Category : culturale

shutterstock_violoncelfinala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

finala de violoncel a Concursului George Enescu – de la muzica la management

Zilele trecute am fost la citeva dintre etapele concursului George Enescu. Nu sunt cel mai rafinat, cel mai cunoscator dintre posibilii spectatori ai unui asemenea concurs, dar imi place sa ma uit la competitii si, mai ales, imi place sa ma uit la oamenii in formare.

Oamenii care lupta cu sine ca sa -si depaseasca limitele.

Sunt doua secvente pe care le pastrez cu drag in minte.

la citeva semifinale am avut acces in culise si pe culoarele Conservatorului (locul unde s-au desfasurat o parte din etapele preliminare, restul fiind la Ateneu in salile mici de concert/ repetitii). Cam in toate salile cu pian, folosite de obicei pentru studiul studentilor, erau concurenti cu corepetorii lor.

Am vazut-o pe culoar pe Sarah Rommel , cea care in cele din urma a terminat concursul de violoncel pe locul 3. Parea fragila si cu o smerenie aparte, un fel de sfiala amestecata cu bun simt: stia ca facuse bine in etapa preliminara, vedeai in ochii ei ca e bucuroasa, dar nu se bucura la vedere.
Nu era niciun gest evident de bucurie. Era multumita si linistita.
Am vazut-o in finala si a fost cea mai emotionala dintre interpretrile din concurs, dar si acolo pe scena Ateneului, cind lupta pentru 15.000 de euro si pentru trofeul George Enescu, cinta asa cum o vazusem pe hol: multumita.

Curgea muzica pe linga ea, stia ca ea face magia, era fericita ca poate face asta, dar in toata atitudinea ei (de la rochia grena care se pierdea printre instrumentele orchestrei si pina la gratia gesturilor ei) era finete, rafinament si discretie, adica nimic din ceea ce ar fi facut-o vedeta, ce ar fi scos-o in evidenta in fata celorlalti concurenti.

A pierdut locul 1 in fata unei concurente din Coreea a carei virtuozitate te facea sa te gindesti ca e un robot. O tinara care venise la sala de concert cu doar 10 minute inainte de inceperea concursului si care intrase relaxat intrebind “unde e garderoba?”. O tinara care parea ca depune un mare efort (era cursa de 100 obstacole pe coarda de violoncel) cu fiecare bucata cintata (la micile ei pauze isi stergea transpiratia cu o batista). O tinara imbracata de parca ar fi spus “priviti-ma. uite ce brate albe am, uite ce rochie rosie am”

Uitindu-ma la cele doua concurente, au fost in finala in programe consecutive, m-am gindit ca daca translatam felul lor de a fi in alte meserii (in management, de exemplu) e cel mai bun model ca e nevoie de un echilibru bun intre tehnica si emotie ca sa ai succes si pentru public/ angajati si pentru specialisti/ ceilalti manageri.

Si ca asta e foarte foarte greu de obtinut.

Cea de-a doua secventa e legata de un domn aflat in juriul competitiei de vioara: Augustin Leon Ara – violonist si dirijor

Dincolo de spectacolul de pe scena, domnia sa era un spectacol introvert, un spectacol al detaliilor: ii tresaltau degetele pe mapa unde facea insemnari despre concurenti ( o miscare usoara semn ca stia ce trebuie marcat pe corzi in clipa aia la vioara), i se schimba ritmul respiratiei in functie de dramatismul melodiei sau dificultatea interpretarii, isi misca usor capul cu citeva fractiuni de secunda inainte ca ritmul sa se schimbe ca si cum i-ar da un ajutor, un imbold concurentului de pe scena.

N-am mai vazut niciodata asa ceva. Am stat cu 2 rinduri in spatele dumnealui, in fata mea nu era nimeni tocmai pentru ca juratii sa aiba liniste deplina, si privindu-l de la distanta simteam muzica prin corpul si respiratia sa si mai ales, simteam ca intelege muzica la un nivel …departe de muritori.

M-am gindit ca trebuie sa fie un profesor foarte exigent, dar foarte, foarte special.( Scria marunt in mapa de jurizare si erau doar cuvinte separate; de unde eram, vedeam textul ca o matrice, spatii egale intre cuvinte, siruri verticale, semn de mare rigoare.)

M-am uitat atit de mult si de fix la domnul acesta incit, la pauza dintre concurenti, s-a intors catre mine si mi-a zimbit.

*
Altfel, Concursul Enescu inseamna Bucurestiul care arata minunat cu un ecran urias in fata Ateneului pe care poate vedea oricine competitia (si ce oameni frumosi erau duminica seara in curtea Ateneului); inseamna prietenii intre concurenti (erau pe scarile Ateneului si priveau la concurentii aflati in scena, cu relaxarea si glumele unor liceeni sofisticati, iar eu – care i-am privit pret de citeva minute – ma gindeam citi dintre ei vor ajunge in marile orchestre ale lumii, sau vor fi mari solisti ai lumii si vor fi pastrat cu ei prieteniile formate la Bucuresti); inseamna o energie speciala in Conservator (zilele trecute erau la intrarea in Conservator si studenti romani care nu aveau legatura cu competitia, dar venisera sa-i vada pe tinerii din concurs. discutau toti relaxati despre muzicile pe care le asculta, si nu era vorba de muzica clasica:) ); inseamna Cismigiul cu tineri care si-au limbat instrumentele muzicale in spate.

– ce-ati vazut din Bucuresti zilele astea? ati avut timp sa vizitati ceva?
– da, strada mare de peste doua blocuri (in traducere _ Bdul Magheru), parcul de linga noi, old city…

Si uite asa, cu participarea concurentilor, dar si a oamenilor care isi fac bine treaba aici la Concursul Enescu e usor sa zici, si in tara,si peste hotare, ca Romania conteaza.

Si in cel mai direct mod, ca Romania sa conteze – in muzica si nu numai – e nevoie de controlul elegant si rafinat al emotiei si de un foarte bun management. (lectia din finala de violoncel)

*
Daca as avea copii i-as duce pentru o zi sa vada competitia. E o lectie despre munca si perseverenta, dar dincolo de asta, e magie. E despre cum – fara prea mare educatie muzicala, doar cu suflet curat, inima deschisa si atentie – poti sa simti cine transmite emotie prin muzica si cine nu.

Si inveti, indirect, ca in viata trebuie sa muncesti pentru amindoua: si pentru tehnica si ca sa stii sa transmiti emotie.

1983
margelatuConstantin Brancusi si Margelatu

Constantin Brancusi si Margelatu

text de Noemi Meilman

Cu totii am vazut filmele cu Florin Piersic, in care acesta il interpreteaza pe Margelatu. Acum cateva saptamani, la o cafea cu prietena Diana Cosmin de la Forbes Life, dintr-una intr-alta, Diana imi povesteste ca bunicul matern al iubitului ei, colectionar de arta si colaborator al Studiourilor Buftea, intr-o discutie cu Soby Czech si personaje implicate in lumea filmului, le-a povestit ca pe ginerele lui (tatal iubitului Dianei) il cheama Margelatu. Ei bine, cand a venit vremea brainstormingului de nume al cowboy-ului cu accent ardelenesc, si-au adus aminte de numele cel sonor si asa s-a nascut Margelatu. Cristina, daca vrei mai multe detalii, te pun in legatura direct cu nepotul, Edi Margelatu. E o poveste minunata.

Igor Mocanu ne asteapta miercuri, 24 septembrie si sambata, 27 septembrie, incepand cu orele 20:00, la Cinemateca Eforie (Sala “Jean Georgescu”, Str. Eforie 2, Bucuresti), la proiectiile a 5 reportaje inedite care au in centru figura sculptorului Constantin Brancusi. Sunt jurnale sonore de actualitati realizate intre anii 1964 si 1970. Mai multe detalii gasiti aici si aici.

Va doresc numai zile cu soare, sa va bucurati de dansul frunzelor si de aromele de toamna.

***

Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe

2282
yulia-7dincolo de limite: ilustratii din hirtie

dincolo de limite: ilustratii din hirtie

imi plac mult artistii care fac un melange intre arte.

cum este  o tinara pe nume Yulia Brodskaya care  e ilustrator din… hirtie. tot ceea ce foloseste pentru lucrarile sale sunt hirtiile colorate si lipiciul.

a lucrat pentru Issey Miyake, Godiva, are lucrari in casele multor personalitati si are 30 de ani, deci o viata intreaga sa fie si mai cunoscuta cu lucrarile ei foarte speciale.

cind i-am vazut  lucrarile m-am gindit “cam cum trebuie sa fie mintea femeii asteia care in spatii mici formeaza bijuterii dintr-un material fragil, pentru ca macro sa dea imagini care sa emotioneze?”

 

 

1691
UtHH2un proiect straniu: Fotografii vechi animate

un proiect straniu: Fotografii vechi animate

pe mine ma ingrijoreaza si ma inspaiminta acest curent in care prin animatie fotografii sau picturi incep sa “prinda viata”, sa se miste.

fotografia (la fel si pictura) are putere prin faptul ca e miza unei singure fractiuni de secunda surprinsa. autorul trebuie sa poata sa spuna o poveste, care sa-ti capteze atentia pe loc, folosindu-se de un singur cadru.

odata ce animam fotografiile (si picturile) nu doar ca mergem catre kitsch, dar pierdem miza, pierdem frumusetea si specificul acestor arte.

iata doua fotografii dintr- un proiect din categoria sa animam fotografii vechi ca sa le dam viata pe care noi ne-o imaginam

e creat de art directorul Kevin Weir , se numeste Flux Machine  si a fost creat cu fotografii pe care le-a gasit in bibliotecile publice

 

 

 

 

1896
birdmanInarritu se intoarce pe ecrane cu uluitorul Birdman :)

Inarritu se intoarce pe ecrane cu uluitorul Birdman :)

asteptam cu nerabdare primele cronici ale filmului “Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)” al domnului Alejandro Gozales Inarritu care a avut premiera acum 2 zile la festivalul de film de la Venetia.

filmul este povestea unui actor care a jucat cindva roluri de super eroi si care incearac sa revina pe Broadway cu un spectacol dupa textul lui Raymond Carver “Despre ce vorbim cind vorbim despre iubire”.

primele cronici spun ca e un fel de “Synecdoche, NY” filmul lui Kaufman si ca schimbarea de stil e uluitoare, ca nu te-ai astepta ca domnul care a facut 21 Grams, Amores Peros, Biutiful sau Babel sa poata merge intr-o asemenea directie cinematografica.

*
cum stiu textul care e piesa cheie in scenariu (textul lui Carver) si stiu si Synecdoche NY si puterea pe care o aveau vorbele personajului principal (in filmul din film, realizat in timp real), vorbe pe care le rostea pentru ca i le sufla un scenarist in casca, cred ca noul film al lui Inarritu o sa fie o bucurie nu doar la nivel vizual ci si ca impact emotional al replicilor personajelor. imi si imaginez cum se vor suprapune replici din textul lui Carver pe sentimentul de ratare al actorului care a fost cindva super erou si pe nevoia lui de a fi iubit.

bonus track: se reintoarce prea minunatul Edward Norton la cinema, rolul principal e insa al lui Michael Keaton.

un pic din noua abordare cinematografica a lui Inarritu in trailerul filmului (pe mine m-a dus cu gindul la Into the Void al lui Gaspar Noe)

Variety a publicat un interviu cu Keaton si Inarritu, iata un fragment care arata nebunia si perfectionismul regizorului.

Still, once they were on “Birdman’s” New York set — the movie was largely shot inside Broadway’s St. James Theatre — Keaton and the rest of the cast had to adapt to Inarritu’s rigorous shooting style, which required them to perform up to 15 pages of dialogue at a time while hitting precisely choreographed marks. “It was as if he was maybe a little rusty at first,” Inarritu says. “But the rusty knife is more dangerous than a new one. Once he got it, he really fucking went for it. It was unbelievable. I think he’s the most amazing actor I have worked with.”

Keaton is duly impressed with Inarritu. “The thing about Alejandro is he’s got guts; huge, big, big balls; intelligence; unrivaled passion; and he’s enormously creative,” says Keaton, who also praises his director for not basing his casting decisions on recent box office track record. “He gave me a tremendous opportunity to do the very type of thing that is really what I got into this profession for in the first place,” Keaton adds. “You don’t often get a chance to work with someone who has all those qualities. And he’s nuts! He’s totally fucking nuts! But he’s my kind of nut.”

intregul articol aici

2027
Stone Mattress by Margaret Atwood5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

5 carti de urmarit in toamna asta (fictiune)

pentru cei care citesc in engleza si isi achizioneaza versiunile electronice ale noilor aparitii, iata 5 carti de cautat in toamna asta.

datele lor de aparitie in limba romana nu le cunosc. ce mai probabil, daca vor fi luate pentru Ro, ar putea sa apara undeva la sfirsitul anului viitor.

 

 Amis e domnul cu Nascuti Morti, Banii sau Casa intilnirilor. la noi e tradus la Polirom

 

 Atwood e o scriitoare incredibila cu un simt analitic si un umor minunat. la noi au fost traduse Povestea Cameristei, Femeia Comestibila la Editura Leda.  in urma cu ceva ani, am avut placerea sa fac un interviu cu doamna Atwood, il puteti citi aici

 

 Murakami e Murakami. Tocmai am scris astazi de el aici. in Ro e tradus la Polirom.

 daca n-ati citit nimic de Ian McEwan TREBUIE sa o faceti ; puteti alege Amsterdam, Durabila Iubire, Ispasire. si el e tradus in Ro la Polirom , aici catalogul traducerilor 

 

 In ro, Nick Hornby are tradus High Fidelity care a si fost ecranizata. daca nu l-ati descoperit inca, e genul de scriitor care spune lucruri foarte serioase intr-un context aparent soft. si el e tradus la Polirom.

3465
haruki-murakamiMurakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

Murakami despre muzica, visurile lui si despre cum scrie

e in The Guardian transcrierea unei intilniri de la un club de carte dintre Haruki Murakami si cititorii sai.

Murakami iese foarte rar in public si cu atit mai putin iese la intiniri cu cititorii. E frumos ce l-au intrebat oamenii, dar e si foaret simpatic sa-l ghicesti pe scriitor din descrierile contextului (vorbeste engleza, dar are alaturi o traducatoare, din staff-ul lui, care e o fosta chelnerita dintr-un bar in care a fost cu sotia – deci isi pastreaza zona de confort aproape).

Mai jos trei dintre raspunsuri.

 

I don’t have any idea at all, when I start writing, of what is to come. For instance, for The Wind-Up Bird Chronicle, the first thing I had was the call of the bird, because I heard a bird in my back yard (it was the first time I heard that kind of sound and I never have since then. I felt like it was predicting something. So I wanted to write about it). The next thing was cooking spaghetti – these are things that happen to me! I was cooking spaghetti, and somebody call. So I had just these two things at the start. Two years I kept on writing. It’s fun! I don’t know what’s going to happen next, every day. I get up, go to the desk, switch on the computer, etc. and say to myself: “so what’s going to happen today?”It’s fun!

*

Music comes naturally. When writing fiction, I need something musical, and the songs come automatically to me. I have learned so many things from music – harmony, rhythm, improvisation. Rhythm is important to me – you need it to get the readers to keep writing. Usually I listen to music when I’m writing, and that’s where the songs in the books tend to come from.

*

It’s my lifetime dream to be sitting at the bottom of a well. It’s a dream come true. [Not a nightmare? asks John Mullan. “No!” “Why not?” “I dont know.”] I thought: it’s fun to write a novel, you can be anything! So I thought: I can sit at the bottom of a well, isolated … Wonderful!

intreaga discutie e aici

cartile lui Murakami sunt traduse in RO la editura Polirom. aici intregul catalog de traduceri.

3651
lewisfilmele si femeile lui Scorsese

filmele si femeile lui Scorsese

in W magazine de septembrie, e un pictorial genial cu actrite cu care Martin Scorsese a lucrat: Jodie Foster, Juliette Lewis, Winona Ryder, Sharon Stone si Jessica Lange. fotografiile sunt realizate de  Steven Klein

 

Jessica Lange

Sharon Stone

 

Winona Ryder

 

Jodie Foster

 

in indiewire, e o lista cu 39 de filme despre care Scorsese zice ca tre sa le vezi intr-o viata

1. Nosferatu (1922) – F.W. Murnau
2. Metropolis (1927)- Fritz Lang
3. Dr. Mabuse, The Gambler (1922) – Fritz Lang
4. Napoleon (1927) – Abel Gance
5. Grand Illusion (1937)– Jean Renoir
6. Rules Of The Game (1939) – Jean Renoir
7. Children Of Paradise (1945) – Marcel Carné
8. Rome, Open City (1945) – Roberto Rossellini
9. Paisà (Paisan) (1946) – Roberto Rossellini
10. La Terra Trema (1948) – Luchino Visconti
11. The Bicycle Thief (1948) – Vittorio De Sica
12. Umberto D. (1952) – Vittorio De Sica
13. Beauty & The Beast (1946) – Jean Cocteau
14. Tokyo Story (1953) – Yasujirō Ozu
15. Ikiru (1952) – Akira Kurosawa
16. Seven Samurai (1954) – Akira Kurosawa
17. Ugetsu (1953) – Kenji Mizoguchi
18. Sansho The Bailiff (1954) – Kenji Mizoguchi
19. High and Low (1963) – Akira Kurosawa
20. Big Deal On Madonna Street (1958) – Mario Monicelli
21. Rocco and His Brothers (1960) – Luchino Visconti
22. The 400 Blows (1959) – François Truffaut
23. Shoot the Piano Player (1960) – François Truffaut
24. Breathless (1960) – Jean-Luc Godard
25. Band of Outsiders (1964) – Jean-Luc Godard
26. Il Sorpasso (1962) – Dino Risi
27. L’avventura (1960) – Michelangelo Antonioni
28. Blow Up (1966) – Michelangelo Antonioni
29. Before the Revolution (1964) – Bernardo Bertolucci
30. Le boucher (1970) – Claude Chabrol
31. Weekend – (1967) Jean-Luc Godard
32. Death by Hanging (1968) – Nagisa Ôshima
33. The Merchant of Four Seasons (1971) – Rainer Werner Fassbinder
34. Ali: Fear Eats The Soul (1974) – Rainer Werner Fassbinder
35. The Marriage of Maria Braun (1979) – Rainer Werner Fassbinder
36. Kings of the Road (1976) – Wim Wenders
37. The American Friend (1970) – Wim Wenders
38. The Enigma of Kaspar Hauser (1974) –Werner Herzog
39. Aguirre, the Wrath of God (1972) –Werner Herzog

 

cred ca e un om misto Martin Scorsese, ii putem accepta si aiurelea de Wolf Of Wall Street:)

 

 

 

1911
robin williams1ilustratori din toata lumea ii aduc un omagiu lui Robin Williams

ilustratori din toata lumea ii aduc un omagiu lui Robin Williams

e foarte greu sa vezi ca un om era atit de iubit si dragostea asta nu ajungea la el, sau nu-i era suficienta ca sa-i linisteasca demonii.

ilustratori din toata lumea si-au exprimat admiratia pentru Robn Williams, dupa aflarea vestii decesului sau, desenindu-l asa cum il vad ei.

un omagiu emotionat: cineva incearca sa exprime prin arta lui emotia pe care a primit-o de la un alt artist.

 

 

 

 

mai multe desene aici

2239
Madame-Mallory-si-micul-bucatar-indianCONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

CONCURS: MADAME MALLORY SI MICUL BUCATAR INDIAN – despre mentorat

ea a atins apogeul carierei. e perfectionista, educata, rafinata, a muncit mult pentru ce-a obtinut si n-a apelat niciodata la influenta parintilor. isi doreste mai mult pentru ea, dar e suficient de inteligenta sa stie ca nu poate mai mult. ca nu are talentul pentru a progresa dincolo de ce stie.

el e un pusti needucat, fara vreo experienta profesionala care sa conteze, de fapt fara nicio experienta profesionala. cu ceva sechele emotionale (i-a murit mama si spune ca ranile pe care le face o asemenea intimplare sunt ca atunci cind se zgriie o tigaie, oricit ai spala-o urmele ramin acolo; pentru ca asta e singurul lui reper, bucataria mamei.)

ea vede in mincarea pregatita de el talentul care ei ii lipseste si, desi e aroganta, autoritara, vine din alta cultura decit el si se cearta – pe viata si pe moarte cu tatal lui – decide ca o sa-l ajute sa se descopere.
si nimeni nu intelege de ce femeia zbir si rece e in stare sa urmareasca o viata intreaga un pusti, fie si de la distanta, ca sa fie sigura ca nu o sa-si rateze talentul “care vine de pe alta planeta”, cum zice ea.

si-asa el, un pusti indian de 13 ani, ajunge 20 de ani mai tirziu unul dintre cei mai mari chef-i ai Frantei.

*
cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e prezentata in New York Times drept o intilnire intre Slumdog Millionaire si Ratatouille, dar mie mi se pare un roman construit ca un basm – tinarul indian mai are pe parcursul vietii intilniri magice care-i sunt trepte pe care urca spre succes – care vorbeste intr-o forma emotionanta despre mentorat.

despre acei oameni care vad in tine ceva ce tu habar nu aveai ca exista si care se lupta cu tine ca sa progresezi dincolo de limita pe care ti-ai pus-o din nestiinta, slaba educatie etc.

*

Cartea Madame Mallory si micul bucatar indian e scrisa de Richard C Morais ( un fost jurnalist al revistei Forbes) si a aparut la editura Humanitas, in colectia Humanitas Fiction. cartea a fost tradusa in 30 de tari si transformata intr-un film foarte simpatic cu Helen Mirren pe post de Madame Mallory care ajunge si pe ecranele noastre saptamina viitoare.

Lansarea oficiala a cartii pentru Romania este marti, 12 august, la Libraria Humanitas Cismigiu, de la ora 19.00.

*
daca spuneti un moment din viata voastra care a facut diferenta intre ceea ce erati si ceea ce ati devenit gratie cuiva care a vazut mai mult in voi decit ceea ce stiati ca sunteti, puteti primi cartea Madame Mallory si micul bucatar indian.

marti la prinz alegem un cistigator, iar Humanitas ii trimite cartea acasa.

succes. sa aveti norocul de a va gasit un mentor, dar si generozitatea de a  deveni mentor.

4070
fetitaTiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

 

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

4011
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

5156
kevin-spacey-tie“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

kevin spacey este unul dintre cei mai speciali oameni din lume. nu pentru ca e actor, nu pentru ca e manager de teatru, nu pentru ca e vizionar.
kevin spacey este special pentru ca a inteles care e SCOPUL in meseria lui, care e scopul de fapt pentru oricare alta meserie.

(si) de asta il iubim pe Kevin Spacey

iata traducerea unui moment dintr-un interviu de la actors studio

*

Nu exista o rasplata din afara pentru meseria asta. Nu asta trebuie sa fie telul. Rasplata adevarata vine din interior. Ceea ce voi simtiti si ceea ce ati implinit voi pentru voi, cu propriile persoane. iesind din zona de confort.

Anii de inceput pot fi bogati in experiente sau nu, dar am vazut de-a lungul anilor atit de multi tineri care nu stiau ce vor. Stiau ca trebuie sa vrea, sa fie ambitiosi si sa aiba succes. dar asta nu e suficient. Asta e doar dorinta.

De fapt, in viata este despre actiune: sa stii ceea ce faci, sa intelegi de ce faci asta, sa-ti dedici fiecare respiratie a trupului tau ca sa acumulezi mijloacele cu care sa poti sa daruiesti…

Daca simtiti ca aveti ceva inauntru de daruit, ca aveti un talent, atunci exploatati-l si slefuiti-l. Nu e nimic mai important decit sa acumulati mijoacele ca sa puteti sa va expuneti talentul.

O sa cresteti alaturi de colegii vostri, o sa-i vedeti avind succes sau cum vor rata. Si o sa vedeti cum reusesc sa dealuiasca in ambele situatii, iar ei va pot fi profesori la fel ca oricare dintre profesorii vostri de la scoala. Important este sa fiti deschisi, sa vreti sa munciti cu voi ca si cum ati munci cu un personaj pentru o piesa si sa actionati ca atare.

Kevin Spacey.

1894

Jake Gyllenhaal in Nightcrawler, pe drumul catre Oscar

Nightcrawler este un thriller in care domnul Jake Gyllenhaal se lupta pentru job-ul si viata lui.

daca treaba functioneaza dupa regulile cu Mattew Mcconaughey, Gyllenhaal ar putea ajunge pe lista pentru un Oscar.  Asta pentru ca a slabit foarte foarte mult pentru acest rol.

filmul este povestea unui sofer de noapte in Los Angeles care e sursa pentru o televiziune locala in privinta accidentelor de noapte. cind prinde gustul notorietatii si al povestilor bune, soferul incepe sa se transforme ca sa cistige un rol principal

filmul intra in Octombrie pe ecrane , adica la timp ca sa ramina in mintea oamenilor din academia americana de film pina la nominalizari

1706
Guido-Daniele-Handimals-7povesti spuse cu miinile

povesti spuse cu miinile

una dintre cele mai volatile dintre arte e body paintingul.

iata un artist uluitor care imbina bodypointingul cu jocurile copilariei cind desenam umbre pe pereti cu miinile; transforma miinile – prin tehnica de body painting, in animale de o veridicitate incredibila.

guido daniele are 64 de ani, locuieste in milano si a invatat sa picteze pe corp dupa ce a stat citiva ani in india.

la proiectul cu transformarea miinilor lucreaza de 14 ani.

 

2088
spunei cu un cinteccum sa cuceresti pe cineva cu un cintecel:)

cum sa cuceresti pe cineva cu un cintecel:)

 

Mai intii a fost imparte Coca-Cola cu… fata sexy, baiatul cu muschi, frumosul frumosilor sau ce lucruri simpatice mai scriau pe cutiile de Coca-Cola.

 

(eu mai am si acum cutia de Coca-Cola pe care scrie numele meu:) )

 

Acum s-a trecut la nivelul urmator, adica poate tu vrei sa imparti in vara asta o Coca Cola cu EL (sau EA) dar e posibil ca baiatul, fata sa nu stie de existenta ta, sa nu te fi remarcat, asa ca pentru a interactiona pentru prima data e nevoie (ca mai mereu) de un truc.

 

Baieti uitati de replicile stupide cu “am observat ca nu m-ai observat” si alte asemenea flori intre flori, puteti sa va remarcati in fata unei fete mult mai subtil: descoperindu-i gusturile muzicale sau aratindu-i-le pe ale voastre.

 

Cautati cutia/sticla de Coca-Cola cu titlul melodiei care va place cel mai mult si o livrati impreuna cu gheata fetei vizate. Puteti sa o rugati sa scaneze QR code-ul de pe cutie ca sa si asculte un fragment din cintecel.

 

Procedura se poate aplica si pentru prieteni necajiti ca sunt la birou in loc sa fie la plaja:)

Toate cintecele care sunt in Campania aceasta simpatica – spune-i cu in cintec – se afla pe site-ul  www.spuneicuuncantec.ro

In plus daca descarcati aplicatia spune-i cu un cintec din   App Store (https://itunes.apple.com/us/app/coca-cola-music-connections/id896723690?mt=8) sau   Google Play (https://play.google.com/store/apps/details?id=net.mready.cokeconnections) poti sa afli repede ce preferinte muzicale au prietenii tai sau cei pe care vrei sa ti-I faci prieteni si sa te intri in dialog cu ei, direct pe telefon.

Cum functioneaza aplicatia puteti afla din filmuletul de mai jos

 

Am cercetat lista cu cele 118 piese alese in colaborare cu Universal Music si oftez dupa niste cintecele pe care eu le prefer si nu se afla acolo. Mi-ar fi placut sa impart o Coca-Cola “Numai la doi”, mai ales ca o sa fie o vara minunata pentru “Fiecare” dintre noi, sunt sigura.

Dar ma pregatesc sa-mi fac un play list special, o colectie de cutii de Coca-Cola care se va adauga (dupa ce cutiile vor fi mai usoare) cutiei cu numele meu. Le vinez prin alimentare, va fi primul playlist care sta la rece, in frigider:))

2215
The_Congress_Drafthousethe congress – robin wright isi vinde sufletul pentru o tinerete vesnica, digitala

the congress – robin wright isi vinde sufletul pentru o tinerete vesnica, digitala

dupa o nuvela a lui Stanislaw Lem, care era cu avocati, un regizor israelian s-a gindit sa faca un film care se joaca cumplit de manipulatoriu cu mintea spectatorilor si care vorbeste despre un viitor apropiat al hollywoodului. The congress.

o actrita primeste propunerea vietii ei sa-si vinda drepturile de imagine pentru un personaj digital si sa nu mai joace niciodata in filme. pe actrita pe ecran o cheama Robin Wright si e interpretata desigur de Robin Wright.

actrita isi vinde drepturile si 25 de ani mai tirziu cind ea e batrina, si n-o recunoaste nimeni pe strada pentru ca personajul ei a ramas tinar, apar problemele de constiinta. despre a nu transforma oamenii intr-un produs.

un film care e pe jumatate tema din Faust, pe alta jumatate Being John Malcovich si pe de-a intregul o ironie fina la tot ceea ce inseamna cultura hollywoodiana.

gaselnita pe care o face regizorul Ari Folman punind pe ecran varianta fictionalizata a actritei din rolul principal mi se pare darimatoare. spectatorii pleaca buimaciti si distanta dintre real si imaginar se reduce tot mai mult.

iata cum arata transformarile lui robin wright (a fost filmat inainte de House of Cards, a avut premiera la Cannes anul trecut, acum ajunge in america pe ecrane si rugati-va sa ajunga si la noi.)

 

 

 

Congress Trailer 1080p (Coming Soon) from Drafthouse Films on Vimeo.

3924
meryl-streep-the-giverTHE GIVER, Merryl Streep intr-un SF pt adolescenti

THE GIVER, Merryl Streep intr-un SF pt adolescenti

The Giver – probabil blockbuster-ul acestei veri – un film SF care aduce la un loc starurile adolescentilor precum Taylor Swift cu cele ale maturilor – Meryl Streep si Jeff Bridges are niste visualuri absolut fermecatoare.

e o ocazie frumoasa sa o vedem pe doamna Streep – care cred ca nu mai are loc in biblioteca unde sa-si puna premiile – transformata vizual aproape de un personaj de banda desenata.

desigur, asta arata inca o data cit de relaxata e doamna Streep in meseria ei si, mai ales, ce bun management are (sper ca va aduceti aminte cit s-a mascarit in Mamma mia)

filmul e inspirat dupa cartea omonima a lui Lois Lowry, aparuta in 1993. nu stiu cartea, dar uitati-va putin la trailerul filmului, la imaginea lui. cum alege regizorul sa arate ca oamenii traiesc intr-o lume fara emotii si fara culoare. cred ca tocmai ce se va trasa o noua granita in imagini care se va simti curind si in hainele adolescentilor.

nu-mi plac fantasy-urile dar pe 15 august o sa ma duc sa vad filmul asta pentru ca mi se pare foarte destept facut. si foarte manipulatoriu – e despre cum sa atingem cit mai mult public:)

2460
shutterstock_193300031concurs: cite filme ghiciti printre cuvinte?:)

concurs: cite filme ghiciti printre cuvinte?:)

In aceasta dimineata va provoc la un concurs dupa ce la rindul meu am provocata sa scriu o povestire in care sa ascund cit mai multe nume de filme.

As fi putut sa scriu ceva fictiune, dar… mi se pare mult mai provocator sa scriu pe bune, din viata mea.

*
Locuiesc ca-n cinema paradiso (adica aud mai intii filmele, inainte de le vedea intrucit am ferestrele catre curtea interioara a Cinema Pro) si pentru ca parte din job-ul meu e sa merg la evenimente in care sunt implicati artisti de toate felurile (unii faimosi, altii aproape celebri), dar si pentru ca am fost pentru niste multi ani redactor sef la Tabu (unul afurist si perfectionist, aproape ca-n Diavolul se imbraca la Prada, doar ca nu aveam dulapul lor de haine 🙂 ), cei mai multi isi imagineaza ca toata ziua plimb posete de firma pe Dorobanti prin cafenele. In realitate, nu ma dau in vint dupa cumparaturi, sunt foarte practica si pragmatica, port tocuri inalte doar daca e strict necesar si ies la evenimente mondene doar cind e the party, adica obligatoriu printr-un contract.

Undeva, cindva mi-a placut matematica si profesorii mei spuneau ca sunt o minte sclipitoare, as fi putut fi un profesor trasnit dar pentru ca-mi doream o alta viata si pentru ca eram ca in Jerry McGuire cu “show me the money” (adica aveam de platit facturi), am ales sa lucrez la Radio. Sau radioul m-a ales pe mine.

Nu-mi place sa vorbesc despre viata privata si miza mea ca jurnalist e sa fac cititorul sa simta viata asa cum e, nu din lucrurile pe care le-ar spune personajul pe care-l intervievez, ci din faptele lui.

Cred ca viata e frumoasa si ma bucur cind pot sa le arat si altora lucrul asta. In viata mea e mult serendipity si multe momente de magie. Si mai cred ca puterea magiei e in intimplarile cu timing perfect, adica in cit de atenti suntem la ce e in jur.

Va dati seama ca as putea face aici o poveste fara sfirsit, dar … inainte de sfirsit vreau sa va spun ca la momentul la care voi cititi aceste rinduri eu sunt pentru o singura zi in vacanta la Roma, dupa ce am fost citeva zile la Florenta. Cum e un text pe care l-am scris inainte de a pleca in vacanta si l-am programat, ceea ce fac eu acum (cind scriu) e un fel de inapoi in viitor, adica povestesc despre ceva din viitor care e la trecut de fapt.

Nebunie curata, stiu:).
*

Provocarea a venit de la McDonald’s care, cu ocazia Zilei Statelor Unite al Americii, McDonald’s Romania a lansat campania “Gusturi de Hollywood”. La fel ca si anul trecut, lantul de restaurante propune in meniu, in editie limitata, produse cu specific american, intre 4 iulie si 24 august. De data aceasta, noutatile americane sunt sandvisurile Star Chicken si Celebrity Beef.

Preferatul meu este cel cu pui, mai are sos Jalapeno, salata verde, branza Cheddar, ardei rosu si tortilla chips, e usor picant si e… mmmmm.

Celalalt, Celebrity Beef, este un burger cu carne de vita, in clasica chifla americana, cu branza Cheddar, bacon, ceapa proaspata si salata verde si un sos tomat specific , si e foarte mare, mult prea mare pentru ce maninc eu la o masa

Ce trebuie sa faceti voi? Sa identificati cit mai multe titluri de filme in povestirea mea si sa scrieti cite ati gasit cu mici indicii fara sa le aratati mai departe si altora.

Intr-o saptamina scoatem 10 cistigatori care primesc cite 4 meniuri cu noile sandvisuri.

Atentie! Titlurile filmelor sunt in versiunea romaneasca, puteti sa le verificati pe cinemagia.:) tot pe cinemagia puteti sa va faceti un profil de star cu profilul de pe FB, iar daca nu cistigati la concursul meu, direct in aplicatia de pe FB a McDonald’s puteti cistiga meniuri cu Gusturi de Hollywood.

Uite ceva ajutator ca sa puteti ghici cum e cu filmele pe care le-am ascuns printre cuvinte. Eu am pus mai multe decit baietii astia:)))

fotocover:shutterstock

COMENTARIILE CARE CONTIN SI NUMELE FILMELOR VOR FI FACUTE PUBLICE LA SFIRSITUL CONCURSULUI CA SA NU FIE INFLUENTATI CEILALTI PARTICIPANTI.


Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!