Regizorul sud-coreean Park Chan-wook va fi presedintele juriului Festivalului de Film de la Cannes. Festivalul are loc anul acesta in luna mai.
„Park Chan-wook si juriul sau vor desemna Palme d’Or 2026, dupa ce anul trecut premiul a fost castigat de iranianul Jafar Panahi, acordat de Juliette Binoche filmului Un simple accident”, a anuntat Festivalul intr-un comunicat, referindu-se la „o premiera pentru cinematografia coreeana”.
Domnia sa a fost in Romania acum 10 ani, la festivalul de film Anonimul, de la Sfantul Gheorghe, ocazie cu care am discutat despre multe lucruri, nu neaparat legate de un anume film.
Daca nu l-ati descoperit inca in calitatea sa de regizor, va rog sa-i cautati filmele e o minte super luminata a cinematografiei contemporane.
Pentru cei care nu sunt obisnuiti ai festivalurilor de film, sau pasionati de filme asiatice, numele lui Park-Chan-wook nu e unul foarte obisnuit. E foarte posibil sa nu va intalniti niciodata cu un film de-al lui, desi ar fi util pentru voi ca experienta sa vedeti macar Oldboy si Stoker.
Park Chan–wook lucreaza cu povesti in care personajele se lupta cu inversunare impotriva propriei sorti, personaje care la inceput sunt incredibil de bune, manate de actiuni altruiste, dar sfarsesc in cele mai negre situatii transformandu-se in demoni.
Park Chan –wook e un domn care crede ca razbunarea e absolut inutila si are o trilogie care vorbeste despre oameni care ajung in situatii extreme si care incearca sa se razbune pe cei care le-au provocat necazuri.
E unul dintre cei mai faimosi regizori coreeni, e atat de faimos si de talentat incat Tarantino a facut super presiuni ca filmul Oldboy sa ia marele premiu la Cannes (nu l-a luat, a luat premiul special), dar si atat de talentat incat sa –l vrea Hollywoodul. Stoker e un film cu Nicole Kidman in rol principal.
Chiar daca nu veti vedea niciodata un film de-al lui (desi va recomand cu incredere sa incercati experienta vizionarii unei povesti scrise de el pentru ca va va bantui multa vreme si va va atinge la nivel visceral, generandu-va senzatii organice – sunt filme nu doar foarte violente dar si foarte erotice), va invit sa cititi interviul de mai jos, din perspectiva intelegerii unui om care lucreaza cu povesti extrem de dureroase ca sa arate desertaciunile caracterului uman.
Un domn care are o rigoare speciala de lucru (face storyboard pentru fiecare secventa din film, repeta cu actorii ca la teatru, vorbeste cu directorul de imagine inca din primele momente cum va arata tot filmul etc). Un regizor care are o tehnica matematica prin care-si manipuleaza spectatorii ca sa ajunga la starile si emotiile pe care vrea sa le transmita.
Interviul de mai jos a avut loc in cadrul Festivalului de Film Independent Anonimul 2016, unde Park Chan-wook a fost invitatul special si a primit un premiu special pentru frumusetea pe care a adus-o cinematografiei mondiale.
La masterclass-ul pe care l-a sustinut in cadrul Festivalului Anonimul 2016, Park Chan- wook a spus un lucru care m-a emotionat profund. Vorbea despre cum construieste o poveste si a spus
“nu exista o actiune pozitiva care sa fie perfect diametral opusa unei actiuni negative pentru ca ele nu au niciodata acelasi context”
E in fraza asta foarte multa matematica, filosofie, dar si cunoasterea inteleapta a vietii – cu multele ei nuante de gri. Si-a fost rostita de un om caruia ii place sa detina controlul.
*
V-am ascultat mai devreme la masterclass si am remarcat interesul special pentru structura si prelucrarea scenariului. Ma gandeam ca e usor sa faci asta cand intreg procesul iti apartine, dar ca e mai greu cand lucrezi in echipa, cum a fost atunci cand ati lucrat cu fratele dvs (nota mea. Au facut un scurt metraj, experimental, filmat doar cu iPhone, film care a fost premiat la festivalul de la Berlin). A fost greu sa lucrati cu fratele dvs?
A fost la fel ca a oricare alta productie… De fapt, ca sa fiu foarte sincer, cand lucrez cu fratele meu nu e chiar la fel pentru ca tind sa-i dau mai mult credit si libertate decat celorlalti membri ai echipei. Pe parcurs ce dezvoltam proiectul imi revin si ajustam mai mult impreuna (rade).
Cred ca e foarte multa logica (din perspectiva filosofica) dar si matematica in munca dvs, Erati bun la matematici la scoala?
(rade) Da, e adevarat ca am un interes special pentru structura si pentru logica si acum, pentru ca faceti aceasta comparatie, pot sa spun ca exista elemente de matematica in arta, si in cinematografie. Poate insa ca matematica e mai vizibila in muzica, la Bach de exemplu. Dar la scoala nu am fost foarte interesat de materiile care se ocupau cu stiinta.
E o samanta de matematician in mintea dvs, sunt sigura…
(rade) Da, probabil ca este… in partea de logica.
Revenind la rigoarea dvs in lucrul pentru scenariu, sunt curioasa daca atunci cand incepeti sa scrieti stiti deja nu doar ideea povestii ci si finalul exact sau daca va dati libertate pentru ca personajele sa-si traiasca singure viata in timp ce scrieti.
Depinde de poveste. Uneori stiu sfarsitul, alteori traiesc cu personajele si le dau dreptul sa-si creeze viata in functie de necesitatile audientei si structura pe care o urmaresc… La Oldboy stiam cum se va termina, chiar daca apoi am editat si am modificat. La Sympathy for Mr Vengeance am descoperit finalul pe parcurs ce lucram, a fost un proces mai lung.
Si suferiti pentru personajele care o incaseaza rau?
Nu, pentru ca stiu de ce o incaseaza. In plus, imi place procesul in care, pentru ca nu stiu unde e drumul pe care merge personajul, scormonesc prin ceata. E frumoasa si intensa cautarea respectiva, nu ma chinuie, imi face placere.
Cum va alegeti actorii? E un proces lung sau stiti inca din timp ce scrieti cine va fi actorul care va da viata personajului respectiv?
Nu ma gandesc la un anume actor cand scriu. Ma gandesc doar la viata personajului respeciv, la miza povestii si la ce vreau sa spun audientei in fiecare moment. Dar nu fac casting decat atunci cand simt ca e nevoie de un actor foarte nou, daca am nevoie de un actor care e deja cunoscut pentru munca lui sau am mai lucrat cu el si stiu cum lucreaza, nu mai fac auditie.
Cum ati lucrat ca sa va pastrati identitatea stilisticii vizuale chiar si cand ati lucrat pentru un film hollywoodian – Stoker cu Nicole Kidman si Mia Wasikowska?
De data asta am plecat de la un scenariu care nu era al meu si ca sa pot sa-mi internalizez povestea, am tradus tot scenariul in coreeana. Am lucrat pe el, dupa obisnuintele mele – am facut storyboard, am facut pregatirile specifice – cu scenariul in limba coreeana, fara sa schimb o replica in el. Dar aveam nevoie sa am limbajul meu aproape. Apoi am trecut la lucru ca de obicei, cu actorii.
A fost diferit sa lucrati cu actori care aveau o alta cultura decat a dvs?
Pentru mine munca nu e o chestiune de limba pe care o vorbesti, nationalitatea pe care o ai sau stilul personal de viata. E mai degraba despre profesionalism si caractere, personalitati diferite care trebuiesc armonizate in intregul filmului. Dar pentru asta ne pregatim impreuna in avans, inainte de filmari.
In urma cu cativa ani ati facut videoclipuri pentru K pop music unde e un cu totul alt limbaj, o alta audienta. Cum a fost sa va adaptati stilul pentru o asemenea productie de forma scurta?
Am facut doua videoclipuri. Primul a fost pentru un artist rock, a fost un videoclip cu buget zero, o singura zi de filmare, dar am vrut sa fac acest clip pentru ca era forma prin care puteam sa-l sustin pe acest artist care imi place foarte mult.
Cel de-al doilea pentru Lee Jung Hyun care e o vedeta k- pop foarte cunoscuta in Coreea a fost o experienta cu peripetii. Am scris o poveste aproape de stilul meu – cu un vampir – pentru ca pentru asta ma invitasera sa fac videoclipul. Lee Jung Hyun a fost actrita inainte de a fi o vedeta pop , dar chiar si asa a fost foarte diferit pentru ca eram pe set cu o actrita care canta dar care era cu totul noua. Nu o stiam nici eu, nici fratele meu.
A fost o iesire din zona lucrurilor pe care le fac sau le controlez si trebuie sa recunosc ca e singura melodie de gen pe care am ascultat-o cap coada in toata viata mea. (rade) (nota mea, puteti vedea aici videoclipul respectiv)
Ce muzica ascultati?
Foarte multa muzica clasica, putin jazz si, din cand in cand, rock.
Ce va motiveaza sa mergeti inainte in aceasta industrie in care ati obtinut aproape toate premiile mari?
Nu e despre premii. De fapt, e o chestiune personala. Nu sunt foarte fericit cu viata pe care trebuie sa o traiesc dincolo de munca, adica nu am vreo problema anume in viata, dar nu imi place sa rezolv chestiuni care tin de banca sau , de exemplu, sa merg la sedintele cu parintii de la scoala. Stiu ca trebuie sa fac si aceste lucruri si le fac. Dar sa lucrez la un film, sa ma scufund intr-o poveste in care stiu ca exagerez lucruri ca sa pot sa transmit anumite stari spectatorilor, sa le pot povesti intamplari care sa-i puna pe ganduri, asta e o motivatie foarte puternica pentru mine. Si o forma de evadare de la lumea in care nu-mi place in mod particular sa traiesc.
Pentru ca vorbiti doar coreeana, iar noi nu intelegem niciun cuvant, suntem foarte atenti la ceea ce transmite limbajul trupului dvs. Am remarcat astazi ca sunteti foarte calm, foarte calculat, ca zambiti mult si, chiar si atunci cand vorbit despre personajele foarte intunecate pe care le creati, o faceti cu zambetul pe buze. Nu va intreb de ce creati personaje atat de intunecate, am inteles ca asta e calea cea mai directa prin care ne puteti capta atentia, vreau insa sa va intreb in ce gasiti sursa de energie pozitiva ca sa puneti viata dvs in echilibru dupa ce terminati de lucrat la filme atat de intunecate.
Am invatat sa traiesc fara sperante mari pentru viitor, pentru ziua de maine. Stiu ca asta ma ajuta sa nu fiu dezamagit de ceea ce urmeaza sa intalnesc, ceea ce nu pot controla. Dar in film, in scenariile mele imi permit sa duc lucrurile la extrem, sa pun spectatorii in fata unor emotii foarte puternice care vorbesc despre desertaciunea umana pentru ca stiu ca acolo pot controla aproape totul.
Asa ca in privat traiesc fara sperante speciale, dar pun tot ce cred si simt pe ecran.
