilului care merge pentru prima dată la şcoală şi se trezeşte faţă în faţă cu un sistem care nu-l înţelege.

„Este un efort cumplit pe care-l fac copiii dislexici ca să înceapă să citească şi au nevoie de ajutor specializat, nu doar în familie, ci şi la şcoală. Şi e important, pentru încrederea în sine, pentru ca în primii ani de şcoală să fie apropiaţi de alţi copii care au aceeaşi deficienţă ca să le fie mai uşor. Unii copiii dislexici pot devini chiar antisociali foarte repede.

Le e foarte uşor să înţeleagă că, la nivelul citirii şi scrierii, ei nu pot face ce fac ceilalţi care sunt chiar mai mici, şi prin urmare se cred inferiori, se tem de comparaţie, se retrag sau, în unele cazuri, refuză să se mai integreze grupului”, explică Eva Bartok, logopedul coordonator al şcolii din Târgu Mureş, dar care îi ajută necondiţionat pe toţi părinţii care ajung la ea, din orice altă localitate.

Într-un oraş ca Târgu Mureş cu puţin peste 200.000 de locuitori sunt aproape 120 de copii depistaţi cu dislexie în grade mai accentuate sau mai lejere. La nivel naţional nu există însă nicio statistică, dar urmând o banală regulă de trei simplă, am putea aproxima că în acest moment undeva în ţară sunt cel puţin 12.000 de copii dintre care mulţi sunt diagnosticaţi greşit şi care sunt traumatizaţi de un tratament incorect la şcoală şi acasă. „Întâi a trebuit să ne obişnuim şi noi cu ideea că e ceva care nu depinde de voinţa copilului nostru. Pentru că am greşit şi noi faţă de ea, în clasele I şi a II-a, aveam impresia că nu-şi dă ea toată silinţa să fie atentă la ore, că e leneşă. Ajutând-o mereu, susţinut, am văzut însă că nu evolua, aşa că ne-am zis că e o altă problemă”, povesteşte Mihaela Alexa, mama Ştefaniei, o fetiţă de 10 ani care are dislexie. Pentru că e din Botoşani, Mihaela s-a aflat în afara sistemului creat la Târgu Mureş şi a avut nevoie de doi ani de vizite la medici până ce fetiţa ei a fost diagnosticată corect.

Mai multe despre dislexie puteti citi aici…

Doi ani în care Ştefania a trecut prin agresiuni la şcoală (învăţătoarea vedea că fetiţa e isteaţă, dar nu înţelegea de ce nu performează la citit), printr-o perioadă în care nu mai vorbea nici acasă, nici la şcoală, prin terapii cu psihologi şi prin zeci de vizite la tot felul de medici care au diagnosticat-o de la autism până la orice altceva. „Copilul a suferit enorm. Dar e o fetiţă foarte luptătoare şi când colegii o respingeau la şcoală, ea persevera să se joace cu ei,” îşi aminteşte mama. Pentru o vreme, Ştefania a parcurs de trei ori pe săptămână drumul de la Botoşani la Iaşi ca să urmeze un program de terapie cu un logoped, pentru că în oraşul ei nu se află nimeni specializat care să o poată ajuta.

Un program îngrozitor de obositor pentru că în acelaşi timp copilul a mers la şcoală, în sistemul normal de învăţământ. În cazul ei, mama extrem de ambiţioasă şi de luptătoare – a mişcat munţii din loc, iar acum Ştefania este la o şcoală normală, chiar dacă urmează acasă, în paralel, terapii cu logopezi. Însă actuala lege a învăţământului din România nu le acordă nicio facilitate şi niciun drept acestor copii care au nevoi speciale. În Anglia, de exemplu, copiii dislexici au facilităţi şcolare care pleacă de la metoda de învăţat până la cea de evaluare care e mai mult orală şi astfel, copiii pot parcurge întregul sistem de învăţământ şi se pot califica pentru orice muncă. Lehel, băiatul de 16 ani din Târgu Mureş vrea să se facă şofer.

Cu coeficientul lui de inteligenţă ar putea să urmeze orice şcoală, dar sistemul din România nu-l susţine foarte mult. La şase ani de la diagnosticarea lui corectă, Lehel crede că „cititul e o artă, chiar şi pentru unul ca mine” şi, deşi e un efort uriaş pentru el, citeşte întâmplări despre războaie şi se amuză cu Harry Potter.

„Nu citesc foarte multe cărţi. Dar mi se mai întâmplă când citesc să-mi imaginez ceea ce se petrece în carte. Citesc că bate vântul şi eu simt cum bate, pe piele,” spune Lehel cu entuziasm despre lumea pe care a descoperit-o chiar dacă nu poate citi decât 5-6 pagini pe zi.

„El nu are o problemă cu înţelegerea, dar sunt copii care nici nu înţeleg. Simptomele pot să fie diferite; fie că citeşte mai lent sau cu greşeli, fie că înlocuieşte literele sau nu înţelege ceea ce citeşte. El înţelege, dar citeşte mai lent şi a confundat literele. Dar nu poţi generaliza, este foarte greu pentru că nu sunt doi copii la fel”, explică Eva Bartok. „Cel mai greu a fost să înţelegem cum vede ea lucrurile, îşi aminteşte Mihaela. Am scris pe toate forumurile medicale, am descoperit alte persoane dislexice care, fiind adulte, ştiu să explice mai mult şi mai în detaliu decât o poate face Ştefania. De exemplu, o doamnă care locuieşte în Anglia mi-a spus că nu are nicio explicaţie de ce nici acum nu poate citi un ceas rotund, în timp ce un ceas pătrat nu-i pune nicio problemă.”

La nivel internaţional, dislexia nu mai e de foarte multă vreme un moft folosit drept scuză de părinţii copiilor leneşi. În România e încă un subiect tabu, iar micuţii care ajung în şcoli se confruntă cu probleme care le schimbă grav comportamentul şi îi transformă în inadaptaţi. La Târgu Mureş însuşirea citit scrisului se face în limba maghiară pentru că metoda de învăţământ adoptată a fost inventată de un logoped maghiar (Meixner), iar inspectorul şcolar Reka Fejes se străduieşte de câţiva ani să iniţieze clase în limba romånă, sprijinind traducerea şi adaptarea manualelor după care se învaţă acum. Logopezii şi profesorii din şcoală au creat Asociaţia Română pentru Copii Dislexici, prin care au început să mediatizeze simptomele dislexiei pentru a-i ajuta pe părinţi să identifice cât mai repede problemele copiilor lor.

Însă când ieşi din Târgu Mureş, în multe locuri nu mai există nici măcar aceste soluţii compensatorii pentru copiii dislexici. Părinţii cu copii dislexici (diagnosticaţi corect sau nu) trăiesc un coşmar de nedescris pentru că statul nu le oferă nicio soluţie pentru adaptarea copiilor la viaţa socială (şi vorbim în multe cazuri despre copii cu coeficient de inteligenţă peste medie). Dar, în lipsa unei legislaţii adecvate, una dintre soluţii pentru evitarea traumelor copilului e observarea atentă a acestuia, identificarea simptomelor şi îndrumarea părinţilor către o testare specializată.

„M-am acceptat aşa cum sunt“ mi-a spus Lehel uitându-se în ochii mei fără nicio teamă. Pentru asta a fost însă nevoie de patru ani de muncă infernală din partea Evei Bartok, a familiei şi a pedagogilor din şcoală, şi cei mai mulţi dintre copiii dislexici din România nu au avut norocul acesta.

8875

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!