Category : culturale

cannes 2019(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

(foto red carpet) French Glamour in prima zi a Festivalului de Film de la Cannes –

Aseara a inceput Festivalul de film de la Cannes, una dintre cele mai importante competitii cinematografice din lume.

Si anul acesta avem si noi un regizor si un film romanesc in competitie – Corneliu Porumboiu si La Gomera, un film cu Vlad Ivanov in rolul principal.

sunt 21 de filme in concurs iar printre regizorii care au treaba in festival anul acesta sunt… Pedro Almodovar, Xavier Dolan,Jim Jarmush, Quentin Tarantino, Ken Loach, Jean-Pierre şi Luc Dardenne, adica o minunatie de competitie, mai mult decat un campionat mondial al cinematografiei.

Altfel, Festivalul de film de la Cannes e unul dintre cele mai bine manageriate in materie de invitati care sa genereze PR & glamour care sa aduca noi sponsori. Iata o parte dintre vedetele prezente aseara pe covorul rosu la gala de deschidere.

(codul vestimentar e glamour chic… adica nu e obligatoriu sa ai rochie lunga, n schimb trebuie sa porti tocuri – daca va aduceti aminte acum cativa ani a fost si o disputa pe aceasta tema pentru ca nu au primit o actrita care nu avea tocuri si in zilele urmatoare, colege de breasla distribuite in alte filme s-au descaltat ostentativ pe covorul rosu)

Alessandra Ambrosio

Amira Casar
amira casar

Araya Hargate
araya hargate

Caroline de Maigret
Caroline de Maigret

Elle Fanning

Cloe Sevigny

Carlotte Gainsbourg si Javier Bardem

Estelle Lefebure
Estelle Lefebure

Eva Longoria

Golshifteh Farahani

Gong Li
gong li

Natalia Janoszek
natalia janoszek

Maimouna NDiaye

Julianne Moore

Izabel Goulart

Romee Strijd

Selena

Tilda Swinton

Virginie Ledoyen
Virginie Ledoyen

2238
susan-sontag.w700.h700Eseul lui Susan Sontag care sta la baza temei MET GALA din noaptea aceasta de la New York. Ca sa stiti ce comentati:) –

Eseul lui Susan Sontag care sta la baza temei MET GALA din noaptea aceasta de la New York. Ca sa stiti ce comentati:) –

Anul acesta Met Gala are ca tema conceptul Camp, definit Susan Sontag (scriitoare americana) in anii 60.

Cum definitia pe scurt este despre love of the unnatural: of artifice and exaggeration, trebuie sa va asteptati ca maine dimineata cand vor ajunge la noi fotografii cu tinutele de la Met Gala sa avem multe exagerari, extravagante, lucruri la limita kitsch-ului..

Nu-i vorba ca si in anii trecuti am avut parte de asa ceva, dar – in acest an – ele sunt acoperite de concept si de tema.

Mai jos puteti citi eseul lui Sontag despre acest concept estetic. Ajuta mai ales la cultura generala:)

(am mai scris despre Susan Sontag aici )

Notes On “Camp”

by Susan Sontag

Published in 1964.

Many things in the world have not been named; and many things, even if they have been named, have never been described. One of these is the sensibility — unmistakably modern, a variant of sophistication but hardly identical with it — that goes by the cult name of “Camp.”

A sensibility (as distinct from an idea) is one of the hardest things to talk about; but there are special reasons why Camp, in particular, has never been discussed. It is not a natural mode of sensibility, if there be any such. Indeed the essence of Camp is its love of the unnatural: of artifice and exaggeration. And Camp is esoteric — something of a private code, a badge of identity even, among small urban cliques. Apart from a lazy two-page sketch in Christopher Isherwood’s novel The World in the Evening (1954), it has hardly broken into print. To talk about Camp is therefore to betray it. If the betrayal can be defended, it will be for the edification it provides, or the dignity of the conflict it resolves. For myself, I plead the goal of self-edification, and the goad of a sharp conflict in my own sensibility. I am strongly drawn to Camp, and almost as strongly offended by it. That is why I want to talk about it, and why I can. For no one who wholeheartedly shares in a given sensibility can analyze it; he can only, whatever his intention, exhibit it. To name a sensibility, to draw its contours and to recount its history, requires a deep sympathy modified by revulsion.

Though I am speaking about sensibility only — and about a sensibility that, among other things, converts the serious into the frivolous — these are grave matters. Most people think of sensibility or taste as the realm of purely subjective preferences, those mysterious attractions, mainly sensual, that have not been brought under the sovereignty of reason. They allow that considerations of taste play a part in their reactions to people and to works of art. But this attitude is naïve. And even worse. To patronize the faculty of taste is to patronize oneself. For taste governs every free — as opposed to rote — human response. Nothing is more decisive. There is taste in people, visual taste, taste in emotion – and there is taste in acts, taste in morality. Intelligence, as well, is really a kind of taste: taste in ideas. (One of the facts to be reckoned with is that taste tends to develop very unevenly. It’s rare that the same person has good visual taste and good taste in people and taste in ideas.)

Taste has no system and no proofs. But there is something like a logic of taste: the consistent sensibility which underlies and gives rise to a certain taste. A sensibility is almost, but not quite, ineffable. Any sensibility which can be crammed into the mold of a system, or handled with the rough tools of proof, is no longer a sensibility at all. It has hardened into an idea . . .

To snare a sensibility in words, especially one that is alive and powerful,1 one must be tentative and nimble. The form of jottings, rather than an essay (with its claim to a linear, consecutive argument), seemed more appropriate for getting down something of this particular fugitive sensibility. It’s embarrassing to be solemn and treatise-like about Camp. One runs the risk of having, oneself, produced a very inferior piece of Camp.

These notes are for Oscar Wilde.

“One should either be a work of art, or wear a work of art.”
– Phrases & Philosophies for the Use of the Young

1. To start very generally: Camp is a certain mode of aestheticism. It is one way of seeing the world as an aesthetic phenomenon. That way, the way of Camp, is not in terms of beauty, but in terms of the degree of artifice, of stylization.

2. To emphasize style is to slight content, or to introduce an attitude which is neutral with respect to content. It goes without saying that the Camp sensibility is disengaged, depoliticized — or at least apolitical.

3. Not only is there a Camp vision, a Camp way of looking at things. Camp is as well a quality discoverable in objects and the behavior of persons. There are “campy” movies, clothes, furniture, popular songs, novels, people, buildings. . . . This distinction is important. True, the Camp eye has the power to transform experience. But not everything can be seen as Camp. It’s not all in the eye of the beholder.

4. Random examples of items which are part of the canon of Camp:

Zuleika Dobson
Tiffany lamps
Scopitone films
The Brown Derby restaurant on Sunset Boulevard in LA
The Enquirer, headlines and stories
Aubrey Beardsley drawings
Swan Lake
Bellini’s operas
Visconti’s direction of Salome and ‘Tis Pity She’s a Whore
certain turn-of-the-century picture postcards
Schoedsack’s King Kong
the Cuban pop singer La Lupe
Lynn Ward’s novel in woodcuts, God’s Man
the old Flash Gordon comics
women’s clothes of the twenties (feather boas, fringed and beaded dresses, etc.)
the novels of Ronald Firbank and Ivy Compton-Burnett
stag movies seen without lust

5. Camp taste has an affinity for certain arts rather than others. Clothes, furniture, all the elements of visual décor, for instance, make up a large part of Camp. For Camp art is often decorative art, emphasizing texture, sensuous surface, and style at the expense of content. Concert music, though, because it is contentless, is rarely Camp. It offers no opportunity, say, for a contrast between silly or extravagant content and rich form. . . . Sometimes whole art forms become saturated with Camp. Classical ballet, opera, movies have seemed so for a long time. In the last two years, popular music (post rock-‘n’-roll, what the French call yé yé) has been annexed. And movie criticism (like lists of “The 10 Best Bad Movies I Have Seen”) is probably the greatest popularizer of Camp taste today, because most people still go to the movies in a high-spirited and unpretentious way.

6. There is a sense in which it is correct to say: “It’s too good to be Camp.” Or “too important,” not marginal enough. (More on this later.) Thus, the personality and many of the works of Jean Cocteau are Camp, but not those of André Gide; the operas of Richard Strauss, but not those of Wagner; concoctions of Tin Pan Alley and Liverpool, but not jazz. Many examples of Camp are things which, from a “serious” point of view, are either bad art or kitsch. Not all, though. Not only is Camp not necessarily bad art, but some art which can be approached as Camp (example: the major films of Louis Feuillade) merits the most serious admiration and study.

“The more we study Art, the less we care for Nature.”
– The Decay of Lying

7. All Camp objects, and persons, contain a large element of artifice. Nothing in nature can be campy . . . Rural Camp is still man-made, and most campy objects are urban. (Yet, they often have a serenity — or a naiveté — which is the equivalent of pastoral. A great deal of Camp suggests Empson’s phrase, “urban pastoral.”)

8. Camp is a vision of the world in terms of style — but a particular kind of style. It is the love of the exaggerated, the “off,” of things-being-what-they-are-not. The best example is in Art Nouveau, the most typical and fully developed Camp style. Art Nouveau objects, typically, convert one thing into something else: the lighting fixtures in the form of flowering plants, the living room which is really a grotto. A remarkable example: the Paris Métro entrances designed by Hector Guimard in the late 1890s in the shape of cast-iron orchid stalks.

9. As a taste in persons, Camp responds particularly to the markedly attenuated and to the strongly exaggerated. The androgyne is certainly one of the great images of Camp sensibility. Examples: the swooning, slim, sinuous figures of pre-Raphaelite painting and poetry; the thin, flowing, sexless bodies in Art Nouveau prints and posters, presented in relief on lamps and ashtrays; the haunting androgynous vacancy behind the perfect beauty of Greta Garbo. Here, Camp taste draws on a mostly unacknowledged truth of taste: the most refined form of sexual attractiveness (as well as the most refined form of sexual pleasure) consists in going against the grain of one’s sex. What is most beautiful in virile men is something feminine; what is most beautiful in feminine women is something masculine. . . . Allied to the Camp taste for the androgynous is something that seems quite different but isn’t: a relish for the exaggeration of sexual characteristics and personality mannerisms. For obvious reasons, the best examples that can be cited are movie stars. The corny flamboyant female-ness of Jayne Mansfield, Gina Lollobrigida, Jane Russell, Virginia Mayo; the exaggerated he-man-ness of Steve Reeves, Victor Mature. The great stylists of temperament and mannerism, like Bette Davis, Barbara Stanwyck, Tallulah Bankhead, Edwige Feuillière.

10. Camp sees everything in quotation marks. It’s not a lamp, but a “lamp”; not a woman, but a “woman.” To perceive Camp in objects and persons is to understand Being-as-Playing-a-Role. It is the farthest extension, in sensibility, of the metaphor of life as theater.

11. Camp is the triumph of the epicene style. (The convertibility of “man” and “woman,” “person” and “thing.”) But all style, that is, artifice, is, ultimately, epicene. Life is not stylish. Neither is nature.

12. The question isn’t, “Why travesty, impersonation, theatricality?” The question is, rather, “When does travesty, impersonation, theatricality acquire the special flavor of Camp?” Why is the atmosphere of Shakespeare’s comedies (As You Like It, etc.) not epicene, while that of Der Rosenkavalier is?

13. The dividing line seems to fall in the 18th century; there the origins of Camp taste are to be found (Gothic novels, Chinoiserie, caricature, artificial ruins, and so forth.) But the relation to nature was quite different then. In the 18th century, people of taste either patronized nature (Strawberry Hill) or attempted to remake it into something artificial (Versailles). They also indefatigably patronized the past. Today’s Camp taste effaces nature, or else contradicts it outright. And the relation of Camp taste to the past is extremely sentimental.

14. A pocket history of Camp might, of course, begin farther back — with the mannerist artists like Pontormo, Rosso, and Caravaggio, or the extraordinarily theatrical painting of Georges de La Tour, or Euphuism (Lyly, etc.) in literature. Still, the soundest starting point seems to be the late 17th and early 18th century, because of that period’s extraordinary feeling for artifice, for surface, for symmetry; its taste for the picturesque and the thrilling, its elegant conventions for representing instant feeling and the total presence of character — the epigram and the rhymed couplet (in words), the flourish (in gesture and in music). The late 17th and early 18th century is the great period of Camp: Pope, Congreve, Walpole, etc, but not Swift; les précieux in France; the rococo churches of Munich; Pergolesi. Somewhat later: much of Mozart. But in the 19th century, what had been distributed throughout all of high culture now becomes a special taste; it takes on overtones of the acute, the esoteric, the perverse. Confining the story to England alone, we see Camp continuing wanly through 19th century aestheticism (Bume-Jones, Pater, Ruskin, Tennyson), emerging full-blown with the Art Nouveau movement in the visual and decorative arts, and finding its conscious ideologists in such “wits” as Wilde and Firbank.

15. Of course, to say all these things are Camp is not to argue they are simply that. A full analysis of Art Nouveau, for instance, would scarcely equate it with Camp. But such an analysis cannot ignore what in Art Nouveau allows it to be experienced as Camp. Art Nouveau is full of “content,” even of a political-moral sort; it was a revolutionary movement in the arts, spurred on by a Utopian vision (somewhere between William Morris and the Bauhaus group) of an organic politics and taste. Yet there is also a feature of the Art Nouveau objects which suggests a disengaged, unserious, “aesthete’s” vision. This tells us something important about Art Nouveau — and about what the lens of Camp, which blocks out content, is.

16. Thus, the Camp sensibility is one that is alive to a double sense in which some things can be taken. But this is not the familiar split-level construction of a literal meaning, on the one hand, and a symbolic meaning, on the other. It is the difference, rather, between the thing as meaning something, anything, and the thing as pure artifice.

17. This comes out clearly in the vulgar use of the word Camp as a verb, “to camp,” something that people do. To camp is a mode of seduction — one which employs flamboyant mannerisms susceptible of a double interpretation; gestures full of duplicity, with a witty meaning for cognoscenti and another, more impersonal, for outsiders. Equally and by extension, when the word becomes a noun, when a person or a thing is “a camp,” a duplicity is involved. Behind the “straight” public sense in which something can be taken, one has found a private zany experience of the thing.

“To be natural is such a very difficult pose to keep up.”
– An Ideal Husband

18. One must distinguish between naïve and deliberate Camp. Pure Camp is always naive. Camp which knows itself to be Camp (“camping”) is usually less satisfying.

19. The pure examples of Camp are unintentional; they are dead serious. The Art Nouveau craftsman who makes a lamp with a snake coiled around it is not kidding, nor is he trying to be charming. He is saying, in all earnestness: Voilà! the Orient! Genuine Camp — for instance, the numbers devised for the Warner Brothers musicals of the early thirties (42nd StreetThe Golddiggers of 1933; … of 1935; … of 1937; etc.) by Busby Berkeley — does not mean to be funny. Camping — say, the plays of Noel Coward — does. It seems unlikely that much of the traditional opera repertoire could be such satisfying Camp if the melodramatic absurdities of most opera plots had not been taken seriously by their composers. One doesn’t need to know the artist’s private intentions. The work tells all. (Compare a typical 19th century opera with Samuel Barber’s Vanessa, a piece of manufactured, calculated Camp, and the difference is clear.)

20. Probably, intending to be campy is always harmful. The perfection of Trouble in Paradise and The Maltese Falcon, among the greatest Camp movies ever made, comes from the effortless smooth way in which tone is maintained. This is not so with such famous would-be Camp films of the fifties as All About Eve and Beat the Devil. These more recent movies have their fine moments, but the first is so slick and the second so hysterical; they want so badly to be campy that they’re continually losing the beat. . . . Perhaps, though, it is not so much a question of the unintended effect versus the conscious intention, as of the delicate relation between parody and self-parody in Camp. The films of Hitchcock are a showcase for this problem. When self-parody lacks ebullience but instead reveals (even sporadically) a contempt for one’s themes and one’s materials – as in To Catch a ThiefRear WindowNorth by Northwest — the results are forced and heavy-handed, rarely Camp. Successful Camp — a movie like Carné’s Drôle de Drame; the film performances of Mae West and Edward Everett Horton; portions of the Goon Show — even when it reveals self-parody, reeks of self-love.

21. So, again, Camp rests on innocence. That means Camp discloses innocence, but also, when it can, corrupts it. Objects, being objects, don’t change when they are singled out by the Camp vision. Persons, however, respond to their audiences. Persons begin “camping”: Mae West, Bea Lillie, La Lupe, Tallulah Bankhead in Lifeboat, Bette Davis in All About Eve. (Persons can even be induced to camp without their knowing it. Consider the way Fellini got Anita Ekberg to parody herself in La Dolce Vita.)

22. Considered a little less strictly, Camp is either completely naive or else wholly conscious (when one plays at being campy). An example of the latter: Wilde’s epigrams themselves.

“It’s absurd to divide people into good and bad. People are either charming or tedious.”
– Lady Windemere’s Fan

23. In naïve, or pure, Camp, the essential element is seriousness, a seriousness that fails. Of course, not all seriousness that fails can be redeemed as Camp. Only that which has the proper mixture of the exaggerated, the fantastic, the passionate, and the naïve.

24. When something is just bad (rather than Camp), it’s often because it is too mediocre in its ambition. The artist hasn’t attempted to do anything really outlandish. (“It’s too much,” “It’s too fantastic,” “It’s not to be believed,” are standard phrases of Camp enthusiasm.)

25. The hallmark of Camp is the spirit of extravagance. Camp is a woman walking around in a dress made of three million feathers. Camp is the paintings of Carlo Crivelli, with their real jewels and trompe-l’oeil insects and cracks in the masonry. Camp is the outrageous aestheticism of Steinberg’s six American movies with Dietrich, all six, but especially the last, The Devil Is a Woman. . . . In Camp there is often something démesuré in the quality of the ambition, not only in the style of the work itself. Gaudí’s lurid and beautiful buildings in Barcelona are Camp not only because of their style but because they reveal — most notably in the Cathedral of the Sagrada Familia — the ambition on the part of one man to do what it takes a generation, a whole culture to accomplish.

26. Camp is art that proposes itself seriously, but cannot be taken altogether seriously because it is “too much.” Titus Andronicus and Strange Interlude are almost Camp, or could be played as Camp. The public manner and rhetoric of de Gaulle, often, are pure Camp.

27. A work can come close to Camp, but not make it, because it succeeds. Eisenstein’s films are seldom Camp because, despite all exaggeration, they do succeed (dramatically) without surplus. If they were a little more “off,” they could be great Camp – particularly Ivan the Terrible I & II. The same for Blake’s drawings and paintings, weird and mannered as they are. They aren’t Camp; though Art Nouveau, influenced by Blake, is.

What is extravagant in an inconsistent or an unpassionate way is not Camp. Neither can anything be Camp that does not seem to spring from an irrepressible, a virtually uncontrolled sensibility. Without passion, one gets pseudo-Camp — what is merely decorative, safe, in a word, chic. On the barren edge of Camp lie a number of attractive things: the sleek fantasies of Dali, the haute couture preciosity of Albicocco’s The Girl with the Golden Eyes. But the two things – Camp and preciosity – must not be confused.

28. Again, Camp is the attempt to do something extraordinary. But extraordinary in the sense, often, of being special, glamorous. (The curved line, the extravagant gesture.) Not extraordinary merely in the sense of effort. Ripley’s Believe-It-Or-Not items are rarely campy. These items, either natural oddities (the two-headed rooster, the eggplant in the shape of a cross) or else the products of immense labor (the man who walked from here to China on his hands, the woman who engraved the New Testament on the head of a pin), lack the visual reward – the glamour, the theatricality – that marks off certain extravagances as Camp.

29. The reason a movie like On the Beach, books like WinesburgOhio and For Whom the Bell Tolls are bad to the point of being laughable, but not bad to the point of being enjoyable, is that they are too dogged and pretentious. They lack fantasy. There is Camp in such bad movies as The Prodigal and Samson and Delilah, the series of Italian color spectacles featuring the super-hero Maciste, numerous Japanese science fiction films (RodanThe MysteriansThe H-Man) because, in their relative unpretentiousness and vulgarity, they are more extreme and irresponsible in their fantasy – and therefore touching and quite enjoyable.

30. Of course, the canon of Camp can change. Time has a great deal to do with it. Time may enhance what seems simply dogged or lacking in fantasy now because we are too close to it, because it resembles too closely our own everyday fantasies, the fantastic nature of which we don’t perceive. We are better able to enjoy a fantasy as fantasy when it is not our own.

31. This is why so many of the objects prized by Camp taste are old-fashioned, out-of-date, démodé. It’s not a love of the old as such. It’s simply that the process of aging or deterioration provides the necessary detachment — or arouses a necessary sympathy. When the theme is important, and contemporary, the failure of a work of art may make us indignant. Time can change that. Time liberates the work of art from moral relevance, delivering it over to the Camp sensibility. . . . Another effect: time contracts the sphere of banality. (Banality is, strictly speaking, always a category of the contemporary.) What was banal can, with the passage of time, become fantastic. Many people who listen with delight to the style of Rudy Vallee revived by the English pop group, The Temperance Seven, would have been driven up the wall by Rudy Vallee in his heyday.

Thus, things are campy, not when they become old – but when we become less involved in them, and can enjoy, instead of be frustrated by, the failure of the attempt. But the effect of time is unpredictable. Maybe Method acting (James Dean, Rod Steiger, Warren Beatty) will seem as Camp some day as Ruby Keeler’s does now – or as Sarah Bernhardt’s does, in the films she made at the end of her career. And maybe not.

32. Camp is the glorification of “character.” The statement is of no importance – except, of course, to the person (Loie Fuller, Gaudí, Cecil B. De Mille, Crivelli, de Gaulle, etc.) who makes it. What the Camp eye appreciates is the unity, the force of the person. In every move the aging Martha Graham makes she’s being Martha Graham, etc., etc. . . . This is clear in the case of the great serious idol of Camp taste, Greta Garbo. Garbo’s incompetence (at the least, lack of depth) as an actress enhances her beauty. She’s always herself.

33. What Camp taste responds to is “instant character” (this is, of course, very 18th century); and, conversely, what it is not stirred by is the sense of the development of character. Character is understood as a state of continual incandescence – a person being one, very intense thing. This attitude toward character is a key element of the theatricalization of experience embodied in the Camp sensibility. And it helps account for the fact that opera and ballet are experienced as such rich treasures of Camp, for neither of these forms can easily do justice to the complexity of human nature. Wherever there is development of character, Camp is reduced. Among operas, for example, La Traviata (which has some small development of character) is less campy than Il Trovatore (which has none).

“Life is too important a thing ever to talk seriously about it.”
– Vera, or The Nihilists

34. Camp taste turns its back on the good-bad axis of ordinary aesthetic judgment. Camp doesn’t reverse things. It doesn’t argue that the good is bad, or the bad is good. What it does is to offer for art (and life) a different — a supplementary — set of standards.

35. Ordinarily we value a work of art because of the seriousness and dignity of what it achieves. We value it because it succeeds – in being what it is and, presumably, in fulfilling the intention that lies behind it. We assume a proper, that is to say, straightforward relation between intention and performance. By such standards, we appraise The Iliad, Aristophanes’ plays, The Art of the Fugue, Middlemarch, the paintings of Rembrandt, Chartres, the poetry of Donne, The Divine Comedy, Beethoven’s quartets, and – among people – Socrates, Jesus, St. Francis, Napoleon, Savonarola. In short, the pantheon of high culture: truth, beauty, and seriousness.

36. But there are other creative sensibilities besides the seriousness (both tragic and comic) of high culture and of the high style of evaluating people. And one cheats oneself, as a human being, if one has respect only for the style of high culture, whatever else one may do or feel on the sly.

For instance, there is the kind of seriousness whose trademark is anguish, cruelty, derangement. Here we do accept a disparity between intention and result. I am speaking, obviously, of a style of personal existence as well as of a style in art; but the examples had best come from art. Think of Bosch, Sade, Rimbaud, Jarry, Kafka, Artaud, think of most of the important works of art of the 20th century, that is, art whose goal is not that of creating harmonies but of overstraining the medium and introducing more and more violent, and unresolvable, subject-matter. This sensibility also insists on the principle that an oeuvre in the old sense (again, in art, but also in life) is not possible. Only “fragments” are possible. . . . Clearly, different standards apply here than to traditional high culture. Something is good not because it is achieved, but because another kind of truth about the human situation, another experience of what it is to be human – in short, another valid sensibility — is being revealed.

And third among the great creative sensibilities is Camp: the sensibility of failed seriousness, of the theatricalization of experience. Camp refuses both the harmonies of traditional seriousness, and the risks of fully identifying with extreme states of feeling.

37. The first sensibility, that of high culture, is basically moralistic. The second sensibility, that of extreme states of feeling, represented in much contemporary “avant-garde” art, gains power by a tension between moral and aesthetic passion. The third, Camp, is wholly aesthetic.

38. Camp is the consistently aesthetic experience of the world. It incarnates a victory of “style” over “content,” “aesthetics” over “morality,” of irony over tragedy.

39. Camp and tragedy are antitheses. There is seriousness in Camp (seriousness in the degree of the artist’s involvement) and, often, pathos. The excruciating is also one of the tonalities of Camp; it is the quality of excruciation in much of Henry James (for instance, The EuropeansThe Awkward AgeThe Wings of the Dove) that is responsible for the large element of Camp in his writings. But there is never, never tragedy.

40. Style is everything. Genet’s ideas, for instance, are very Camp. Genet’s statement that “the only criterion of an act is its elegance”2 is virtually interchangeable, as a statement, with Wilde’s “in matters of great importance, the vital element is not sincerity, but style.” But what counts, finally, is the style in which ideas are held. The ideas about morality and politics in, say, Lady Windemere’s Fan and in Major Barbara are Camp, but not just because of the nature of the ideas themselves. It is those ideas, held in a special playful way. The Camp ideas in Our Lady of the Flowers are maintained too grimly, and the writing itself is too successfully elevated and serious, for Genet’s books to be Camp.

41. The whole point of Camp is to dethrone the serious. Camp is playful, anti-serious. More precisely, Camp involves a new, more complex relation to “the serious.” One can be serious about the frivolous, frivolous about the serious.

42. One is drawn to Camp when one realizes that “sincerity” is not enough. Sincerity can be simple philistinism, intellectual narrowness.

43. The traditional means for going beyond straight seriousness – irony, satire – seem feeble today, inadequate to the culturally oversaturated medium in which contemporary sensibility is schooled. Camp introduces a new standard: artifice as an ideal, theatricality.

44. Camp proposes a comic vision of the world. But not a bitter or polemical comedy. If tragedy is an experience of hyperinvolvement, comedy is an experience of underinvolvement, of detachment.

“I adore simple pleasures, they are the last refuge of the complex.”
– A Woman of No Importance

45. Detachment is the prerogative of an elite; and as the dandy is the 19th century’s surrogate for the aristocrat in matters of culture, so Camp is the modern dandyism. Camp is the answer to the problem: how to be a dandy in the age of mass culture.

46. The dandy was overbred. His posture was disdain, or else ennui. He sought rare sensations, undefiled by mass appreciation. (Models: Des Esseintes in Huysmans’ À ReboursMarius the Epicurean, Valéry’s Monsieur Teste.) He was dedicated to “good taste.”

The connoisseur of Camp has found more ingenious pleasures. Not in Latin poetry and rare wines and velvet jackets, but in the coarsest, commonest pleasures, in the arts of the masses. Mere use does not defile the objects of his pleasure, since he learns to possess them in a rare way. Camp — Dandyism in the age of mass culture — makes no distinction between the unique object and the mass-produced object. Camp taste transcends the nausea of the replica.

47. Wilde himself is a transitional figure. The man who, when he first came to London, sported a velvet beret, lace shirts, velveteen knee-breeches and black silk stockings, could never depart too far in his life from the pleasures of the old-style dandy; this conservatism is reflected in The Picture of Dorian Gray. But many of his attitudes suggest something more modern. It was Wilde who formulated an important element of the Camp sensibility — the equivalence of all objects — when he announced his intention of “living up” to his blue-and-white china, or declared that a doorknob could be as admirable as a painting. When he proclaimed the importance of the necktie, the boutonniere, the chair, Wilde was anticipating the democratic esprit of Camp.

48. The old-style dandy hated vulgarity. The new-style dandy, the lover of Camp, appreciates vulgarity. Where the dandy would be continually offended or bored, the connoisseur of Camp is continually amused, delighted. The dandy held a perfumed handkerchief to his nostrils and was liable to swoon; the connoisseur of Camp sniffs the stink and prides himself on his strong nerves.

49. It is a feat, of course. A feat goaded on, in the last analysis, by the threat of boredom. The relation between boredom and Camp taste cannot be overestimated. Camp taste is by its nature possible only in affluent societies, in societies or circles capable of experiencing the psychopathology of affluence.

“What is abnormal in Life stands in normal relations to Art. It is the only thing in Life that stands in normal relations to Art.”
– A Few Maxims for the Instruction of the Over-Educated

50. Aristocracy is a position vis-à-vis culture (as well as vis-à-vis power), and the history of Camp taste is part of the history of snob taste. But since no authentic aristocrats in the old sense exist today to sponsor special tastes, who is the bearer of this taste? Answer: an improvised self-elected class, mainly homosexuals, who constitute themselves as aristocrats of taste.

51. The peculiar relation between Camp taste and homosexuality has to be explained. While it’s not true that Camp taste is homosexual taste, there is no doubt a peculiar affinity and overlap. Not all liberals are Jews, but Jews have shown a peculiar affinity for liberal and reformist causes. So, not all homosexuals have Camp taste. But homosexuals, by and large, constitute the vanguard — and the most articulate audience — of Camp. (The analogy is not frivolously chosen. Jews and homosexuals are the outstanding creative minorities in contemporary urban culture. Creative, that is, in the truest sense: they are creators of sensibilities. The two pioneering forces of modern sensibility are Jewish moral seriousness and homosexual aestheticism and irony.)

52. The reason for the flourishing of the aristocratic posture among homosexuals also seems to parallel the Jewish case. For every sensibility is self-serving to the group that promotes it. Jewish liberalism is a gesture of self-legitimization. So is Camp taste, which definitely has something propagandistic about it. Needless to say, the propaganda operates in exactly the opposite direction. The Jews pinned their hopes for integrating into modern society on promoting the moral sense. Homosexuals have pinned their integration into society on promoting the aesthetic sense. Camp is a solvent of morality. It neutralizes moral indignation, sponsors playfulness.

53. Nevertheless, even though homosexuals have been its vanguard, Camp taste is much more than homosexual taste. Obviously, its metaphor of life as theater is peculiarly suited as a justification and projection of a certain aspect of the situation of homosexuals. (The Camp insistence on not being “serious,” on playing, also connects with the homosexual’s desire to remain youthful.) Yet one feels that if homosexuals hadn’t more or less invented Camp, someone else would. For the aristocratic posture with relation to culture cannot die, though it may persist only in increasingly arbitrary and ingenious ways. Camp is (to repeat) the relation to style in a time in which the adoption of style — as such — has become altogether questionable. (In the modem era, each new style, unless frankly anachronistic, has come on the scene as an anti-style.)

“One must have a heart of stone to read the death of Little Nell without laughing.”
– In conversation

54. The experiences of Camp are based on the great discovery that the sensibility of high culture has no monopoly upon refinement. Camp asserts that good taste is not simply good taste; that there exists, indeed, a good taste of bad taste. (Genet talks about this in Our Lady of the Flowers.) The discovery of the good taste of bad taste can be very liberating. The man who insists on high and serious pleasures is depriving himself of pleasure; he continually restricts what he can enjoy; in the constant exercise of his good taste he will eventually price himself out of the market, so to speak. Here Camp taste supervenes upon good taste as a daring and witty hedonism. It makes the man of good taste cheerful, where before he ran the risk of being chronically frustrated. It is good for the digestion.

55. Camp taste is, above all, a mode of enjoyment, of appreciation – not judgment. Camp is generous. It wants to enjoy. It only seems like malice, cynicism. (Or, if it is cynicism, it’s not a ruthless but a sweet cynicism.) Camp taste doesn’t propose that it is in bad taste to be serious; it doesn’t sneer at someone who succeeds in being seriously dramatic. What it does is to find the success in certain passionate failures.

56. Camp taste is a kind of love, love for human nature. It relishes, rather than judges, the little triumphs and awkward intensities of “character.” . . . Camp taste identifies with what it is enjoying. People who share this sensibility are not laughing at the thing they label as “a camp,” they’re enjoying it. Camp is a tender feeling.

(Here, one may compare Camp with much of Pop Art, which — when it is not just Camp — embodies an attitude that is related, but still very different. Pop Art is more flat and more dry, more serious, more detached, ultimately nihilistic.)

57. Camp taste nourishes itself on the love that has gone into certain objects and personal styles. The absence of this love is the reason why such kitsch items as Peyton Place (the book) and the Tishman Building aren’t Camp.

58. The ultimate Camp statement: it’s good because it’s awful . . . Of course, one can’t always say that. Only under certain conditions, those which I’ve tried to sketch in these notes.

2434
riverrunSe vinde un castel din Game of Thrones!!! Faceti rost de 500.000 de lire si e al vostru! –

Se vinde un castel din Game of Thrones!!! Faceti rost de 500.000 de lire si e al vostru! –

Acum ca se termina Game of Thrones, fanii pot gasi o mica consolare: pot locui intr-ul dintre castelele din film!

Se vinde castelul care, in film, e Riverrun, casa din copilaria lui Katelyn Stark.

Castelul se afla in Belfast, a fost construit la mijlocul secolului 1800. Conform agentiei imobiliare care il scoate la vanzare – Castelul a fost renovat in 2006 si a fost impartit in 23 de apartamente luxoase.

5 dintre ele sunt scoase acum la vanzare pentru 500.000 de lire sterline. Fiecare apartament are minimum 3 dormitoare si 4 bai.

Banuiesc ca e o investitie care poate fi recuperata destul de usor daca se face un hotel pentru fanii Game of Thrones, plus ca multe dintre elementele originale ale cladirii sunt pastrate intacte – scari, seminee.

Daca ne uitam insa la fotografii, e evident ca locul are nevoie de o investitie in renovare si remobilare, dar… sunt sigura ca isi va gasi cumparatori.

riverrun sezon 6

Gosford Castle1

4E6D807C00000578-5973925-image-a-37_1532080427050

gosford-castle-ceilings-GOTCASTLE0718
gosford-castle-interior-room-GOTCASTLE0718

2255
afisSezonul Romania Franta – 3 expozitii minunate de neratat in scurta vacanta care urmeaza –

Sezonul Romania Franta – 3 expozitii minunate de neratat in scurta vacanta care urmeaza –

Este in plina desfasurare si la Bucuresti, dar si in toata tara, sezonul cultural Franta-Romania si daca vreti cateva experiente culturale in aceasta vacanta descoperiti mai jos cateva propuneri.

*

Mai intai insa, putin context.

Franta face de 30 de ani “sezoane culturale” – schimb de programe culturale – cu diferite tari a caror cultura vrea sa o aduca aproape publicului sau. Este insa pentru prima data cand sezonul e facut cu o tara din Europa de Est, iar decizia – luata de presedintele Francois Hollande cu presedintele Klaus Iohannis in 2015 – a fost in contextul celebrarii nu doar radacinilor comune in culturile celor doua popoare ci si a Centenarului Romaniei.

De fapt, incepand de la la sfarsitul lui noiembrie 2018, cu o ceremonie festiva de 1 decembrie, si pana acum cateva zile, Institutul Cultural Francez ajutat de Ministerul Afacerilor Externe din Ro a intins un covor rosu in multe locuri din Franta pentru a pune lumina pe artisti romani din multe categorii.

“Sezonul” este de fapt o platforma minunata pentru ca artistii din cele doua tari sa creeze proiecte comune si sa-si prezinte creatiile pe terioriul celelaltei tari, sa se cunoasca cat mai bine ca sa poata lucreze in viitor.

Pentru Romania au fost cateva expozitii exceptionale, cu foarte foarte mare succes la public, dar si concerte de muzica electronica (super sold out!!! Spre uimirea mea care nu sunt familiara cu domeniul) sau evenimente cinematografice sau culinare.

In Franta au fost peste 300 de evenimente care au prezentat ceva din Romania – NOU, CONTEMPORAN (aceasta a fost ideea comisarilor din cele doua tari care au curatoriat proiectele), iar acoperirea in media – adica lucrurile bune scrise despre tara noastra – s-au intins in peste 400 de articole in cele mai importante publicatii culturale si generaliste.

romania in franta - sezon

A fost o selectie foarte inteligenta a artistilor prezentati, s-a mers foarte mult pe contemporan si artisti tineri foarte buni (DJii de muzica electronica au rupt la propriu, iar expozitiile unor artisti ca Mircea Cantor sau Ciprian Muresan care au expus la Centre Pompidou au fost un mare succes de critica si de public), s-a respectat un concept prin care s-au demitizat preconceptii despre cultura celor doua popoare si s-au facut, indirect, mici lectii de istorie comuna a celor doua tari.

E cu siguranta cel mai mare eveniment cultural inter tari in care a fost implicata Romania vreodata si partea spectaculoasa e inca nevazuta: abia in cativa ani vom culege roadele reale ale imprietenirii artistice cand artisti din ambele tari vor fi avut activitati independente in cealalta tara si vor fi muncit pe teritoriul prieten.

*

De saptamana trecuta sezonul cultural s-a mutat in Romania si vom avea parte de evenimente exceptionale pentru toate varstele pana pe 14 iulie, Ziua Frantei.

Va rog va rog sa va duceti copiii la expozitiile si activitatile din sezon; sunt gandite super interactiv, super atractiv si pot invata o multime de lucruri frumoase.

Am sa scriu la fiecare inceput de week end ce ati putea vedea din sezon, in Bucuresti sau in tara,  astazi vreau sa va atrag atentia asupra a trei expozitii exceptionale.

Eli-Lotar-edited

Expozitia de fotografii a lui Eli Lotar, fiul lui Tudor Argezi. Are loc la Muzeul colectiilor de arta (calea Victoriei 111). Poate fi vazuta pana pe 14 iulie

Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Centre Pompidou și Jeu de Paume, sub găzduirea Muzeului Colecțiilor de Artă și în contextul Sezonului România – Franța, vă invită la o mult așteptată și emoționantă expoziție: Eli Lotar (1905-1969), unul dintre cei mai importanți fotografi ai avangardei pariziene. Născut Eliazar Lotar Teodorescu, fiu al lui Tudor Arghezi. Primul aparat de fotografiat l-a primit de la tatăl său. Expoziția reprezintă o retrospectivă a operei lui Eli Lotar, așa cum a fost ea realizată în 2017 la Centre Pompidou, și desigur este o premieră absolută pentru România. Întreaga modernitate vibrantă, spectaculoasă, poetică, decadentă și tulburătoare e surprinsă în fotografiile și filmele lui Eli Lotar: imagini din spitale și abatoare, scene din viața prostituatelor, lumea artelor performative, bucăți de peisaje mediteraneene ori din siturile arheologice din Grecia de la începutul anilor ’30. Expoziția va cuprinde și alte materiale documentare inedite (cărți, reviste, scrisori, negative) și va fi însoțită de un catalog al expoziției și de un volum de scrisori inedite, pe care Eli Lotar le-a trimis în țară bunului său prieten Dinu Mereuță.

 

Cioran-Ionesco-Eliade-275x300Berthelot-207x300

„Românii care au făcut Franța, francezii care au făcut România – 100 de ani de intimitate”

 

Daca tot ajungeti pe Calea Victoriei, mai faceti o plimbare de cativa pasi si pe grilajul exterior al Muzeului National de Arta o sa descoperiti o expoziție pedagogică (fotografie și text) reprezentând marile personalități române din Franța și franceze din România care, de-a lungul istoriei, au participat la construcția și strălucirea culturală a celor două țări.

Suntem mandri cand francezii stiu ca Eliade, Cioran si Brancusi sunt romani, dar am uitat ca fata Bucurestiului – cu Ateneul Roman sau sediul Bancii Nationale – o datoram arhitectilor francezi sau ca generația pașoptistă a fost educată, la Paris, de Edgar Quinet și Jules Michelet, care au scris minunate cărți consacrate României.

E o expozitie pe care o parcurgeti in aer liber si care o sa va ofere multe informatii frumoase.

 

Iar la Muzeul Literaturii (Calea Grivitei 64 ) puteti vedea o expozitie care, literalmente, a fost o senzatie la Centrul Pompidou din Paris:

Gherasim-Luca-edited

GHERASIM LUCA – EROU – LIMITĂ

 

„Un nume și o rătăcire”, erou – limită al inventivității poetice, cuboman inspirat al deturnărilor vizuale, scriitor apatrid, apocaliptic de puternic, Gherasim Luca (1913 – 1994) este una dintre figurile singulare ale literaturii europene.

Desemnat de către filosoful francez Gilles Deleuze drept „cel mai mare poet de limbă franceză”, el provoacă o transformare profundă a limbajului poetic prin metamorfoza lexicală și semantică neîncetată si prin crearea unui spațiu poetic și existențial specific care eliberează sensul de constrângerile lingvistice: „ontofonia fonetică”.

Pornind de la donația excepțională încredințată de Micheline Catti colecțiilor Muzeului național de artă modernă – Centre Pompidou din Paris, expoziția revine asupra diversității practicilor vizuale și a experimentelor poetice realizate de catre Gherasim Luca.

Ea retrasează participarea la grupul suprarealist din București – printr-o atentă incursiune documentară realizată grație colecțiilor Bibliotecii Academiei Române și ale Muzeului Național al Literaturii Române – cât și producția inedită și confidențială de carte – obiect, albume fotografice deturnate și remarcabile cubomanii din colecțiile naționale franceze.

1641
afis richard 3 manoleDe ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

Richard 3 de la Teatrul Bulandra e poate cea mai “umana” dintre versiunile de Richard pe care le-am vazut de-a lungul timpului.

Si sunt dintre norocosii care l-au vazut pe Kevin Spacey la Old Vic in acelasi rol ( in 2011, in regia lui Sam Mendes), dar si pe domnul Marcel Iures in montarea de la Teatrul Odeon, regizata de Mihai Maniutiu. (se juca din 1993, dar cred ca am vazut-o prin 95-96).

richardiii_415richard-III-afis

Pentru cine nu s-a intalnit cu piesa (dar nici cu partea de istorie care l-a inspirat pe Shakespeare), doua randuri despre subiect: Richard III este unul dintre cei 3 fii ai ducelui de York, dar nu este eligibil pentru tronul Angliei pentru ca fratele sau mai mare, Regele Edward IV, are doi baieti.

Richard s-a nascut diform (e posibil sa fi avut ceva similar cu tetrapareza), e o legenda in jurul lui despre cum s-a nascut cu picioarele in fata, cu par si dinti.

Nimeni nu l-a iubit inca din copilarie. E urat, diferit de ceilalti si, spre compensare, isi dezvolta un spirit manipulatoriu – machiavelic – pentru a avea ceea ce-si doreste cel mai mult – puterea si atentia, iubirea celorlalti. Si calca pe cadavre la propriu ca sa obtina ceea ce isi doreste: regatul Angliei.

In piesa lui Shakespeare, Richard “iese din text” de cateva ori si interactioneaza cu audienta, i se adreseaza direct, dand explicatii despre alegerile sale machiavelice – o directie pe care generatia Netflix o cunoaste de la personajul lui Kevin Spacey din House of Cards (unde din nou aveam dorinta de putere, machiavelism si multe crime).

manole

In noua montare de la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban, Richard 3 interpretat de Marius Manole are toata rautatea si durerea pe care o aduce textul lui Shakespeare dar, spre deosebire de montarile cu Iures sau Kevin Spacey, mai are o nuanta despre incapacitatea lui de a se dezvolta emotional. 

Richard e blocat in crestere si emotie undeva in copilarie.

E o nuanta pe care Manole poate sa o duca pentru ca are organic o vulnerabilitate si o energie care cer protectie, te fac sa vrei sa-l iei acasa. E parte din carisma lui, din felul in care e construit. 

Dincolo de scena, Marius Manole are acest amestec de forta si vointa, de determinare (alearga la maratoane, e un arhanghel modern al dreptatii gata sa se ia la lupta cu oricine cand vede o nedreptate, e implicat in actiunile societatii civile), toate astea puse alaturi de vulnerabilitate, fragilitate, emotie.

Si prin distribuirea lui in Richard III-lea spectacolul isi schimba putin directia – e mai mult despre cum lipsa dragostei naste monstri. Despre cum un om care ravneste dupa iubire, o ia cu forta de la toti din jurul lui – de forma nu in  fapt – iar fiecare nou refuz il inraieste si-l indreapta spre o crima, un viol… 

In plus, Andrei Serban a ales ca aproape toti actorii (cu exceptia lui Richard – Manole, Ducele de Buckingham, prietenul lui Richard – Catalin Babliuc si Ducesa de York, mama lui Richard – Mirela Gorea) sa joace mai multe personaje, multe duse intr-o zona caricaturala pentru a crea spatiu de admiratie si intelegere fata de Richard.

IMG_1150

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Pentru ca vorbeste despre o realitate care se repeta de 600 de ani, fara ca sa fi invatat nimic din ea.

Pentru ca o sa se scufunde in placerea faptului ca inca un regizor alege sa aduca pe scena intr-un text clasic un semnal de alarma la ceea ce traim astazi, noi romanii care vrem o viata corecta pusi fata in fata cu cei care vor puterea ca sa-si acopere frustrari si frici.

(ma rog, scaldatul acesta in placerea de a-l vedea ironizat pe Dragnea care ia chipul lui Richard  – Manole unul dintre cei mai vehementi dintre artistii care-i condamna actiunile politice, placerea aceasta nu tine foarte mult pentru ca – in aceeasi cheie din textul lui Shakespeare, cand eroul vorbeste cu publicul, Andrei Serban si Dana Dima – care a facut adaptarea textului – au ales sa-l aduca si pe autor, pe Marele Will pe scena, ca sa-i scuture putin pe spectatori.)

Pentru ca e o montare foarte actuala, decupata dinamic si o sa va capteze atentia chiar daca tine 3 ore si ceva. 

Vizual, decorul care creeaza planuri diferite folosindu-se de neoane in culori puternice iti da imagini cu care esti familiar de pe instagram (sau din expozitiile de arta contemporana)

Costumele sunt moderne, cu solutii inteligente si cu umor pentru a face trecerea de la 1483 cand a fost incoronat Richard III -lea in 2019… 

Exista chiar si in comportamentul personajelor actiuni aduse in contextul momentului – Edward, printul de Wales, cel care ar trebui sa-i urmeze la tron lui Eduard al IV-lea, e obsedat de un joc pe consola.

Regina Elisabeth anunta moartea sotului sau Eduard al IV-lea printr-o conferinta filmata cu telefonul, primarul Londrei vrea sa-si faca selfie-uri cu importantii reprezentati ai Coroanei care vin in vizita, consiliul Coroanei e un fel de Parlament etc etc 

Limbajul e foarte modern, prin traducerea si adaptarea Danei Dima, partenera de viata si de creatie a lui Andrei Serban.  Dar raman in text toate monoloagele devenite referinta in literatura sau cinematografia moderna 

(Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară; 

Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau, 

Sunt îngropaţi în sînu-adînc al mării. 

Purtăm pe frunţi cununi de biruinţă; 

Din ciunte arme am făcut trofeu;

Din aspre trîmbiţi, vesele taifasuri; 

Din marş războinic, paşi suavi de dans.)

Pentru ca vorbeste despre noi cei care suntem astazi – cand urlam dupa atentie si iubire si-am face orice tumbe ca sa ne placa lumea sau ca sa avem mai multa putere, influenta.

Pentru ca ne da o cheie emotionanta pentru rezolvarea mizeriei in care ne-am scufundat: lipsa dragostei naste monstri. Si depinde de noi cum intelegem sa folosim cheia aceasta, dincolo de un spectacol public, de fatada, de ambalaj, pe care-l jucam si noi chiar daca nu suntem actori.

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

babliucrodica lazar rodica lazar george ivascuscripcaru

 

Richard …………………………………………………………………..MARIUS MANOLE
duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea

Regele Eduard al IV-lea
Un ucigaș                                                                                   GEORGE IVAȘCU
Lordul Primar al Londrei

Regina Elisabeta
soția lui Eduard al IV-lea                                                       RODICA LAZĂR
Un călugăr

Regina Margaret
văduva regelui Henric al VI-lea
Copilul Eduard, prinț de Wales                                            CORNEL SCRIPCARU
fiul lui Eduard al IV-lea
Shakespeare

Lady Anne,
mai târziu ducesă de Gloucester și regină, anterior
casătorită cu Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea;          ALEXANDRA FASOLĂ
Un Călugăr

Ducele de Buckingham ……………………………………………….CĂTĂLIN BABLIUC

Hastings, Lordul șambelan                                                     ADRIAN CIOBANU
Un Cetățean

George, duce de Clarence, fratele lui Richard al III-lea
Lord Rivers, fratele Reginei Elisabeta                                    CONSTANTIN DOGIOIU
Sir Richard Ratcliffe
Un cetățean

Brakenbury, locotenent al Turnului
Dorset, fiul lui Elizabeth dintr-o căsătorie anterioară        ALIN STATE
Catesby

Lord Stanley
Un Ucigaș LUCIAN IFRIM
Un Cetățean

Ducesa de York …………………………………………. …………….MIRELA GOREA
mama regelui Richard al III-lea, a lui George, duce de Clarence și a regelui Eduard al IV-lea

Copilul Richard, duce de York
O Cetățeană                                                                                CATINCA MARIA NISTOR
Un Căpitan

3624
nespresso talentsSunteti pasionati de film si doriti sa ajungeti la TIFF sau chiar la Cannes ? Va ajuta Nespresso Talents! –

Sunteti pasionati de film si doriti sa ajungeti la TIFF sau chiar la Cannes ? Va ajuta Nespresso Talents! –

Pentru prima data in Romania, se lanseaza Nespresso Talents – concursul de scurt metraje pentru amatori, care te duce la marile festivaluri de film.

Am scris de multe ori despre implicarea Nepresso in sustinerea activitatilor conexe cinematografiei internationale.

La nivel global sunt 18 festivaluri de film, pornind de la Festival des films a Cannes, si pana la cele la nivel local, precum TIFF, unde Nespresso a fost implicat atat financiar, cat si prin activari sofisticate sau evenimente dedicate – cine, brunch-uri etc. – perfecte pentru networking-ul oamenilor din industrie.

La Cannes, pe perioada festivalului de film, Nespresso a creat an de an evenimente super spectaculoase; acum cativa ani a fost un proiect in care importanti chefi au creat cate un meniu inspirat de filmul lor preferat dintre cele premiate la Cannes. Deliciu haute cuisine!

Nespresso organizeaza, de 4 ani, si o competitie de scurt metraje pentru amatori si anul trecut tot faceam tumbe la echipa Nespresso din Romania incercand sa aflu cand va fi si tara noastra inclusa in proiect, mai ales ca avem foarte multi tineri talentati in productii video destept realizate.

 

Ei bine, din 2019 concursul Nespresso Talents se organizeaza si in Romania!

E un concurs cu premii in bani (2000 euro locul 1 sau 1000 euro – locurile II si III) si cu posibilitatea de a merge la TIFF, la nivel local, sau chiar la Cannes, pentru cele mai bune productii selectate, si a avea filmul proiectat la o ceremonie speciala in perioada celor mai importante festivaluri de film, la nivel local sau international.

Ce trebuie sa stiti despre concursul Nespresso Talents:

 Tematica editiei din 2019 este “Suntem ceea ce mancam”, pornind de la credo-ul Nespresso de a oferi o adevarata experienta a gustului si legandu-se, in mod natural, de alimentatie – ca element important in viata de zi cu zi.

Filmul realizat trebuie sa aiba maximum 3 minute si sa fie format vertical, 9:16. Poate fi filmat cu orice dispozitiv.

Filmul poate sa fie o poveste plecand de la perspectiva unui obicei alimentar, fie ca moment petrecut cu prietenii si cu familia, fie ca loc, timp de calitate, amintire, sau orice alt tip de experienta – ca parte din viata unei persoane. Poate sa fie fictiune sau ca un documentar.

Data limita de inscriere este 25 martie. Inscrierile se fac AICI. 

nespresso_512x307_gif

Ce castigati:

  1. National se stabilesc 3 premii (printre jurati e doamna Irina Margareta Nistor, probabil romanul care a vazut cele mai multe filme vreodata – si lung metraje, si scurt metraje)

Locul I (cel mai talentat cinefil):

  • 2000 €
  • invitație la festivalul de film TIFF de la Cluj 2019 – pentru câștigător și un însoțitor, care include cazare (hotel 4*) și transport

Locurile II si III:

  • 1000 €
  • invitație la festivalul de film TIFF de la Cluj 2019 – pentru câștigător, care include cazare (hotel 4*) și transport
  1. Oricare inscriere nationala e eligibila si pentru concursul global din care sunt selectati cei care merg la Cannes, indiferent de jurizarea locala!
  1. Faci si o super fapta buna. Indiferent de rezultatul final, fiecare fim depus inseamna un copac de cafea plantat de Nespresso in Columbia. Pe termen lung, acesti copaci vor contribui la o initiava de proportii care are ca scop transformArea vechilor practici de cultivare a cafelei in productie de cafea organica.

Stiu ca am printre cititori oameni pasionati de film, oameni cu o cultura vizuala si cinematografica, oameni care ar putea face un film (atentie! de maximum 3 minute) minunat. Asa ca va rog tare, tare sa va ganditi la ce inseamna mancarea pentru voi, cum ati pune asta intr-un fir narativ sub deviza ”Suntem ceea ce mancam”, sa faceti un film si sa va inscrieti in concurs.

Va mai rog mult sa dati mai departe informatia. Stiu grupuri de liceeni care fac filme de scurt metraje minunate, au si festivalurile lor, n-ar fi minunat pentru unul dintre ei sa mearga la TIFF sau chiar la Cannes si sa se bucure de recompensarea pasiunii lui cu o amintire de neuitat?!

Va multumesc!

2290
cover fragment sotia(Special Oscar) Fragment din cartea Sotia – Meg Wolitzer, care a inspirat filmul care ii poate aduce primul Oscar lui Glenn Close –

(Special Oscar) Fragment din cartea Sotia – Meg Wolitzer, care a inspirat filmul care ii poate aduce primul Oscar lui Glenn Close –

In aceasta noapte, la Los Angeles se decerneaza premiile Oscar.

Pentru a 6-a oara este nominalizata Glenn Close la un Oscar si sper din tot sufletul ca de data asta va si castiga.

Rolul pentru care este nominalizata este cel de protagonista a filmului The Wife, Sotia, film care este inspirat de cartea omonima scrisa de Meg Wolitzer.

Cartea spune povestea unei femei foarte inteligente, educata si foarte talentata care renunta la cariera ei ca sa stea in umbra sotului, un scriitor celebru. Sotia creste 3 copii, administreaza toate treburile casei, face fata infidelitatilor sotului si se afla in fata unui moment foarte important pentru cuplul lor: sotul urmeaza sa primeasca un mare premiu pentru munca lui. (in carte e un premiu in Norvegia, in film e Nobelul pentru literatura)

Fata in fata cu validarea suprema adusa de acest premiu, Sotia incepe sa-si aminteasca detalii din viata lor de cuplu, iar povestea se construieste ca un thriller: la capatul ei e un secret care iti schimba intreaga perspectiva.

*

Filmul nu a aparut inca la noi, dar cartea poate fi gasita in librarii gratie Editurii Trei careia ii multumesc foarte foarte mult pentru ca mi-a permis sa public acest fragment.

( Editura Trei mai are cel putin inca o carte de fictiune in colectia sa care abordeaza din alt unghi problema nevestei de artist, de om creator. E scrisa de Rebecca Miller, se numeste Vietile Secrete ale Pippei Lee. Un interviu cu autoarea, despre tema cartii vazuta din interior -ea fiind sotia actorului Daniel Day Lewis puteti citi aici )

*

Cartea Sotia, ca si filmul de altfel, dincolo de intriga, e un omagiu pentru toate sacrificiile pe care le fac femeile ca sa conduca Regatul care inseamna casa si familia lor.

*

Fragmentul de mai jos este din momentul in care Sotul- Joe si Sotia au aterizat in orasul unde Joe va primi premiul pentru cel mai bun scriitor, a doua zi. Acesta este ”drumul pana la hotel”.

***

M-am gândit la începuturile lui Joe, petrecute în universul feminin al acelui apartament din Brooklyn, primul său mariaj ratat și finalul său zgomotos, cel de-al doilea mariaj al său, longeviv, și ascensiunea profesională a lui Joe pe parcursul acestei căsătorii. Apoi copiii, oh, copiii! Nu știusem cum este să ai de ținut o casă plină de copii. Îmi doream copii, dar îmi era deopotrivă și frică. Dorința mea de a avea un copil era învelită în nevoia de a-l face fericit pe Joe. Nu le puteam separa; mă uitam într-un cărucior imaginar și vedeam capul supradimensionat al lui Joe ițindu-se de sub păturică. Însă după ce s-au născut, copiii au devenit ei înșiși, nu el. Fiecare copil și-a arătat trăsăturile proprii.

Susannah, cea mai mare dintre ei, a primit atenție excesivă, ca toți primii născuți. Venea în bucătărie, unde frigeam un cotlet de miel în tigaie, și mă anunța: „eu ajut“, știind că mâncarea era pentru Joe, care lucra în dormitor.

— În regulă, fetița mea, ajută-mă, îi spuneam, și Susannah înfigea furculița în cotletul din tigaie și îl trântea în farfurie, ornându-l cu bucăți șifonate de hârtie, în chip de flori. Apoi îl ducea cu grijă pe culoar și lovea de câteva ori cu piciorul în ușa lui Joe, în loc de ciocănit. Îi auzeam cum murmură amândoi: cuvintele neatente ale tatălui, rugămințile tremurânde ale fiicei — „uită-te la farfurie, tati, uită-te“ —, și pe urmă schimbarea rapidă din tonul tatălui, vocea lui crescând în timp ce o lăuda, salvând astfel situația.

Pe mine mă iubea; pe el îl adora. Nu m-a supărat niciodată lucrul ăsta și când mă aflam împreună cu ea mă simțeam complet relaxată, răsplătită de mirosul ei, de pielea ei catifelată, de entuziasmul ei febril la tot ce era nou. Dacă ar fi avut coadă, ar fi dat din ea încontinuu.

Când nu eram disponibilă pentru ea — poate aveam alte angajamente, ceea ce se întâmpla destul de des, și trebuia s-o las cu o bonă —, chipul ei avea o expresie tragică și aproape că mă ucidea. Sora ei, Alice, s-a dovedit a fi robustă și atletică, dar și mai independentă. Nu era frumoasă ca soră-sa, ci mai degrabă arăta sănătos, cu trupul ei mic și legat, așa cum fusese odată și Joe, cu părul șaten-deschis și tuns pe calotă, după moda tinerilor romani.

Când Alice a ajuns la adolescență, lesbianismul ei a devenit, în sfârșit, evident, după mulți ani de pasiuni pasagere pentru profesoarele ei favorite, tinere de tipul ingenuu, după perioada dormitorului tapetat cu afișe ale rockerițelor cu păr vâlvoi, de vrăjitoare, după amazoanele de la tenis, cu coapsele lor brune, puternice, acoperite ridicol de rochițe albe. Și atunci când s-a arătat, am fost ușurată s-o aud spunând tare acest lucru, deși Joe părea speriat și afectat personal.

— Îmi plac fetele, a izbucnit ea într-o seară, din senin, pe când eram în bucătărie.

— Ce? a întrebat Joe, care stătea la masă, adâncit în ziarul lui.

— Îmi plac fetele, a continuat Alice, curajoasă.

În felul ăla. Știți voi. Frigiderul a început să se agite brusc, a scos un clinchet și a început să fabrice cuburi de gheață, ca pentru a umple tăcerea stânjenitoare.

Oh, a spus Joe, țintuit în scaunul lui. Inima mi-a luat-o la goană, dar m-am îndreptat spre Alice și am îmbrățișat-o. I-am spus că eram bucuroasă că s-a hotărât să vorbească și am întrebat-o dacă exista cineva anume de care îi plăcea. Da, mi-a răspuns ea, dar fata o tratase mizerabil. Am vorbit politicos despre asta, cam un minut sau două, apoi s-a strecurat spre camera ei.

— Nu-i vorba despre tine, i-am spus lui Joe în seara aceea, în pat, în timp ce schimbam în șoaptă replici furioase. Aceasta urma să fie una dintre temele discuțiilor noastre despre copii.

— Da, îmi dau seama de asta, a spus Joe. Exact asta vreau să spun.

— Deci tu zici că ai vrea să fii piesa centrală a sexualității fiicei tale?

— Nu, a răspuns el. Deloc. Tu ești mamă. Nu poți pricepe ce simt eu în legătură cu asta.

— Oh, asta-i chiar bună, am replicat eu, dorindu-mi să creadă că mamele știu tot, că suntem naratorii omniscienți ai vieților familiilor noastre.

David, cel mai mic dintre copii și cel mai tulburat dintre ei, părea incapabil să-și găsească o viață a lui. Joe și cu mine ne țineam respirația și speram de fiecare dată să-i meargă totul bine, dar era doar o dorință magică. Puține lucruri păreau să-i meargă lui David; lucrul ăsta a devenit tot mai clar și viața lui era doar din ce-i pica. Dar noi îl iubeam chiar și așa.

Îi iubeam pe toți, Joe și cu mine, deși nu chiar împreună. Copiii primeau iubirea noastră pe două canale diferite, unul de la mine, un flux rezonabil de stabil, și unul de la tatăl lor, atunci când se gândea la asta, când reușea să-și mute atenția de la el însuși.

Era distras în cea mai mare parte a timpului,prins în detaliile vieții sale profesionale și în toate preamăririle pe care le tot acumula, ca pe straturi și straturi de zăpadă. Copiii și cu mine nu făceam decât să ne uităm la felul cum cariera lui Joe creștea și creștea.

Iar acum, în sfârșit, reușise să parcurgă tot drumul ăsta spre Finlanda. Țara era surprinzător de dulce, tonică și revigorantă. Odată pe an era trezită brutal din picoteala ei: Trezește-te! Trezește-te! O persoană importantă vine-ncoa’!

În timp ce traversam aeroportul alături de anturajul nostru editorial, mi-am dat seama că, dacă voiam, puteam să dispar cu ușurință în sălbăticia acestei țări și să nu mă mai întorc niciodată. Nu aș fi ieșit în evidență în Finlanda, cu părul meu alb și pielea palidă.

M-aș fi integrat perfect și ar fi crezut că sunt una de-a lor. Cât de grozav ar fi fost să pot începe aici o viață nouă, uluitoare, în loc să mă întorc în casa din Weathermill, New York, cu acest copil mare care era soțul meu, geniul meu, propriul meu câștigător de Premiu Helsinki.

— Joe, am spus, uită-te în stânga. Încearcă să te pozeze.

S-a întors ascultător și atunci s-a declanșat un val de bâzâieli bâlbâite, iar el s-a ținut un pic mai țeapăn și mai măreț. Pozele acestea vor apărea în ziarele de mâine, înfățișându-l pe acest bătrân evreu american mijindu-și ochii în lumină, arătându-și ciudata față umană, oboseala călătoriei cu avionul combinată cu vanitatea care-l împingea de multă vreme prin aeroporturi și prin lume.

La ieșirea din terminal ne aștepta o limuzină, atât de neagră pe cât era șoferul de blond, și prima pală de aer înghețat m-a făcut să simt că o să-mi explodeze plămânii în timp ce alunecam cu repeziciune dinspre clădire spre mașină.

Aici era acea minunată perioadă din an în care copacii își pierd frunzișul, denumită de finlandezi ruska, cu schimbătoarele ei culori de vis. Era abia toamnă târzie și totuși ne șocase frigul de afară. Mă gândeam că este de nesuportat și-mi imaginam o societate în care oamenii o iau la goană din casă spre mașină și apoi spre birou, și înapoi spre mașină și spre casă, la sfârșitul zilei. Lumina zilei era pe ducă și totuși cerul părea, chiar în acest moment, strălucitor și nesfârșit.

În Finlanda, lumina zilei te face să crezi că n-o să se termine; nu-ți poți imagina că se va stinge în acest sfârșit îngrozitor chiar înainte ca enzimele din stomacul tău să fi început măcar să desfacă în componente separate masa de prânz.

Mașina ne-a purtat ușor pe lângă malul apei și pe lângă vitrinele magazinelor de pe bulevardul Mannerheim, unde se vindeau mărfuri delicate, învelite în staniol și hârtie creponată, dar și pe lângă abruptele și lungile întinderi ale podurilor de cale ferată. Mai fuseserăm o dată în Finlanda în timpul căsniciei noastre, în 1980, când Joe fusese invitat la o lectură publică, ca parte a celei de-a cinci suta aniversări a cărții finlandeze, și atunci mi s-a părut că întreaga țară fusese bombardată cu gheață. Îmi plăcea Finlanda pentru lipsa furiei sau a crimelor de pe stradă. Nu era ca în Statele Unite, nu era ca în Spania.

Aici era liniște, un loc schimbător, minunat, elegant, cu un nivel al serotoninei ușor nefiresc. O țară deprimată: era un diagnostic ușor de pus având în vedere statisticile despre sinucideri pe care Scandinavia încearcă uneori să le nege, la fel cum Cornell University încearcă să domolească temerile părinților noilor studenți în legătură cu faimosul canion Ithaca, cel care în fiecare toamnă, precum într-un ritual al recoltei, cere viețile câtorva boboci mai ghinioniști.

Nu vă faceți griji, ar trebui să spună broșura facultății. Deși unii studenți sar, de fapt, spre propria moarte, cei mai mulți dintre ei preferă învățătura și petrecerile cu bere la butoi.

Toată Scandinavia este ademenitoare, cu pescuitul la copcă și crestele ei înzăpezite, dar toată lumea știe legenda nefericirii înrădăcinate printre finlandezi, norvegieni și suedezi: bețiile lor, cântecele pline de jelanie și vaiete, umbra lor întunecată în miezul zilei.

— Iar aici este Opera din Helsinki, domnule Castleman, a spus șoferul, în timp ce mașina în care ne aflam aluneca ușor pe lângă uriașa clădire ce părea aptă să adăpostească un întreg regat între zidurile ei groase.

— Aici o să veniți, domnule, să vă primiți premiul și să fiți celebrat.

— Da, Joe, o să fii decerebrat, am murmurat eu, dar el nu m-a auzit.

3597
Knowledge-speaks-Wisdom-listens-768x584@2x(foto) Mural Masters: A New Generation – o colectie cu cele mai tari desene de pe cladiri –

(foto) Mural Masters: A New Generation – o colectie cu cele mai tari desene de pe cladiri –

Iata un proiect foarte frumos care isi propune sa centralizeze si cartografeze arta stradala – artistii care fac picture sofisticate pe peretii cladirilor din diverse orase.

Proiectul se numeste Mural Masters: A New Generation si este realizat sub cooordonarea unui curator grec – Kiriakos Iosifidis si cu participarea unor multi fotografi care, practic, au facut ocolul lumii dupa cele mai spectaculoase lucrari murale.

Din Arkansas si pana Zurich cu multe opriri intre, proiectul reuneste lucrari spectaculoase ale unor cunoscuti artisti in domeniu – Alexis Diaz, Hyuro, Nychos, Etam

Proiectul a fost grupat intr-o carte Mural Masters: A New Generation care poate fi cumparata de aici

Ficus-indica_Munich_2017-768x554@2x

i-4-768x512@2x

Immobile_-Ragusa_-2016-768x1152@2x

Knowledge-speaks-Wisdom-listens-768x584@2x

Muro-Francia_-La-Joconde_-Okuda_By-Night-Gallery-Ink-and-Movement-Junio2017-Pic-by-Alexis-Thai_1-768x1152@2x

RadioactiveCascade_JamesBullough_LiHill_photocredit_NikaKramer-768x329@2x

Wallah-Jordan-768x631@2x

Where-we-used-to-scream_-Wittenbergh-Germany-768x562@2x

2219
princess-lee-radziwill-sister-of-jacqueline-kennedy-in-news-photo-2669444-1550330534(foto) A murit Lee Radziwill, sora lui Jackie Kennedy, una dintre cele mai elegante femei din lume –

(foto) A murit Lee Radziwill, sora lui Jackie Kennedy, una dintre cele mai elegante femei din lume –

Azi noapte a murit Lee Radziwill, printesa prin casatorie, socialite si “influencerita” in lumea modei cu mult inainte de a se fi inventat internetul.

Lee Radziwill, nascuta Bouvier, a fost crescuta si educata ca si sora sa ca sa se marite cu un barbat bogat. A fost tot timpul intr-o concurenta deschia cu sora sa, Jacqueline, si nu si-a ascuns niciodata dorinta de a o depasi.

Si-a incercat sansa ca actrita, dar n-a fost foarte talentata si a renuntat ca urmare a cronicilor foarte proaste. Se spune ca avea un foarte bun simt al promovarii si era extrem de bine conectata nu doar la lumea mondena, ci si la lumea artei. A avut un business in design interior, a lucrat ca fashion consultant pentru revista Harper’s Bazaar si o vreme a fost cea care ii organiza evenimentele de moda lui Giorgio Armani.
De altfel, sotul numarul 3 a fost regizorul si coregraful Herbert Ross.

Avea 85 de ani.

In toata viata ei, indiferent de varsta a fost cotata drept una dintre cele mai elegante si mai bine imbracate femei.
Exista un interviu minunat cu ea – facut de Sophia Coppola, despre pierderea intimitatii, despre celebritate si despre educatia pe care a primit-o, despre prietenia cu Truman Capote – a fost una dintre “Lebedele” lui (grupul de femei sofisticate si exceptional de bine imbracate pe care le-a cultivat Capote si pe care le-a tradat, povestindu-le secretele intr-un articol in Esquire… am scris despre asta aici – unde gasiti si un fragment din cartea Lebedele de pe Fifth Avenue ).

O sa remarcati, gratia si rafinamentul acestei femei care arata absolut superb si la 80 de ani. Are 14 minute interviul, dar e o lectie despre eleganta care nu se mai preda astazi nicaieri.

O eleganta care vine din educatie si pe care noi rareori o mai vedem astazi (in postura mainilor, a corpului, in vorbele elegante chiar si cand sunt rostite ironii sau rautati)

iata cateva fotografii de arhiva cu Lee Radziwill care era atat de influenta in lumea modei incat daca purta o geanta noua, in cateva zile stocul din magazinele new yorkeze era epuizat.

(puteti citi mai multe depre educatia pe care o primeau aceste femei si in biografia lui Jackie Kennedy Onasis tradusa la noi la Editura Corint, o gasiti aici)

Sunt f fascinata de aceasta perioada si de eleganta femeilor de atunci, de aici atat de multe trimiteri 🙂 Daca va pasioneaza perioada aceea si ce a insemnat ea pentru educatie si feminitate, va mai recomand cartea Dianei Dubois, netradusa la noi, In Her Sister’s Shadow: An Intimate Biography of Lee Radziwill, dar si Marela Agnelli – The last swan (nici aceasta carte nu e tradusa la noi)

17radziwell-9-jumbo-v2

Cu familia Kennedy la o petrecere de Craciun

17radziwill-2-jumbo-v2

Cu Jackie
0216-lee-radziwill-jackie-kennedy-getty-4

f2d9bb2a0517ee8b6e0304a2dbb2d85b

Lee Radziwill 12 Lee Radziwill 13

Lee Radziwill 14 Lee Radziwill 16

Cu Mick Jagger
Lee Radziwill mick bianca jagger

Lee-Radziwill1

 

 

Cu Truman Capote lee-radziwill-03

Cu Truman Capote

 

Cu And

y Warhol lee-radziwill-book-vintage-family-ss07

princess-lee-radziwill-sister-of-jacqueline-kennedy-in-news-photo-2669444-1550330534

 

In apartamentul din Paris care s-a vandut in urma cu cativa ani

00-tout-lee-radziwill-paris-apartment-for-sale

3-lee_radziwill_jackie_kennedy_onassis_home_NYC_london_upper_east_side copy

lee-radziwill-1

6290
kevincostner_aspenr_fi(foto) 30.000 de dolari daca vrei sa dormi in casa lui Kevin Costner –

(foto) 30.000 de dolari daca vrei sa dormi in casa lui Kevin Costner –

 

O stire ca de Valentine’s Day pentru cei care stiu de filmul The Bodyguard si s-au prins ca filmul cu doamna Lady Gaga e o aspiratie la succesul lui Whitney Huston.

Ma rog, sunt copiate pana si incadrarile de imagine pe scena cantecului glorios de final. Iar cantecul…. o, cantecul are structura lacrima dupa I Will always love you.

Detalii. (sau rautati, dupa perceptia fanilor filmului in cauza)

Revenind, domnul Kevin Costner si-a scos spre inchiriere vila dintr-o zona super rezidentiala din Aspen, Colorado.

Se inchiriaza cu 30.000 de dolari pe noapte, vestea buna este ca vila poate gazdui pana la 27 de persoane in 3 apartamente separate. (adica se mai impart cheltuielile daca vreti s ava duceti cu prietenii)

Are lac, un domeniu generos, multa liniste in jur. Perfect pentru o vacanta cu toate neamurile, daca esti milionar.

Pentru restul, adica noi, imagini de pe domeniu 🙂

kevincostner_aspenr1 kevincostner_aspenr2 kevincostner_aspenr3 kevincostner_aspenr4 kevincostner_aspenr5 kevincostner_aspenr6 kevincostner_aspenr7 kevincostner_aspenr8 kevincostner_aspenr9 kevincostner_aspenr10 kevincostner_aspenr11 kevincostner_aspenr12 kevincostner_aspenr13

2380
modele agende(Foto) Idee de cadou: spectaculoase agende cu coperti opere de arta –

(Foto) Idee de cadou: spectaculoase agende cu coperti opere de arta –

text de Eliza Crihana

Lucrarile artistului Florian Doru Crihana spun povesti minunate, cu si despre oameni, in culori pastelate si cu umor fin. Asterne-ti gandurile in paginile noilor agende personalizate cu desenele care iti plac atat de mult. Originalitatea picturilor de pe coperta confera un design fun si inovativ.

Alege coperta favorita si scrie cu pasiune in interior toate cuvintele care iti stau de atat de mult timp in gand: planuri de viitor, intalniri, calatorii, retete, schite, numere de telefon si dorinte arzatoare.

agenda girafa

Agendele sunt modelul A5 si au copertile personalizate cu lucrarile artistului. Coperta este din mucava 2mm si caserata cu print. Cele 160 de pagini din interior sunt printate fata-verso, prinse cu spira metalica si nu sunt datate.

Poarta-le cu tine si inspira-te din opera de arta preferata.

Poti comanda agenda ta preferata la contact @ artshowroom.ro. Mai multe detalii aici.

Artistul Florian Doru Crihana a castigat peste 100 de premii internationale, fiind renumit pentru seriile de lucrari satirice despre orasele europene precum Venetia, Potsdam sau Strasbourg.

french cancanmodele agende modele agende crihana agenda crihana detalii coperta

 

 

3016
virginia ruzici si carierele williamsCine e romanca datorita careia surorile Williams au ajuns sa faca tenis :) –

Cine e romanca datorita careia surorile Williams au ajuns sa faca tenis :) –

Pentru ca zilele acestea Simona Halep se intalneste cu surorile Williams la Australian Open, iata o poveste mai putin mentionata la noi.

Venus si Serena Williams au inceput tenisul pentru ca tatal lor a fost inspirat de romanca Virginia Ruzici.

In cartea sa biografica, Serena Williams  – Pe Linie (Editura Publica), cea mai mica dintre surorile Williams povesteste cum tata Williams a decis inca inainte de a se naste fetele ca ele vor fi campioane de tenis motivate fiind de castigul financiar al Virginiei Ruzici (castigatoare a Roland Garrosului in 1978).

A urmat un parcurs foarte foarte greu pentru ambele surori, cu antrenamente in parcuri publice – pentru ca nu-si permiteau sa plateasca sala de sport.

Printre multele secvente frumoase din carte e una in care tata Williams le pune pe fete, inainte de antrenamentele pe terenul din parc, sa puna pe gard tablite cu mesaje motivationale pe care le scrisesera in orele de relaxare, copiindu-le din cartile marilor sportivi sau ganditori.

fragment serena williams in linie

35 de ani mai tarziu, atat Venus cat si Serena au inceput sa intalneasca pe terenul de tenis o romanca micuta de inaltime dar o mare mare luptatoare, care le-a si batut cu inima si ambitia ei.

Simona Halep, fata care iese total din tiparul trupurilor jucatoarelor care sunt acum in top, o are drept manager pe Virginia Ruzici, punctul zero in ceea ce inseamna legenda Williams in tenis.

Doamna Ruzici a vazut-o pe Simona inca din juniorat si a luat-o sub aripa ei protectoare.

Pare ca se inchide un cerc frumos , ca o poveste legenda in care eroine sunt 4 mari jucatoare de tenis – trei dintre ele – Venus, Serena si Simona – foste si actuala nr 1 in lume, plus o mare doamna care, desi a fost “doar” nr 8 in clasamentul WTA, a influentat cariera acestor tinere de legenda.

 

7673
juiia-roberts-coreJulia Roberts a platit 100.000 de dolari pentru 2 bilete la Campionatul Mondial de fotbal din 2022 –

Julia Roberts a platit 100.000 de dolari pentru 2 bilete la Campionatul Mondial de fotbal din 2022 –

In perioada Globurilor de aur, de 8 ani consecutivi, Sean Penn organizeaza o gala caritabila si strange fonduri pentru Haiti, zona care a  fost grav calamitata in urma cu cativa ani si pe care actorul american o sustine constant.

Anul acesta, Penn a anuntat ca si-a rebranduit organizatia si ca acum se numeste CORE, Community Organized Relief Efforts, si isi va dedica activitatea catre reconstructia localitatilor din zona Caraibelor, dar si in Statele Unite unde in ultimii ani au fost multe calamitati naturale.

Saptamana trecuta, in joia de dinaintea Globurilor de aur, Penn a reusit sa stranga cu participarea prietenilor lui faimosi 3, 5 milioane de dolari.

La ceremonie au fost Julia Roberts cu sotul Danny ModerBen StillerJimmy KimmelLarry DavidConnie Britton si Casey Affleck, dar si jurnalistul CNN Anderson Cooper care a fost si premiat pentru activitatea sa caritabila.

Au cantat  Macy GrayBillie Ellish si Yusuf Islam (artistul care era cunoscut drept Cat Stevens) iar printre experientele licitate a fost o cina privata pregatita de celebrul chef Jose Andres, cina la care sa cante Yo Yo Ma. A fost achizitionata de Cooper contra a 200.000 de dolari.

Alaturi de aceasta experienta, o vizita in Haiti alaturi de Sean Penn si Anderson Cooper a fost considerata cea mai valoroasa dintre experientele licitate. Si aceasta vizita a fost achizitionata contra a 200.000 de dolari.

Julia Roberts s-a “batut” pentru doua bilete la campionatul mondial de fotbal din 2022 din Qatar pe care le-a castigat contra a 100.000 de dolari. S-a luptat pentru bilete cu Jammie Foxx si Mike Myers 🙂

julia roberts

La aceeasi ceremonie Jason Derulo a donat 750.000 de dolari organizatiei lui Penn.

Gala de caritate a lui Sean Penn e recunoscuta pentru atmosfera relaxanta si pentru generzitatea actorilor care participa. Anul trecut Brad Pitt a platit 125.000 de dolari ca sa vada un episod din Game of Thrones alaturi de Emilia Clarke.

sean penn

2448
vinyl-albums-covers-alex-bartsch-23(foto) 20 de ani de documentare pentru a gasi locurile in care au fost fotografiate 50 de coperte de albume –

(foto) 20 de ani de documentare pentru a gasi locurile in care au fost fotografiate 50 de coperte de albume –

Sunt multi oameni pe lumea asta pentru care muzica e parte din viata lor; fie ca sunt muzicieni, artisti din alta zona sau pur si simplu consumatori.

Pentru pasiunea lor, unii merg pana la capatul lumii sa-si vada preferatii live, altii cheltuie bani grei pe aparatura sau CD-uri, viniluri rare.

Altii fac alte nastrujnicii.

Din categoria “altii” e fotograful Alex Bartsch care a muncit 20 de ani(!!!) ca sa gaseasca locurile in care au fost fotografiate copertile vinilurilor lui preferate.

Domnului Bartch i-a placut in tinerete muzica reggae britanica, asa ca vinilurile sunt cu artisti din aceasta categorie si nu sunt foarte cunoscuti publicului larg, dar proiectul lui foto a cunoscut o celebritate internationala.

Domnul Bartsch locuieste in Brixton si intr-o zi si-a dat seama ca stie care e strada din orasul lui unde a fost fotografiata coperta albumului Brixton Cat LP by Joe’s All Stars (Trojan Records, 1969). A facut o fotografie incadrand coperta in spatiul strazii si a inceput acest proiect urias in care a identificat si fotografiat locurile in care au fost realizate peste 50 de coperte de viniluri reggae aparute in Marea Britanie intre 1967 si 1988.

Pentru un privitor neavizat ca mine pare relativ usor sa identifici cladirile din orase mari, dar cum te prinzi care e aleea din parc, din ce parc, la 50 de ani distanta de cand a fost facuta fotografia?!

Aici gasiti intregul proiect al lui Alex Bartsch.

vinyl-albums-covers-alex-bartsch-3 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-4 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-5 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-7 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-8 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-9 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-11 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-12 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-13 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-14 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-20 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-21 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-22 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-23 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-24 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-27 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-34 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-37 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-38 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-39 vinyl-albums-covers-alex-bartsch-40

 

1892
rami malek glenn closeConferintele de presa ale castigatorilor Globurilor de Aur 2019 – Glenn Close si Rami Malek/ Bohemian Rhapsody (cu Brian May alaturi)

Conferintele de presa ale castigatorilor Globurilor de Aur 2019 – Glenn Close si Rami Malek/ Bohemian Rhapsody (cu Brian May alaturi)

Stiu ca e o postare doar pentru super pasionatii de film sau cei care ii iubesc f mult pe actorii in cauza, dar ma bucur foarte mult sa las aici aceste conferinte pentru cei care le vor parcurge

Cea mai buna actrita rol principal

Glenn Close vorbind despre mama ei si cum femeile simt nevoia ca dincolo de casnicie sa se hraneasca si din alte activitati care sa o implineasca

Bohemian Rhapsody a castigat Globul de aur pentru cel mai bun film, iar cand ntreaca echipa de producatori s-a urcat pe scena, Rami Malek i-a dat premiul lui pentru cel mai bun actor lui Brian May

2971
cover golden globes(moda) 22 dintre cele mai spectaculoase rochii de la Globurile de Aur 2019 + Castigatorii –

(moda) 22 dintre cele mai spectaculoase rochii de la Globurile de Aur 2019 + Castigatorii –

Azi noapte la ceremonia de decernare a Globurilor de aur, primele mari premii din cinematografie anul acesta, a fost o surpriza minunata.

Glenn Close a castigat Globul pentru actrita in rol principal, pentru The Wife, in defavoarea celei desspre care se spunea ca va castiga tot – Lady Gaga.

Cum am mai scris ma bucur foarte mult (imi doream) sa castige Glenn Close. Cum imi doream sa castige si Rami Malek pentru cel mai bun actor in rol principal, pentru Bohemian Rhapsody, pentru ca amandoi au avut de facut roluri foarte fine si foarte complicate.

Glenn Close a si tinut cel mai emotionant si motivational speech al serii. Nu e astepta sa castige, a inceput sa planga i-a povestit despre nevoia femeilor, care daca au noroc au barbati si copii si le daruiesc dragostea lor, dar simt nevoia sa faca si ceva ce e al lor; sa li se dea voie sa-si implineasca si visurile lor. Si-a mai spus ca filmul care a gasit foarte greu finantare sa se faca (de 14 ani era in stadiu de proiect) i-a amintit de mama ei care, inainte de a muri – la 80 de ani -, i-a spus “n-am realizat nimic ca femeie”.
Later edit.. iata si conferinta de presa post premiu

Las la sfarsit lista completa a castigatorilor, acum iata 22 dintre cele mai spectaculoase aparitii de pe covorul rosu
Aliosn Brie
alison-brie

Anne Hathaway
anne-hathaway

Caitriona Balfe
caitriona-balfe

Charlize Theron
charlize theron

Constance Wu
constance-wu

Dakota Fanning
dakota fanning custom prada

Emily Blunt
emily blunt

Emma Stone
emma stone

Jamie Lee Curtis
jamieleecurtis
Janelle Monae
janelle monae

Julia Roberts
julia-roberts

Kiki Layne
kiki layne in dior haute couture

Lady Gaga
lady gaga

Laura Harrier
laura harrier in louis vuitton

Lucy Liu
lucy liu

LUpita Nyong’o
lupita nyong o

Michele Yeoh
michelle-yeoh

Nicole Kidman
nicole kidman

Penelope CRuz
penelope cruz

Rachel Weisz (care pare ca are aceeasi rochie pe care a purtat-o Nicole Kidman la petrecerea revistei W
rachel weisz

Regina King
regina-king

Thandie Newton
Thandie Newton

 

Best Motion Picture – Drama
“Black Panther”
“BlackKklansman”
“Bohemian Rhapsody” *WINNER
“If Beale Street Could Talk”
“A Star Is Born”
Best Motion Picture – Musical or Comedy
“Crazy Rich Asians”
“The Favourite”
“Green Book” *WINNER
“Mary Poppins Returns”
“Vice”
Best Performance by an Actress in a Motion Picture – Drama
Glenn Close (“The Wife”) *WINNER
Lady Gaga (“A Star Is Born”)
Nicole Kidman (“Destroyer”)
Melissa McCarthy (“Can You Ever Forgive Me?”)
Rosamund Pike (“A Private War”)
Best Performance by an Actor in a Motion Picture – Drama
Bradley Cooper (“A Star Is Born”)
Willem Dafoe (“At Eternity’s Gate”)
Lucas Hedges (“Boy Erased”)
Rami Malek (“Bohemian Rhapsody”) *WINNER
John David Washington (“BlackKklansman”)
Best Performance by an Actress in a Motion Picture – Musical or Comedy
Emily Blunt (“Mary Poppins Returns”)
Olivia Colman (“The Favourite”) *WINNER
Elsie Fisher (“Eighth Grade”)
Charlize Theron (“Tully”)
Constance Wu (“Crazy Rich Asians”)
Best Director
Bradley Cooper (“A Star Is Born”)
Alfonso Cuaron (“Roma”) *WINNER
Peter Farrelly (“Green Book”)
Spike Lee (“BlackKklansman”)
Adam McKay (“Vice”)
Best Performance by an Actor in a Motion Picture – Musical or Comedy
Christian Bale (“Vice”) *WINNER
Lin-Manuel Miranda (“Mary Poppins Returns”)
Vigo Mortensen (“Green Book”)
Robert Redford (“The Old Man and the Gun”)
John C. Reilly (“Stan and Ollie”)
Best Supporting Actress in a Motion Picture
Amy Adams (“Vice”)
Claire Foy (“First Man”)
Regina King (“If Beale Street Could Talk”) *WINNER
Emma Stone (“The Favourite”)
Rachel Weisz (“The Favourite”)
Best Supporting Actor in a Motion Picture
Mahershala Ali (“Green Book”) *WINNER
Timothee Chalamet (“Beautiful Boy”)
Adam Driver (“BlackKklansman”)
Richard E. Grant (“Can You Ever Forgive Me?”)
Sam Rockwell (“Vice”)
Best Original Score in a Motion Picture
Marco Beltrami (“A Quiet Place”)
Alexandre Desplat (“Isle of Dogs”)
Ludwig Göransson (“Black Panther”)
Justin Hurwitz (“First Man”) *WINNER
Marc Shaiman (“Mary Poppins Returns”)
Best Original Song in a Motion Picture
“All the Stars” (“Black Panther”)
“Girl in the Movies” (“Dumplin'”)
“Requiem for a Private War” (“A Private War”)
“Revelation” (“Boy Erased”)
“Shallow” (“A Star Is Born”) *WINNER
Best Screenplay in a Motion Picture
Barry Jenkins (“If Beale Street Could Talk”)
Adam McKay (“Vice”)
Alfonso Cuaron (“Roma”)
Deborah Davis and Tony McNamara (“The Favourite”)
Peter Farrelly, Nick Vallelonga, Brian Currie (“Green Book”) *WINNER
Best Motion Picture – Foreign Language
“Capernaum”
“Girl”
“Never Look Away”
“Roma” *WINNER
“Shoplifters”
4361
parvu v titieni#devazut 1949 – Judecata – un spectacol de teatru care-ti pune credinta la incercare –

#devazut 1949 – Judecata – un spectacol de teatru care-ti pune credinta la incercare –

Din decembrie se joaca la Teatrul Metropolis un spectacol in 2 personaje care o sa va zguduie putin.

1949- Judecata e un spectacol care in lumea filmului s-ar numi “de autor”, actorii sunt Adrian Titieni si Emanuel Parvu, textul este scris de Parvu si Bogdan Adrian Toma, iar regia ii apartine lui Emanuel Parvu…

Spectacolul este povestea unui anchetator al Securitatii (Parvu) care e fata in fata intr-o ancheta cu un calugar despre care se banuieste ca face parte din miscarea de Rezistenta (Titieni).

 Anchetatorul e micul dumnezeu al torturii din Securitate. Cand e trimis el la Ancheta inseamna ca nu mai ai nicio sansa, pentru ca si-a dezvoltat cele mai rafinate forme de tortura. Dar mai inseamna si ca cel care e anchetat are o vointa extraordinara pentru ca a rezistat zile in sir anchetelor altor securisti.

Calugar e blajin, cald si bun, un singuratic care si-a dedicat viata altora si credintei in Dumnezeu. Pare bolnav pentru ca tuseste des si e slabit.

Spectatorul vede printr-o cusca de plexiglas cum stau fata in fata, cum anchetatorul sapa in mintea calugarului si cum teroarea emotionala creste minut cu minut.

afis judecata 2

Il cunosc bine pe Emanuel Parvu (as spune chiar ca suntem prieteni) fac precizarea aceasta doar ca sa dau context suferintei mele din timpul primelor 30 de minute de spectacol.

In minutele acelea cred ca mi-am spus de 4-5 ori: “Parvu e un om bun in viata privata, aici e doar un spectacol de teatru, e pe o durata limitata de timp ceea ce vezi acum”

Asta pentru ca in minutele de tortura emotionala il uram pur si simplu pe anchetator si – cum spectacolul se joaca intr-o sala cu doar 55 de locuri, practic esti foarte foarte aproape de actori (chiar daca ii separa peretele transparent al custii in care stau) – si mi se parea ca-mi face rau mie prin nedreptatea pe care o expunea.

SECURISTUL: …eu am schimbat putin metodele astea traditionale…eu n-am treaba cine stie ce cu suspectii, n-am treaba cu ei…eu am treaba cu ce iubesc ei mai mult pe lumea asta…fiecare om are cate-un punct slab parinte, eu la punctul ala ma duc…cunosc peste optsprezece metode de tortura, fiecare implica un alt organ si-un alt instrument…la scoala la NKVD, au un manual cu saizeci. N-am reusit sa invat decat o treime…sau mai bine spus, mi le-am ales pe cele mai bune…iti dai seama?…optsprezece metode de-a face omul sa lesine de durere sau sa-si piarda mintile…si pana la urma tot scot ce am de scos…iar la sfarsit le pun fata la rotisor…ii fac ca la masina de tocat carne…iar aia mai destepti o sa-nteleaga si de ce…ia sa vedem, stii de ce le fac asa?

parvu judecata metropolis

1949 – Judecata pune problema credintei si a adevarului vazut din perspective diferite. In prima jumatate de ora il urasti pe anchetator si ai in minte marii invatati romani care au suferit cumplit in inchisorile securitatii (Steinhardt, Radu Gyr, Petre Tutea sunt doar cateva dintre numele pe care le aveam in minte cand dl Titieni era in fata mea  in ipostaza anchetatului).

Mai tarziu lucrurile se schimba, calugarul nu mai e la fel de blajin, puterea lui de a-l umili si a-l ataca emotional pe anchetator e pe o linie ingusta a dreptatii, iar anchetatorul are justificari oneste pentru drumul pe care l-a ales in viata.

Interpretarea celor doi e atat de credibila, de autentica, de fara sabloane incat imi doresc foarte foarte tare ca juriul UNITER sa le vada spectacolul si sa-l ia in calcul la nominalizari si premii.

In contextul in care traim astazi cand Catedrala Neamului e cea mai mare realizare a anului care a trecut si cand frica e insurubata in mintile noastre in fiecare zi prin orice cale ( de la emisiuni tv pe mai multe paliere intelectuale – cu ghicitori/vrajitoare sau economisti rafinati- pana la telefonul pe care-l detinem toti si ne aduce zilnic informatii dubios selectate de algoritmi care ne speculeaza nevoile), 1949 – Judecata e un spectacol in care o sa simtiti ca vi sa da dreptate… culmea e ca veti avea dreptate si prin vorbele anchetatorului cel rau, dar si prin cele ale calugarului cel bun. Iar credinta voastra o sa fie putin pusa la incercare.

Calugarul: Poate…frica te face sa tii in suflet tot ce ai mai urat. Ura, invidia, razbunarea, pe toate astea le tii ascunse de frica…De aia nu esti intreg la cap. De aia trebuie curatata tara de voi, de comunisti… Ati pus atata frica-n poporu’ asta incat a devenit un fel de-a trai. Sa traiesti in frica si-n minciuna toata viata… asta ati facut din tara asta, ai stat cu pistolu’n mana si-ai putut  sa impusti oameni pe strada. Voi comunistii, vreti o societate cu oameni egali, dar chiar voi sunteti aia care anulati egalitatea.

andrian titieni emanuel parvu 1949 judecata

In anul in care Presedintia Romaniei si-a ales ca tema de promovat educatia si cartile, eu as duce oameni ca Emanuel Parvu prin licee sa le vorbeasca copiilor. Sa le spuna cum a mers pe drumul lui oricat de nebunesc sau de greu ar fi fost.

A renuntat la a mai face una dintre cele mai de success emisiuni de divertisment din istoria contemporana a televiziunii si la banii care veneau odata cu ea ca sa faca film si teatru. S-a chinuit mult dar in cativa ani de munca super sustinuta a castigat premiul pentru regie la Festivalul de film de la Sarajevo cu “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, film pentru care mai are un brat de premii, la fel ca si pentru scurt metrajele pe care le-a facut; a devenit profesor la UNATC, a jucat in seriale importante de televiziune (cel mai recent in Hackerville la HBO), dar si in filme ale altor colegi regizori  (Bacalaureat -ul lui Cristian Mungiu sau Aniversarea lui Dan Chisu sau Portretul luptatorului la tinerete a lui Constantin Popescu) si-a facut teatru si ca regizor si ca actor (sa vedeti O spovedanie).

Cred ca de la genul acesta de oameni copiii ar putea sa invete si respectul pentru carte, dar si sa creada in visurile lor.

Puteti citi aici un interviu cu povestea de viata a lui Emanuel Parvu care include si munca legala in Londra prin restaurante faimoase, un accident cu motocicleta, o boala stranie si un drum lung spre actorie si regie cu mai multe escale emotionante – printre ele, intalnirea cu Liviu Ciulei)

(Citatele din spectacol le am gratie amabilitatii domnului Parvu. )

1949- Judecata se joaca la Metropolis astfel

19 ianuarie de la 17.00 si 19.30,

25 ianuarie 19.30

29 ianuarie 20.00

 

3237
anthony quinn#decitit Anthony Quinn – Pacatul Originar – o carte despre ”manhood” pe care sotul sau prietenul tau o va iubi –

#decitit Anthony Quinn – Pacatul Originar – o carte despre ”manhood” pe care sotul sau prietenul tau o va iubi –

Mai sunt cateva zile de vacanta si daca vreti sa cititi ceva care tine si de lectie de parenting, dar si de sedinta la psiholog, cautati in librarii biografia lui Anthony Quinn, Pacatul Originar – o poveste despre copilaria si prima parte a vietii unui om care tot ce i-a dorit a fost sa fie Numarul 1 in lume in tot ce face.

Si a plecat de atat de jos ca, practic,  mai sarac si dintr-o familie mai fara educatie nu avea cum sa fie.

*

Pana sa citesc aceasta carte il stiam pe Anthony Quinn doar din filmele sale. Nu citisem nici macar un interviu cu el, sau nu imi aduc aminte. Ma gandeam ca are ceva origini italiene, poate influentata de prietenia lui cu mafia italiana, despre care stiam de la filmul Gotti. Dar am descoperit cu uimire ca e mexican, cu ceva influente irlandeze.

Pentru cei care n-au vazut filmele lui Anthony Quinn cateva precizari – a fost unul dintre actorii importanti ai anilor 60-70, e actorul simbol al libertatii. Cele mai cunocute roluri ale sale sunt cele din Zorba Grecul, La Strada, Viva Zapata! A primit doua Oscaruri, unul pentru Viva Zapata!, altul pentru Lust for life.

A avut o viata tumultuoasa, 3 sotii si 12 copii, a fost un suflet foarte tumultuos si-a incercat a se exprime artistic nu doar ca actor, ci si ca pictor, scriitor, sculptor. 

Cartea Anthony Quinn- Pacatul Originar e, dincolo de informatiile biografice despre un actor cu notorietate mondiala, o poveste despre barbatie – manhood.

Despre cum un barbat se lupta cu stigma saraciei din mintea lui si cand are case luxoase, premii Oscar si o cariera de invidiat in film.

Si mai e o carte despre iubirea la care ravneste si nu stie sa o descopere, primeasca atunci cand se afla in jurul lui.

Sub rama intalnirilor cu psihologul sau, Quinn merge mult in copilaria sa si mai putin pe la studiourile de film, iar rezultatul e o carte despre cautarea de sine, nu despre ambalajul pe care i-l face Hollywoodul ca sa vinda mai bine si pe care-l si ironizeaza inca din primele pagini.

*

Printre povestile care nu urmeaza un fir narativ simplu, ci sunt mai degraba un puzzle, simti nefericirea creatorului care se cauta.

Era preocupat de educatie – ii povesteste unei actrite pe platourie de filmare de preferintele lui pentru muzica clasica, il mentioneaza printre altii pe Mozart doar ca doamna nu e foarte incantata si i se pare straniu ca un actor sa aba asemenea preocupari..

Quinn a fost unul dintre acei oameni dornici de autoperfectionare, iar asta a venit din conditia lui de mexican sarac, dar si din educatia pe care i-a dat-o tatal lui.

E o secventa in carte in care Quinn – adolescent care vinde ziare ca sa mai faca cativa centi – se intalneste pe strada cu tatal sau. Se duce catre el si tatal nu-l baga in seama.

Cu banii din ziua respectiva cumpara struguri mari si gustosi si se duce acasa, pune strugurii pe masa la cina, iar tatal il ignora si pare ca nici nu vede strugurii.

Bunica il ia, il roaga sa se spele apoi sa vina din nou la masa. Si cand se intoarce cu o camasa curata si spalat proaspat, tatal i se adreseaza ca si cum atunci a venit; gusta din sstruguri si-i spune ca sunt cei mai buni pe care i-a mancat in viata lui.

*

Mai e o secventa in care Quinn isi salveaza sora de la un posibil viol, lovindu-l cu o coada de topor pe cel care o ademenise in spatele casei si o pipaia. Quinn are 10-11 ani si-l loveste atat de tare si de atat de multe ori pe barbat ca acesta ajunge in spital la un pas de moarte.

Cand tatal vine acasa isi scoate cureaua de la pantaloni si-i spune ”Sunt foarte mandru de tine, ai fost foarte curajos. E minunat ca ti-ai salvat sora, dar acum am sa te bat cu cureaua”.

Si ii explica astfel decizia de a-l bate ”Prima data cand l-ai lovit pe barbat a fost pentru ceea ce ii facea surorii tale. Asta a fost in regula. A doua oara a fost de furie si asta ar fi fost in regula. Dar a treia si a patra oara au fost pentru ca ai putea fi un posibil criminal si acum am sa te bat, in asa fel incat niciodata sa nu-ti mai pierzi capul atunci cand esti pe cale sa omori un om”

Quinn recunoaste ”mi-am primit bataia ca un barbat”.

Cartea e mereu in doza asta de forta si indarjire pusa in balanta cu o emotie care iese la suprafata, o dorinta teribila de dragoste neconditionata, in care nu crede, dar de care are nevoie.

Nu e o poveste despre lumea glamouroasa de la Hollywood, ci una despre cum cauti iubirea si cum inveti sa folosesti fiecare mica resursa emotionala si materiala pe care le ai ca sa obtii ceea ce iti doresti..anthony-quinn---pacatul-originar---c1Anthony Quinn – Pacatul Originar a aparut la Editura Nemira, in colectia Yorik.

Aici puteti citi un fragment din carte

 

3200
padurea spanzuratilor 5#devazut Padurea Spanzuratilor la TNB – o alta provocare a lui Radu Afrim –

#devazut Padurea Spanzuratilor la TNB – o alta provocare a lui Radu Afrim –

Am vazut spectacolul Padurea Spanzuratilor de la Teatrul National din Bucuresti cu doar cateva zile inainte de Craciun si, desi au trecut mai bine de doua saptamani de atunci, inca ma mai gandesc la show.

S-a vorbit mult despre spectacol inca dinainte de a fi fost premiera pentru ca a fost promovat prin fotografii foarte bine alese in social media si pentru ca Teatrul National a ales sa faca mini conferinte de presa pentru spectacolele noi din toamna ( o initiativa cool, e mult mai multa viata in departamentul de comunicare de la TNB )

Asa ca in decembrie Padurea Spanzuratilor a fost sold out, era spectacolul acela pe care e ”un must” sa-l vezi , iar faptul ca in ianuarie au programat spectacole si la matineu spune multe despre dorinta spectatorilor de a vedea aceasta montare.

Sa recapitulam…. vorbim despre Liviu Rebreanu, Padurea Spanzuratilor, un roman greu pe care foarte putini dintre noi (spre deloc) l-am iubit la scoala. Cum a devenit el atat de dorit odata transformat intr-un spectacol de teatru?!

In mare parte datorita regizorului Radu Afrim care are aceasta abilitate de a aduce in prezent si a face accesibil pentru tineri subiecte pe care altfel le-ar ocoli. O parte importanta e datorata scenografiei lui Cosmin Florea (curata, perfecta, ca un tablou la care s-a lucrat mult, si cu cateva solutii geniale pentru momente emotionante din poveste) si restul – fara sa le minimalizez efortul celorlalti – le este datorat lui Alexandru Potocean (Apostol Bologa) si lui Marius Manole (constiinta lui Bologa).

padurea spanzuratilor afis

Stiu munca lui Afrim din ultimii 10 -12 ani, in tinerete am fost si eu printre grouppies care mergeau la toate spectacolele lui prin tara (si astazi sunt tineri care se duc oriunde are spectacol, o admiratie care l-a facut din totdeauna pe regizor sa aiba o aura de rock star). Intre timp, pe mine m-a luat viata si munca si am mai ratat cateva montari de la Sfantu Gheorghe, Piatra Neamt sau Timisoara, recuperand cand show-urile au ajuns in Bucuresti in Festivalul National de Teatru.

In toti anii acestia, Afrim a fost ceea ce se definea prin anii 60 in America – un ”cultural provocateur”. A adus prin spectacolele sale teme cu care spectatorul se confrunta si le proiecteaza in propria viata. Textele spectacolelor n-au fost decat un pretext pentru show pentru ca ele, intotdeauna, au fost transformate ca sa provoace discutii, ca sa puna probleme.

Si, undeva pe drum, de la dezbaterea de pe scena, Afrim a coborat in sala, in strada: a inceput sa scrie el textele spectacolelor si a devenit vizibil implicat in viata urbei.

Ce face acum la Padurea Spanzuratilor (unde nu va asteptati sa auziti replicile unu la unu cu ceea ce a scris Rebreanu) e o continuare de la spectacolul ”Despre oameni si cartofi”, montat la teatrul Andrei Muresanu din Sfantu Gheorghe.

(”Despre oameni si cartofi” e un spectacol inspirat de un caz real, un accident de tren in care au murit 9 persoane care se intorceau de la cules de cartofi, o poveste despre saracie in comunitatea rroma, un text scris de Afrim si stilizat pe scena cu temele si simbolurile care fac parte din lumea lui, o poveste despre supravietuire. Dupa premiera de la Sfantu Gheorghe spectatorii au donat haine si alimente comunitatii de rromi, impactul a fost atat de puternic incat si de la Bucuresti au plecat cateva donatii).

Acum la Padurea Spanzuratilor esti pus, ca spectator, fata in fata cu problemele tale cu autoritatea si constiinta respectarii unor reguli care sunt impotriva moralei tale.

E un schimb de replici in spectacol care te urmareste (e aproximativ citatul)

 ”Dar nu se poate ca noi sa luptam impotriva noastra!”, spune Bologa iar raspunsul pe care-l primeste –  ”Ba se poate!”  – e exemplificat pe un ecran urias din spatele decorului cu imagini de la protestele din 10 august 2018 cand zeci de oameni au fost gazati pentru ca protestau impotriva coruptiei din tara.

E confortabil sa vezi replica cu imagini de la miting (ii simti pe spectatori cum au o reactie de satisfactie), e un semn ca mesajul anti coruptiei e si pe scena mare de la TNB, e spus o data si inca o data pentru cat mai multi oameni.

Doar ca doua ore mai tarziu, aproape de final, pe acelasi ecran vezi imagini din ultima suta de ani de razboaie, proteste, saracie,  catastrofe si nu ti se mai pare chiar asa de usor de dus, nu mai ai nicio satisfactie imediata cand esti pus fata in fata cu incapacitatea omului de a progresa, cand vezi ca ne-am invartit in cerc o suta de ani dominati de orgolii si interese stupide.

Si, brusc, dintr-un text pe care l-ai studiat superficial la scoala, ai in fata o analiza a evolutiei noastre ca neam, ca natiune in 100 de ani (sunt 99 de ani de cand Rebreanu s-a apucat sa scrie cartea, primele pagini au fost scrise in 1919, chiar daca aparitia ei a fost abia in 1922)

padurea spanzuratilor 7padurea spanzuratilor 6

Padurea Spanzuratilor – spectacolul, nu romanul – are tineri care n-au citit cartea pentru BAC, are parinti plecati in Italia, are povestea lui Rebreanu cu sacrificiul din credinta si datoria fata de tine, mai presus de ceea ce-ti cere o autoritate, are dans (cu o coregrafie puternica si emotionanta– conceputa de Andreea Gavriliu – cu actori dansatori, pe bune)  si mult umor.

Il are pe Manole care vibreaza pe scena si pe Potocean care e intr-una dintre cele mai rafinat-intelectuale interpretari ale sale. O are pe Raluca Aprodu si vulnerabila, dar si jucaus ironic dominatoare ca o unguroaica care se respecta (e Ilona) si pe Ada Gales, amuzant naiva in infidelitatea ei ( E Marta, femeia pentru care pleaca Bologa la razboi).

Are secvente foarte foarte emotionante, atat vizual cat si actoricesc, cu o mentiune speciala pentru o discutie intr-un cimitir creat din valize de soldat luminate in care sunt chipurile soldatilor morti.

Are un cantec de jale si pe Teodora Purja, artist popular adus de la Bistrita alaturi de fata ei- Lenuta, care-l canta in asa fel incat, desi nu intelegi mult din ce rosteste, ti se zbarleste pielea si te gandesti la toti cei care au plecat spre alte lumi.

Mai are intelegerea profunda a filosofiei lui Rebreanu (care a scris romanul ca un omagiu pentru fratele sau ucis in razboi cand a vrut sa treaca in armata romana) si a zonei in care a trait pentru ca Afrim si Rebreanu sunt nascuti pe langa Bistrita, in sate vecine.

padurea spanzuratilor 2

Si mai are statuia soldatului necunoscut, langa care sta o sticla de Coca-Cola, si-un cap urias care vegheaza sau devine amenintator peste intreaga sala cand confruntarea morala ajunge la apogeu.

Capul acesta mi-a adus aminte de o intamplare.

In comuna doljeana Terpezita, de 1 decembrie 2018, autoritatile au depus coroane, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, la o statuie reprezentand un soldat fara cap.  Soldatului i s-a furat capul si n-a avut cine sa repare statuia pana la ceremonia care marca Centenarul Marii Uniri.

padurea spanzuratilor 4

P.S. In seara in care am vazut spectacolul in sala se afla si domnul Victor Rebengiuc, cel care l-a interpretat pe Bologa in filmului omonim al lui Liviu Ciulei realizat in 1964 si premiat la Cannes doi ani mai tarziu. Un transfer emotionant de mesaje peste generatii.

P.P.S In timpul spectacolului mi-am adus aminte de filmul lui Radu Muntean ”Hartia va fi albastra”, o poveste despre deruta soldatilor in noaptea din 22 decembrie 1989. Alexandru Potocean, care e Bologa in spectacolului lui Afrim, era in film -Vasile- unul dintre soldatii din Militie, coleg cu tanarul care dezerteaza ca sa lupte alaturi de popor.

Istoria e precum cusca in care noi, soriceii, alergam in gol.

(fotografii de Adi Bulboaca)

Padurea spanzuratilor se joaca in ianuarie astfel

 11 Ian 2019 (Sala Mare)19:00

12 Ian 2019 (Sala Mare)11:00

25 Ian 2019 (Sala Mare)19:00

26 Ian 2019 (Sala Mare)11:0

 

8883
horia tecau cartiHoria Tecau – sau despre caracterul unui campion vazut prin cartile pe care le recomanda –

Horia Tecau – sau despre caracterul unui campion vazut prin cartile pe care le recomanda –

Zilele trecute am avut privilegiul sa ma intalnesc cu Horia Tecau inainte de o actiune pe care o avea in libraria Carturesti Verona.

Ca sa incurajeze lectura, dar si cadourile carte, Tecau a pus post-it-uri cu mesaje simpatice pe 10 dintre cartile lui preferate si le-a lasat la raft in Carturetii Verona.

Banuiesc ca nu mai exista niciuna dintre cartile cu post-it-uri pentru ca am vazut cum s-a cumparat una imediat ce a pus-o la raft, asa ca mai jos veti gasi cartile alese de Horia Tecau precum si motivatia alegerii scrisa chiar de el.

*

Stiam ca Horia Tecau e un mare campion (are 3 Grand Slam-uri, medalie de argint  la Olimpiada,  plus alte 32 de titluri in competitiile de dublu), stiam ca e un om de foarte mare caracter (am prieteni la UNICEF si mi-au povestit despre cat de atent e cu fiecare copil pe care-l intalneste ca ambasador UNICEF, cum mi-a povestit si Amalia Nastase despre implicarea lui financiara pentru a ajuta dotarea maternitatilor cu incubatoare pentru noi nascutii prematur) si cu toate astea a fost foarte surprinzator sa-l vad cat de concentrat si dedicat e cand se implica intr-un proiect.

Si-a ales cartile pe care le va recomanda dupa ce a facut o selectie atenta, s-a intors chiar sa reciteasca cateva fragmente ca sa aleaga cat mai potrivit cuvintele pe care urma sa le scrie pe post-it-uri. Apoi,…. pentru ca mergea in Carturesti, a verificat pe site-ul librariei daca se gasesc cartile pe care el voia sa le recomande ca fie sigur ca sunt in stocul librariei!!!

Pentru mine a fost o bucurie sa descopar ca Horia Tecau e un cititor educat si rafinat si ca se gandeste cand recomanda o carte la beneficiul pe care l-ar avea cititorul in raport cu nevoia sa in acel moment. Adica recomanda nu neaparat pentru placerea pe care el a avut-o cand a citit-o, ci pentru castigul direct (emotional si spiritual) al celui care va citi, iar asta arata o rapida analiza a personalitatii celui pentru care daruieste carti si un grad mare de empatie.

Iata recomandarile lui Horia Tecau pentru cadouri de Sarbatori, la sfarsit e o poveste despre o carte care nu se afla intre aceste recomandari dar este una dintre preferatele lui… o carte pe care a prezentat-o in conversatia noastra atat de sincer si de intens ca… acum o citesc.

 IMG-20181220-WA0004Micul Print – Antoine de Saint-Exupery

Mi se pare cartea perfecta pentru toate varstele mai ales pentru copii, care pot citi despre spiritul aventurii, prietenie si valori. O carte pe care o poti intelege altfel la fiecare etapa din viata.

 

djuvaraO scurta istorie a romanilor povestita celor tineri -Neagu Djuvara

Fiecare roman trebuie sa cunoasca momentele importante din istoria tarii, iar Neagu Djuvara are un stil aparte, direct, fara prejudecata.

useriuTibi Useriu – 27 de pasi

Povestea surprinzatoare a unui roman care a ajuns sa-si depaseasca toate limitele fizice/mentale prin castigarea celor mai dificile ultra maratoane din lume… E puternic, alerga cu fizicul. Dupa ore si ore, fizicul ceda, apareau durerile. Cand fizicul ceda se ajuta de mental, isi spunea mantre pozitive, dar de la oboseala crunta dureri si foame ii ceda si mentalul. Atunci, ultima bucata de cursa, o alerga cu inima. Mereu pentru o cauza, mereu pentru ceva mai mare decat el. Si reusea de fiecare data.

 

pelerinul rusPelerinul Rus –

O carte plina de smerenie si generozitate care se duce direct la suflet

 

IMG-20181220-WA0006Patrick Mouratoglou – Coach-ul,

Foarte interesant sa citesti despre nivelul implicarii unui antrenor in viata unui sportiv si cum isi asuma rolul sa-l aduca mereu la potentialul lui maxim, fizic, tehnic si mental.

 

rafa-povestea-mea_1_fullsizeRafael Nadal-Povestea mea.

Povestea uneia dintre cele mai modeste legende ale sportului. Afli cum fiecare membrul al familiei s-a dedicat visului lui Rafa si cum fiecare si-a preluat un rol, Cum a invatat de mic sa respecte pe toata lumea , care au fost fricile lui si cat de mult si-a dorit sa ajunga campion.

(Cand vreau sa ma specializez intr-un anumit domeniu, caut mereu sa citesc literatura de specialitate si experiente traite de oameni care au avut succes in acel domeniu. )

ted talksTed Talks – Dupa ce-mi inchei cariera de jucator, va urma cariera de antrenor si e f important pentru mine sa invat cum sa transmit mai departe din experienta acumulata. Sa invat cum sa vorbesc cu un Copil fata de un profesionist, cu un jucator fata de o jucatoare. Fiecare reactioneaza mai bine la un anumit ton al vocii, in functie de informatii.

 

IMG-20181220-WA0002Susan Cain – Quiet

Fiind introvertit, cand eram mic, eram ala mai ‘ciudatel’ care prefera sa stea singur mai mult. Nu stiam de ce, pur si simplu asa simteam. nu-mi placea deloc ca eram etichetat ca fiind “Diferit”  de vreunul din educatorii/profesorii mei. Din cartea asta am invatat despre diferentele dintre tipologiile Introvertit/extrovertit. Informatii foarte utile pentru parinti,educatori, antrenori ca sa stie cum sa comunice cu copiii in functie de felul lor de a fi. Copilul poate sa fie introvertit, sa se incarce cu energie cand sta singur, sa fie foarte focusat cand primeste un singur lucru de facut dar slab la multitasking etc si daca e etichetat sau fortat sa fie altfel decat firea lui, poate creste crezand ca nu e suficient si are el o problema, cand de fapt el e perfect normal.

John-Gray__Barbatii-sunt-de-pe-Marte-femeile-sunt-de-pe-Venus__973-645-657-2-785334274450 John Gray- Barbatii sunt de pe marte, femeile sunt de pe venus

Alta revelatie cand am citit despre diferentele dintre sexe, ce are nevoie fiecare, cand si in ce forma  etc. Te ajuta sa intelegi cum sa comunici, cum sa ti se comunice. Toata lumea ar trebui s-o citeasca

***

Inainte de intalnire – un cadou de Sarbatori de la prietena mea Lavinia Chican – m-am gandit mult ce carte sa-i fac cadou lui Horia Tecau.

Pentru mine, un jucator de tenis de dublu e un exemplu perfect despre slefuirea ego-ului: in timpul meciului, daca vrei sa faci performanta cu adevarat, nu-ti mai dai timp sa te rasfeti, sa te scufunzi in propria suferinta sau bucurie pentru un punct ratat/castigat.

In plus, pentru ca ai un partener trebuie sa fii atent la nevoile lui tot timpul (adica imi imaginez ca in echipele de dublu care fac performante spectaculoase), dincolo de abilitatile tehnice, e vorba de a avea empatia pentru a fi plasa de siguranta emotionala pentru coleg tot timpul.

Doar ca atunci cand esti copil si incepi de acest sport, nu pune nimeni accent pe spiritul de echipa, totul este despre individualism, despre a castiga TU, despre a dezvolta si specula EGO-ul care sa te duca spre victorii in momente grele. Asa ca, sa ai relaxarea sa te muti de la simplu la dublu, sa accepti ca poti face performanta si altfel decat ai fost crescut sa gandesti, iar apoi sa muncesti cu gandul la nevoile de pe teren ale altcuiva, mi se pare un exercitiu foarte foarte greu de slefuirea ego-ului.

In ideea aceasta, ma gandisem sa-i ofer lui Horia Tecau cartea Curajul de a fi vulnerabil – Brene Brown.

Doar ca… am vazut ce carti alesese drept recomandari, l-am vazut pe Micul Print acolo si mi-am dat seama ca i-ar placea sa descopere personalitatea lui Antoine de Saint Exupery.

(introvert, extrem de tenace in a-si urma visurile, pasionat de zbor si un aviator foarte talentat, cu un accident complicat in desert – cand a parcurs desertul la pas, fiind aproape de a-si pierde viata. Micul Print incepe cu un aviator naufragiat in desert, iar o parte din povesti sunt inspirate din viata lui – floarea Micului Print, trandafirul, e o metafora a sotiei lui, Consuelo pe care a chinuit-o mult cu plecarile lui cu avionul, dar care ii intelegea pasiunea in ciuda disconfortului pe care il avea ea).

siant exupery a biography  Asa ca am ales pentru Horia Tecau biografia lui Antone de Saint Exupery scrisa de Stacy Schiff .

Numai ca am povestit putin despre de ce am vrut initial sa-i fac cadou o alta carte si despre cum lucrezi cu propriul ego si inveti sa-ti accepti personalitatea in raport cu partenerul cand esti campion.

Si Horia Tecau a mentionat Scoala Zeilor – Stefano Elio D’Anna, o carte pe care a citit-o de cateva ori, la care se intoarce adesea pentru lectiile de constiinta, integritate emotionala si morala, o carte care l-a ajutat sa fie un coleg mai bun, un campion mai puternic.

De doua zile citesc Scoala Zeilor si vad speech-uri si interviuri ale autorului, Stefano Elio D’Anna.

Daca aveti copii pana in 14-15 ani, cumparati-le cartea lui Horia Tecau – Viata in ritm de tenis, explica pe intelesul copiilor, prin propriul exemplu, cum se slefuieste un caracter de campion.

viata in ritm de tenis

 

5997

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!