Intre spectacol mediatic si erodarea reperelor morale. Ma gadesc de cateva saptamani la mizeria care se intampla in presa noastra care normaalizeaza infractiunea si o aduce in prim plaan ca glorie la tv… fac urticarie cand ii vad pe Caalin Donca si Cristian Boureanu in emisiuni de divertisment in care, indirect, incearca sa-si spele imaginea, ei fiind niste mizerabili. Daca aveti timp puteti cititi Celebrity Culture and Crime: The Joy of Transgression de Ruth Penfold-Mounce care detaliaza mai mult decat scriu eu mai jos.
In Romania ultimilor ani, infractorul condamnat a incetat sa mai fie o figura marginala a spatiului public. Tot mai des, el este prezentat ca personaj pitoresc, ca „rebel de succes”, ca om „care spune lucrurilor pe nume” sau, mai grav, ca model de reusita. Nu mai vorbim doar despre toleranta, ci despre o veritabila normalizare a infractiunii – un proces lent, dar persistent, prin care fapta penala este separata simbolic de responsabilitatea morala.
Momentul de ruptura nu este unul singular, dar poate fi plasat aproximativ in perioada post-2010, cand televiziunile de stiri, tabloidizarea continutului si logica audientei au inceput sa transforme justitia in divertisment.
In locul unei naratiuni centrate pe victime, pe prejudiciu social si pe functia justitiei, s-a impus treptat o poveste mai comoda: infractorul a devenit un personaj, iar condamnarea devine doar un episod din biografia sa „spectaculoasa”.
Astazi – chiar in aceste momente – avem incractori dovediti si condamnati cum sunt Calin Dunca, Cristian Boureanu, Makaveli (pe numele sau real Virgil Alexandru Zidaru) care sunt prezenti la tv si umanizati. Primii doi la Antena 1 in prime time la Survivor, cel din urma enumerat cu o emisiune la Realitatea TV in care vorbeste despre cum politia favorizeaza consumul de droguri in dialog cu George Simion, el fiind condamnat pt trafic de droguri.
Nu mai vorbesc despre podcasturi voma facute de Bursucu sau ceea ce creeaza online condamnatul – si fugarul – Cristian Rizea, o persoana implicata in fraude si trafic de influenta, sau de emisiunea pe care a inceput sa o faca Dan Capatos unde si-au gasit spatiu multi infractori – Alex Bodi, Mario Iordanescu sunt doar doua exemple.
Realizatorii astia de emisiuni au copii acasa si nu inteleg de ce foamea de bani e mai mare decat moralitatea si responsabilitatea lor laand in calcul ceea ce vor sa le transmita copiilor lor. Sa inviti niste infractori ca sa se dea cu parerea despre orice, e validarea lor; iar in lipsa oricarui context in caare sa fie prezentate infractiunile pe care le-au facut (dovedite de justitie) e mizerie jurnalistica.
Vreau sa scriu aici cateva lucruri pe care le-am citit in ultima vreme ca sa va ajute si pe dvs in a intelege mizeria si a va feri de ea.
Cum se produce normalizarea. Procesul functioneaza prin cateva mecanisme repetitive:
1. Vizibilitate constanta si necritica. Prezenta frecventa in platouri TV sau in podcasturi transforma infractorul intr-o figura familiara. Familiaritatea, psihologic, reduce perceptia de pericol si gravitate.
2. Reincadrarea identitatii. Condamnarea este prezentata ca „o greseala”, „un abuz”, „o perioada grea”, nu ca rezultatul unei fapte penale concrete.
3. Victima dispare din poveste. In spatiul mediatic romanesc, aproape niciodata nu mai apare intrebarea: cine a platit, cine a fost ranit, cine a pierdut?
Alte cazuri emblematice din Romania
Gigi Becali. Condamnat definitiv la inchisoare, el a revenit rapid in prim-plan ca invitat permanent la televiziuni, comentator sportiv si actor politic informal.
Discursul public nu se mai raporteaza la infractiune, ci la personaj: pitoresc, imprevizibil, „spumos”. Condamnarea a devenit un detaliu de biografie, nu o linie de demarcatie morala.
Cristi Borcea. In pofida condamnarii din dosarul transferurilor din fotbal, imaginea sa publica a fost rebranduita in zona de lifestyle, monden si „om de succes”. Prezenta sa mediatica a transmis un mesaj periculos: cariera publica poate continua nestingherit dupa o condamnare penala.
Liviu Dragnea. Desi condamnat definitiv pentru fapte de coruptie, a devenit ulterior realizator media si comentator politic. Platforma publica nu este folosita pentru asumare sau reflectie, ci pentru reinterpretarea propriei condamnari ca act politic.
Nutu Camataru. Poate cel mai ilustrativ exemplu al transformarii infractorului intr-o figura aproape folclorica. Aparitiile media si online construiesc o estetica a lumii interlope prezentata ca stil de viata exotic, nu ca univers al violentei, exploatarii si fricii. O carte publicata (si mult comunicata pe ideea ca s-a vandut foarte bine) si un film documentar aflat in pregatire contribuie si ele mult la normalizarea infractorului Nutu Camataru.
De la „infractor” la „influencer”
Un element nou in ultimii ani este migrarea din televiziune spre social media. Podcasturile, TikTok, YouTube si Facebook permit ocolirea filtrului jurnalistic si construirea directa a unei comunitati.
Astfel apare un nou tip de capital simbolic: condamnarea devine certificatul de autenticitate. „Am trecut prin puscarie” este convertit in autoritate sociala. Nu competenta, nu integritatea si nu contributia sociala sunt valorizate, ci experienta penala.
De ce prinde acest model in Romania
Romania vine cu un fond cultural fragil in raport cu institutiile statului si cu justitia. Neincrederea istorica in autoritate face ca infractorul sa fie perceput, reflex, drept „cel care s-a luptat cu sistemul”.
In plus, precaritatea economica si frustrarea sociala creeaza o foame de povesti rapide de succes. Infractorul vizibil, prosper si relaxat dupa condamnare devine dovada aparenta ca regulile pot fi incalcate fara consecinte reale.
Fenomenul nu este romanesc, dar in Romania este amplificat de lipsa unor standarde etice media clare.
Jordan Belfort. Cunoscut drept „Lupul de pe Wall Street”, a devenit speaker motivational global, dupa ce a fost condamnat pentru frauda financiara masiva. Povestea lui este vanduta drept lectie de succes, nu drept avertisment moral. S-a facut si un film cu Leonardo di Caprio despre esrocheriile lui.
Anna Sorokin. Cunoscuta si ca Anna Delvey, a devenit personaj pop-culture, subiect de serial si aparitii media. Frauda este transformata in intriga glamour.
Serialul Inventing Anna a consolidat exact aceasta estetica: infractoarea este interesanta, carismatica, stylish, in timp ce victimele raman figuri secundare.
In multe cazuri internationale, accentul comercial este pus pe poveste, dar exista simultan si un discurs public critic puternic: investigatii jurnalistice, dezbateri academice, reflectii etice.
In Romania, balanta este mult mai dezechilibrata.
Naratiunea dominanta este cea a personajului, nu a responsabilitatii. Dragnea si Becali au televiziunile aliate, Makaveli are propria emisiune la o teeleviziune cu moralitate nu doar indoielnica, ci mizera de-a dreptul.
NU am puterea sa schimb legea dar pot sa va explic efectul social real si sa va dau contextul pentru a sti cum sa relationanti/intelegeti asemenea context.
Normalizarea infractiunii produce trei consecinte grave:
– relativizarea legii. Legea devine negociabila, un obstacol temporar, nu un reper.
– deprecierea victimei. Suferinta reala – financiara, psihologica sau fizica – dispare complet din spatiul public.
– deformarea modelelor pentru tineri. Infractorul vizibil devine mai relevant social decat profesorul, medicul, cercetatorul sau antreprenorul onest.
Infractiunea nu s-a normalizat printr-o decizie explicita, ci prin repetitie, prin divertisment si prin tacerea morala a spatiului public.
In Romania, momentul in care un condamnat ajunge influencer sau vedeta media fara a fi confruntat constant cu faptele sale nu mai este o exceptie. Este deja un tipar. Iar intrebarea nu mai este daca societatea accepta acest fenomen, ci daca mai este capabila sa construiasca o cultura publica in care succesul sa nu fie compatibil cu lipsa de responsabilitate.
