Author : Cristina Bazavan

Puterea este una dintre cele mai seducatoare si, in acelasi timp, fragile realitati ale existentei umane. Ea poate imbraca forme diferite – fizica, profesionala, simbolica sau politica – si ofera individului un sentiment de control, de relevanta si de identitate.

Insa momentul pierderii acestei puteri este adesea unul de cotitura, in care omul este fortat sa se redefineasca.

Ma preocupa de ceva vreme reactiile celor care simt ca pierd puterea caci ele dezvaluie esenta relatiei noastre cu puterea.

(Ma gandesc sa fac o serie de interviuri pe tema aceasta, doar sa ma mai linistesc un pic cu ce proiecte am acum.)

M-am ganddit ca pentru un halterofil, puterea este concreta, masurabila, vizibila. Ea se afla in muschi, in performanta, in recorduri, insa odata cu inaintarea in varsta sau in urma unei accidentari, aceasta forma de putere incepe sa se erodeze. Reactia initiala este adesea negarea – incercarea de a forta limitele corpului, de a demonstra ca declinul nu a inceput. Urmeaza frustrarea, uneori chiar furia, atunci cand corpul nu mai raspunde. In cele din urma, unii reusesc sa transforme aceasta pierdere intr-o alta forma de putere: experienta. Devin antrenori, mentori, oameni care nu mai ridica greutati, ci ridica alti oameni. Astfel, puterea fizica se transforma intr-o putere simbolica si educationala.

In cazul unui medic anestezist, puterea este subtila, aproape invizibila pentru pacient si consta in controlul asupra constiintei, asupra durerii si, uneori, asupra granitei dintre viata si moarte.

Daca acest medic pierde puterea – fie printr-o greseala profesionala, fie prin retragere – impactul este mai profund, pentru ca identitatea sa este legata de responsabilitate si precizie. Reactia poate fi una de introspectie intensa, uneori insotita de vinovatie sau anxietate. Dar si aici exista posibilitatea transformarii: din practician activ, medicul poate deveni profesor, cercetator sau ghid pentru generatiile urmatoare. Puterea nu mai consta in actiunea directa, ci in transmiterea cunoasterii.

Cel mai vizibil exemplu ramane insa politicianul. Puterea politica este poate cea mai efemera si, totodata, cea mai intoxicanta.

Ea vine cu prestigiu, influenta si capacitatea de a modela societatea. Cand este pierduta – prin alegeri, scandaluri sau schimbari de regim – reactiile sunt adesea dramatice. Unii refuza sa accepte realitatea si cauta sa recastige controlul prin orice mijloace. Altii se retrag, uneori cu demnitate, alteori in anonimat. Sigur ca la noi, unde politicienii sunt la norma, fara studii si cu pregatiri obscure, pusi pe listele electorale pe pile si sprijiniti de oameni care-i santajeaza (ca sa nu fie ei la vedere), disperarea pierderii puterii cu care s-au obisnuit ( si o considera un status de neclintit, care li se cuvine din nastere) – disperarea  e foarte mare. Iar pierderea puterii duce la reactii oribile si fara scrupule.

Iar Sorin Grindeanu e in capul listei in aceasta categorie, un om fara caracter, care a fost umilit de multeori de proprii colegi si care se agata cu disperare de putere pentru ca pierderea ei inseamna moartea sociala: stie ca nu va mai fi angajat de nimeni, nu va mai avea niciun prieten influent.

Exista insa si politicieni care reusesc sa-si redefineasca puterea: devin comentatori, consultanti sau lideri de opinie.  Insa pot face asta daca, in spatele unei functii politice a fost un continut adevarat – a fost cunoastere, empatie, intelegere si inteligenta. Cand intuitia iti spune ca nu mai ai nimic post politica, intervine panica, agresiunea, frustrarea.

Aici apare clar puterea coercitiva – capacitatea de a impune reguli, de a controla prin legi, sanctiuni sau forta.

Pe langa aceasta, in societatea moderna apare tot mai clar puterea notorietatii. Nu mai este nevoie sa detii o functie oficiala pentru a influenta oamenii – este suficient sa fii cunoscut, vizibil, prezent in spatiul public. Celebritatea devine o forma de capital. Astfel, un politician sau o figura publica care isi pierde functia poate pastra influenta prin imagine, prin aparitii media sau prin retele sociale. Puterea se muta din zona institutionala in zona simbolica.

O alta forma importanta este puterea manipularii, adica influenta asupra gandirii si perceptiilor celorlalti. Aceasta este poate cea mai subtila si mai persistenta forma de putere. Chiar si dupa pierderea autoritatii formale, un individ poate continua sa controleze naratiuni, sa influenteze opinii si sa modeleze comportamente. In multe cazuri, aceasta putere devine mai eficienta decat cea coercitiva, pentru ca nu se bazeaza pe forta, ci pe convingere.

In toate aceste cazuri, se observa un tipar comun: pierderea puterii este perceputa initial ca o pierdere a identitatii.

Oamenii nu pierd doar o functie sau o abilitate, ci si felul in care se percep pe ei insisi. De aici deriva reactii emotionale puternice – negare, furie, tristete. Totusi, aceasta pierdere poate deveni si o oportunitate. Ea obliga individul sa descopere forme alternative de putere: influenta prin experienta, autoritatea morala, capacitatea de a inspira sau de a educa.

In esenta, puterea nu dispare complet – ea se transforma. Diferenta dintre cei care se prabusesc si cei care evolueaza consta in capacitatea de adaptare.

Adevarata putere nu este cea pe care o exercitam asupra altora sau asupra mediului, ci aceea de a ne reinventa atunci cand circumstantele ne-o rapesc pe cea initiala. Astfel, pierderea puterii nu este doar un sfarsit, ci si un inceput – o invitatie la redefinire si la maturizare.

De aici deriva reactii emotionale puternice – negare, furie, tristete. Totusi, aceasta pierdere poate deveni si o oportunitate. Ea obliga individul sa descopere forme alternative de putere: influenta prin experienta, autoritatea morala, notorietatea sau capacitatea de a modela gandirea altora.

N-am de scris pentru doua saptamani despre lucrurile faine pe care le-am vazut, citit, descoperit. Pentru mine rubrica asta a capatat alte semnificatii cu timpul: oricum zic ca textele sunt ca niste organisme vii, noi le scriem cu o intentie si publicul le percepe altfel, dupa reperele lui… si daca e o serie de articole – forma si continutul lor se ajusteaza natural (si fara sa fii constient direct cand le scrii) pentru ca incepi fie sa simti ce ai tu mai mare nevoie (si atunci scrii de placere), fie ce place publicului (si face audienta)

Eu n-am fost niciodata persoana care sa faca pe placul publicui, nu m-am asezat pe trenduri pentru audienta… nici cand eram la radio, nici la revista si nici acum in online… pur si simplu, am niste directii in capul meu despre cum as putea ajuta cititorii cu ceea ce scriu (lucrurile care sunt inima a ceea ce fac ) si nu ma abat de la ele… pe termen lung ele isi fac efectul: oamenii care ne citesc (pe mine si pe colegul Eduard), testeaza cartile, filmele, spectacolele si expozitiiile de care vorbim/scriem fie ca sunt in tara, fie ca sunt in strainatate…

Si asta e cea mai mare bucurie…nu ca te-au ascultat si au urmat ce ai scris/zis, ci ca si-au facut singuri o bucurie descoperind si alte intamplari din jurul nostru.

Chiar cred ca fiecare dintre noi ar putea face lumea din jurul lui un pic mai buna daca ar alege sa le arate si altora lucrurile care-i plac lui si i-ar asculta pe cei din jur povestind despre lucrurile care le plac lor.

In ultimele zile, am bifat, ascultat, vazut… chestiuni la categoria destepti… si trec aici doua podcasturi din directii diferite, amandoua insa ca un ocean de bine si frumos.

Conversatia dintre HR Patapievici cu Razvan Exarhu si conversatia dintre Adrian Batista, Oana Radu si Catalin Maruta…

Le aveti mai jos si va invit din inima sa le ascultati… Oameni cu pregatiri diferite (dmnul Patapievici, filosof, Adrian Batista, producator Romanii au talent, Oara Radu scenograf) dar cu perspective atat de frumoase despre viata, cu o etica si autoanaliza minunate si cu o smerenie in a descoperi viata dintr-un unghi la care altii nu se uita…bine, si f f f destepti toti.

 Mi-nu-na-te… amandoua intalnirile.

ce am mai citit

Poate sunt eu pe optimism (pentru ca imi place cum se lupta domn Bolojan cu talentatii de la psd), dar mi se pare ca in Romania (unde desigur ca ne e greu, pt ca ne-au crescut toate cheltuielile) am remarcat si  initiative care arata o directie frumoasa: educatia devine mai practica si conectata la viata reala, arta se imbina cu responsabilitatea fata de mediu, iar sportul si sanatatea capata tot mai mult o dimensiune comunitara.

Unul dintre cele mai puternice exemple vine din zona educatiei tehnologice. Intre 13 si 15 martie a avut loc Campionatul National de Robotica FIRST Tech Challenge Romania, un eveniment care a adunat peste 2000 de liceeni din toata tara. Nu este doar un concurs de roboti, ci un spatiu in care elevii invata sa lucreze in echipa, sa gandeasca strategic si sa construiasca proiecte ca intr-un start-up real. Este genul de educatie care ii pregateste pentru viitor, nu doar pentru examene. Mai multe detalii poti gasi aici: https://natieprineducatie.ro si https://firstinspires.org

In paralel, programele de tip “applied learning”, precum cele dezvoltate de Junior Achievement Romania, continua sa creasca si sa implice sute de mii de elevi anual. Tinerii sunt incurajati sa creeze solutii pentru probleme reale din societate, de la sanatate la mediu si sport. Accentul se muta vizibil de la memorare la gandire critica si initiativa. Informatii despre aceste programe sunt disponibile aici: https://jaromania.org

In zona muzicii, a aparut un proiect simplu, dar foarte creativ: “1 Minute Orchestra”. Ideea este sa transformi ambalaje reciclabile in instrumente muzicale si sa creezi ritmuri impreuna cu altii. Proiectul imbina educatia ecologica cu expresia artistica si arata ca muzica poate porni din lucruri marunte, daca exista imaginatie. Mai multe despre initiativa: https://1minuteorchestra.com

Pe partea de sanatate, un pas important a fost lansarea centrului CREAATiV din Bucuresti, dedicat adolescentilor care se confrunta cu adictii. Nu este doar un loc de tratament, ci si de educatie si sprijin psihologic, cu accent pe prevenire si reintegrare. Este un semn ca sanatatea mintala incepe sa fie tratata mai serios si mai empatic. Detalii pot fi gasite aici: https://creaativ.ro

In acelasi timp, sportul continua sa fie un catalizator pentru binele comunitar. Evenimentul “Daruim prin Miscare”, anuntat in aceasta perioada, aduce impreuna activitatea fizica si sprijinul pentru familii vulnerabile. Participarea la antrenamente si activitati sportive se transforma in ajutor concret pentru copii si mame aflate in dificultate. Este o forma de solidaritate activa, in care miscarea devine un gest de generozitate. Mai multe informatii: https://daruimprinmiscare.ro

Privite impreuna, aceste initiative spun o poveste coerenta: Romania invata incet sa puna accent pe colaborare, creativitate si grija fata de ceilalti. Nu sunt schimbari spectaculoase peste noapte, dar sunt pasi constanti spre o societate mai conectata, mai empatica si mai orientata spre viitor. Si in continuare cred ca depinde de fiecare dintre no isa facem cu un milimetru lumea mai buna si mai frumoasa in jurul nostru.

Va las si un domn cu o voce superba pe care l-am ascultat mult zilele astea (l-am gasit intr-o conversatie in care il lauda Elton John) – Saint Harison se numeste

Exista povesti din jurnalism care par scoase din filme. Dar uneori realitatea devine mai absurda decat orice scenariu. Iata o poveste socanta pe care am citit-o via poynter, un site de jurnalism, din America.

Totul a inceput pe 10 martie, cand un proiectil iranian a lovit orasul Beit Shemesh, langa Ierusalim. Din fericire, nimeni nu a fost ranit. Un incident relativ obisnuit intr-o zona tensionata — si o stire tratata ca atare de jurnalistul Emanuel Fabian, corespondent militar. A publicat informatia si apoi… lucrurile au luat o turnura complet neasteptata.

 Emailul care nu avea sens

In aceeasi zi, Fabian primeste un email in ebraica de la cineva pe nume „Aviv”. Cererea era simpla, dar ciudata: sa modifice articolul. Nu fusese o racheta, sustinea expeditorul, ci doar „un fragment de interceptor”.

Fabian refuza politicos. Argumentul lui: explozia era prea mare pentru un simplu fragment. A doua zi, apare un alt email. Alt nume — „Daniel”. Aceeasi insistenta. Aceeasi rugaminte presanta: schimba articolul. Apoi inca unul si inca unul. La inceput, doar insistenta. Apoi… presiune.

 Cand stirea devine miza financiara

Fabian a inceput sa se intrebe: De ce ii pasa cuiva atat de mult de formularea exacta a unui articol?

Articolul lui declansase o controversa pe o platforma de pariuri numita Polymarket, unde oamenii pariau daca Iranul va lovi Israelul pe 10 martie.

Miza? Milioane de dolari.

Dintr-o data, formularea lui nu mai era doar jurnalism. Era…o suma foarte mare de  bani.

De la emailuri la amenintari

Fabian incepe sa primeasca mesaje pe WhatsApp de la un anumit „Haim”. Tonul nu mai era politicos ci amenintator.

„Ai exact 30 de minute sa corectezi articolul.” „Daca nu, vei suferi consecinte pe care nu ti le poti imagina.”

„Dupa ce ne faci sa pierdem 900.000 de dolari, vom investi cel putin atat ca sa te terminam.” „Tu esti singurul responsabil pentru viata ta.”

Mesajele au continuat din ce in ce mai aggressive din ce in ce mai personale.

 Momentul in care jurnalismul devine periculos

Fabian a anuntat politia, dar mesajele nu s-au oprit.

Un ultim ultimatum: 90 de minute sa „corecteze minciuna”. Altfel, va avea „dusmani dispusi sa plateasca orice” pentru a-i face viata un cosmar.

Platforma Polymarket a condamnat public amenintarile, subliniind ceva esential:  pietele de predictii depind de jurnalism correct, presiunea asupra jurnalistilor distruge tocmai baza acestor sisteme

Dar raul fusese deja facut.

Nu este doar o poveste despre un jurnalist amenintat. Este o poveste despre o lume in care: stirile devin active financiare, adevarul are pret, iar jurnalistii pot deveni… tinte directe

Pentru ca atunci cand realitatea insasi devine un pariu, cine controleaza povestea… controleaza rezultatul.

imagine profimedia

Am citit zilele trecute un studiu despre creierul uman in epoca AI, studiu care a fost prezentat la Davos… ce spune, in mare, acest studiu cititi mai jos, mai ales ca la noi mult timp sanatatea creierului a fost neglijata in politicile publice si acum abia am inceput sa vorbim despre aceasta tema, in contextul lipsei gandirii critice, depresiilor tot mai des intalnire si auto-izolarii voite a multor persoane

In ultimii ani, cercetatorii si organizatiile internationale au inceput sa vorbeasca tot mai mult despre un concept numit „capital cerebral” (brain capital) iar la baza ideea spune ca societatile prospera atunci cand oamenii au un creier sanatos si abilitati cognitive dezvoltate. Cu alte cuvinte, sanatatea creierului si capacitatea noastra de a gandi, de a invata si de a ne adapta devin o resursa economica la fel de importanta ca educatia sau infrastructura.

Capitalul cerebral are doua componente principale.

Prima este sanatatea creierului. Aceasta se refera la functionarea optima a creierului si la prevenirea sau tratarea tulburarilor mentale si neurologice. A doua componenta este reprezentata de competentele cognitive si emotionale – capacitatea de a gandi critic, de a rezolva probleme, de a colabora cu ceilalti sau de a ne adapta la schimbare. Aceste doua dimensiuni sunt strans legate, un creier sanatos ajuta la dezvoltarea abilitatilor cognitive, iar un stil de viata care stimuleaza gandirea si relatiile sociale contribuie la mentinerea sanatatii creierului.

Sanatatea creierului influenteaza mult mai mult decat functiile mentale.

Studiile arata ca persoanele care au o buna ingrijire a creierului prezinta si un risc mai mic de boli cardiovasculare sau de anumite tipuri de cancer. Mai mult decat atat, o populatie cu o sanatate mentala buna este mai stabila social si mai productiva economic. Oamenii pot munci mai eficient, pot invata mai usor si pot contribui mai activ la viata comunitatii.

In prezent, afectiunile legate de creier – inclusiv depresia, anxietatea, accidentele vasculare cerebrale sau dementa – reprezinta aproape un sfert din povara globala a bolilor.

De asemenea, multe dintre aceste probleme apar foarte devreme in viata. Aproximativ jumatate dintre tulburarile de sanatate mintala apar inainte de varsta de 14 ani, iar trei sferturi pana la 24 de ani. Pe de alta parte, bolile neurodegenerative precum dementa afecteaza mai ales persoanele in varsta. Numarul oamenilor care traiesc cu dementa a crescut puternic in ultimele decenii si este de asteptat sa continue sa creasca pe masura ce populatia globala imbatraneste.

Sanatatea creierului se formeaza pe tot parcursul vietii. De aceea, preventia este esentiala.

In perioada prenatala si in copilaria timpurie, factori precum nutritia, ingrijirea medicala si reducerea stresului pot influenta dezvoltarea creierului. La maturitate, stilul de viata devine la fel de important. Activitatea fizica, alimentatia echilibrata, somnul suficient si stimularea cognitiva pot reduce riscul unor probleme neurologice sau cardiovasculare. Chiar si la varste inaintate, exercitiile fizice, antrenamentul mental si interactiunea sociala pot contribui la mentinerea functiilor cognitive.

In multe tari cu venituri mici si medii, majoritatea persoanelor cu tulburari mentale nu beneficiaza de tratament adecvat.

Exista si un deficit major de specialist, in unele regiuni ale lumii, exista doar un psihiatru pentru un milion de locuitori. (Bine, noi avem mai multi, dar si o ramada de pseudo-psihologi cu multe probleme si educationale, si emotionale si… legale )

Lipsa tratamentului are consecinte nu doar pentru pacienti, ci si pentru familiile lor si pentru economie. Problemele de sanatate mintala pot duce la pierderea locurilor de munca, scaderea productivitatii si la o povara mai mare asupra sistemelor de sanatate. Progresele tehnologice deschid noi posibilitati pentru diagnosticarea si tratamentul bolilor cerebrale. Cercetarile recente permit detectarea mai timpurie a unor afectiuni precum boala Alzheimer. Specialistii estimeaza ca daca debutul acestei boli ar putea fi intarziat chiar si cu cativa ani, numarul cazurilor ar putea scadea semnificativ in urmatoarele decenii.

Investitia in sanatatea creierului nu este doar o problema medicala, ci si una economica si sociala.

O societate in care oamenii au creiere sanatoase si competente cognitive dezvoltate este mai capabila sa faca fata schimbarilor tehnologice, sa inoveze si sa mentina coeziunea sociala. Pe masura ce lumea devine tot mai complexa si mai digitalizata, capitalul cerebral – sanatatea si capacitatea de gandire a oamenilor – ar putea deveni una dintre cele mai importante resurse ale secolului XXI.

aici este toata prezentarea daca vreti sa aprofundati

Acesta este un buchet urias de lalele primit de la simpaticele de la aentia Caracteristic, in colaborare cu Magnolia.

Multumesc din suflet pentru flori. Sunt superbe.

Si totusi — aici incepe partea putin dilematica si ilustratoare de mici sechele a povestii.

Pentru ca eu nu sunt genul „Instagram show-off”, nu prea simt nevoia sa ma laud cu lucruri sau intamplari. Nici macar cu interviurile pe care le fac, desi uneori imi spun prietenii ca ar trebui. Cred ca emotia unei intamplari e ceva foarte personal: ce simti tu intr-un moment nu poate fi duplicat de altcineva care doar il vede pe ecran. Asa ca, de cele mai multe ori, prefer sa pastrez bucuria pentru mine si sa nu ocup timpul oamenilor cu ceva care nu ii priveste sau nu le aduce vreun folos.

Singurul motiv pentru care mai pun uneori daruri pe Instagram este unul simplu: ca sa spun „multumesc” si in public celor care au avut un gand bun pentru mine. In privat spun intotdeauna. In public — doar uneori.

Dar buchetul acesta… buchetul acesta e atat de mare si de spectaculos incat m-a facut sa ma gandesc la ceva la care nu te gandesti, de obicei, cand primesti flori.

Prima reactie, dupa bucurie, a fost: „Sunt prea multe.” Si nu o spun ca pe o plangere. Lalelele sunt splendide. Casa mea arata ca o mica primavara in interior. Am si impartit din ele azi, ca sa se bucure si altii de ele. Totusi, inca am foarte multe lalele prin casa 😊 si de fiecare data cand ma uit la ele imi vine aceeasi intrebare: Le merit? Pentru ca sunt multe. Pentru ca e perioada din an in care florile sunt la mare cautare. Pentru ca, intr-un fel, sunt un lux efemer — somptuos, dar cu termen de viata limitat.

Si atunci mintea mea, de fata crescuta in conditii modeste si obisnuita sa calculeze mereu eficienta costurilor, incepe sa puna intrebari ciudate pentru cineva care tocmai a primit un buchet minunat: Merit eu acest consum de resurse? Cand se „amortizeaza” moral un astfel de dar?

Stiu foarte bine ca Mihaela Ganciu si echipa Magnolia nu au facut acest gest cu vreo intentie ascunsa. Sunt sigura ca a fost un dar facut cu bucurie — pur si simplu. Dar buchetul acesta mi-a aratat ceva despre mine: ca, chiar si cand ma rasfat (si da, ma rasfat saptamanal cu flori si dulciuri), exista undeva in mine o voce mica care intreaba: „Merit asta?”

Nu stiu daca e bine sau rau ca port intrebarea asta cu mine.
Probabil ca e doar felul in care te modeleaza anii si felul in care ai crescut. Oricum ar fi, inca o data: multumesc pentru flori. Sunt superbe.
Si, intre timp, incerc sa invat sa ma bucur de ele fara sa le fac bilantul moral.  

Una dintre directiile importante ale disputelor din online vine din faptul ca oamenii cred ca stiu mai bine decat tine ce trebuie sa faci in toate situatiile din viata ta: de la vacanta si deciziile electorale pana la ce mananci. Eu ma confrunt cu zeci de comentarii foarte agresive si vad uneori pe pagina mea oameni care se cearta vartos (pana la jigniri personale)  pentru ca au pareri diferite despre… un film.

Asa ca am fost interesata sa citesc despre ”de ce cred oamenii ca stiu ce e mai bine pentru tine” ca sa privesc mai relaxat lucrurile… Ei bine, asta vine dintr-un amestec de mecanisme psihologice, culturale si istorice. La baza acestui fenomen sta, paradoxal, o nevoie profund umana: nevoia de siguranta si de sens.

Cand cineva gaseste o solutie care functioneaza pentru el — un stil de viata, o credinta, o dieta, o alegere politica, o metoda de educatie — apare tentatia de a transforma experienta personala in adevar universal. Daca „mie mi-a mers”, atunci „asa trebuie sa fie pentru toti”. Aceasta generalizare reduce incertitudinea lumii si ofera iluzia controlului. (si da si credinta ca daca esti mama poti sa tii cursuri de parenting – desi nu ai studii despre psihologia copilului, sau daca ai divortat de 3-4 ori, sigur pot isa dai lectii despre relatiile de cuplu – desi n-ai fost la nicio scoala de specialitate, uneori nici la psiholog pentru tine)

Psihologic, creierul nostru este construit sa caute confirmare, nu complexitate. Fenomenul numit „bias de confirmare” ne face sa selectam informatiile care ne sustin convingerile si sa le ignoram pe cele contrare. In timp, convingerile devin identitate. Nu mai sunt doar opinii, ci parti din „cine suntem”. Iar cand altcineva face o alegere diferita, nu mai pare doar o alta optiune, ci o amenintare la adresa identitatii noastre. De aici apare nevoia de a corecta, de a convinge, uneori de a certa.

Cultural, multe societati au fost construite pe modele ierarhice: parintele decide pentru copil, liderul pentru comunitate, autoritatea religioasa pentru credinciosi. Aceste structuri au avut rolul lor in organizarea sociala, dar au lasat si o mostenire mentala — ideea ca cineva „stie mai bine”. In viata de zi cu zi, aceasta mentalitate se infiltreaza subtil: prieteni care dau sfaturi nesolicitate, rude care judeca alegerile personale, necunoscuti care comenteaza pe internet. Spatiul digital a amplificat fenomenul, oferind fiecaruia o tribuna si iluzia expertizei universale.

Mai exista si un motiv emotional: anxietatea fata de libertatea altora. Libertatea celuilalt ne aminteste ca exista mai multe moduri de a trai si ca propriile noastre alegeri nu sunt singurele posibile. Pentru unii, aceasta pluralitate este inconfortabila. Este mai linistitor sa creada ca exista o singura cale corecta — si ca ei o cunosc. Certarea devine atunci o forma de auto-validare: daca il conving pe celalalt, inseamna ca am dreptate.

In realitate, maturitatea sociala apare abia cand acceptam diferenta fara a o percepe ca pe o amenintare. A decide pentru altul este uneori necesar — in cazul copiilor mici sau al persoanelor vulnerabile — dar intre adulti autonomi devine o forma de control. Respectul autentic nu inseamna acord total, ci recunoasterea faptului ca fiecare om traieste intr-un context unic, cu resurse, temeri si valori diferite.

Poate ca adevarata intrebare nu este „de ce credem ca stim mai bine pentru altii”, ci „de ce ne este atat de greu sa acceptam ca nu stim”.

In momentul in care toleram incertitudinea si diversitatea, dispare si nevoia de a certa. Ramane doar dialogul — si libertatea.

Nu scriu asta ca sa va spun ca e bine sa faceti ceva anume, ci doar ca sa asez intr-un context mai larg comentariile care vin din online… ne ajuta sa reactionam mai relaxat la ele…

Puteti citi mai multe pe tema in Mistakes Were Made (But Not by Me) — Carol Tavris & Elliot Aronson… pentru intelegerea auto-justificarii: de ce ne aparam opiniile si ii criticam pe ceilalti cand aleg diferit (am mai scris despre ea) si The Gift of Fear — Gavin de Becker – ajuta sa intelegeti dinamica controlului si de ce unii oameni cred ca stiu mai bine pentru altii.

Sunt zile complicate la nivel international, am prieteni care locuiesc in zonele de conflict si aproape ca mi-e frica sa deschid telefonul sau televizorul ca sa vad ce s-a amai intmaplat.

Astazi am o zi care se sfarseste cu o intalnire cu  Tom Harper, Steven Knight, Cillian Murphy, Rebecca Ferguson, Barry Keoghan și Tim Roth legat de filmul Peaky Blinders: The Immortal Man care se va lansa in cateva zile. Vin la intalnire in civilie, dar vor vorbi despre personajele din film. Scriu zilele viitoare pe urban.ro despre asta, acum doar va spun ca filmul are o coloana sonora superbissima.

Pentru ca azi e 1 martie, am inceput ziua cu placinta cu mere, un bol cu orez cu lapte si cafea…

Si pentru ca vine 8 martie vreau sa va povestesc despre o actiune emotionanta care poate face mult bine la nivel emotional: Alexandra Raureanu care are Asociatia Spitale Curate stange bani si in acest an pentru a face mici cadouri de 8 martie mamelor care stau cu copiii in spitalul de oncologie.

Credeti-ma, un asemenea gest venit cu suportul necunoscutilor iti poate da o forta incredibila. Eu am donat, puteti dona si dvs oricat de putin aici

RO46RZBR0000060016949927, deschis la Raiffeisen Bank, beneficiarul fiind Asociatia Spitale Curate.

Altfel, am avut o saptamana in care am facut multe interviuri si am vazut si trei screenere cu filme pentru care mai trebuie sa fac interviuri. Stiu ca e, aparent o munca usoara (cu siguranta nu dau la sapa sau fac ceva complicat fizic), dar cand incepi ziua si vezi ca ai 5 interviuri pe to do list, te cam incrunti un pic . Nu pentru ca nu iti place ce faci, ci din cauza presiunii si stresului ca nu ai decat o sansa sa fie bine…

Ca sa raman la interviuri, nu ale mele, ale altora mai destepti decat mine, semnalez aici o discutie superba (dar ingrijoratoare) intre Mihnea Maruta si Catalin Striblea despre lumea AI, cum se schimba raportul de invatare si cum algoritmii ne vor domina in curand. (rezumatul meu e mai fara nuante, si implica spaimele mele, Mihnea e mult mai nuantat in dialog si vorbeste absolut superb despre lumea care e cat mai aproape de mine)

Tot la interviuri doua conversatii cu acelasi protagonist: Horia Tecau. Am povestit de multe ori ca imi place echilibrul lui interior si faptul ca e dispus sa povesteasca drumul lung pe care l-a facut pana la acest echilibru. Eu par o stockerita pentru ca urmaresc toate interviurile 😊 dar sunt foarte multe lucruri faine de invatat din ele..

Aici interviul de la Vorbitorincii

Aici interviul facut de Raluca Hagiu  care are un proiect care se numeste Prima Data… si care e o jurnalista superba.. si fizic, dar si cu o minte superba.

Senatul a adoptat, miercuri, doua proiecte de lege care instituie 2026 drept Anul ‘Traian Vuia’ si Anul ‘Grigore Constantin Moisil’.

E putin cam dubios ca in februarie s-au gandit la acest lucru, dupa ce avem si Anul Nadia Comaneci (50 de ani de la 10 -le perfect) si Anul Constantin Brancusi (150 de ani de la nastere). Daca aceasta decizie ar fi fost luata prin octombrie trecut, ar fi fost timp pentru organizat lucruri mai ample care sa-i omagieze pe Vuia si Moisil.

Despre Vuia nu sunt foarte multe, dar despre Grigore Moisil, un matematician genial cu mult mult umor, am citit cateva carti scrise de sotia sa, Viorica.

Zilele astea recitesc ”A fost o data… Grigore Moisil” ca sa scriu nu din amintiri, ci cat mai exact cateva ceva pentru urban, sau pentru aici…

Schimb putin registrul, nu e chiar la vesti pozitive, dar va rog sa va uitati la acest film in care tanara Ilinca Urse mentioneaza ce fac baietii tineri ca sa iasa in evidenta si sa se incadreze intr-un trend al generatiei lor, cum isi modifica (uneori cu ciocanul) oasele fetei ca sa aiba un chip mai structurat… Stiu ca informatii de acest gen ajung rar in bula noastra si cand ajung pare ca e deja tarziu pentru ca au luat o amploare foarte mare, asa ca va rog sa va uitati … si daca sesizati ceva similar in jurul dvs semnalati unui psiholog sau chiar politiei.

Saptamana asta am ascultat mult noul album al lui Jacob Collier, The Light For Days il gasiti aici…

Nu stiu daca dvs va intrebati la fel de obsesiv ca mine de ce mintim atat de mult? De ce exageram, cosmetizam, falsificam, „aranjam” realitatea pana cand ea devine aproape de nerecunoscut?

Eu fac urticarie, mi se zbarleste creierul si sufletul de nervi cand vad oameni care mint de dragul de a minti, ca sa se salveze din vreo prostie sau sa iasa in fata cu ceva de laudat.

Explicatiile sunt multiple — culturale, istorice, psihologice — dar un fir rosu traverseaza ultimele decenii: modelul oferit chiar de conducatorii statului.

In Romania, minciuna nu a fost doar tolerata; ea a fost institutionalizata si transmisa ca o strategie de supravietuire si succes. A disparut de multa vreme din mentalul colectiv porunca cu ”sa nu minti”

In perioada comunista, mecanismul era brutal si clar. Raportarile catre Nicolae Ceausescu nu reflectau realitatea, ci ceea ce liderul voia sa auda. Productiile agricole erau umflate din pix, planurile industriale erau „indeplinite si depasite” pe hartie, iar statisticile despre bunastare erau pura propaganda. Sistemul nu doar ca incuraja minciuna — o cerea.

A aparut astfel o cultura organizationala in care realitatea devenea negociabila, iar loialitatea se masura in capacitatea de a cosmetiza cifrele.

Dupa 1989, s-ar fi putut crede ca prabusirea regimului va aduce si o resetare morala. In practica, insa, multe reflexe au supravietuit.

Elitele politice postcomuniste au transmis, uneori involuntar, alteori cinic, acelasi mesaj: aparenta conteaza mai mult decat adevarul.  Chiar si acum cand am mai scapat putin de securisti, biologic sau pentru ca ne-am desteptat cand am votat, tot avem minciuna ca fapt de drept in orice activitate.

Diplomele false sau obtinute prin frauda, titlurile academice cumparate, doctoratele plagiate nu au fost doar scandaluri izolate, ci simptomele unui sistem in care statutul era mai important decat competenta. Cand ministri, parlamentari sau sefi de institutii sunt prinsi ca au copiat lucrari intregi fara consecinte reale, societatea primeste o lectie implicita: regulile sunt optionale pentru cei puternici.

Minciuna a coborat de aici in comportamentul oamenilor care nu au multa putere, dar s-ar putea sa aiba multa influenta.

De cate ori o vad pe dra Andra Gogan la tv imi aduc aminte cum isi invita ea publicul sa faca o mica inselaciune, sa minta putin ca sa mai aiba un film pe Netflix.

Ea e o fata foarte muncitoare, dar profund stricata la cap, crescuta in cultura celebritatii si a cifrelor de audienta ca forma de validare… Cand a lansat un film pt adolescente, motivational – create cu ganduri bune, la baza – filmul a avut contract de difuzare pentru netflix. Nu era vreo glorie estetica sau scenaristia, chiar daca publicul ei de tiktok mersese la cinematoraf. Pana aici e totul ok, pe bani ei poate sa faca orice produs vrea si o duce capul.

Numai ca, post plasare pe Netflix, a facut campanie  ca publicul ei sa puna filmul fie si in fundal, ca décor pentru alte activitati, chiar daca nu se uita, ca sa aiba  cifre de audienta mai bune.

Iar asta arata cat de viciata e mintea ei si cum un copil – nenascut pe vremea comunistilor- a luat exemplul cel mai rau de la adulti;  minciuna si manipularea unor rezultate, ca raportarile pt Ceausescu.

Pare ceva inofensiv, dar minciuna e ca un cancer in societatea noastra si aceasta pedagogie a imposturii are efecte profunde.

Ea erodeaza increderea sociala — capitalul invizibil fara de care nicio societate nu functioneaza eficient. Daca oamenii cred ca succesul vine din „aranjamente” si nu din merit, motivatia pentru performanta autentica scade. In timp, apare o forma de cinism colectiv: convingerea ca toti mint si ca doar naivii spun adevarul.

Un alt  exemplu recent care a alimentat aceasta perceptie a fost campania legata de programul Visa Waiver pentru Statele Unite, in urma cu aproximativ doi ani. In incercarea de a indeplini criteriul privind rata de refuz a vizelor, au existat mesaje publice si initiative care sugerau mobilizarea cetatenilor sa aplice strategic, uneori fara intentia reala de a calatori, pentru a influenta statistic procentul. Chiar daca motivatia politica era obtinerea unui obiectiv legitim — eliminarea vizelor — metoda sugerata transmitea din nou ideea ca cifrele pot fi „optimizate” prin comportamente artificiale. Ciolacu e un impostor  care minte cum respire, cu aceleasi probleme ca mostenitorul lui, Grindeanu, care minte cum respira.

Pentru multi romani, episodul  visa waiver a rezonat  cu vechile practici de raportare cosmetizata: nu schimbam realitatea, schimbam indicatorul.

Problema nu este ca romanii ar avea o predispozitie genetica spre minciuna. Problema este una de model social.

Oamenii invata comportamentele dominante din mediul lor, mai ales de la cei aflati in pozitii de putere. Cand liderii triseaza fara consecinte, trisatul devine normal. Cand adevarul este sanctionat, iar falsul premiat, societatea se adapteaza.

Exista insa si semne de schimbare. Presiunea publica asupra plagiatelor a crescut in ultimii ani, presa si societatea civila investigheaza mai mult, iar noile generatii par mai putin dispuse sa accepte impostura ca regula. (o iubesc pe Emilia Sercan, cu darzenia si determinarea cu care se lupta cu impostorii)

Cultura minciunii nu este un destin inevitabil; ea este un produs social care poate fi demontat prin responsabilitate si consecinte reale pentru cei care o perpetueaza.

In fond, o societate nu devine mai onesta prin discursuri morale, ci prin exemple concrete. Iar cea mai puternica lectie pe care o pot oferi conducatorii nu este promisiunea adevarului, ci practicarea lui.

Si, indifferent, de optiunile noastre politice si ce gandim despre deciziile lor avem zilele astea cativa politicieni, putini ce-i drept, care nu mint si vor sa faca curat, cum stiu ei si cum pot: Nicusor Dan, Ilie Bolojan, Diana Buzoianu sunt trei persoane pt a caror corectitudine am un mare respect. Imi mai plac  si alti oameni onesti care suntt lideri de opinie – cum e Valeriu Nicolae, Vlad Petreanu, Cristian Tudor Popescu, Catalin Striblea si chiar Dragos Patraru (chiar daca opiniile sale sunt mult prea socialiste pt reperele mele)…

Preambul. Am lucrat la radio de la 19 ani, intr-o vreme in care radiourile erau unul dintre cele mai ravnite lucruri. Ma asteptau oameni la receptia statiei si eu stateam ascunsa sau plecam pe nestiute ca sa scap de ei. Imi place meseria de jurnalist in infotainment dar nu imi plac toate aspectele ei, plus ca nu am stiut sa fac fata expunerii – si nu mi-am gasitt confortul multa vreme. Mai tarziu am avut emisiune despre filme la TV si cand televiziunea (cu care facusem un contract super stufos cu regulile mele de expunere) mi-a spus ca vrea sa faca panouri cu chipul meu prin oras, m-am opus si mi-am dorit sa plec imediat (au mai durat vreo 3 luni pana am facut eu o trasnaie care nu le-a placut). Si mai tarziu am lucrat cu mari artisti ai tarii in partea lor de coordonare imagine (pentru care am facut scoala in strainatate), deci stiu cum e cu celebritatea si din partea cealalta a culiselor. Eu vreau o viata normala, banala, oamenii pentru care am lucrat se simteau bine cand erau supra expusi si munceau/meritau  asta.

Nu suntem toti la fel, important e sa facem ce ne place si sa ajustam regulile societatii pentru personalitatea noastra fara sa aducem prejudicii altora.

Scandalul cu cele doua super vedete de Tik Tok si youtube, Beregoi si Bostanica, e varful unui iceberg care arata disfunctiile unei generatii. Am mai scris ca vor aparea efecte complicate, depresii si alte probleme mentale pentru generatia social media care ravneste la atentie, dar in ultimele zile am cautat sa citesc studii pe copii si adolescenti, pentru ca fetele astea au grave grave probleme emotionale si de comportament, fiind doi monstruleti in disputa pentru suprematia atentiei.

Mai jos am incercat sa scriu, cat mai spre academic ca sa nu para ca iau apararea unei parti din aceasta disputa, despre problemele grave cu care se confrunta si aceste fete, dar si generatiile care au 16+ ani. E un text lung, dar e un subiect la care nu prea ne uitam in spatiu public si ne va lovi si mai tare curand.

Bonus, am facut acum ceva vreme un interviu cu jurnalistul care a facut documentarul Fake Famous despre celebritati create pt online (documentarul e pe HBO, interviul meu aici)

In ultimele doua decenii, aparitia retelelor sociale a creat o categorie complet noua de experienta umana: copiii care devin celebri inainte de a avea o identitate formata.

Acesti „kidfluenceri” — copii care au acumulat audiente semnificative online prin platforme precum YouTube, Instagram sau TikTok — ajung astazi adolescenti si adulti tineri, oferind primele date despre impactul pe termen lung al celebritatii digitale precoce. Desi fenomenul este relativ recent, cercetarile existente si analogiile cu fostii copii actori arata ca dezvoltarea lor psihologica implica provocari specifice legate de identitate, autonomie, relatii si sanatate mentala.

Copiii influenceri cresc intr-un mediu in care experientele cotidiene sunt adesea transformate in continut.

Spre deosebire de copiii actori traditionali, expunerea lor nu este limitata la proiecte profesionale punctuale, ci devine o realitate continua. Viata privata si identitatea publica se suprapun inca din primii ani de dezvoltare.

Cercetarile despre fenomenul „kidfluencing” arata riscuri potentiale precum stresul legat de performanta, presiunea financiara si dificultati in formarea conceptului de sine, mai ales atunci cand copilul contribuie la veniturile familiei sau la brandul familial. Expunerea permanenta poate afecta si dreptul la intimitate si dezvoltarea autonomiei personale. In multe cazuri, parintii indeplinesc simultan rolul de ingrijitor si manager, ceea ce complica relatia emotionala si limitele familiale.

Adolescenta este perioada critica pentru formarea identitatii personale, iar pentru fostii copii influenceri acest proces este adesea mai complex.

Teoriile dezvoltarii arata ca adolescentii experimenteaza in mod natural o preocupare intensa pentru evaluarea sociala, insa in cazul celor care au fost celebri online aceasta evaluare nu este imaginara, ci reala si cuantificata prin metrici precum aprecieri, comentarii si vizualizari.

Multi adolescenti care au crescut in mediul influencerilor descriu dificultati in separarea dintre sinele autentic si persona online. Aceasta confuzie identitara poate genera anxietate, perfectionism si vulnerabilitate la depresie, mai ales atunci cand popularitatea fluctueaza sau feedback-ul devine negativ. Plus ca exista multe studii care araata ca utilizarea intensiva a retelelor sociale la tineri duc  asocieri consistente cu simptome depresive, probleme de somn si anxietate, iar pentru copiii influenceri aceste riscuri sunt amplificate de presiunea publica constanta.

Relatiile sociale reprezinta o alta provocare. Adolescentii care au fost cunoscuti online pot dezvolta neincredere in intentiile celorlalti, intrebandu-se daca sunt apreciati pentru cine sunt sau pentru notorietatea lor. In plus, expunerea timpurie poate limita experientele sociale normale, contribuind la sentimentul de izolare.

Tranzitia catre maturitate ii pune pe copii acestia intr-o ipostaza noua: cine sunt eu fara audienta?

Intrarea in viata adulta implica adesea o criza identitara suplimentara pentru fostii copii influenceri. Popularitatea online este instabila, dependenta de algoritmi si tendinte, iar pierderea relevantei poate produce anxietate si sentimentul pierderii valorii personale. Pentru cei a caror identitate a fost construita in jurul imaginii publice, intrebarea „cine sunt eu fara platforma?” devine centrala.

Cercetarile despre celebritate arata ca persoanele cunoscute pot experimenta fragmentarea identitatii si dificultati in relatii intime, iar aceste mecanisme par sa fie prezente si in cazul influencerilor. In plus, tranzitia catre cariere traditionale poate fi dificila, deoarece experienta profesionala este adesea perceputa ca neconventionala sau dependenta de notorietate.

Incerc sa scriu cat mai general, urmarind mecanismele care se produc in viata si emotiile aceestor tineri, fara sa fiu foarte aplicata pe cele doua fete care sunt intr-o deriva totala … si ele si rudele lor apropriate.

Psihologii spun in studiile pe care le-am citit ca relatia cu parintii poate deveni tensionata la maturitate, mai ales daca copilul percepe ca nu a avut control asupra expunerii sale. Unele studii de caz si relatari autobiografice la copiii celebri din alte generatii indica resentimente legate de lipsa consimtamantului informat in copilarie si de utilizarea imaginii personale pentru profit familial.

Nevoile psihologice specifice ale acestei generatii

Desi nevoile fundamentale ale fostilor copii influenceri nu difera de cele ale altor persoane, contextul dezvoltarii lor face ca anumite nevoi sa fie mai pronuntate.

In adolescenta cesti copii au nevoie de spatiu privat autentic, fara expunere publica, autonomie in deciziile legate de imagine si activitate online, validare emotionala neconditionata de performanta, relatii sociale autentice offline, suport in dezvoltarea identitatii personale.

(copilele acestea doua n-au prieteni,  isi invitau la zilele de nastere – facute pentru content online – alte ete cu notorietate online)

In maturitate copiii crescuti in celebritate au probleme cu reconstructia identitatii dincolo de popularitate, au nevoie de separarea valorii personale de metrici digitale, suport psihologic pentru anxietate si burnout, autonomie financiara si profesionala, sens si scop in afara celebritatii

Sigur ca, specific, cele doua fete nu au acum disponibiliatea mentala si emotionala sa faca un pas in spate ca sa inceapa sa lucreze cu emotionalul lor, dar textul acesta e si pentru parintii altor copii faimosi in online.

Sunt sigura ca nu toti copiii influenceri dezvolta dificultati psihologice. Multi dobandesc competente valoroase, precum abilitati de comunicare, creativitate, antreprenoriat si incredere in sine. Factorii de protectie includ controlul personal asupra carierei, limite clare intre viata publica si cea privata si suport emotional consistent din partea familiei. Cred ca cel mai adesea, acest sprijin si  swift de la online vine mai ales in familiile in care paritii au fost faimosi inaintea copiilor prin meseriile lor si au experimentat provocarile expunerii.

Fostii copii influenceri reprezinta prima generatie crescuta complet in vizibilitate digitala permanenta. Experienta lor ridica intrebari etice importante despre consimtamant, dreptul la intimitate si responsabilitatea parintilor si platformelor. Daca societatea a avut nevoie de decenii pentru a reglementa munca copiilor actori, fenomenul influencerilor indica necesitatea unor cadre similare pentru mediul digital.

Provocarea centrala a acestei generatii nu este faima in sine, ci construirea unui sine autentic intr-un context in care imaginea a precedat identitatea.

Pe masura ce prima generatie ajunge la maturitate, intelegerea experientei lor devine esentiala nu doar pentru psihologie, ci si pentru societate, deoarece copiii de astazi cresc intr-o lume in care vizibilitatea nu mai este exceptia, ci norma.

Nu fiti prea aspri cu aceste fete care au deraiat acum… daca au facut ilegalitatile despre  care se vorbeste (ele si familiile lor) justitia le va pedepsi. Ele au nevoie insa de consiliere psihologica, de training media pentru situatii de criza, iar paritii si managerii trebuie sa vorbeasca cu specialisti ca sa stie cum sa-si ghideze copilele aflate acum intr-un moment cumplit de deriva emotionala.

Nu ma refer doar la faptul ca, in competitia dintre ele, s-au activat multe lucruri urate in interiorul lor,ci la deficientele emotionale si intelectuale pe care le au…

A fost o saptamana cu multe intamplari care m-au emotionat si mi-au placut.

A fost socanta vestea despre animalele tinute in ”depozit”  de la Suraia, pentru ca adapost nu era… Era un loc unde un domn s-a gandit sa faca bani pe seama animalelor si primariilor care vor sa scape de caini… asa ca ii aduna si ii omora.

ONG-urile au reusit sa inchida locul, sa elibereze cainii si sper ca domnul acela propietar de lagar de caini  sa faca multa puscarie. Pe mine m-a emotionat tare un medic veterinar, Mihai Grigore, care a scos singurel mai mult de 90% din cainii de acolo pe o ploaie si un frig ingrozitoare…

Am citit despre dansul, are si propriul lui loc unde salveaza caini, si pt ca nu stiam ce sa fac altceva ca sa-i ajut, am facut o mica donatie.

Oricum, cred ca e important sa donati oricat de putin adaposturilor care au preluat din cainii de acolo pentru ca au mare nevoie, cainii sunt vai de sufletul lor, bolnavi si neingrijiti si vor fi costuri mari ca sa-i aduca pe un drum decent.

*

Mi-a placut mult saptamana asta podcastul lui Exarhu Ac de siguranta cu Tibi Useriu. Am aflat ca intre timp e tata, David il cheama pe copilul lui, ca are o noua carte – pe are mi-am comandat-o, vine maine 😊

Il stiu mai bine pe Alin Useriu, fratele lui, am fost printre primii jurnalisti care am scris despre ce face la Tasuleasa, le urmaresc activitatea si e un moment in podcast pe caa-l povesteste Tibi, despre intalnirea cu Ivan Patzaichin la care am participat. Fusesem cu domnu Patzaichin si Doru Frolu in Delta la penitenciarul pe care-l faceau cu fonduri norvegiene, in care detinutii invatau meserii si se lucra mult la increderea lor de sine, si ii povestisem lui Ivan de Tibi.. Stiu ca l-am sunat atunci pe Alin si le-am fixat o intalnire…  a fost o intalnire magica in cladirea The Arc, unde are Doru birourile… iI fratia lor, Alin vorbeste si convinge, iar Tibi – care e mai ursulet si introvert – intelege repede cum poate ajuta si face bine, apoi trece rapid la treaba…

Luati-va putin timp sa ascultati acest podcast, e superb cum povesteste Tibi cum a invatat sa-si controlezez emotiile (ca da, mai are un fior si ii apare adrenalina daca vede o masina cu bani care trece pe strada, dar nu il mai bate gandul sa fure si sa faca cine stie ce infractiuni)

Cand am scris despre normalizarea infractiunii in societatea noastra, si cum infractori renumiti pentru agresiuni, fraude si trafic de influenta sunt vedete de la tv, voiam sa scriu ca ar fi utila o lege care sa le interzica aparitiile in media… Dar mi-am adus aminte ca Tibi Useriu este o persoana care a facut mult rau in tinerete si acum e reabilitat, cu extraordinar de multa munca si, pentru oameni ca el, reabilitarea nu ar trebui sa fie restrictiva…

E complicata decizia de a promova pe cineva care a facut puscarie si dupa ce reguli accepti sau nu sa-i promovezi, cred ca etica si bunul simt si gandul ca de noi depinde sa construim o lume mai buna, ar trebui sa fie un drum calauzitor.

Dar intervine dorinta de celebritate, de audienta, de bani a realizatorilor programelor in care escrocii si-ar putea gasi loc iar o mizerie ca emisiunea lui Capatos va avea mereu justificarea informarii… ”noi am ajuns primii la  infractorul X”

Am scris care sunt pasii normalizarii infractorilor in acest articol lung, e o schema in care victima incepe sa dispara treptat si infractorul devine cool… cititi daca aveti timp, macar ne aparam noi intre noi, daca altii nu ne apara de asemenea lepre.

*

Saptamana asta am primit bonbon minunat de la Leonidas si, recunosc, ca desi de obicei impart tot ce primesc, acum mai am de dat doar sticla de vin caci la bonbon mananc constiincioasa de cateva zile, iar cafeaua a fost deschisa de atunci si imi incep diminetile cu ea.

*

Citesc zilele astea cartea  The Ilusition of Immortality – A Psychology of Fame and Celebrity

despre comportamentul celebritatilor care sar de pe sine si cred ca li se cuvine totul. O sa scriu maine mai multe  despre carte pentru ca nu e tradusa la noi si are cateva perspective uutile pentru fiecare dintre noi despre faima si celebritate, mai ales in epoca social media cand argumentele din dispute sunt cu ”eu am mai multi followers” 😊

Am mai citit ceva superb zilele astea: editia Time 100 de oameni influenti in medicina, nu doar cu medici care schimba lumea ci si cu oameni care prin faptele lor bune ajuta ca mai multe vieti sa aiba un curs mai bun.

Am mai vazut o stire simpatica cu tanarul interpret al lui Superman, Tom Holland care vrea sa faca o scoala gratuita cu cei mai buni profesori in Anglia, care sa aiba nivelul unei scoli private dar sa fie accesibila pentru toata lumea. Holland vine din familia unei scriitoare si a unui comediant si a facut o scoala catolica langa Wimbleton, iar pentru cursurile lui de dans si actorie, familia a facut eforturi foarte mari.

Si inchei cu Moby care a lansat albumul Future Quiet, cu piese ambientale si, cumva eterice, marturisind ca desi asculta multe genuri muzicale, penttru ca se lupta cu anxietatea de multi ani, geunul acesta de muzica il linisteste…

Il ascultati aici.

Ma gandeam aseara, uitandu-ma la televizor si cum unii incercau sa o dea pe langa copac si sa nu vada nimic bun in tara noastra astazi, ma gandeam ca  Romania a traversat, in ultimele decenii, una dintre cele mai ample transformari din istoria sa moderna.

Eu ma uitam la tv in timp ce mancam praline belgiene de la Leonidas, si pe vremea comunismului nici nu stiam ca exista ciocolata asa fina si moale.

Dar dincolo de asta, pentru ca poate nusi permit toti bobbon din ciocolata belgiana (cu siguranta pot cumpara multi ciocolata), una dintre cele mai evidente schimbari este libertatea individuala.

Inainte de 1989, calatoriile in strainatate erau rare si strict controlate, accesul la informatie era limitat, iar contactul cu lumea occidentala era filtrat ideologic. Astazi, romanii pot studia, lucra si trai oriunde in Uniunea Europeana, iar mobilitatea a devenit o normalitate. Cand eram mica nici nu stiam ce e in afara granitelor tarii si cand am ajuns in merica (a afost una dintre primele mele deplasari in strainatate pt ca m-am dus la Oscar) si am vazut cum arata o alimentara plina, m-am plimbat o jumatatae de ora rin magazine sa vad ce lucruri sunt, caci nu vazusem niciodata. Si acum am emotionez (cu o parte de revolta) ca nu stiam nimic din toate ce erau in lume…

Si ma enerveaza tare cand vad cetateni, colegi de tara si de oras, care spun ca era mai bine in communism: nu, nu era… nu mancai si faceai puscarie daca ai fi spus orice iti trecea prin cap…

Ultimii ani au accentuat aceasta deschidere internationala. Romania a devenit o destinatie pentru investitii in tehnologie, IT si industrie, iar marile orase s-au conectat puternic la economia globala. Companiile multinationale, startup-urile si ecosistemele de inovatie au creat o clasa profesionala competitiva la nivel European si nea-u invata, oricat ar parea de stranie exprimarea, sa mancam cu furculita si cutitul in viata sociala care implica voluntariat, sa le fie bine si celorlalti, nu doar noua…

aca in comunism initiativa privata era descurajata, iar conformismul era adesea o conditie de supravietuire, astazi antreprenoriatul, creativitatea si exprimarea individuala sunt incurajate Eu de exemlu, nu am muncit nicio zi la stat, si sunt pe cont propriu de 15 ani…

Tinerii au acces la educatie internationala, programe Erasmus si oportunitati globale, ceea ce contribuie la o societate mai deschisa si mai diversa cultural. Romania nu mai este o tara inchisa, ci una aflata intr-un proces continuu de integrare si adaptare la dinamica globala.

Scriu de suparare ma iertati pentru ca uitam ca schimbarea dintre comunism si prezent nu inseamna doar o transformare politica sau economica, ci o redefinire profunda a societatii.

Accentul ultimilor ani pe deschiderea internationala, mobilitate si conectare globala arata ca Romania se indeparteaza tot mai mult de izolarea trecutului, construindu-si identitatea intr-un context european si mondial.

Si chiar cred ca in aceste zile avem cel mai onest premier si cel mai corect presedinte, oricat nu v-ar placea sa cititi asta. Doi oameni care fac ce spun, spun ce fac, fara tumbe si laude ostentative…

E ok daca nu aveti aceeasi parere cu mine, eu ma bucur ca mergem inspre mai bine…

Intre spectacol mediatic si erodarea reperelor morale. Ma gadesc de cateva saptamani la mizeria care se intampla in presa noastra care normaalizeaza infractiunea si o aduce in prim plaan ca glorie la tv… fac urticarie cand ii vad pe Caalin Donca si Cristian Boureanu in emisiuni de divertisment  in care, indirect, incearca sa-si spele imaginea, ei fiind niste mizerabili. Daca aveti timp puteti cititi Celebrity Culture and Crime: The Joy of Transgression de Ruth Penfold-Mounce care detaliaza mai mult decat scriu eu mai jos.

In Romania ultimilor ani, infractorul condamnat a incetat sa mai fie o figura marginala a spatiului public. Tot mai des, el este prezentat ca personaj pitoresc, ca „rebel de succes”, ca om „care spune lucrurilor pe nume” sau, mai grav, ca model de reusita. Nu mai vorbim doar despre toleranta, ci despre o veritabila normalizare a infractiunii – un proces lent, dar persistent, prin care fapta penala este separata simbolic de responsabilitatea morala.

Momentul de ruptura nu este unul singular, dar poate fi plasat aproximativ in perioada post-2010, cand televiziunile de stiri, tabloidizarea continutului si logica audientei au inceput sa transforme justitia in divertisment.

In locul unei naratiuni centrate pe victime, pe prejudiciu social si pe functia justitiei, s-a impus treptat o poveste mai comoda: infractorul a devenit un personaj, iar condamnarea devine doar un episod din biografia sa „spectaculoasa”.

Astazi – chiar in aceste momente – avem incractori dovediti si condamnati cum sunt Calin Dunca,  Cristian Boureanu, Makaveli (pe numele sau real Virgil Alexandru Zidaru)  care sunt prezenti la tv si umanizati. Primii doi la Antena 1 in prime time la Survivor, cel din urma enumerat cu o emisiune la Realitatea TV in care vorbeste despre cum politia favorizeaza consumul de droguri in dialog cu George Simion, el fiind condamnat pt trafic de droguri.

Nu mai vorbesc despre podcasturi voma facute de Bursucu sau ceea ce creeaza online condamnatul – si fugarul – Cristian Rizea, o persoana implicata in fraude si trafic de influenta, sau de emisiunea pe care a inceput sa o faca Dan Capatos unde si-au gasit spatiu multi infractori – Alex Bodi, Mario Iordanescu sunt doar doua exemple.

Realizatorii astia de emisiuni au copii acasa si nu inteleg de ce foamea de bani e mai mare decat moralitatea si responsabilitatea lor laand in calcul ceea ce vor sa le transmita copiilor lor. Sa inviti niste infractori ca sa se dea cu parerea despre orice, e validarea lor; iar in lipsa oricarui context in caare sa fie prezentate infractiunile pe care le-au facut (dovedite de justitie) e mizerie jurnalistica.

Vreau sa scriu aici cateva lucruri pe care le-am citit in ultima vreme ca sa va ajute si pe dvs in a intelege mizeria si a va feri de ea.

 Cum se produce normalizarea. Procesul functioneaza prin cateva mecanisme repetitive:

1. Vizibilitate constanta si necritica. Prezenta frecventa in platouri TV sau in podcasturi transforma infractorul intr-o figura familiara. Familiaritatea, psihologic, reduce perceptia de pericol si gravitate.

2. Reincadrarea identitatii. Condamnarea este prezentata ca „o greseala”, „un abuz”, „o perioada grea”, nu ca rezultatul unei fapte penale concrete.

3. Victima dispare din poveste. In spatiul mediatic romanesc, aproape niciodata nu mai apare intrebarea: cine a platit, cine a fost ranit, cine a pierdut?

Alte cazuri emblematice din Romania

Gigi Becali. Condamnat definitiv la inchisoare, el a revenit rapid in prim-plan ca invitat permanent la televiziuni, comentator sportiv si actor politic informal.
Discursul public nu se mai raporteaza la infractiune, ci la personaj: pitoresc, imprevizibil, „spumos”. Condamnarea a devenit un detaliu de biografie, nu o linie de demarcatie morala.

Cristi Borcea. In pofida condamnarii din dosarul transferurilor din fotbal, imaginea sa publica a fost rebranduita in zona de lifestyle, monden si „om de succes”. Prezenta sa mediatica a transmis un mesaj periculos: cariera publica poate continua nestingherit dupa o condamnare penala.

Liviu Dragnea. Desi condamnat definitiv pentru fapte de coruptie, a devenit ulterior realizator media si comentator politic. Platforma publica nu este folosita pentru asumare sau reflectie, ci pentru reinterpretarea propriei condamnari ca act politic.

Nutu Camataru. Poate cel mai ilustrativ exemplu al transformarii infractorului intr-o figura aproape folclorica. Aparitiile media si online construiesc o estetica a lumii interlope prezentata ca stil de viata exotic, nu ca univers al violentei, exploatarii si fricii. O carte publicata (si mult comunicata pe ideea ca s-a vandut foarte bine) si un film documentar aflat in pregatire contribuie si ele mult la normalizarea infractorului Nutu Camataru.

De la „infractor” la „influencer”

Un element nou in ultimii ani este migrarea din televiziune spre social media. Podcasturile, TikTok, YouTube si Facebook permit ocolirea filtrului jurnalistic si construirea directa a unei comunitati.

Astfel apare un nou tip de capital simbolic: condamnarea devine certificatul de autenticitate. „Am trecut prin puscarie” este convertit in autoritate sociala. Nu competenta, nu integritatea si nu contributia sociala sunt valorizate, ci experienta penala.

De ce prinde acest model in Romania

Romania vine cu un fond cultural fragil in raport cu institutiile statului si cu justitia. Neincrederea istorica in autoritate face ca infractorul sa fie perceput, reflex, drept „cel care s-a luptat cu sistemul”.

In plus, precaritatea economica si frustrarea sociala creeaza o foame de povesti rapide de succes. Infractorul vizibil, prosper si relaxat dupa condamnare devine dovada aparenta ca regulile pot fi incalcate fara consecinte reale.

Fenomenul nu este romanesc, dar in Romania este amplificat de lipsa unor standarde etice media clare.

Jordan Belfort. Cunoscut drept „Lupul de pe Wall Street”, a devenit speaker motivational global, dupa ce a fost condamnat pentru frauda financiara masiva. Povestea lui este vanduta drept lectie de succes, nu drept avertisment moral. S-a facut si un film cu Leonardo di Caprio despre esrocheriile lui.

Anna Sorokin. Cunoscuta si ca Anna Delvey, a devenit personaj pop-culture, subiect de serial si aparitii media. Frauda este transformata in intriga glamour.

Serialul Inventing Anna a consolidat exact aceasta estetica: infractoarea este interesanta, carismatica, stylish, in timp ce victimele raman figuri secundare.

In multe cazuri internationale, accentul comercial este pus pe poveste, dar exista simultan si un discurs public critic puternic: investigatii jurnalistice, dezbateri academice, reflectii etice.

In Romania, balanta este mult mai dezechilibrata.
Naratiunea dominanta este cea a personajului, nu a responsabilitatii. Dragnea si Becali au televiziunile aliate, Makaveli are propria emisiune la o teeleviziune cu moralitate nu doar indoielnica, ci mizera de-a dreptul.

NU am puterea sa schimb legea dar pot sa va explic efectul social real si sa va dau contextul pentru a sti cum sa relationanti/intelegeti asemenea context.

Normalizarea infractiunii produce trei consecinte grave:

– relativizarea legii. Legea devine negociabila, un obstacol temporar, nu un reper.

– deprecierea victimei. Suferinta reala – financiara, psihologica sau fizica – dispare complet din spatiul public.

– deformarea modelelor pentru tineri. Infractorul vizibil devine mai relevant social decat profesorul, medicul, cercetatorul sau antreprenorul onest.

Infractiunea nu s-a normalizat printr-o decizie explicita, ci prin repetitie, prin divertisment si prin tacerea morala a spatiului public.

In Romania, momentul in care un condamnat ajunge influencer sau vedeta media fara a fi confruntat constant cu faptele sale nu mai este o exceptie. Este deja un tipar. Iar intrebarea nu mai este daca societatea accepta acest fenomen, ci daca mai este capabila sa construiasca o cultura publica in care succesul sa nu fie compatibil cu lipsa de responsabilitate.

Mi-am dat seama ca e un exercitiu frumos si bun pentru mentalul meu sa fac in fiecare saptamana acest articol despre lucrurile care mi-au placut. El plecase din nevoia de a va arata si lucruri frumoase in aceasta avalansa de vesti negative din jurul nostru. Mai ales ca sunt foarte multe vesti frumoase, doar ca nu le mai vedem…

Si pe mine ma ia valul cu lucrurile vietii de rezolvat si uit sa ma mai bucur de unele intamplari, iar recapitularea de la sfarsit de saptamana imi aduce un zambet pe buze.

Am avut o saptamana aglomerata, am scris mult, am citit cate ceva si am vazut si ceva screenere de la filme pe care le veti evdea in zilele viitoare, eu le-am vazut cu treba, in interes de serviciu…

Tot timpul spun ca, desi am unele zile cand ma trezesc si la 4 dimineata (duminica trecuta si joi, in aceasta saptamana) ca sa pot sa termin de scris si sa predau la timp ce am, e un privilegiu sa pot trai din scris…

Altfel, saptamana asta, am si gatit putinel… iar ieri am facut ficatei de pui cu un sos rosu cu multa ceapa, si o garnitura cu cartofi dulci la cuptor si masline… s-a mancat cu  viteza si avant 😊

Eu mananc foarte rar carne, mananc insa peste, dar cand mi-e pofta de carne evident ca imi ascult corpul…

*

Saptamana asta am fost cu ochii pe sport si sportivi pentru ca asa mi-au iesit vestile in cale: m-am uitat putin la Transylvania Open care a fost la Cluj (a castigat Sorana Carstea, in finala cu Emma Raducanu), mi-a placut editia speciala Romania in direct de la Cluj, cu Simona Halep, Horia Tecau si Patric…(directorul turneului).

Imi place mult relaxarea cu care Horia Tecau povesteste ce a invatat de la antrenorii lui de mental… si ca lucrurile de acolo se potrivesc si pentru cei  care nu sunt sportivi. El are o academie unde trainuieste sportivii aflati la inceput de drum, dar il puteti asculta aici intr-un podcast minunat al colegului Alex Macavei, facut anul trecut…

M-am uitat putin la ceremonia de deschidere de la Jocurile Olimpice de Iarna Milano – Cortina pentru ca stiam ca Italia isi va pune in valoare mostenirea culturala si estetica, si am vazut trimiteri la Michelangelo, la estetica din fashion italiana – cu manechine imbracate in costume in culorile steagului Italiei, facute de Armani… E una dintre imaginile mele preferate de la ceremonie…

Cum mi-a placut si mesajul adus in arena de sport de Charlize Theron de la Nelson Mandela, il ascultati mai jos, are semnificatii profunde si pentru ce traim astazi.

*

Ca sa raman tot la lumea sportului, am vazut putin din Power Couple sezonul 3, episoade recente … Ma fascineaza caracterul sportivilor ca Sandra Izbasa (pe sotul ei actor, la Nottara, Razvan Banica, l-am vazut in teatru, dar nu stiam ce funny sunt in cuplu, si ce autoironie sanatoasa ii guverneaza) si familia Simona si Marius Urzica…

Ce vreau sa spun despre acesti sportivi este legat de vointa lor…cum se lupta cu frica in fata unor probe dificile pentru mentalul lor, dar cum nu cedeaza. Pe de o parte e cumva motivational ca si lor le e frica uneori de activitati sportive, deci sunt si ei oameni ca noi (sau aproape) pt ca au reusit la nivel mondial… pe de alta parte, vointa lor, e wooow, sapata adanc in corp si minte, din nastere cred.

Marius Urzica e superbissim in aceste situatii, ii vezi si frica si indarjirea si determinarea si faptul ca mintea lui nu concepe sa renunte…

M-a facut sa ma gandesc ca marii campioni chiar sunt facuti din alt aluat.

In weekend am rasfoit cartea (pe care am citit-o acum ceva vreme) Once Upon a Time: The Captivating Life of Carolyn Bessette-Kennedy pentru ca vine pe Disney + in cateva zile miniseria in 8 episoade Love Story: John F. Kennedy Jr. & Carolyn Bessette si vom scrie ceva simpa pe urban.ro. (bine, am vazut si screenerele, dar am semnat si pe mama si pe tata ca nu zic nimic inainte de premiera)

Si, va rog, va rog, cautati cartea Plecare, Plecari de Julian Barnes care tocmai a aparut la Nemira (e si un fragment pe urban.ro, aici)…e absolut superba.

Alte vesti simpatice din aceasta saptamana, Romania a urcat in clasamentul Global Soft Power Index, ceea ce reflecta un impact cultural si educational tot mai mare al tarii la nivel Mondial; Un studiu major la nivel global arata ca aproximativ o treime din cazurile de cancer pot fi prevenite prin schimbarea stilului de viata (de exemplu reducerea fumatului, alcoolului, cresterea activitatii fizice) si exista vaccinuri care elimina formele de cancer, cum ar fi cel cervical – ceea ce marcheaza pasi reali in preventie si reducerea bolilor grave; In vestul Romaniei, Institutul Regional de Oncologie din Timisoara este in curs de construire, o investitie majora care va servi pacientii cu diagnostice oncologice si va oferi servicii avansate, inclusiv transplante si cercetare

Exista un moment in viata — de obicei dupa ce ai explicat foarte clar, cu exemple, analogii si un ton rezonabil, de ce ai dreptate — in care realitatea se uita la tine si spune: „Nu.”

Nu spune „poate”. Nu spune „depinde”. Spune „nu”, simplu, politicos, definitiv.

Sa recunosti ca nu ai dreptate este una dintre cele mai subevaluate forme de maturitate emotionala. Pentru ca nimeni nu ne-a crescut spunandu-ne: „O sa fii fericit cand vei accepta ca ai gresit.” Ni s-a spus sa fim puternici, siguri, sa ne sustinem punctul de vedere, sa nu cedam. Ceea ce suna minunat pana cand iti dai seama ca „a nu ceda” poate deveni un sport extrem practicat impotriva propriei linisti.

A avea dreptate este supraevaluat. Are o satisfactie scurta si zgomotoasa, ca un desert prea dulce. Acceptarea faptului ca nu ai dreptate, in schimb, e o placere subtila, care se instaleaza lent si nu cere aplauze. Cere doar echilibru interior. Si un pic de curaj.

Pentru ca e nevoie de curaj sa spui: am gresit. Sau, si mai greu: nu stiu.
E nevoie de liniste in tine ca sa nu simti ca identitatea ta se prabuseste odata cu argumentul.

Am observat ca oamenii care pot admite ca nu au dreptate nu sunt mai slabi. Sunt mai odihniti. Nu duc in spate conversatii neterminate, replici imaginare, victorii care trebuiau demonstrate. Ei stiu ca valoarea lor nu sta intr-un verdict.

Echilibrul interior nu inseamna sa fii neutru sau sa nu ai opinii. Inseamna sa stii cand sa le lasi jos, ca pe o geanta prea grea, si sa spui: „Nu merita.”

Uneori ai dreptate. Alteori ai pace.
Si, cu timpul, inveti ca pacea doarme mai bine noaptea.

Cred ca violentele la copii din Romania  din aceste zile se datoreaza in mare parte urii in care traiesc pe internet,

In fiecare an, Oxford Dictionary surprinde pulsul epocii prin alegerea Cuvantului Anului. Daca in ultimii ani am vorbit despre „goblin mode”, „rizz” sau „brain rot”, termeni care reflectau oboseala, ironia sau superficialitatea culturii digitale, anul 2025 a adus in prim‑plan un cuvant mult mai nelinistitor: rage bait.

Rage bait desemneaza continutul online creat deliberat pentru a provoca indignare. Nu informarea este scopul sau principal, nici dialogul sau nuanta, ci reactia rapida, viscerala. Furia devine clic, comentariu, distribuire. Emotia negativa se transforma in moneda de schimb intr‑un ecosistem digital construit pe vizibilitate si profit.

Timp de ani de zile, clickbait-ul a fost simbolul degradarii informatiei online: titluri exagerate, promisiuni inselatoare, continut sarac. Astazi insa, simpla curiozitate nu mai este suficienta. Algoritmii par sa fi invatat ca furia tine utilizatorii conectati mai eficient decat surpriza sau amuzamentul, iar rage bait a devenit evolutia logica a clickbait-ului, pastrand acelasi obiectiv — vizibilitatea — dar folosind o emotie mult mai puternica si mai destabilizatoare.

Relaxarea regulilor de moderare, justificata prin apelul la libertatea de exprimare, a contribuit la normalizarea acestui tip de continut. Platforme majore sustin oficial ca isi doresc sa limiteze violenta si continutul daunator, dar in practica beneficiaza financiar de pe urma viralitatii acestora. Indignarea genereaza engagement, iar engagement‑ul genereaza profit.

Violenta simbolica sau emotionala este condamnata la nivel declarativ, dar recompensata la nivel algoritmic. Continutul care socheaza, enerveaza sau revolta ramane vizibil tocmai pentru ca functioneaza economic. Astfel, furia devine resursa, iar emotiile intense — combustibil pentru algoritmi.

Si in Romania, retelele sociale au devenit terenuri fertile pentru continutul construit pe scandal, polarizare si indignare. De la titluri alarmiste despre crime sau tragedii familiale, pana la exploatarea cazurilor de violenta domestica, accidente sau conflicte politice, rage bait-ul se infiltreaza zilnic in fluxurile utilizatorilor.

Investigatiile recente privind impactul retelelor sociale asupra sanatatii mintale, in special asupra minorilor, subliniaza gravitatea situatiei. In Romania, lipsa unei educatii media solide si a unor politici coerente de protectie digitala accentueaza vulnerabilitatea utilizatorilor tineri. In acest context, decizia Oxford Dictionary pare mai putin o celebrare a limbajului si mai degraba o recunoastere a esecului colectiv de a construi spatii digitale responsabile.

Cred ca e f f important sa recunoastem ce spune acest cuvant despre lumea in care traim. Atata timp cat indignarea ramane profitabila, iar furia este recompensata cu vizibilitate, internetul va continua sa ne tina captivi intr‑un ciclu al conflictului.

De asta merg perfect in online produsele gen ”react” pentru ca oamenii se vor uita intotdeauna la cineva care contrazice alta persoana. Avem oare decenta si intelepciunea sa schimbam tonul, formatul si sa nu instigam la ura? Sau asteptam ca schimbarea sa vina de la altii pentru ca ”oricum schimbarea mea e mica, eu nu contez la scara macro”?

 Ca utilizatori, creatori sau platforme vom putea  sa iesim oare  din acest cerc? Nu  mai astept ca autoritatile sa ia masuri, dar am o speranta mica in ceea ce pot schimba cei care produc si consuma continut online…. Ganditi-va la asta azi si in fiecare zi, si schimbati in atitudinea dvs, reactie si consum, ceva cat de mic pentru a nu promova ura

Diminetile mele nu sunt spectaculoase. Nu exista fanfara, nici revelatii existentiale la prima ora. Exista insa cafeaua. Cafeaua mea, bauta incet, intr-o cana care imi place, intr-o liniste care nu mai cere nimic de la mine. Uneori exista si un mic desert — ceva neimportant la scara istorica, dar esential la scara personala. Un patratel de ciocolata, o prajitura mica, ceva dulce cat sa spuna: „Buna dimineata, viata, sunt aici si pot sa te iau usor.”
Am ajuns sa cred ca bucuria zilnica incepe exact aici: in permisiunea de a nu dramatiza inceputul zilei.

Una dintre cele mai mari bucurii ale mele este ca timpul nu ma mai alearga. Sau, mai exact, ca am invatat sa nu mai alerg eu dupa el. Imi pot face programul cum imi doresc. Pot muta lucruri. Pot spune „mai tarziu” fara vina si „nu” fara explicatii kilometrice. Libertatea aceasta nu arata ca in filme — nu e cu valize deschise si orase straine — ci arata ca o zi in care pot decide cand muncesc, cand ma opresc, cand ies la o plimbare fara scop. Este o bucurie discreta, dar constanta, genul care nu tipa, ci sta langa tine. Si stiu ca nu e o ucurie continua, ca vor fi multe zile in care deadline-urile vor  fi complicate, dar le iau usor pe toate, cum vin…

Am prieteni de la care invat. Si asta, descopar, este una dintre cele mai subestimate forme de noroc. Oameni care ma fac mai atenta, mai curioasa, uneori mai modesta. Oameni care nu ma lasa sa ma plafonez confortabil in propriile convingeri. Am invatat, nu fara efort, cat de important este sa te inconjori de oameni care te motiveaza sa fii mai bun — nu prin comparatie sau competitie, ci prin exemplu. Oameni care traiesc interesant, care pun intrebari bune, care nu se tem sa se schimbe. Bucuria apare des dupa conversatii cu ei, cand plec cu un gand nou sau cu o neliniste fertila.

Mai sunt si alte bucurii mici, dar incapatanate. Lumina de dupa-amiaza care cade bine intr-o camera. Un mesaj neasteptat. Faptul ca pot merge pe jos si ca genunchii mei coopereaza (nu intotdeauna, dar suficient). O melodie care ma prinde exact cand aveam nevoie. Ordinea intr-un sertar. Dezordinea creativa de pe birou.

Am inceput sa caut aceste bucurii intentionat. Nu ca pe un exercitiu de optimism fortat, ci ca pe o forma de atentie. Viata nu devine brusc usoara cand o faci, dar devine mai locuibila. Si poate asta e tot ce ne dorim, de fapt: o viata in care sa putem sta confortabil, cu cafeaua in mana, cu un desert mic, cu oameni buni in jur si cu sentimentul ca, pentru moment, este suficient.

Si daca maine nu va fi la fel, e in regula. Pentru ca bucuriile zilnice au prostul obicei sa revina. De cele mai multe ori, chiar dimineata.

A fost o saptamana cu vesti care ne-au socat…voi scrie despre lucrurile pozitive pentru ca intotdeauna sunt si lucruri pozitive care ne pot motiva sa  fim mai buni, dar vreau sa semnalez ca e ingrozitor ce s-a intamplat in judetul Timis cu 3 copii care au omorat un alt copil dupa un plan minutios. Cel care a facut planul (13 ani) a iesit pozitiv la consumul de droguri… iar in aceasta dimineata au fost arestati cei care le livrau drogurile copiilor.

Intamplarea pare rupta din serialul Adolescence, doar ca din pacate nu e film, e o realitate ingrozitoare si, inainte sa avem cuvinte grele despre copiii respectivi, e mai important sa le intelegem contextul in care au trait si sa invatam din lucrurile care i-au format in aceasta directie, pentru  ca nici un copil nu se naste rau, criminal si agresiv. Intelegand putem ajuta sa nu se mai repete catastrofa aceasta.

In directia asta, ceva care ar putea inspira autoritatile  – Ministerul Educatiei – dar pana acolo ceva ce se poate face la orele de dirigentie, inspirat din alte tari care au si ele problema cu violenta la copii.

Ministerul Educatiei din Franta a anuntat oficial ca elevii din clasele primare vor avea in programa scolara lectii despre ingrijirea animalelor de companie si respectul fata de acestea ca parte a educatiei morale si civice. Scopul este sa-i ajute pe copii sa invete aplicat despre empatie, responsabilitate si respect — inclusiv fata de animale — drept competente sociale de baza.

Guvernul britanic a publicat in decembrie 2025 un plan (VAWG strategy) menit sa reduca violenta impotriva femeilor si fetelor. Strategia include educatie extinsa despre relatii sanatoase, consimtamant si respect in scoli si pregatirea profesorilor pentru a aborda misoginia si atitudinile daunatoare in randul elevilor.

Ministerul Educatiei din Marea Britanie a actualizat ghidurile privind Relatiile, Educatia Sexuala si Educatia pentru Sanatate (RSHE), pentru a pune accent pe identificarea modelelor pozitive, combaterea miturilor misogine si intelegerea relatiilor sanatoase, in special in scoli secundare

Daca sunteti profesori si/sau parinti poate va ganditi sa vorbiti la scoala ca sa fie la orele de dirigentie asemenea lectii. Omul sfinteste locul si pana se vor organiza autoritatile puteti fiecare dintre dvs sa schimbati viata unor tineri.

*

Cateva dintre lucrurile frumoase pe care le-am remarcat in aceasta saptamana…

La CES 2025 s-au lansat produse spectaculoase din multe directii, eu am tinut minte durectiile legate de sanatate

Preventia primeaza peste monitorizarea reactiva – tehnologia incearca sa anticipeze problemele de sanatate, nu doar sa le raporteze.
Wearables devin mai inteligente si mai utile, cu metrici care se apropie de uz clinic.
Casa conectata + AI duce la un nou concept de sanatate integrata – mediul in care traim este din ce in ce mai implicat in bunastarea noastra.

Vreau insa sa scriu si aici ca precizia unor dispozitive AI de sanatate poate fi variabila si nu inlocuieste consultatiile medicale profesionale;

Altfel, am o problema cu datele personale pe care le cedezi cand utilizezi asemenea device-uri. Acum ceva vreme un prieten de la Bitdefender imi povestea ce minunatii – in sensul rau – pot face hackerii prin devices smart pe care le avem in casa sau pe care ele purtam… si daca ajuta parerea mea de om nepriceut, dar prietena cu multi dintre cei care lucreaza si programeaza antivirus, fiecare dintre noi ar trebui sa aiba – cum e doctorul de familie- si o persoana profesionista care se ocupa cu antivirusi, sa ne verifice device-urile si sa ne trainuiasca in setari cand ne luam un device nou.

*

Zilele astea citesc o carte despre cum infractorii devin faimosi, si interesul nostru pentru sarlatani. (am mai scris despre sarlatani faimosi aici)

Citesc acum Celebrity Culture and Crime, o carte care analizeaza legatura dintre cultura celebritatii si criminalitate, un subiect foarte discutat in societatea contemporana dar analizat mai putin in mod academic.

Penfold-Mounce porneste de la premisa ca in secolul XXI cultura celebritatii a devenit o forta dominanta in viata sociala si mediatica, iar aceasta influenteaza modul in care percepem atat celebritatile, cat si criminalitatea.
In carte, autoarea exploreaza doua directii principale: cum unele persoane implicate in infractiuni devin celebritati (de exemplu, criminali celebrati de mass-media) si cum unele celebritati se confrunta cu infractiuni (cand vedete comit fapte penale si sunt apoi intens mediatizate). Ea le analizeaza pe ambele folosind concepte din teoria guvernamentalitatii lui Foucault — adica modul in care puterea si controlul social se exercita prin mediatizare si normele culturale ale celebritatii.

Pe mine ma enerveaza teribil ca televiziunile noastre aleg sa puna in emisiuni de divertisment escroci si puscariasi dovediti prin pedepse ale legii, condamnari. Inteleg ideea de reabilitare sociala, cum inteleg si rolul unor filme documentare, chiar si artistice, inspirate de infractori, dar mi se pare gresit sa-i duci in reality tv infractori ca Cristian Boureanu (condamnat ca a agresat un politist, si acuzat – in cercetari acum- ca a agresat sexual o tanara) si Calin Dunca (arest si cercetat pentru constituirea unui grup infractional organizat, evaziune fiscala, delapidare, inselaciune si manipularea pietei de capital, om cu multe plangeri de inselaciune), doi oameni cu mari probleme de comportament si de caracter… care zic ca au hateri 😊 si de aia sunt aceste acuzatii, din invidie. In capul lor si in vorbele publice n-au facut nimic rau…

(brrrr)

Urmeaza sa scriu un text despre cum ar trebui sa existe o legislatie care sa aiba grija sa nu fie normalizata infractiunea.

(de exemplu il cunosc pe Tibi Useriu, care a fost infractor rau rau in tinerete si care acum e reabilitat, campion in curse de anduranta si o persoana care recunoaste si ce a facut rau in tinerete si ca se lupta in continuare cu demonii sai interni… pe el mi-ar placea sa-l vad oricand la tv pentru ca poate explica frumos ca lupta sa fii bun e continua si greu de dus zilnic; nu e bine sa-I vedem pe sarlatanii mentionati mai sus care fura, agreseaza si neaga orice infractionalitate …)

E un subiect cu multe nuante, de asta si citesc carti ca sa scriu ceva cat pot eu de corect si obiectiv…

*

Alttfel, acum puteti vedea pe skyshowtime toate cele 5 episoade Amadeus despre viata lui Mozart si conflictul cu Salieri. L-am vazut in screenere (pe urban.ro e un interviu cu Will Sharpe care e Mozart si va fi maine un interviu cu Paul Bettany).

Mi-a placut mult seria, stiu piesa de teatru a lui Peter Shaffer – am vazut-o si in montari romanesti, si m-am bucurat ca -fiind serial – au avut mai mult spatiu sa puna dramele interioare ale lui Mozart, disputa cu tatal lui care il cara ca pe o maimuta sa-l vada regii cum canta la pian… si drama lui interioara, presiunea geniului.

Si e frumos si in textul lui Shaffer si in serial cum arata drama lui Salieri: el iubeste muzica, e educat si are puterea sa o promoveze, dar intelege ca altul e mai destept si mai talentat decat el, si ego-ul nu-l lasa sa accepte asta.

Mie imi place Mozart si m-am plimbat in Austria dupa locurile prin care a trait, i-am citit si scrisorile catre familie (sunt publice, l-am pus si pe urban.ro cum altfel, aici)

Poate va uitati la serial 😊

Mi-a mai placut abordarea celor care au in grija  Raionul de Peste, restaurantul super cool care e in complexul Agora din piata Floreasca. E super premium, sunt clienta lor, iar pe urban.ro e si un interviu (de laa vremea caand muncea in Bucuresti pt acest restaurant, acum ceva ani) cu Karim Rashid, un designer care are in multe muzee lucrari, domn care a decorat restaurantul…Ce mi-a placut a fost faptul ca voiau sa promoveze restaurantul, sa te convinga sa le testezi produsele (nu stiau ca sunt client 🙂 ) si mi-au trimis un box cu preparate de testat… pe multe le stiam, am mai si impartit din ele pentru prieteni care nu ajung des la Raionul de peste si nici nu-si comanda. Nu e chiar un restaurant pentru comandat, e mai degraba pentru experienta de la fata locului …

am pus pe instagram cu imagini si parerea mea despre aceasta abordare, eu fiind o persoana care nu accepta niciodata sa mearga la inaugurari de carciumi si restaurante. Imi pot cumpara singura o masa la oricare restaurant din Romania, nu e niciodata despre gratuitate si, pentru mine, nu e nici despre postari in social media ca sa scoram si sa avem o imagine cool. 🙂

Inchid aici pentru saptamana asta, imi pare rau ca am scris si despre lucruri urate si rele, nu asta e intentia acestui sumar de intamplari de sfarsit de saptamana, dar mi-a luat-o viata inainte.

P.S.pentru Cotidianul am scris despre cum opinia publica, via instrumentele social media, a capatat atata putere incat nu mai e interesata de adevar, vrea sa i te supui dorintelor sale si sa crezi in adevarul impus de ea/ei, eventual umilindu-te… aici e textul.

Sunt sigura ca aceste directii vor aparea curand in trenduri si in actiuni media.

Anul acesta avem un trend care se cheama ”comfort zone”, aparut din nevoia de liniste intr-o lume mult prea aglomerata de informatii. Acest blog care e creat in 2008 a fost de la inceput gandit ca o oaza de bine si frumos, o zona de confort.

Acum mai spun despre un trend pe care-l veti recunoaste curand si pe care e construit urban.ro: Educatia va fi prin divertisment. Pe urban.ro invatam cu totii zilnic despre arta, muzica clasica, literature… si lista ”lectiilor” informale se mareste mereu

Intr-o lume dominata de viteza, tehnologie si supraincarcare informationala, educatia traditionala, bazata exclusiv pe memorare si repetitie, devine tot mai putin eficienta..

Noile generatii invata diferit: prin experienta, emotie si interactiune. De aceea, educatia viitorului va fi strans legata de divertisment, un domeniu capabil sa capteze atentia si sa transmita informatii utile intr-un mod accesibil si memorabil.

Cred ca in anii care vor veni filmele, serialele, jocurile video, podcasturile sau platformele de social media nu vor mai fi doar surse de relaxare, ci si canale puternice de informare. Va fi de altfel si o usa de iseisre din interdictiile pe care incep sa le puna guvernele cand e vorba de social media.

Exista jocuri care ii invata pe utilizatori notiuni de economie, urbanism sau chiar medicina, fara ca acestia sa simta presiunea unui proces educational clasic. Invatarea apare natural, ca rezultat al dorintei de a progresa in joc. Platformele online si retelele sociale contribuie, la randul lor, la aceasta forma de educatie prin divertisment. Articolele realizate intr-un limbaj simplu si dinamic pot transmite informatii despre sanatate, drepturi civice, nutritie sau psihologie.

Si avem astazi o generatie de creatori de continut care explica pe intelesul tuturor cum functioneaza corpul uman sau cum sa recunosti dezinformarea, iar munca lor are un impact educational real asupra publicului larg.

Cred ca stand-up-ul poate stimula gandirea critica prin satira si umor intelligent, iar directiile de react politic sau social din social media dar si in stand up sunt exemplul perfect.

E important evident si responsabilitatea autorului sa nu livreze minciuni de dragul audientei, cum e importanta si cultura/educatia celui care recepteaza mesajele ca sa stie sa aleaga  calitatea… Va depinde de fiecare dintre noi, creatori sau receptori, daca divertismentul nu doar distreaza, ci provoaca reflectie si ofera perspective noi.

 Educatia prin divertisment nu inseamna superficialitate, ci adaptare la realitatile contemporane.

Atunci cand informatia este prezentata intr-un mod atractiv si relevant, dorinta de a invata creste. Educatia viitorului va imbina cunoasterea cu placerea, transformand invatarea intr-un proces continuu, natural si accesibil tuturor.

Duceti-va copiii la lectii informale – in parcurile educationale, in muzeele stiintifice, tehnice, in expozitii, la spectacolele educationale de muzica. Iar daca sunteti creatori, ganditi-va de pe acum sa puneti pe platforme chestiuni educationale intr-un format atractiv.

In cateva luni o sa-mi multumiti 😊