andrei serban - Blogul Cristinei Bazavan

6 years ago

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

Richard 3 de la Teatrul Bulandra e poate cea mai “umana” dintre versiunile de Richard pe care le-am vazut de-a lungul timpului.

Si sunt dintre norocosii care l-au vazut pe Kevin Spacey la Old Vic in acelasi rol ( in 2011, in regia lui Sam Mendes), dar si pe domnul Marcel Iures in montarea de la Teatrul Odeon, regizata de Mihai Maniutiu. (se juca din 1993, dar cred ca am vazut-o prin 95-96).

Pentru cine nu s-a intalnit cu piesa (dar nici cu partea de istorie care l-a inspirat pe Shakespeare), doua randuri despre subiect: Richard III este unul dintre cei 3 fii ai ducelui de York, dar nu este eligibil pentru tronul Angliei pentru ca fratele sau mai mare, Regele Edward IV, are doi baieti.

Richard s-a nascut diform (e posibil sa fi avut ceva similar cu tetrapareza), e o legenda in jurul lui despre cum s-a nascut cu picioarele in fata, cu par si dinti.

Nimeni nu l-a iubit inca din copilarie. E urat, diferit de ceilalti si, spre compensare, isi dezvolta un spirit manipulatoriu – machiavelic – pentru a avea ceea ce-si doreste cel mai mult – puterea si atentia, iubirea celorlalti. Si calca pe cadavre la propriu ca sa obtina ceea ce isi doreste: regatul Angliei.

In piesa lui Shakespeare, Richard “iese din text” de cateva ori si interactioneaza cu audienta, i se adreseaza direct, dand explicatii despre alegerile sale machiavelice – o directie pe care generatia Netflix o cunoaste de la personajul lui Kevin Spacey din House of Cards (unde din nou aveam dorinta de putere, machiavelism si multe crime).

In noua montare de la Teatrul Bulandra, in regia lui Andrei Serban, Richard 3 interpretat de Marius Manole are toata rautatea si durerea pe care o aduce textul lui Shakespeare dar, spre deosebire de montarile cu Iures sau Kevin Spacey, mai are o nuanta despre incapacitatea lui de a se dezvolta emotional.

Richard e blocat in crestere si emotie undeva in copilarie.

E o nuanta pe care Manole poate sa o duca pentru ca are organic o vulnerabilitate si o energie care cer protectie, te fac sa vrei sa-l iei acasa. E parte din carisma lui, din felul in care e construit.

Dincolo de scena, Marius Manole are acest amestec de forta si vointa, de determinare (alearga la maratoane, e un arhanghel modern al dreptatii gata sa se ia la lupta cu oricine cand vede o nedreptate, e implicat in actiunile societatii civile), toate astea puse alaturi de vulnerabilitate, fragilitate, emotie.

Si prin distribuirea lui in Richard III-lea spectacolul isi schimba putin directia – e mai mult despre cum lipsa dragostei naste monstri. Despre cum un om care ravneste dupa iubire, o ia cu forta de la toti din jurul lui – de forma nu in fapt – iar fiecare nou refuz il inraieste si-l indreapta spre o crima, un viol…

In plus, Andrei Serban a ales ca aproape toti actorii (cu exceptia lui Richard – Manole, Ducele de Buckingham, prietenul lui Richard – Catalin Babliuc si Ducesa de York, mama lui Richard – Mirela Gorea) sa joace mai multe personaje, multe duse intr-o zona caricaturala pentru a crea spatiu de admiratie si intelegere fata de Richard.

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Pentru ca vorbeste despre o realitate care se repeta de 600 de ani, fara ca sa fi invatat nimic din ea.

Pentru ca o sa se scufunde in placerea faptului ca inca un regizor alege sa aduca pe scena intr-un text clasic un semnal de alarma la ceea ce traim astazi, noi romanii care vrem o viata corecta pusi fata in fata cu cei care vor puterea ca sa-si acopere frustrari si frici.

(ma rog, scaldatul acesta in placerea de a-l vedea ironizat pe Dragnea care ia chipul lui Richard – Manole unul dintre cei mai vehementi dintre artistii care-i condamna actiunile politice, placerea aceasta nu tine foarte mult pentru ca – in aceeasi cheie din textul lui Shakespeare, cand eroul vorbeste cu publicul, Andrei Serban si Dana Dima – care a facut adaptarea textului – au ales sa-l aduca si pe autor, pe Marele Will pe scena, ca sa-i scuture putin pe spectatori.)

Pentru ca e o montare foarte actuala, decupata dinamic si o sa va capteze atentia chiar daca tine 3 ore si ceva.

Vizual, decorul care creeaza planuri diferite folosindu-se de neoane in culori puternice iti da imagini cu care esti familiar de pe instagram (sau din expozitiile de arta contemporana)

Costumele sunt moderne, cu solutii inteligente si cu umor pentru a face trecerea de la 1483 cand a fost incoronat Richard III -lea in 2019…

Exista chiar si in comportamentul personajelor actiuni aduse in contextul momentului – Edward, printul de Wales, cel care ar trebui sa-i urmeze la tron lui Eduard al IV-lea, e obsedat de un joc pe consola.

Regina Elisabeth anunta moartea sotului sau Eduard al IV-lea printr-o conferinta filmata cu telefonul, primarul Londrei vrea sa-si faca selfie-uri cu importantii reprezentati ai Coroanei care vin in vizita, consiliul Coroanei e un fel de Parlament etc etc

Limbajul e foarte modern, prin traducerea si adaptarea Danei Dima, partenera de viata si de creatie a lui Andrei Serban. Dar raman in text toate monoloagele devenite referinta in literatura sau cinematografia moderna

(Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară;

Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau,

Sunt îngropaţi în sînu-adînc al mării.

Purtăm pe frunţi cununi de biruinţă;

Din ciunte arme am făcut trofeu;

Din aspre trîmbiţi, vesele taifasuri;

Din marş războinic, paşi suavi de dans.)

Pentru ca vorbeste despre noi cei care suntem astazi – cand urlam dupa atentie si iubire si-am face orice tumbe ca sa ne placa lumea sau ca sa avem mai multa putere, influenta.

Pentru ca ne da o cheie emotionanta pentru rezolvarea mizeriei in care ne-am scufundat: lipsa dragostei naste monstri. Si depinde de noi cum intelegem sa folosim cheia aceasta, dincolo de un spectacol public, de fatada, de ambalaj, pe care-l jucam si noi chiar daca nu suntem actori.

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

Richard …………………………………………………………………..MARIUS MANOLE
duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea

Regele Eduard al IV-lea
Un ucigaș GEORGE IVAȘCU
Lordul Primar al Londrei

Regina Elisabeta
soția lui Eduard al IV-lea RODICA LAZĂR
Un călugăr

Regina Margaret
văduva regelui Henric al VI-lea
Copilul Eduard, prinț de Wales CORNEL SCRIPCARU
fiul lui Eduard al IV-lea
Shakespeare

Lady Anne,
mai târziu ducesă de Gloucester și regină, anterior
casătorită cu Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea; ALEXANDRA FASOLĂ
Un Călugăr

Ducele de Buckingham ……………………………………………….CĂTĂLIN BABLIUC

Hastings, Lordul șambelan ADRIAN CIOBANU
Un Cetățean

George, duce de Clarence, fratele lui Richard al III-lea
Lord Rivers, fratele Reginei Elisabeta CONSTANTIN DOGIOIU
Sir Richard Ratcliffe
Un cetățean

Brakenbury, locotenent al Turnului
Dorset, fiul lui Elizabeth dintr-o căsătorie anterioară ALIN STATE
Catesby

Lord Stanley
Un Ucigaș LUCIAN IFRIM
Un Cetățean

Ducesa de York …………………………………………. …………….MIRELA GOREA
mama regelui Richard al III-lea, a lui George, duce de Clarence și a regelui Eduard al IV-lea

Copilul Richard, duce de York
O Cetățeană CATINCA MARIA NISTOR
Un Căpitan

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

interviuri

8 years ago

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

In urma cu 11 ani am realizat un prim interviu cu Andrei Serban pentru revista Tabu. Citisem biografia domniei sale, O biografie – aparuta la editura Polirom, fusesem fascinata de munca acestui regizor roman care lucrase cu Meryl Streep, Murray F Abraham, Christopher Walken, Christopher Reeve sau Diane Lane si pe multe scene de Opera ale lumii cu Placido Domingo sau Anna Netrebko.

La vremea aceea nu-mi placea ce teatru se face in Romania si imi aduc aminte ca am purtat multe conversatii cu domnul Andrei Serban despre teatru si ca acele conversatii mi-au dat curaj sa am o parere, sa spun de ce nu imi place ceva in teatru. Asta m-a ajutat peste ani sa ma imprietenesc – cu sinceritatea mea, banuiesc, enervanta – cu alti regizori romani care au ales sa se exprime diferit de teatrul traditional.

Ii datorez domnului Andrei Serban pasiunea mea pentru teatru, cateva lecturi importante si… niste timp pe care i l-am ocupat in conversatii electronice pe care le-am recitit zilele acestea si m-au facut sa ma gandesc ca eram… usor obraznica.

Aici puteti citi primul nostru interviu. Zilele trecute, cand domnia sa a venit in tara sa lucreze Don Giovanni la Opera din Bucuresti, am reluat dialogul de acum 11 ani. Nu cred ca e un interviu, poate ca e o conversatie (desi, peste cativa ani, e posibil sa mi se para ca si aceasta descriere a randurilor de mai jos drept “conversatie” e o usoara aroganta din partea mea).

Am recitit interviul de acum 11 ani si am fost surprinsa ca vorbeati despre a trai in prezent, un concept cu care in ultimii ani ne-am familiarizat.

Da. Pentru ca am avut sansa unor intalniri cu oameni cu adevarat remarcabili, care m-au influentat. Dupa anul cu Peter Brook la Paris si proiectul comun din Iran, nu stiam ce vreau sa fac. Ma gandeam sa revin in tara, era in 1971 eram inca foarte tanar, inca nu mi se intamplase nimic rau aici. Sau sa ma duc la New York. Atunci Brook mi-a spus: iti dau cartea asta, citeste-o pentru ca te va ajuta. Daca te hotarasti sa mergi inapoi in Romania, noptile lungi ale comunismului sunt reci si ai nevoie de cartea asta sa-ti incalzeasca sufletul. Daca mergi la New York, New York-ul este un oras foarte dur si vei avea si acolo nevoie de prieteni. Daca cartea asta te influenteaza in orice fel, iti dau un numar de telefon sa chemi pe niste amici de-ai mei: Doctor si Mrs. W.

Cand am ajuns pe aeroport la Amsterdam in tranzit, am dat cu banul si am zis Bucuresti sau New York. Realmente asa a fost, nu e legenda. Banul a ales America (nu e o metafora!). In avion deja incepusem sa citesc, nu am mai putut sa las cartea din mana. Am ajuns la New York si stiam ca trebuie sa ii cunosc pe prietenii lui Brook. Cartea se numeste “In cautarea miraculosului, fragmente dintr-o invatatura necunoscuta” de Piotr Uspenski. Ea mi-a schimbat cursul vietii.

Uitandu-ma inapoi la acesti 11 ani am cautat sa vad cate nominalizari si premii la UNITER au fost. Sunt multe statuete, cred ca aveti acasa un raft intreg…

Scuza-ma, desi am o doza serioasa de vanitate, nu tin la titluri! Dintodeauna mi-a lipsit dorinta de a acumula premii, medalii si onoruri. Desi as putea umple peretii, nu am pastrat nici o statueta, nicio diploma, nimic. O intrebam ieri pe Dana, sotia mea, daca eu am luat Steaua Romaniei pentru ca citisem undeva ca as fi primit-o. Zice: “tu faci pe prostu’?! Evident ca DA”. Dar unde e?

Dar de ce ati renuntat la ele? Puteati sa le scoateti la licitatie pentru o cauza nobila.

Stiu, nu am facut-o cand le aveam, am renuntat repede la ele. Pentru ca nu inseamna nimic. De asta sper ca nu imi va mai oferi nimeni, niciodata premii pentru ca nu le merit (rade).

Ati regretat vreun moment ca v-ati reintors pentru perioada asta sa munciti in Romania?

Nu. Nici un moment. Daca as fi regretat, nu as fi venit. Nimeni nu moare de dorul meu ca sa revin. Primesc constant sageti, atat de la cei din breasla, cat si de la politicienii care se simt deranjati de prezentza mea Si totusi revin din pasiunea de a lucra aici, si celor care ma invita le cer conditii de lucru riguroase, datorita faptului ca vin pe un timp limitat. Stiu ca am cinci saptamani, daca lucrurile nu sunt indeplinite, atunci nu putem sa o lalaim. Totul e acceptat ca normal, daca exista bunavointa.

Si profit de beneficiul de a alege actorii care vor sa lucreze cu mine. Nu toti, unii ma refuza. Ii inteleg. Teatrele care m-au invitat sunt foarte putine: Nationalul (nu cel din Bucuresti, ci din Cluj cand era Ion Vartic director), Teatrul Maghiar din Cluj, Bulandra si Odeon, atat. Totusi, revin de peste 25 de ani; 4 teatre in 25 de ani, ce elita! In plus mai sunt Opera din Iasi si cea din Bucuresti, datorita exclusiv lui Beatrice Rancea. Cand ea va fi inlaturata, voi fi si eu.

Nu o spun ca sa ma plang, ma bucur totusi ca pot lucra in Romania. Sunt dificil; cer aventura, cer risc, concentrare totala, nimeni nu poate sa aiba alt job in timp ce lucreaza cu mine. Multi accepta bucurosi conditii neobisnuite. Doar faptul ca am lucrat la Opera vara asta, toata luna august in canicula extraordinara cu acesti cantareti care si-au sacrificat vacantele ca sa vina sa lucreze cu mine… S-au adaptat programului meu, au fost minunati.

Pe de alta parte, viata m-a invatat ca actorii care au lucrat cu dvs cumva s-au transformat profund iar ei marturisesc ca, dupa intalnirea cu dvs, si-au curatat niste comportamente, au invatat sa se uite altfel la meserie, adica nu e chiar un sacrificiu.

Da, sigur ca da. Dar in momentul de acum, tot ceea ce spui este deja trecut. Mentalitatea tinerilor care au ajuns la mijlocul vietii acum s-ar rezuma in ”mi-am cumparat un apartament, trebuie sa imi platesc ratele, am o familie am sa fac si un serial, desi oh, n-as vrea, scuze, dar astea-s nevoile de acum”. Si aceasta amintire a unui trecut aventuros, riscant si intens, ramane o nostalgie a tineretii pierdute… Majoritatea celor trecuti de 35 de ani nu stiu daca mai e capabila sa faca azi sacrificiul pe care l-a facut ieri.

Credeti?

Ai sa vezi Don Giovanni, acum la Opera. Sunt cantareti tineri care nu doar canta, ci joaca foarte bine. Nu o spun ca sa ii flatez dar stiu ce inseamna calitate la nivel international. Unii dintre ei, daca ar avea norocul sa fie vazuti de un agent sau manager international, ar ajunge iute la Opera din Paris, din Londra sau New York. Sunt excelenti, si da, ei fac pentru Mozart si pentru mine tot ceea ce le e in putere.

Dar sunt convins ca in 5 ani, daca revin in Romania si ei atunci vor avea o cariera internationala, nu vor mai fi la fel de deschisi. Deci momentul de acum e doar acum, maine e cu totul altceva.

imagine de la sfarsitul spectacolului Don Giovanni, Opera Romana, Bucuresti (foto Mihaela Petre)

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

Ramanand la “acum”, mi se pare ca Andrei Serban de acum, comparativ cu Andrei Serban de acum 11 ani, este mai putin razboinic. Adica marcati lucrurile care sunt in neregula – vezi situatia dificila a Operei din Bucuresti cu banii, cu colaboratorii – dar o spuneti intr-o forma in care nu mai este atat de razboinica. Simtiti schimbarea asta?

Absolut, da. In primul rand este varsta, cu timpul inveti cate ceva, inveti sa accepti! Am vazut ca atacand si raspunzand in presa criticilor, care m-au desfiintat, nu duce nicaieri; sau scotand des spada contra UNITERului la fiecare premiu pe care eu l-am luat, ca sa-i apar si sa-i onorez pe actorii care nu au fost premiati, asta n-a facut decat sa genereze negativitate si antipatie contra mea. Cu varsta am inteles ca ideea de toleranta, de acceptare, e preferabila; cu o atitudine pozitiva obtin mult mai mult decat prin atac sau fronda. Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind, incerc sa ma schimb.

Ideea biblica despre ce inseamna sa fim crestini, pe care nici unul din noi nu o putem urma – de a intoarce obrazul sau de a-i dori bine dusmanului tau – este imposibila. Dar ideea asta este extraordinara pentru ca daca te gandesti, la un nivel mai inalt, toti suntem muritori, nimeni nu va rezista prin rautate, chiar cel pe care il consideri cel mai odios om, si el va muri. Cum sa inteleg si sa iert, cum sa aplic in viata mea idea milei? E o intrebare fara raspuns.

Dar oamenii “rai” apar in vietile noastre si ca sa scoata ceva din noi intr-o forma sau alta. Ori sa oglindeasca ceva…

Da. Daca practic ideea crestina, in teatru incerc vreau sa afirm ceva, nu ca sa neg. De aceea sunt in conflict deschis, din punctul asta de vedere, cu mine insumi in primul rand, cand imi vad neputinta, dar si cu ce e la moda in teatru azi. Mesajul de astazi e despre cat de cinica e lumea, cat de negru si disperat e totul… Asta e o minciuna!

Sigur, fiecare face ce doreste, dar pentru acest mesaj nu am nevoie sa ma duc la teatru. Televizorul urla de vesti rele, viata imi da palme, nu am nevoie sa ma duc la teatru sa fiu si mai sufocat. Ma duc la teatru sa vad ca exista o alta realitate decat cea orizontala in care traiesc. E o realitate subtila si invizibila care este in aer, si am obligatia de a o cauta. Si daca puntem prin teatru sa avem acces la ce pare imposibil de misterios, e un beneficiu urias.

De asta ati introdus momente de musical in spectacolele dvs mai recente? E o forma de a spune lucruri grave intr-un ambalaj mai usor.

Da. Te referi poate la Carousel, un fel aparent de musical dar, de fapt, ce spune este ceva destul de rascolitor. Prin faptul ca se canta, aduce un fel de alinare si de usurinta sentimentelor, in loc sa ne dea in cap cu toporul. Asa e cum spui, sunt mai putin belicos azi, incerc sa obtin, daca nu e prea tarziu, un gram de intelepciune…(rade)

Va alintati…

Nu, acum nu ma alint. Nu am o parere prea buna despre mine… Daca vrei sa fiu sincer, asta e. Poti sa crezi ca dupa orice spectacol pe care il fac, in ziua dupa premiera am un gust cvasi amar, ca dupa un mic dezastru? Evit sa vorbesc despre asta caci suna pretentios, desi e adevarat.

Stiu nevoia dvs de a le schimba pana in ultimul moment…

Nu. E ca si cum trebuie sa o iau de la inceput, sa reconsider totul. In ziua premierei imi cade fisa. E un fel de teama de absolut, de a atinge ceva foarte sus si la care nu cred ca o sa ajung vreodata. Realmente fata de mine sunt continuu nemultumit. Evident ca suna chiar prost sa spui asta, pentru ca toata lumea iti va replica imediat: “Nemultumitului i se poate lua darul… Ai atata noroc sa lucrezi in atat de multe locuri in lume, cu atat de multi artisti mari, multumeste-i lui Dumnezeu ca ai ce ti s-a dat”. Ii multumesc din plin. Dar daca e sa fiu adevarat cu mine insumi, as fi preferat sa fiu mai bun!

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

Dar cred ca va si tine alert sa faceti alte lucruri, din dorinta de a fi si mai aproape un pas, si mai aproape…

Mai aproape de imposibil. Vreau sa cred ca imposibilul devine posibil. De acea uneori le propun celor cu care lucrez lucruri imposibile. I-am cerut unei cantarete ieri la Giovanni sa se rostogoleasca si sa cante notele cele mai dificile, dintr-o pozitie cu totul neasteptata. Ea mi-a explicat “dar realmente nu pot pentru ca, daca ma rostogolesc, diafragma e utilizata altfel si nu pot sa respir.”

Si i-am spus: “Uite ce e, incearca astazi ca nu e premiera. Psihologic e justificat. Personajul e intr-o situatie limita, cu totul disperata. Deci incearca. Daca nu iti iese, renuntam.”

Evident ca i-a iesit.

Si -acum evident ca trebuie sa o faca si la premiera.

Nu fiindca trebuie, ci pentru ca a incercat si s-a convins singura. Ea a recunoscut ca si-a gasit cum sa respire intre note si sa-si adapteze tehnica. Si-a depasit teama si a inceput chiar sa-i placa. La premiera a avut ovatii prelungite.

Ce inseamna sa te numesti artist? Le spun studentilor la Columbia ca ei, ca si noi toti, doar candidam la acest titlu. Daca-l numim pe Van Gogh artist, prin comparatie noi ce suntem? Nu doar calitatea uriasa a telentului si a viziunii sale, il pun pe un piedestal la care nu vom accesa niciodata, dar chinul cu care si-a trait viata, dedicatia si efortul urias de a face prin intermediul picturii ca invizibilul sa devina vizibil, sa aduca la lumina o realitate pe care noi nu suntem capabili sa o percepem! Iata diferenta. Le spun studentilor: daca faceti tot ceea ce va este comod, sau la limita posibilului, veti deveni niste mediocri.

Mi-ati povestit zilele trecute despre procesul creatiei si al creatorului. Dvs mi-ati marturisit ca ati invatat sa va goliti de toata informatia din documentare ca sa functionati pe instinct apoi.

Vorbeam de Hamlet. Imi era atat de frica de aceasta piesa imposibila care este piesa de rezistenta din istoria teatrului universal, incat 3 ani de zile am citit cate carti am putut. Eram supra pregatit, eram prea pregatit. Si atunci cand am inceput sa lucrez, nu mai puteam sa ma dezbar de ce a facut Gordon Craig, de ce a facut Brook sau multi altii… Eram toba de carte, stiam tot ce se putea sti, dar totul era in cap, intuitia imi era blocata. La fel si emotia.

Nu mai stiam cum sa ma eliberez, nu stiam ce sa fac ca sa gasesc spontaneitatea. Si actorii erau blocati din cauza mea. A fost unul din marile mele esecuri, dupa aceea am decis sa schimb cum lucrez: ma pregatesc cat pot si cand incep cu actorii sa uit tot, sa am incredere in ei, sa-i las sa improvizeze si sa cred in intuitie.

Disciplina, rigoare, pregatire, pe de o parte, dar sa lasi curs liber improvizatiei si spontaneitatii — iata un amestec necesar! Am invatat ceva din esecuri.

Dar va mai ating reactiile dupa atatia ani?

Da ma ating… Nu ar trebui, dar sunt slab. E dovada de slabiciune ca dau importanta croniclor. Asta e…

In epoca internetului cand oricine are o opinie, ca are sau nu un background in ce se da cu presupusul, de ce v-ar consuma orice mesaj care e in spatiul public?

Nu stiu. Dar nu incetez sa fiu cand amuzat, cand uluit de violenta orgiastica a bloggarilor (cred ca asa se numesc). Provoaca mini-uragane intr-un pahar cu apa. Majoritatea le citesc in Adevarul, caci nu intru pe Facebook.

Simtiti si la studentii dvs din America aceasta situatie?

Sunt foarte deschisi in atitudine, dar, in termeni de cultura generala, total inculti. Dar e remarcabil ca ei traiesc in prezent, trecutul, viitorul nu conteaza. Cand eram tanar in comunism, traiam doar in trecut (in carti ) sau in viitor (visam alte lumi, ca sa evit prezentul cenusiu). Vorbind strict de teatru, ei habar n-au cine a fost Grotowski, au auzit de Peter Brook dar nu sunt siguri daca mai traieste, au citit o singura carte, biblia e internetul, nu merg la spectacole si tot ce ii intereseaza este cum sa prinda auditii la un rol pe Broadway. Dar e normal. Competitia e dura si timpul e scurt, dar daca incerc sa-i directionez inspre ce inseamna adevarata calitate, se lasa prinsi. Asta imi da speranta. Aici e la fel. Credeti ca actoriii tineri sau regizorii (de toate varstele) sunt interesati sa vada ce fac eu la Opera sau in teatru? Foarte putini. E normal. Fiecare vrea sa fie celebru 15 minute, vorba lui Warholl. Nu ca tin sa ma laud, dar inca merg des la teatru; vreau sa simt pulsul din jur si am aceasta curiozitate morbida sa vad tot, chiar daca stiu ca nu o sa imi placa. Dar ma intreb “daca totusi o sa imi placa”?! (rade)

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Am remarcat cum ati cultivat de-a lungul timpului prietenii cu oameni mult mai tineri ca dvs, cum este cea cu Razvan Penescu. Cred ca aveti dincolo de prietenii din generatia dvs – dl Pintilie, dl Rebengiuc – aveti si o zona de cunostinte cu oameni cu care conversati, cu care schimbati idei, oameni foarte tineri sau si mai tineri si mai tineri.

Invat de la studentii mei la Columbia sa am o atitudine flexibila si sa fiu mereu pus sub semnul intrebarii. In atelierele de vara din Romania, primesc o doza sanatoasa de oxigen. Nu e raportul maestru-discipol, ci unul de la egal la egal, in sensul ca ne lasam surprinsi sa descoperim impreuna ceva ce nu stiam. Stanislavski spunea ca actorii trebuie sa dez-invete tot ce au invatat. Cata dreptate avea. Cum sa uit ce stiu, ce am agonisit o viata si sa accept ca in adancul fiintei, de fapt nu stiu?! Un tanar imi ofera floarea tineretii. Eu am obligatia s-o mentin proaspata si sa o inapoiez intacta. Acest transfer delicat de energii e creativ, binefacator.

Va ajuta prezenta lor, va inspira tinerii acestia cu care conversati?

Imens. Iata un exemplu: acum la repetitii la Don Giovanni, au fost des tineri care au participat la workshopuri si au dorit sa asiste. Erau entuziasti. Printre ei, o tanara regizoare Sanziana Stoican, pe care o consider poate cea mai interesanta din generatia lor. Am vazut trei lucruri pe care le-a facut si de fiecare data am fost uluit. E foarte timida si nu vorbeste mult dar simti ca ceva fierbe in ea. La Giovanni a venit zilnic. Observatiile ei au fost atat de sensibile si pertinente, ca mi-am zis: daca un singur spectator va primi ce a inteles ea, am realizat ceva!

Acum 11 ani imi spuneati ca va treziti la 5 dimineata. Tot asa devreme?

Tot insomniac sunt, da. Dorm putin.

Si ce faceti de la 5 dimineata pana la o ora decenta?

Spre deosebire de Trump nu stau pe Twitter. (rade)

Nici nu aveti cont pe Twitter.

Nu, nici pe facebook, nici pe twitter. Mi-e frica de facebook. Am o supersitie ca cineva se va strecura in viata mea interioara, o nebunie. Mi se pare ca as pierde un timp imens. Adica abia ajung sa imi folosesc timpul asa cum e, dar sa mai intru pe facebook.

Si ce faceti de la 5 dimineata? Atunci imi ziceati ca faceati yoga sau.. .

Incantatii Yoga sau meditez sau fac bicicleta la gym. Dar nu tot timpul. Acum, de exemplu, sunt atat de obosit incat nu fac nimic. Sper sa ma scol din pat sa ajung la premiera. Si acum plec la New York si o sa incep sa repet”Pescarusul” cu studentii, un nou Pescarus, al 4-lea.

In teatru tot timpul poti sa adaptezi ceva, sa schimbi ceva, o relatie vie intre tine si celalalt. Unul priveste, unul joaca. Dar amandoi trebuie sa traiasca experienta. De aceea cand Peter Brook spune ca nu exista intre scena si public nici o delimitare, al patrulea perete nu exista, ca, actori si spectatori, cu totii trebuie sa fim in acelasi pat, sa avem aceeasi experienta, este absolut necesar. Atunci plec acasa ca si cum eu am trait don Giovanni, sau don Giovanni s-a intamplat in mine. Daca doar admir decorurile, jocul actorilor, inseamna ca nu s-a intamplat in mine. Trebuie sa se intample in mine ceva. Si atunci plec poate cu o alta stare decat cand am intrat. Si asta e tot ce ne putem dori. Sa transmitem alta stare, pulsul fiintei umane, atat. Eu sunt aici, tu esti acolo si amandoi suntem in relatie ca fiinte umane, nu ca masini!

Atat. Teatrul nu poate schimba societatea, dar ne poate aminti ce inseamna sa fii uman, suta la suta uman.

Andrei Serban. “Incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata.” (un reportaj din 2006, in premiera in online)

diverse

8 years ago

Andrei Serban. “Incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata.” (un reportaj din 2006, in premiera in online)

Acest articol a fost publicat in septembrie 2006 in revista Tabu. Il public acum aici pentru ca in doua zile voi publica un nou interviu cu Andrei Serban, realizat in urma cu cateva zile. Va fi o experienta interesanta, sper, pentru iubitorii de teatru sa citeasca noul interviu in paralel cu acesta.

Andrei Serban. Cuvantul just. Gestul just. Gandul just.

Dupa mai bine de 10 ani, in Romania se va vorbi din nou intens despre regizorul Andrei Serban. A lansat recent o carte autobiografica in care vorbeste cu sinceritate, dar si cu orgoliul omului care a reusit foarte multe, despre intreaga sa activitate profesionala. Acum pregateste la Cluj si Sibiu doua noi piese de teatru. Vor gasi oare jurnalistii cuvintele juste ca sa-l prezinte pe cel mai inovator si perfectionist regizor roman de teatru? Iata incercarea Tabu, un exercitiu in care drumul e important, nu destinatia, cum ar spune regizorul.

Pe o scena de teatru, fara nici cel mai mic decor, 22 de oameni in mijlocul ei, asezati pe randuri, executau la fiecare rostire a unei cifre o miscare a bratelor si a capului. “Acum la fiecare schimbare, miscati-va usor si picioarele, mergeti pe nori” s-a auzit o noua indicatie de la cel care rostea cifrele si dadea ritmul actiunii. Asa l-am vazut la lucru pentru prima data pe Andrei Serban, cel mai celebru regizor roman de teatru. Nu eram pregatita sa inteleg ce se petrece acolo si mi-am ocupat primele minute numarand persoanele de pe scena. Abia mai tarziu, cand am fost capabila sa ma concentrez la detalii, am remarcat ca actorii il ascultau in transa si, de la distanta, vedeai un fel de ritual magic in care corpurile participantilor erau relaxate desi executau miscari complicate, iar fetele li se luminasera chiar daca erau foarte concentrate.

Era unul dintre celebrele exercitii cu care Andrei Serban isi incepe lucrul cu actorii. L-am descoperit la repetitiile de la Sibiu pentru Pescarusul lui Anton Cehov, una din cele doua piese cu care regizorul se intoarce in fata publicului roman. Cealalata piesa se numeste Purificare, este semnata de o tanara care a fost extrem de controversata, Sarah Kane, si se va juca la Cluj.

“Suntem o natie extrem de inteligenta in emotie si in instinct. Cei care vin aici cu productii internationale cand se intorc acasa, vorbesc cu entuziasm despre ce receptiv este publicul. Toti imi spun ca simt, pur si simplu, cum capteaza spectatorii tot ceea ce le transmiti.” Cand il auzi simti ca, pentru o vreme, vestile de la actorii care ne vizitau tara au fost contactul cel mai apropiat cu publicul nostru.

Andrei Serban locuieste in New York de 37 de ani si, chiar daca in ultimii 10 ani a venit in tara destul de des pentru workshop-uri, n-a mai fost invitat sa regizeze aici de la Oedip in 1995.

“Avem spectatori minunati in Romania, deci cu atat mai mare este responsabilitatea noastra a celor care lucram pentru ei, sa le dam un orez bine fiert, nu un orez mediocru. De aceea sunt atat de furios cand vad cat de mediocra, de pasiva, de „out of time“ este scena romaneasca. Stiu ca ma fac extraordinar de antipatic de majoritatea tagmei actoricesti cand spun asta. Banuiesc ca 90 la suta dintre oamenii din bransa, ma dispretuiesc fiindca vin din afara si protestez. ‹‹Cine e ala care n-a mancat salam cu soia cu noi si vine sa ne spuna ce sa facem?››.”

Vazut din partea celor 10 % din breasla teatrului care, conform banuielilor sale, nu-l dispretuieste, dar si din partea publicului, „ala care n-a mancat salam cu soia” a lucrat pe toate marile scene ale lumii, de teatru sau de opera, si i-a avut sub „indrumare” pe Meryl Streep, Diane Lane, F Murray Abraham, Christopher Reeves, Mary Elisabeth Mastrantonio, Placido Domingo, Eliot Godenthal, Julie Taymor, Christopher Walken si lista e asa de lunga incat daca am aduna numai nominalizarile la Oscar ale celor care au lucrat cu el, am depasi cu mult numarul pieselor de pe afisul Teatrului National… pentru vreo trei stagiuni.

Pe 21 iunie, Andrei Serban a implinit 63 ani, aniversati la Sibiu intr-un an plin pentru el de evenimente romanesti. Pe langa cele doua piese pe care le monteaza cu bucuria ca lucreaza din nou in limba care-i place cel mai mult ( „desi vorbesc de-o viata si franceza si engleza”) a scris o carte care s-a epuizat in mai putin de trei saptamani, O biografie (Editura Polirom).

Toate acestea vin insa dupa o depresie profunda, de mai multe luni, dupa ce ideea sa de a crea un centru experimental de teatru a fost „executata” sub patronajul statului, fara participarea lui. O finalitate pur romaneasca.

Inspirat de calatoriile in esenta a ceea ce inseamna teatru, Andrei Serban si-a dorit sa faca in Romania un centru in care tinerii actori sa caute in ei insisi lucruri aflate dincolo de programa scolara. Mona Musca, Minstrul Culturii la acea vreme, l-a asigurat ca totul e realizabil, dar a cerut ca acest centru sa se afle sub egida Teatrului National. In cele din urma, pe cand regizoru era plecat din tara, s-au facut alte documente, iar Teatrul National si-a facut o anexa „experimentala” pe care n-a folosit-o niciodata, desi a incasat bani pentru ea.

E cel mai mare regret al regizorului rezultat din colaborarile cu Romania, desi adesea a fost marginalizat si subapreciat (la numirea ca director al Teatrului National, in 1990, a primit o leafa de 50 de dolari!). „Faptul ca mi s-a furat ideea a fost foarte dureros. Am simtit ca e adanc nejust si imoral.”

De ce e important acest centru experimental? Ca spectatori simtim ca teatrul romanesc nu se misca intr-o directie la fel de buna ca filmul autohton. Tinerii regizori de film au creat un val international de amiratie pentru productiile noastre, in schimb tinerii regizori de teatru au ramas inca intre propriile limite cultivate de scoala. „Fac aceste doua spectacole ca sa demonstrez ca ceea ce vorbesc este adevarat. Stilul actorilor romani este foarte „exterior”; se vorbeste, se urla, se tipa ingrozitor, se gesticuleaza in nebunie. E un teatru fizic, de emotie exterioara, excentrica, in care simti ca sufletul este gol. Daca pui un actor intr-o auditie sa stea pe scaun si sa spuna o replica, sa se uite la tine in ochi si sa nu faca nimic, nu stie sa o faca. Ei cred ca trebuie sa faca intotdeauna ceva, ca trebuie sa fie circari.” Iar el vrea sa lucreze aici ca sa compenzeze „lipsa de antrenament al muschilor interiori, adevaratul antrenament al sufletului, al emotiilor. In teatrul romanesc exista un antrenament al trupului, vocii, al urletului, dar nu unul al gandului. Nu se gandeste si nu se vorbeste omeneste.”

Antrenamentele cu care ocupa prima parte a fiecarei zi de repetitie sunt o mica parte din ceea ce actorii ar putea experimenta in centrul pe care l-a propus. La Sibiu, am vazut celebrul exercitiu cu betele despre care vorbesc cu mare entuziasm vedetele hollywoodiene cu care Andrei Serban a lucrat.

Asezati in cerc, actorii danseaza dupa ritmul unei tamburine. In mijloc, cu ajutorul a doua bete lungi, doi actori improvizeaza un dans in care trebuie sa-si dea replica prin miscare, incercand sa transforme betele intr-o prelungire a corpului lor. La intervale regulate, unul dintre dansatori este inlocuit cu un actor din cerc, iar cei aflati pe margine preiau miscarea care le place cel mai mult si o executa. Unii sunt sportivi cu salturi animalice, altii sunt langurosi cu miscari seducatoare, iar altii sunt dominatori si incearca sa impugna ritmul partenerilor. Andrei Serban e relaxat si se lasa purtat de energia care s-a creat, dar in acelasi timp, e concentrat sa aleaga persoanele care vor trebui sa mearga un pas mai departe de personalitatea lor ca sa se muleze pe dansul partenerului. Asa obtine reactii de care actorii se vor folosi mai tarziu in piesa.

Cand au facut pentru prima data dansul cu betele, actorii de la Sibiu au fost atat de emotionati de ceea ce li se intamplase, incat la sfarsit au izbucnit in urale. Tot atunci Maia Morgerstern a devenit pentru o clipa, in afara repetitiilor textului, o Arkadina perfecta (a strigat la fiul sau, Tudor, nemultumita de ezitarea lui in rezolvarea unei situatii cu partenerul de dans). In Pescarusul sibian, Maia detine rolul principal Arkadina, iar Tudor Istodor interpreteaza rolul fiulului Arkadinei, Treplev. Piesa e adusa in zilele noastre, actorii poarta haine moderne, iar textul lui Cehov vorbeste despre dorinta de celebritate si de parvenire pe care o remarcam zi de zi in jurul nostru.

„Nu ne folosim acest Stradivarius care este corpul nostru in masura la care ar trebui sa-l folosim, dar potentialul este in noi. E un mister, e un secret si incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata. Nu trebuie sa se opreasca niciodata. In teatru sau in afara teatrului”. Andrei Serban vorbeste cu pasiune despre cat de tare te pot surprinde emotiile pe care poti sa le exprimi. „Este ca si cum ai descoperi bomba nucleara in tine, cand simti ca ai avut tot timpul ceva in tine ce nu stiai. Problema e ca maine, daca nu faci acelasi efort, uiti ce ai descoperit azi. Pierzi totul. E un fel de dementa pentru ca trebuie sa faci tot timpul ceva nou.”

Pentru el, teatru, cautarea solutiilor pentru fiecare replica pe care o spun actorii, e una din formele de a face ceva nou tot timpul. Asa se face ca, pentru fiecare piesa pe care o pune in scena, vede montari anterioare ale textului, citeste texte critice si insemnarile, jurnalele autorilor cautand detaliile care sa-i dea noi unghiuri de abordare.

„Un pianist face exercitii opt ore pe zi, un dansator lucreaza tot timpul, iar in general, un actor nu face nimic. Vine la 10 dimineata, inca mahmur dupa o noapte traita intens, poate. Eu nu pot sa-mi permit asta, pentru ca actorii sa ma respecte, eu trebuie sa stiu foarte mult. Dar inaintea repetitiilor, incerc sa las deoparte tot ceea ce stiu. Daca ii bombardez pe actori cu tot ceea ce stiu, ii intimidez. Eruditia mea ii loveste direct in cap, iar eu vreau sa-i ating in trup. Experienta este in trup, in oase, in viscere. Capul trebuie transformat doar intr-un muschi.“

A fost directorul Teatrului National din Bucuresti si, pentru o vreme, cronicile reprezentatiilor din cladirea de la Universitate au aparut in paginile revistelor internationale cu tiraje ametitoare. Cand a plecat, pentru ca nu ezitase sa critice toate neregulile, lenea si manierismul, cei criticati au inceput sa-l ponegreasca prin ziare. De fapt, el e la fel de critic cu ei cum e si cu propria sa persoana, diferenta facandu-se insa in indeplinirea dorintei de perfectionare.

S-a intors acum, cu o carte aflata deja la al doilea tiraj si care, conform celor care au vandut-o la Bookfest, a fost cumparata in special de tineri, si cu doua piese si ele destinate tinerilor. Iar asta e inca un semn ca generatia noastra are nevoie de munca lui, iar el vrea sa vorbeasca cu generatia asta.

Stie ca toata lumea ii va urmari miscarile, in speranta ca vor avea argumente cu care sa-i combata teoriile. „De fapt imi si place sa ma razboiesc, sa revin si sa nu dau satisfactie celor care imi pun bete in roate. E si un joc in asta, de ce nu?”

Dar nu se teme de criticile lor, pentru ca e unul dintre cei mai „rai” perfectionisti pe care i-am intalnit. |n teatru si in afara lui, Andrei Serban e obsedat sa gasesca gestul potrivit, cuvantul care sa exprime cel mai exact emotia pe care trebuie sa o primeasca spectatorul. Are pentru fiecare dintre aceste lucruri un singur adjectiv “just”: cuvantul just, gestul just, gandul just.

Stie cat de importante sunt cuvintele lui si ca vor fi disecate si de cei care vor sa invete, dar si de cei care-l critica pentru ca le arata neputinta si limitarea profesionala. Continua insa sa monteze din placerea lucrului cu actorii si pentru a spune mesaje sincere spectatorilor. Cum mi-a spus mie, stiind ca nu-mi place teatrul.„Mergeti la teatru doar daca vreti sa nu fiti singura, dar nu ezitati sa plecati dupa cinci minute daca simtiti ca sunteti fraierita.”

Un sfat just pentru public, nimicitor pentru actualul teatru romanesc.

***

In teatru

Ce cautati la actori cind ii vedeti la auditie?

In primul rind caut ceva ce e greu de explicat, prezenta. Sunt oameni care iti transmit o vibratie doar prin faptul de a fi acolo, prin simplitatea lor. E greu de definit ce e… Unii o transmit, altii nu. I-as putea selecta doar privindu-i.

E diferit studentul american la actorie de cel roman?

Pe studentii romani nu-i stiu destul. Lucrez cu ei doar in workshopuri si fiind perioade intensive, toata lumea lucreaza cu multa bucurie si face orice. Insa imi dau seama cat de putin sunt pregatiti. Cei americani sunt mai echipati, au mai mult combustibil. Dar ceea ce ma inspaiminta e cit de necultivati sunt si unii, si altii. Imi dau seama cit de putin ii intereseaza sa afle ce se intimpla, nu in afara tarii, ci chiar in teatrul vecin. Sunt atit de izolati in proprul lor univers, au o lipsa de viziune, de intentie, nu-si pun intrebari.

De ce dau la teatru, din pasiune sau din dorinta de celebritate?

Nu e clar. E un mix de pasiune si dorinta de celebritate. E si normal sa fie asa. Si eu cind am dat, nu stiam de ce dadeam. Daca ma intreba cineva sigur ca as fi raspuns “din pasiune”, dar era si dorinta de celebritate. Ne e foame de ceva pe care viata nu ne da si, in acelasi timp, vanitatea si orgoliul isi au si ele locul lor. De ce nu mergem in calugarie si mergem in teatru daca avem nevoie de altceva?! Chiar si acum dupa 35 de ani in teatru, nu pot sa spun ca vanitatea imi e complet pusa in control. Si acum, am momente in care visez sa fiu mai celebru, mai cunoscut, sa am mai multi bani, dar imi dau seama foarte iute ca nu asta e cel mai important.

Daca toti romanii ar fi actori intr-o piesa, care ar fi primul exercitiu cu care v-ati incepe repetitiile?

Relaxarea… suntem un popor ingrozitor de agitat. Trebuie sa ajungi la un moment dat sa ai un fel de privire de deasupra asupra ta, cum fac orientalii, pentru a te putea intelege mai bine. Noi suntem tot timpul atit de patimasi, atit de ingusti in a nu vedea altceva decit faptul ca suntem victimele tuturor si aceasta lamentare foarte monotona si lenesa vine dintr-o lipsa de relaxare interioara si din incapacitate a de a vedea altceva dect propria noastra vanitate si ingustime. Cred ca primul exercitiu ar fi acela al linistirii gindurilor, emotiilor. Asa am putea incepe ceva.

Acasa

Cum arata o zi obisnuita la New York?

Ma trezesc de obicei la 5 dimineata, ma duc sa fac exercitiile mele de yoga , de meditatie, de Tai Chi, dupa aceea daca nu e foarte frig sau ploaie ma duc la gym o ora…In alte zile stau si citesc dimineata si vad presa romaneasca. Pe la 8 jumatate plec la Columbia si incep antrenametul cu studentii, iar la 10 incep clasele de actorie,

Daca repet dupa amiaza sunt la La MaMa sau la Met, daca nu, ma documentez pentru ce voi lucra, ori la text ori ma duc la biblioteca sa citesc materiale scrise despre text si piesa.

Nu-i e greu familiei sa traiasca linga cineva atit de pasionat de meseria lui?

Nu a fost usor sa am doi baieti (Antony 20 de ani, Nicolas 19) si sa stiu ca trebuie sa am grija sa nu locuiasca din hotel in hotel si sa nu fie prea prea obsedati de meseria tatalui lor. Au trebuit sa stea cu mama lor, sa aiba timp sa se concentreze pe scoala, iar eu am fost mai mult absent, si am suferit si eu, si ei.

Poate ca ar fi fost mai bine sa lucrez intr-o banca, n-as mai fi pus atita pasiune; nu poti sa fii indragostit de a numara bani care nici nu sunt ai tai. Dar cind faci o meserie ca aceasta, esti atit de implicat incit parca nu simti ca dedicarea profesionala e prea mare.

Nu i-ati incurajat in actorie…

Azi sa fii in teatru e un fel de nebunie. Foarte multi tineri vor sa faca film, e mult mai popular, iar daca te gindesti la eternitate, e ceva care ramine. Teatrul nu ramine, e platit foare prost, putina lume vine la teatru, trebuie sa fii foarte nebun sa faci teatru. Copiii mei nu au aceasta nebunie si ma bucur.

Ati spus ca-i lasati sa aleaga singuri ce vor face.

Tatal meu a incercat foarte mult sa ma sfatuiasca sa fac litere sau filosofie si era furios ca am dat la teatru. Cind am indraznit pentru prima oara in viata sa ma opun tatalui, a fost o revolutie dar a fost foarte greu. Am decis atunci ca nu le voi da sfaturi copiilor mei despre ce meserii sa faca … Si ii las sa-si vada de drumul lor.

De ce va temeti?

Ma tem de multe lucruri inutile. M-am imbolnavit destul de serios acum citeva luni si pentru un timp am fost in spital. Cit am fost bolnav si am vazut cit eram de vulnerabil, nu mi-era frica. Atunci mi-am dat seama ca toate lucrurile de care mi-e frica sunt neimportante. Ne e frica tot timpul de lucruri inventate de mintea noastra, de demonii nostri interiori.

teatru

10 years ago

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.

spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.

e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.

in acele prime 10 min Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor, folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)

teatru

11 years ago

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*

Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.

Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )

E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.

Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.

Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.

Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”

Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.

Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.

Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.

Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.

10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.

Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.

Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.

*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).

– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban 🙂 ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.

– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.

– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.

Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!

fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre

Cristina Flutur de la premiul de interpretare la Cannes in serialul vedeta al francezilor

filme simpa

11 years ago

Cristina Flutur de la premiul de interpretare la Cannes in serialul vedeta al francezilor

de ieri ruleaza la TF1 , mini seria Resistence, in care Cristina Flutur interpreteaza rolul rolul Cristinei Boico, o studenta de origine evreica,parte din gasca de tineri care au intiat Rezistenta Franceza in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

aseara filmul a fost urmarit de 5.182.000 de francezi , fiind lider de audienta la nivel national, asta in contextul in care anul acesta Franta aniverseaza 70 de ani de la aparitia Rezistentei Franceze. mini seria, inspirata de fapte reale, e regizata de Alain Goldman, un producator si actor foarte faimos in Franta.

peste 5 milioane de francezi s-au uitat asadar la Resistence aseara si au descoperit-o si pe romanca, noastra anul trecut cistigatoare a unui premiu de interpretare feminina la Festivalul de film de la Cannes, pentru rolul din Dupa dealuri.

m-am intilnit cu Cristina Flutur mai devreme, astazi, si imi spunea ca nu a avut cum sa se uite la primul episod dar ca va vedea munca ei si a colegilor pe dvd cind ii va fi trimis de catre studioul producator.

cind ne-am intilnit nu stiam ca fusese lider de audienta filmul ei pentru ca as fi vrut sa-i fac o bucurie si sa-i spun asta, mai ales ca-mi spunea ca la ora la care filmul incepea la TF1, ea avea emotii mari la Bucuresti.

Cristina Flutur, dupa ce a fost multi ani vedeta teatrului Radu Stanca din Sibiu a ales sa se mute la Bucuresti ca sa faca un pas in cariera, sa treaca la film. pentru cei care nu o cunosc, Cristina e un fel de kamikze: a dat la actorie cind nimeni din familia ei nu-i dadea vreo sansa, a muncit cu perseverenta si discretie in Teatrul Radu Stanca din Sibiu (acolo au remarcat-o Andrei Serban si Andriy Zholdak si i-au creat spatiul sa faca niste roluri minunate), iar acum in Bucuresti pregateste proiecte dar inca nu joaca in teatrele de aici.

Ea isi urmeaza visul cu aceeasi perseverenta si discretie si, imi povestea mai devreme, merge la TIFF unde va sta toata perioada festivalului.

sper din tot sufletul sa o intrebe jurnalistii si despre aceasta experienta internationala cind o vor vedea in festival.

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

teatru

11 years ago

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Sa vezi o piesa de teatru/ un spectacol la aproape 25 de ani de la prima montare in Romania poate fi un exercitiu despre evolutie. Si a teatrului, si a spectatorilor.

Spectacolul Troienele , in regia lui Andrei Serban revolutiona lumea teatrului romanesc in 1990. Era atit de nou pentru ce se intimplase pina atunci in Romania incit citiva dintre adolescentii – spectatori de atunci, impresionati, au decis sa se faca regizori sau actori. Cum citiva dintre copiii care au urcat pe scena in spectacol sunt astazi actori importanti de teatru si film.

In 2013 s-a remontat la Iasi, cu Opera de acolo, un proiect ambtios al lui Beatrice Rancea – care e directoarea Operei din Iasi si care in prima montare, in 90, era balerina care facea “dansul fetei inecate”.

***

N-am vazut montarea din 90, dar nu cred ca erau curajosi spectatorii imediat dupa revolutie, nu cred ca erau relaxati sa exploreze in spatiile ramase libere pe scena, sa-si schimbe locul dintr-o parte in alta in timpul spectacolului ca sa experimenteze teatrul ca senzatie, nu ca intelegere.

La aproape un sfert de secol distanta, doar pustii – liceeni sau studenti – au curajul asta. Am vazut o repetitie cu 100 de studenti, elevi dar si un spectacol cu 300 de spectatori de toate virstele. In ambele reprezentatii doar cei foarte tineri au fost real curiosi de ce se intimpla in imediata lor apropiere. I-am vazut mutindu-se dintr-o parte in alta a scenei printre spectatori, apropiindu-se de o zona in care era o anume activitate, i-am vazut simtindu-se relaxati pe scena.

N-am vazut asta la niciun adult. La nicio persoana a carei virsta arata maturitatea si acum 23 de ani.

***

In piesa, povestea Elenei din Troia este spusa foarte puternic. Se trece de la seductie la violenta, femeile din Troia o pedepsesc pentru ca le-a tradat plecind cu Paris , o scalpeaza, o bat cu pietre si noroi, apoi o decapiteaza.

Totul se intimpla in mijlocul spectatorilor, femeile care o pingaresc pe Elena sunt printre spectatori; actrita care o interpreteaza pe Elena e goala, dar plina de singe, paie si noroi. Ca spectator incerci de la greata la mila, de la sila la ingrijorare. Dupa ce e decapitata, spatiul inchis care e scena se deschide, cortina se ridica, spectatorii sunt ghidati sa se uite in sala goala, unde 4 copii cu luminari in brate cinta ingereste.

Se trece in citeva secunde de la disconfortul aglomerarii si al violentei, la ceva liber, seren, cald si , pentru ca teatrul Odeon e foarte frumos arhitectural (si Opera din Iasi e la fel), e ceva aproape bisericesc acolo. Si spectatorii se relaxeaza pentru citeva clipe.

Doar ca in minutele urmatoare, sunt invitati sa coboare din scena in sala si sa se aseze pe scaune si cele 5 minute cit se face transferul publicului scena-sala sunt radiografia perfecta a increderii lor in sine.

Primii spectatori scapa usor, pentru ca nu e nimeni in sala care sa ii evalueze, dar pe masura ce rindurile de scaune se umplu cei care coboara de pe scena se simt tot mai inconfortabil: au spatele incovoiat, capul plecat, coboara din ce in ce mai ezitant scarile care fac trecerea lumea “reala”. Pe scarile alea se lovesc de privirile celor care au ajuns deja spectatori traditionali in scaunele de catifea din sala, acum confortabili si relaxati pentru ca sunt in zona lor de confort; asa sunt obisnuiti la teatru: ei in scaun si altii sunt pe scena pe care sa-i evalueze, despre care sa se dea cu parerea, ale caror povesti sa li se para interesante sau asemanatoare cu ale lor.

Tot acest transfer se face in timp ce actorii cinta – pe scena, dar si in loje, printre spectatori. Si cind se reintra in “normal” – in conventia clasica a teatrului – vezi cum actorii se relaxeaza. E in privirea lor confortul ca se reintorc la ceva cu care sunt si ei familiari, la senzatia ca scena ii protejeaza pentru ca e o distanta intre ei si spectatori.

Acele 5 minute de transfer de pe scena catre sala (indirect, o metafora transferului de la imaginar la real) sunt, din perspectiva asta, o poveste despre transformare, despre incredere, despre simtire, despre energia pe care o aduce un grup care priveste/ capteaza (ia) vs energia pe care o aduce un grup care daruieste. Despre nevoia de confort si rezistenta la schimbare, despre linistea care vine din asezarea in contextul cu care ai fost deja obisnuit. Dar si despre starea de a fi alert, viu, atent, ca sa faci fata schimbarii.

In text Troienele, sunt despre tradare si libertate, in scena sunt despre incredere si o alta forma de libertate, interioara.

M-a uimit ca la aproape un sfert de secol de la prima montare, uitindu-ma la noi, spectatorii deveniti actori, n-am constatat progrese mari.

Mai puteti vedea Troienele , in regia lui Andrei Serban, si astazi de la 17 .00 si 21.00, la Teatrul Odeon, parte din Festivalul National de Teatru.

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

teatru

11 years ago

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

In Troilenele, spectacol in regia lui Andrei Serban pe care il vedeti in acest week end la Odeon in cadrul Festivalului National de Teatru, soldatii poarta in locul sulitelor niste bete din bambus, inalte, subtiri care devin amenintatoare in multe momente.

Astazi la repetitiile de pe scena Odeonului, Andrei Serban le-a cerut barbatilor ca la inceputul piesei, cind “ingradesc” publicul, sa tina betele cu ambele miini, prinse la mijlocul distantei dintre capete si sa fie ridicate in dreptul briului, dar intinse spre in fata, fara sa-si atinga corpurile. Le-a mai cerut ca miscarea sa fie lina si betele sa nu se clatine, sa ramina tot timpul perfect perpendiculare cu solul. Si sa imprime miscarii lor precizie si energie, astfel incit publicul sa vada niste coloane.

I-am vazut exersind asta. Da, spectatorul are impresia ca are in fata ceva care-l domina puternic.

Iar in betele alea si-n energia pe care fiecare dintre actori o va imprima unei miscari din primele cinci minute ale piesei, spectatorii le pot vedea caracterul: cine are stapinire de sine, cine isi poate controla energia, cine poate vorbi puternic fara sa rosteasca niciun cuvint.

Dintr-o simpla miscare, in grup, prin comparatie cu ceilalti, cu niste betze de bambus.

* sa mergeti sa vedeti Troienele, e unul dintre frumoasele exemple despre cum energia miscarii si a sunetului spun o poveste care face sa ti se zbirleasca pielea si sa simti cum trec curenti de emotie prin tine.

m-am emotionat teribil de citeva ori, desi era o repetitie fara costume, in care erau intrerupti actorii pentru rezolvarea unor situatii tehnice (spectacolul se joaca la Opera din Iasi si-acum actorii se readaptau la un alt spatiu), desi se cinta (mai degraba spre incantatie decit spre opera) mult si nu se rosteste niciun cuvint pe care sa-l intelegi ( e in greaca)

si e montat (in varianta care a facut valuri in anii 90 la TNB) cu publicul parte din spectacol, cu actorii atingindu-te pe scena.

*
stiind detaliul asta ginditi-va din nou la miscarea soldatilor cu betele. ea se face la maxim 10 centrimetri de chipul unui spectator care il priveste in fata, curios, pe actor.

***
astazi aproape 100 de elevi si studenti au chiulit de la scoala. e o stire pentru orice tv. pentru ca au chiulit ca sa asiste la repetitiile de la Troienele lui Andrei Serban. de la 10 jumatate dimineata si pina aproape de ora 18.00, multtimp in picioare, pentru ca asa e parte din show. fara sa se auda un sunet, fara sa sune un telefon, fara sa-si doreasca pauza.
accesul la repetitiile marilor spectacole e parte dintr-un proiect Liternet.

diverse

12 years ago

ce facem cind nu facem nimic

aseara, cu un pahar de vin alaturi si dupa ce ne-am uitat la Romania danseaza, am ajuns sa discut cu prietenii in casa carora petrecusem Pastele despre ce vor face concurentii – chiar si cistigatorii – cind nu vor mai avea miza si expunerea show-ului in fata. de aici n-a fost decit un pas sa dezbatem cum dealuiesc oamenii situatiile in care nu fac CEVA. orice.

am vorbit despre asta acum 3 ani la Women on Web si aseara am descoperit ca, desi aveam transcrierea speech-ului, nu l-am facut niciodata public. iata-l.

***

ce facem cind nu facem nimic

Acum citiva ani am petrecut o saptamina alaturi de regizorul Andrei Serban la Sibiu ca sa-l vad cum lucreaza pentru o noua montare a Pescarusului lui Cehov. Intr-una din zile am mers cu el la cursul de actorie al studentilor din anul I.

Am intrat in sala de curs si, din primele clipe, s-a remarcat un student care vorbea mai tare, gesticula mai mult, scria pe el “vreau sa captez atentia”. Cum trebuia sa faca un workshop cu ei, Andrei Serban l-a invitat in mijlocul clasei pe acest baiat, i-a dat un scaun si i-a spus:

“Te rog stai aici si sa nu faci nimic. Nimic. Absolut nimic.”

Tinarul era fericit – fusese bagat in seama de maestru – si s-a asezat hotarit pe scaun (Serban e unul dintre cei mai mari regizori de teatru si de opera pe care i-a avut vreodata Romania – a lucrat cu Diane Lane, cu Christopher Reeve, Meryl Streep, dar si cu cei mai mari actori romani).

Andrei Serban s-a asezat pe primul scaun din apropierea tinarului, si-a pus miinile in sin si a inceput sa-l priveasca. In privirea lui erau forta si condescendenta.

Colegii tinarului ii priveau atent.

Dupa un minut tinarul a inceput sa se miste pe scaun. Andrei Serban a tusit ostentativ. Clasa a inceput sa rida. Tinarul a roshit.

Dupa alte 30 de secunde, cind era evident ca tinarul se simte inconfortabil in fata privirilor celorlalti, Andrei Serban s-a dus linga el, i-a pus mina pe umar si-a spus:

“Ca actor cel mai greu e sa stai fara sa faci nimic. Sa stai pur si simplu, mult timp, linistit, fara sa te gindesti la nimic, fara sa transmiti nimic. De obicei tacerea actorului are o semnificatie, statul lui nemiscat are o alta semnificatie. Dar cel mai greu e sa nu faci nimic.”

Stiu ca nu va ginditi la asta decit atunci cind aveti vorbe de ocara despre unii si altii, dar si noi suntem actori. Daca suntem onesti recunoastem ca, desi n-am facut scoala de actorie, jucam roluri.

Mircea Diaconu a explicat odata de ce toti oamenii sunt actori.

Ne constumam in fiecare dimineata, ca sa facem fata publicului nostru. (Sigur, noi, femeile, ne costumam ceva mai mult, dar o facem pentru ca … suntem inspirate de reviste )

Suntem cu totii actori cind mergem la primarie sa cerem aprobare pentru o casa, avem un rol pregatit, un discurs pe care sa-l spunem. Daca nu e primarie, e seful cind cerem o marire de leafa sau e administratorul blocului.

Ne pregatim un rol/ un speech cind cerem in casatorie (ma rog mai ales domnii, dar avem egalitate de sanse si, din cind in cind, cerem si noi femeile in casatorie);

Ca in exercitiul lui Andrei Serban si pentru noi, oricit de ciudat ar parea la primul gind, cel mai greu e cind nu facem anumite lucruri si nu atunci cind le facem.

***

Astazi exista retete pe pasi pentru orice profesie am alege, pentru cum sa facem cunostinta cu un domn sau o doamna, pentru cum sa facem dragoste, cum sa dam mina sau cum sa spunem buna ziua.

Le gasim pe toate pe net, in carti sau exista traineri specializati.

Dar cind nu facem CEVA suntem singuri. Si nu ne invata nimeni cum sa rezolvam asta.

Ma refer la lucrurile pe care lumea spune ca trebuie sa le facem si daca nu le facem e gresit.

Nu urmam o facultate in pas cu toata lumea.

Nu ne casatorim.

Nu facem copii.

Nu ne luam masina, casa sau televizor cu diagonala de multi cm.

Nu facem CEVA.

Si trebuie sa stam pe scaun, in fata clasei si sa ne uitam la colegii nostri – de virsta, de serviciu, de singe sau orice fel de colegi ar fi ei – fara sa facem CEVA.

Sa stim ca ne analizeaza, ca ne judeca, ca zimbesc ironici.

Iar noi sa nu facem nimic.

E un exercitiu pe care cei din liga mare l-au intilnit de multe ori.

***

Cei mai multi dintre oamenii care au facut ceva cu care sa schimbe lumea au inceput prin a nu face ceva ce-i obliga societatea. Au incalcat reguli si s-au asezat apoi pe scaun ca sa-i lase pe altii sa-i judece.

***

Ma intorc la actori si actorie, pentru o alta poveste care leaga lumea civila cu scena.

La prima lui vizita in Romania, l-am intilnit pe Ethan Hawke cu citeva minute inainte de lectura publica a cartii sale Miercurea Cenusii. Mi-a spus atunci:

”Pentru noi, actorii, cel mai greu e cind nu facem nimic. Cind suntem intre doua proiecte. De la un anume moment incolo, nici macar nu mai e vorba de bani, e vorba de cum iti ocupi mintea. De asta am scris Miercurea cenushii. Ca sa fac ceva.”

Toti am avut sau vom avea momente in viata cind ne vom afla in pauza dintre doua situatii active; doua joburi; doua proiecte; doua iubiri; doua casatorii…

Si daca n-ati descoperit inca pe pielea voastra veti descoperi curind ca nu e nimeni care sa va preda lectia ce fac cind nu fac nimic.

Cind nu mai iubesc…

Cind n-am un proiect care sa ma tina in priza…

Cind n-am obligatii de timp si spatiu…

Stiu ca toata lumea vorbeste despre cheia succesului ca fiind actiunea: sa fii activ, sa te implici in multe; sa stii cit mai multe.

Dar o parte importanta din succesul fiecaruia e bazat pe ce face cind nu face nimic.

Cit de bine suntem infipti in propriile picioare cind stam in fata clasei spunind ca nu facem nimic, cit de asezatisuntem in propriul corp si propria minte cind nu facem lucrurile pe care ar fi trebuit sa le facem, dupa standardele lumii.

***

Ma intorc intimplarea de la Sibiu cu Andrei Serban. Cind am plecat de la cursul studentilor, tzopaiam in jurul dlui Andrei Serban, comentind:

“Nu e corect cum ati pus problema. El nu avea de unde sa stie cum sa stea fara sa faca nimic, nu exista un raspuns corect la exercitiul asta.”

A zimbit: ”Adu-mi aminte mine dimineata inainte de repetitii sa-ti arat rezolvarea acestui exercitiu”

A doua zi, pina sa vina actorii la repetitii, s- a asezat pe un scaun la marginea scenei, in timp ce eu stateam pe primul rind, in sala. A inchis ochii si am vazut cum trupul i se relaxeaza. A trecut un minut, nu facea nimic, a mai trecut un pic, el tot la fel de relaxat cu ochii inchisi. Eu, care ma plictisisem uitindu-ma la un om care nu facea nimic, m-am gindit ca ar fi foarte tare sa adoarma acolo si sa vina actorii sa-l gaseasca asa.

Si-am zimbit.

In urmatoarea secunda a inceput si el sa zimbeasca, desi avea ochii inchisi.

Peste citeva clipe a deshis ochii:

“E alegerea ta cit esti de relaxat si de deschis la ce e in jur, atunci cind nu faci nimic.”

***

Acum, peste niste ani, cu ceva experienta in spate, cu ceva momente in care n-am facut “nimic” – emotional sau profesional – stiu ca putem fi “pereti” sau “oglinzi” cind nu facem nimic.

Putem sa fim opaci, inchistati, sa ricoseze din noi toti si toate, pentru ca noi avem un task: “nu facem nimic”. E important pentru noi ca stam pe scaun in fata tuturor, iar ei ne judeca pentru ca nu facem nimic. Asta ne ocupa toata energia si timpul.

Dar putem la fel de bine sa fim ca o oglinda, sa preluam din jur energie, zimbete si sa le dam mai departe, sa le reflectam catre cei din jur, chiar daca, aparent, nu facem nimic.

Astazi stiu ca e alegerea noastra daca suntem oameni perete sau oameni oglinda atunci cind nu facem nimic.

Restul e ceva pe care-l faci si il inveti ca mersul pe jos. Faci doi pasi, cazi, te mai ridici. Iar mai faci doi pasi. Usor usor.

Bucuresti, octombrie 2010

personal

13 years ago

4 iulie – oameni pe care i-am intilnit

Cristi Clita – prima data cind am auzit numele lui a fost ceva de genul “e atit de pasionat de teatru incit isi cumpara bilete la toate piesele din festivalul de la Sibiu. isi ia vacanta si merge la teatru”. dupa aceea ne-am intilnit si am descoperit ca dincolo de pasiunea lui pentru teatru e un umor minunat – care marcheaza si lucrurile mai putin placute (din teatru sau nu). ce-mi place foarte tare e ca are bucuria de a merge la un spectacol ca sa VADA, dupa aceea trage concluzii, iar cind nu-i place ceva te distrezi teribil de felul in care critica. cum te distrezi cu amintirile detaliilor spectacolelor care nu i-au placut.

am fost la Lear(a) la Bulandra amindoi (multumim Rodica Lazar pentru invitatie, ai fost o Gonerill f afurisita:) ), iar la teatru multa lume am intilnit:)

***

Marius Manole voi il stiti drept actorul vedeta al Teatrului National, eu il stiu drept workalcoolic , timid, cu un umor acid pe care-l scoate la iveala ca sa acopere timiditatea. Manole e cea mai buna dovada ca e o legatura intre cum esti ca om si ziua in care te-ai nascut. Impartim aceeasi zi de nastere, iar anul trecut cind Ana Onisei a facut un interviu cu el pentru Adevarul, mi-a zis: “mi se parea ca vorbesc cu tine. semanati foarte mult.” E unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.

Am scris despre el un story lung acum 2 ani, il puteti citi aici.

***

Andrei Serban – a regizat Lear-ul la care am fost. o reasezare a Lear-ului facut tot de el acum 2 ani. (scriu pe larg miine despre piesa. ) Lui Andrei Serban ii datorez pentru tot restul vietii mele faptul ca m-a invatat sa ma uit la teatru. M-a lasat sa ma uit la repetitiile de la Pescarusul (la Sibiu, cu Cristina Flutur acum premiata la Cannes, in rolul Ninei) si mi-a raspuns la toate intrebarile. De-a lungul timpului ne-am certat si ne-am impacat, de fiecare data pornind de la felul in care vedeam teatrul, dar oricite dispute am mai avea de acum inainte, pentru mine va fi cel care m-a invatat sa iubesc teatru. Ma fascineaza felul lui de a se reinventa, de a specula orice e modern/nou/ actual in favoarea muncii sale fara sa se indeparteze de la drumul pe care si l-a propus.

Rodica Mandache – era necajita pentru ca nu se poate duce la Oradea sa joace intr-un spectacol al lui Radu Afrim. Doamna Mandache mi-a zis cindva “vorbele bune se primesc pe acelasi canal ca si vorbele rele, dar oamenii nu stiu sa le primeasca. sunt mai obisnuiti sa se apere, se asteapta sa vina vorbe rele.”

***

Raluca Vermesan, mult prea simpatica actrita laureata anul acesta de UNITER. astazi i-am descoperit umorul si sinceritatea. n-a avut nicio problema sa povesteasca despre piesa care nu-i place, dar in care – n-are incotro – si joaca. Raluca a fost in proiectul 10 pentru film de la TIFF.

***

Cosmin Alexandru Purice – (regizor de platou la Antena) il stiam via facebook pentru ca este un bun cunoscator al evenimentelor culturale. “Imi vad de treaba la munca si imi fac timp pentru teatru, pentru filme… Asa ma incarc, pentru ca sunt vremuri grele”.

***

Linga mine la teatru stateau Isvan Teglas (actor) si Iris Spiridon (regizor). Jumatate din fosta redactie Tabu m-ar fi invidiat ca stau linga Isvan… cind a aparut intr-un pictorial in revista au fost muuuulte oftaturi.:)

***

Oameni pe care i-am intilnit e un proiect in care notez zilnic informatii despre oamenii care-mi ies in cale.

diverse

13 years ago

despre mintea noastra

The most extraordinary part of our minds is the bit that, despite everything, keeps us cheerful. Alain de Botton
***

Botton a postat pe la 7 dimineata cuvintele de mai sus. pe la vremea aia eu ma gindeam (sub influenta piesei de aseara, Hedda Gabler la Teatrul Maghiar din Cluj, regia Andrei Serban) ca ceea ce e interesant pentru o structura narativa nu e daca omul e bun sau rau, ci conflictul dintre rau si bun; pentru ca nu e persoana 100% buna sau 100% rea.

cum nu e 100% optimista, sau 100% deprimata.

acelasi lucru ne fascineaza si in viata reala: cum pastreaza cineva echilibrul intre bun si rau. tensiunea in care e acul balantei; unde se inclina cind incepi sa pui in talere reactiile dintr-o situatie de criza?

muzici simpa

13 years ago

cintec de Buna dimineata

de pe drum catre Cluj, unde voi vedea diseara Hedda Gabler in regia lui Andrei Serban, un cintecel de simbata dimineata

culturale

13 years ago

La multi ani Doamna Mariana Mihut

astazi e ziua Doamnei Mariana Mihut. implineste 69 de ani.

urarea mea de la multi ani luminosi si sanatosi vine impreuna cu citeva amintiri. pentru voi, nu pentru dinsa.

*
in septembrie la Anonimul, Doamna Mihut a acceptat un interviu pentru Adevarul (pentru Ana Maria Onisei) si toata gasca noastra a intrat in trepidatii; Ana il intreba pe Marius Manole cum ar trebui sa o abordeze ca sa iasa totul bine, eu o ajutam la research si verificam ce intrebari avea pe lista… Ana tremura de emotie, noi pe linga ea.

Si in dimineata interviului, Doamna Mihut a venit la interviu imbracata elegant, cu o palariutza cocheta de paie si o esarfa la git. Avea gratia unei regine si eleganta unei mari doamne. Si noi, care stiam ca vine din casuta de vis a vis de locul unde mincam in fiecare dimineata, am inteles din atitudinea domniei sale cit de mult respecta intilnirea. Se imbracase elegant, in semn de respect pentru ce urma sa faca. Si ne-am dat seama ca emotiile noastre (pe linga cele ale Anei) meritau sa fie acolo, ba ar fi trebuit sa fie si mai mari.

cind am vazut repetitiile de la regele Lear, n-am putut sa-mi iau ochii de la Doamna Mihut. iar la secventa in care moare regele am ramas fara respiratie. nu voiam sa respir, ca sa nu stric energia din fata mea. Regele (Doamna Mihut) murea in picioare, cu degetul la gura, in semn de tacere. nici acum nu stiu cum a aparut secventa aceea in piesa, dar stiu ca i-am spus dlui Andrei Serban ca mi se pare cea mai frumoasa metafora pentru oamenii de caracter. ei ramin mereu in picioare.
si stiu ca regele doamnei Mihut n-avea cum sa moara altfel.

si mai am o amintire pe care o voi pretui pentru totdeauna. la Anonimul am fost sa ne plimbam cu un avion utilitar si a mers si Doamna Mihutz cu noi. am povestit ceva despre Regele Lear atunci si, dupa reactia mea spontanta, doamna Mihut m-a luat in brate. a doua zi cind am aflat ce ii raspunsese Anei in interviu, stiam ca imbratisarea aceea era un raspuns dincolo de orice ati putea intelege (pentru ca am rugat-o pe Ana sa nu fie fragmentul in interviu) pentru ceva foarte drag mie.

*
Stiu ca v-a placut si voua in multe piese Doamna Mariana Mihut. Ii puteti spune La Multi Ani pe pagina de facebook a domnului Rebengiuc, sunt sigura ca ii va citi toate mesajele.

La multi ani doamna.

filme simpa

14 years ago

eveniment: julie taymor vine in RO.

uitati-va putin la filmuletele acestea:

ambele sunt facute de julie taymor (la fel ca si genialul dar macabrul Titus cu anthony hopkins in rolul principal). aceasta minunata doamna vine in bucuresti la Ro IFF, pe 7 si 8 octombrie. este o regizoare foarte buna si daca nu i-ati vazut filmele trebuie sa mergeti la cinema saptamina viitoare. se aude prin tirg ca doamna taymor va veni la cel putin una dintre proiectiile filmelor sale.

chiar e de neratat.

ca un unghi local si patriotic, julie taymor a lucrat cu andrei serban in urma cu citiva ani, la new york si este o fana declarata a regizorului roman.

*
Intre 1-9 octombrie se desfasoara la Bucuresti, Romania International Film Festival (RO-IFF), biletele de acces la proiectii costa doar un leu si se gasesc la casele de bilete ale salilor Corso si Eforie.

culturale

14 years ago

interviurile lui Manole. Marius Manole

am avut placerea si onoarea sa citesc in avanpremiera interviul pe care Marius Manole i l-a luat actritei Ana Ioana Macaria.
si l-am invidiat putin.

e acolo o intimitate pe care un jurnalist n-ar putea sa o obtina usor in raport cu intervievatul lui; Marius si Ioana vorbesc aceeasi limba, cind el intreaba despre cit de greu i-a fost cind ea n-a jucat, ea stie exact ca poate sa raspunda relaxat pentru ca el intelege…

MM: A fost greu inceputul la repetitii? Cum e, dupa trei ani de zile, sa repeti din nou?
A-I M: E foarte greu. In primul rand ca imi era frica de toti, simteam ca mi-am pierdut exercitiul.
IT: Asta am vrut sa intreb in legatura cu trei ani, ca in timpul asta simti ca pierzi ceva sau chiar…
MM: Si chiar cred ca pierzi, realmente pierzi
A-I M: Da si nu. Simti ca pierzi, daca esti cat de cat treaz, lucid. Iti dai seama ca pierzi si, de fapt, ce e ingrozitor dupa aia, cand te intorci, e ca incerci sa fii in forma si de ce iti doresti mai mult, de-aia te blochezi mai tare cumva.
IT: Asa e. Dar pe de alta parte nu te reincarci, in timpul asta cat faceai exercitii sau chiar aveai timp sa faci altceva, nu te-ai reincarcat sau ceva?
A-I M: M-am tinut vie. Dar nu m-am reincarcat. Pentru ca nu erau spectacole, nu ajungeam la o finalitate. Astea mi-au folosit mult mai tarziu si mai degraba pentru film, e adevarat, decat pentru teatru. Pentru ca in teatru totusi daca nu esti pe scena, daca nu mai simti publicul, capeti frica de a gresi, pierzi siguranta de sine.

puteti citi integral interviul pe blogul lui Manole

inainte de a citi interviul asta descoperisem calitatea lui Marius de a fi bun reporter; la Anonimul in doar citeva secunde a gasit un unghi pentru o posibila poveste pe care sa o relateze de acolo, iar – putin mai tirziu- cind cu excursia cu avionul, a esentializat intr-o singura propozitie caracterul doamnei Mihut, din gestul de a zbura prima cu avionul.

Marius a promis ca va face o serie de interviuri cu actori si regizori pentru blogul lui si sper din suflet sa faca pt ca e f bun la asta… cum ziceam l-am invidiat.

teatru

14 years ago

Andrei Serban a cistigat UNITER-ul!!!

sunt happy.

mi-a placut piesa Strigate si soapte. mult. mult. in topul meu pe 2010 a fost pe locul 1

m-a lovit personal si, la sfirsitul ei, am plecat cu gindul fragilitatii lumii in care traiesc artistii. ma mai bintuie gindul acela.

ma bucur foarte tare ca dl Andrei Serban a luat 2 premii in seara asta cu aceasta piesa (cel mai bun regizor, cea mai buna piesa). iar bucuria asta e pe multe paliere (unele tin de orgoliu, altele de umilinta; ale mele, dar si ale celor care au dat premiul. probabil ca si al celui care-l primeste)

felicitari! sa va spun ca astept UNITER-ul de la anul cu „Ivanov”?:)

*
si pentru ca vorbeam de orgoliu: Conrad Mericoffer, pe care l-am promovat in Tabu special teatru/film la sectiunea debut pariind pe talentul lui, a cistigat premiul pentru debut. e cel de-al patrulea premiu de debut pe care-l anticipam in Tabu, in lunile de dinaintea decernarii premiului.

lista cistigatorilor UNITER 2011

teatru

14 years ago

Ivanov- vzt de un barbat

pina sa vada aseara Cristi (Chinezu) repetitiile de la Ivanov nu m-am gindit niciodata la textul lui Cehov ca la unul despre branding.

da, mi se parea un text masculin (dincolo de istericalele din iubire ale celor doua femei care vor sa-l salveze pe Ivanov, e drama unui barbat de 30 si ceva care si-a pus prea multe provocari in viata si acum nu le mai poate duce), dar tocmai de aia m-am gindit ca Andrei Serban l-a distribuit pe Vlad Ivanov in rolul principal. (cind am vazut cum spune monologul cheie al piesei m-am gindit la Marlon Brando cu monologul despre copilarie din fata cosciugului sotiei sale, din Ultimul tango la Paris)

dar a venit Cristi la repetitii, s-a uitat barbateste si proaspat (iubesc oamenii care pot sa se uite cu prospetime la teatru, eu deja-s virusata) si-a scris un text in care m-am descoperit pe mine acum citiva ani, la primele mele repetitii de teatru la Pescarusul (tot Cehov, tot Andrei Serban regia).

Nici măcar nu știu dacă ce am văzut e o capodoperă sau nu. Și nici nu mă interesează. Pentru mine e una din piesele care o să însemne toată viața ceva și care o să îmi aducă aminte de faptul că mă pot face vinovat nu neapărat făcând ceva, ci nefăcând ceva. Pentru mine ceea ce am văzut aseară este o capodoperă. Pentru că m-a schimbat. Pentru că m-a făcut să-mi doresc să mă schimb.

Ca să nu credeți că am căzut în găleata cu nostalgism melancolic, dacă îmi permiteți barbarismul (necesar pentru o și mai necesară rupere de ritm și aducere a textului în ceea ce erați obișnuiți aici pe blog), vă pot spune că ”Ivanov” este despre branding. Văzut și înțeles pe 3 niveluri. Brandingul pe care ți-l faci tu în mintea ta, oglinda aia în care te vezi sau crezi că te vezi. Aici Vlad Ivanov este, din nou, magistral. Apoi e vorba despre brandingul pe care ți-l fac ceilalți și care funcționează pe principiul nu ești ceea ce crezi tu că ești, ci ceea ce cred ceilalți despre tine. Aici scena în care ceilalți discută despre Ivanov, așezându-se în fața reflectoarelor și luând niște trăsături demonice este fantastică. Și apoi mai este vorba despre brandingul pe care tu, ca spectator, îl vezi că se întâmplă în ceea ce te privește. Pentru că, așa cum se întâmplă când vezi mari actori pe scenă, pentru o fracțiune de secundă (sau mai multe…) te trezești că tu ești personajul acela, că tu îți joci propria viață. Și respirația ți se oprește, transpiri brusc și te forțezi să ieși din starea aia, care nu îți place, nu, nu îți place, pentru că te-a făcut să te vezi așa cum credeai că nu ești…

intregul text aici

eu cred ca teatrul nu e pentru critici; adica actorii si regizorii nu trebuie sa lucreze pentru ei, ci pentru spectatorii obisnuiti, aia care nu-s culti in ale teatrului, dar sunt smart ca sa inteleaga si sa simta emotia de pe scena. si daca la sfirsitul piesei, macar un spectator pleaca incarcat cu o energie pe care nu si-o explica, cu o stare care-l impinge sa faca lucruri noi in viata, sa faca o schimbare – de atitudine, de emotie, de stare – e cea mai mare victorie pe care o pot avea cei implicati intr-o piesa de teatru.

asa ca multumesc frumos cristi ca ai venit aseara, ai stat 4 ore la repetitii si, apoi, ai avut curajul sa spui pe bune ce ai simtit.

teatru

14 years ago

Ivanov – perfectionism

Alte citeva secvente de la repetitiile piesei Ivanov (dupa A.P. Cehov) in regia Andrei Serban, la Teatrul Bulandra.

Andrei Serban in mijlocul scenei explica grupului de figuranti, aflati linga actorii mari, cum fac o iesire “pentru secventa nuntii”. Vlad Ivanov se desprinde usor din grup, vine la un scaun din fata scenei. Se aseaza pe mijlocul scaunului, isi muta trupul cit mai mult in spate, pe spatar, apoi capul e lasat pe marginea scaunului. Capul coboara usor spre stinga si, ca la dans, Vlad isi calculeaza miscarile miinilor: indoaie mina stinga, rasucind-o la spate, in timp ce corpul aluneca de pe scaun rostogolindu-se. Miscarea e controlata, toti muschii ii sunt incordati si, de la distanta, se vede ca un relanti. Cind ajunge jos pe podea se ridica usor si se duce inapoi la grup.
Cit timp ceilalti actori au fost prinsi cu explicatiile despre iesirea “ca la nunta”, Vlad tocmai ce si-a mai repetat o data miscarile “mortii” personajului sau. In citeva clipe, va insoti miscarea de replici si va fi sincronizat perfect cu partenerul care-i descopera moartea trintindu-l de pe scaun.

e o pauza de 10 minute pentru reasezarea decorurilor.
Mirela Oprisor alearga catre o doamna blonda, imbracata in jeans.
“aici sunt, am venit gata!”
Se aseaza pe un scaun in coltul din dreapta a scenei, ia violoncelul intre picioare, arcusul in mina dreapta si o priveste pe femeia blonda.
Femeia ii spune ceva si trupul Mirelei isi schimba pozitia, devine mai ferm, cotul drept ajunge la 90 de grade, arcusul imprima forta.
Doamna e violoncelista si o invata pe Mirela detalii utile pentru o secventa de citeva secunde din spectacol.

*
Actorii, imbracati in costume, stau in fata scenei, ca sa-i vada regizorul; mai putin Ioana Anton, cea mai tinara dintre actritele care joaca rolurile mari. Ioana are o rochie mare cu crinolina, de mireasa, si tocmai ce s-a bagat sub pianul de pe scena…vrea sa vada cum se comporta rochia in spatiul ingust. Dupa ce e familiara cu situatia, o ia la fuga pe scari pina intr-un spatiu si mai ingust deasupra scenei. Cind coboara, vine in fata regizorului cu un zimbet impacat.

– Astazi vin costumele, trebuie sa probez si ghetele, spusese sfioasa cu o ora inainte in fata lui Marius Manole.
– Cind va aud cu “vin costumele, sa incercam ghetele” , mi se pare aiurea. O sa ne descurcam, incercase sa o incurajeze Marius.
– Da, Marius, dar tu ai multe spectacole in spate, te-ai obisnuit… eu sunt la inceput, se aparase ea.

E seara tirziu, se repeta deja de mai bine de 6 ore. Unii dintre actori au plecat la spectacolele pe care trebuie sa le joace chiar in aceeasi seara, iar in repetitie sunt inlocuiti de asistenta de regie care interpreteaza multe roluri – simultan☺
Vlad Ivanov sta pe o canapea unde personajul lui trebuie sa se reculeaga dupa un mic lesin. In spate, Andrei Serban da indicatii despre cum sa fie modificata intensitatea luminii.
Vlad se uita fix in fata pret de citeva secunde, apoi se ridica usor de pe canapea. Ia violoncelul de linga care lesinase cu doua clipe mai devreme si-l muta citiva centrimetri mai in fata. Apoi il rasuceste. Se duce pe canapea, pare ca se gindeste la altceva. Peste citeva secunde vine inapoi la violoncel, ia florile de linga el si le aseaza in echilibru pe corzi.
Cind se intoarce pe canapea are deja expresia personajului lui; se recupereaza dupa lesin.

Cind reiau scena, personajul lui Vlad imbratiseaza violoncelul, iar florile ii ies la citiva milimetri din unghiul pe care-l face cotul, lasindu-I fatza in lumina, fara nici cea mai mica umbra.

***

(Sunt la birou, am treaba multa si nu ma pot duce din nou la repetitii, dar sunt ca drogatii in sevraj. Sau ca indragostitii care, ca sa li se para ca sunt mereu cu iubirea lor, povestesc la nesfirsit despre ea, retraind lucruri…

Nu credeam ca imi lipseau atit de mult repetitiile unui spectacol)

teatru

14 years ago

o zi la repetitiile Ivanov ( teatrul Bulandra)

Astazi am fost la repetitiile piesei Ivanov ( dupa A . P .Cehov) pe care o monteaza Andrei Serban la teatru Bulandra.

Am mai fost si la alte repetitii ale dlui Serban (as putea zice ca sunt un groupie, cum m-a prezentat dl Serban lui Ducu Darie, directorul Teatrului Bulandra), dar la piesa asta mi-am dorit mai mult decit la altele sa fiu “in bucatarie”. Sunt 4 actori incredibili in rolurile principale: Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc, Marius Manole si Mirela Oprisor. Iar montarea are si o gaselnita de marketing Vlad Ivanov il joaca pe Ivanov-ul lui Cehov.

Iata citeva secvente de la repetitii:

*
Mirela Oprisor imbracata in pijama barbateasca parcurge desculta scena. Are in ochi toata durerea unei femei inselate, isi tine mina in dreptul abdomenului, se aseaza pe un scaun de care e sprijinit un violoncel.
“De ce a venit ea aici? De ce a trebuit sa vina ea aici?”, zice despre fiica celui mai bun prieten al sotului ei (interpretat de Vlad Ivanov) pe care a vazut-o sarutindu-se cu barbatul pentru care si-a schimbat pina si religia.
…
a repetat asta de 7 ori si de fiecare data mi s-a zbirlit pielea. La prima rostire mi-au dat lacrimile; poate pentru ca Mirela venea incarcata din culise, poate pentru ca si-a luat mai multe pauze si a avut timp sa se incarce din privirea lui Vlad Ivanov… sau poate ca dupa asta am invatat eu sa ma apar de emotia pe care o transmitea si d’aia n-am mai plins.
Dupa a patra sau a cincea varianta, intr-o secventa in care Andrei Serban i-a cerut sa treaca intr-o clipa de la plins la ris isteric, spunind “ai fost idolul meu”, mi-au mai dat lacrimile o tura.
Mai tirziu, dupa aproape 2 ore in care s-au slefuit miscarile si dialogul, m-a emotionat si altceva: talpile ei – adunasera praful de pe toata scena si aveau rotocoale negre la calciie.

– Ii dai o palma, zice Andrei Serban catre Mirela, iar ea zimbeste tragindu-si trupul spre inapoi.
Intra apoi in personaj, isi disputa “spatiul” cu sotul care tocmai a facut-o “jidoavca”, si-l pocneste. Usor.
Dupa 3 repetari, gesturile ei capata incredere, Vlad insista sa-l pocneasca pe Ivanov (personajul lui) mai tare, iar ea adauga forta miscarilor si-l loveste.

(…)
“M-am uitat in oglinda dupa semn”, zice Vlad Ivanov la pauza.
“Vlad, iarta-ma.. Pentru palma asta, dau orice dupa aia”, spune Mirela cu un amestec de gluma si respect.
“Ne bate Mimi pe amindoi”, ride Vlad cu trimitere la sotul Mirelei.

… mi-a placut mult respectul si complicitatea dintre Mirela Oprisor si Vlad Ivanov, super energie intre ei.

*
“Sa iesi acum din casa mea “, zice Vlad Ivanov tinindu-l de guler pe Marius Manole. Il ridica si-l impinge atit de tare ca aluneca aproape doi metri pe scena.

Personajul lui Marius e smecherasul afacerist care-si poate manifesta suprematia asupra prietenului pentru ca i se pare ca stie multe dintre secretele lui. E agresiv si grobian, dar in miinile lui Ivanov e cit un fulg.

“Tu n-ai cum sa vezi cita ura are in privire in clipa aia”, imi explica Marius mai tirziu de unde vine forta impinsului.

“Stop! Alex… aici trebuie….”, face o pauza Andrei Serban si se gindeste cum sa-i explice noua directie actorului care-l joaca pe doctor, un domn indragostit de sotia lui Ivanov.
In linistea care se creeaza, dl Rebengiuc intervine dupa citeva secunde: “Asteapta reactia noastra si spune dupa aia”. Andrei Serban zimbeste si completeaza indicatia cu noi amanunte. Brusc totul pare ca o scurgere intre vase comunicante – Andrei Serban – Victor Rebengiuc.

(dimineata, cind Dl Victor Rebengiuc a intrat in sala, pe scena erau Marius Manole si Vlad Ivanov, primul linga un pian in lateralul scenei, cel de-al doilea la o masa de lemn, in fatza.. Nu isi puteau vedea privirile, dar reactiile lor au fost in sincron: un zimbet larg si cald la intrarea in sala a dlui Rebengiuc. Care spunea “buna dimineata” echipei tehnice.)

*
– Andrei stii, in secventa asta in care Ivanov (…), Vlad incepe sa explice si sa-si explice gesturile personajului lui, in timp ce se afla la mai putin de un metru de Andrei Serban.
Dl Serban incepe sa-i explice ceva, Vlad continua cu altceva…

E unul din momentele alea speciale cind se aseaza teritoriile; cind se cauta calea de mijloc intre directia regizorului si feelingului actorului. Poate ca vor mai cauta zile in sir, isi vor mai cere explicatii unul altuia, sau poate ca vor gasi imediat; oricum ar fi, vor incerca fiecare sa-si faca loc in conceptul celuilalt, cu diplomatie si perfectionism.

Si la citeva zile dupa premiera, cind gesturile si gindurile vor fi trecut deja prin actor, vor fi devenit “ale lui”, personajul va fi acolo: pe scena.

*
textul lui Cehov, Ivanov, e povestea unui barbat la 30 si ceva de ani care nu mai gaseste resurse emotionale pentru a merge mai departe. Are o sotie care a sacrificat totul pentru el, dar are si multe datorii. E iubit de o tinara care pare varianta mai tinara a sotiei lui (gata si ea sa sacrifice totul pentru el), dar nu crede nici in iubirea ei, desi e acuzat ca e interesat de zestrea pe care o poate primi. In plus, toate principiile lui de viata – bazate pe adevar si incredere – se zdruncina prin conjuctura faptelor sale.

Ce o sa va placa foarte tare?

Cit de mult poate duce Vlad Ivanov pe dinauntru intr-o piesa in care are text din belsug.

Cite emotii poate transmite intr-o secunda Mirela Oprisor.

Cit de “rau” poate fi “copilul bun si teribil al teatrului” Marius Manole.

Cit de darnic emotional si profesional poate fi domnul Victor Rebengiuc.

Si cit de simplu, minimalist, poate fi teatrul care te emotioneaza cind e lucrat de Andrei Serban.

Fac un pariu acum, aici, ca sa ramina scris: Vlad Ivanov si Mirela Oprisor vor lua premii UNITER cu rolurile astea.
Va bagati?

*
“Ivanov” din 30 ian la Bulandra.

Ma mai duc si mine dupa amiaza la repetitii, dar daca nu mai scriu inseamna ca mi-au rupt picioarele ca am dat din casa ce nu trebuia☺

astazi au repetat 8 ore si 50 de minute (actul 3 si jumatate din actul 4), iar unii dintre actori – dl Rebengiuc, Marius Manole, doamna Dana Dogaru – au plecat dupa 6-7 ore sa se pregateasca pentru spectacolele in care urmau sa joace chiar in aceeasi seara. Probabil ca si-au incheiat programul undeva dupa 10 seara.

teatru

14 years ago

topurile mele 2010 – teatru

Am vazut putine spectacole de teatru anul acesta, nu stiu de ce mi-am pierdut bucuria de a merge la teatru. Sau am revenit la starea mea de acum vreo 3-4 ani, cind nu ma urneai la teatru nici cu promisiunea ca-mi oferi luna de pe cer.

Am avut sentimentul ca am vazut piesele deja, ca stiu ce vor face regizorii (pentru ca i-am mai vazut facind asta). Probabil ca am gindit superficial.

Ce mi-a placut foarte mult:

Strigate si Soapte (regia Andrei Serban, Teatrul Maghiar din Cluj). L-am vazut in Festivalul National de Teatru si-am fost lovita pe dinauntru, intim, de subiect. Mi s-a parut ca e cea mai personala dintre piesele pe care le-a montat Andrei Serban, am avut sentimentul ca stiu care sunt personajele din viata reala care seamana cu cele de pe scena (desi textul e inspirat de Ingmar Bergman). M-a chinuit emotional piesa, prin mesajul ei. Am fost atit de mult in poveste, incit am fost furioasa ca am vazut-o dupa piesa pe una dintre actrite, in civilie, vorbind la telefon intr-un colt de strada. “Trebuia sa stea in cabina pina ar fi plecat oricare spectator din zona teatrului”, mi-am zis suparata. Abia mai tirziu mi-am dat seama ca trecuse mai mult de o jumatate de ora de cind se terminase piesa si spectatorii ar fi trebuit sa fi fost departe.

Momentul de magie, irepetabil, de la lectura Marea Iubire a lui Mihail Sebastianl ( cu Marius Manole si Rodica Mandache) de pe terasa La Motoare. La 20 de m distanta era muzica rock, nimeni din public n-a auzit altceva decit replicile celor doi. Si vintul care le incurca paginile si parul.

Scenografia de la Avalansa facuta de Iuliana Vislan (regia Radu Afrim). Minunata in fiecare detaliu. Mi-as fi dorit sa locuiesc in casa aceea, sau sa o rog pe Iuliana sa vina acasa la mine.

Ce nu mi-a placut:

Warlikowski, tot in FNT. Poate ca nu-s suficient de pregatita pentru piese de genul acesta. Trebuie sa recunosc ca am iesit la jumatatea piesei, desi m-am dus cu mega asteptari, l-am si intilnit pe Warlikowski in cadru restrins ca sa-l “simt”. Dupa festival i-am citit cartea autobiografica. Mi-a placut mult.

UNITER a decis ca Festivalul national de teatru sa fie “administrat” cu unic selectioner pentru un an. Nu are importanta pe cine a numit drept selectioner, poate sa fie si Tutankamon, dar si mama Omida in locul selectionerului, daca are de facut treaba pentru un an NU VA CONSTRUI NIMIC. Trupele mari de afara au programele antamate cu cel putin un an inainte, nimeni nu poate face minuni in aceste conditii (fara bani, fara contacte, fara planning).

Daca festivaul de la Sibiu are succes este pentru ca s-a construit in timp; dl Constantin Chiriac a dezvoltat relatii personale cu multi directori de teatre din lume, cu regizori sau directori de companii de teatru importante si poate antama cu mult timp inainte productii importante.

Nu cred ca va fi posibil sa mai avem la Bucuresti piese care sa ne bucure, sa ne inspire, sau care sa ne provoace sa experimentam artistic.

Ce astept in 2011?

Ivanov cu Vlad Ivanov, Victor Rebengiuc, Mirela Oprisor, Marius Manole, in regia lui Andrei Serban. Textul e super super ofertant, distributia e minunata si-i iubesc pe toti cei mentionati, asa ca va fi o experienta pe care n-o s-o ratez. Premiera undeva in februarie la teatrul Bulandra.

Este jurnalist, a creat blogul S!MPA ca o oaza de liniste si frumos (cultural, pe cit posibil). A fost redactor sef al revistei Tabu, a facut parte din echipa care a creat brandul Europa FM si care a formatat si rebranduit Radio 21 la sfirsitul anilor ‘90 si a fost consultant pentru lansarea Radio Guerrilla. A prezentat primul sezon al emisiunii Ca-n filme (Digi 24 TV). A sustinut un curs de branding personal pentru actori, la TIFF, in cadrul proiectului "10 pentru film", este consultant in branding & promotion pentru artisti, industria media. Pentru aproape 2 ani (2013-2014) a facut parte din echipa de comunicare a trupei VUNK si a participat la comunicarea proiectul Orasul Minunilor, singura campanie de comunicare a unui reprezentant din industria divertismentului premiata la Romanian PR AWARDS. In perioada 2012 -2014 a fost social media coordonator al Festivalului International de teatru de la Sibiu. Intre aprilie 2016 -aprilie 2019, a lucrat pentru Loredana Groza in echipa de comunicare.

Owner urban,ro - prima platforma de goingout care creeaza experiente. Speaker la conferinte nationale pe teme legate de media, industria online, femei.

» Mai multe detalii

Tag : andrei serban

De ce generatia Netflix, iubitoare de House of cards, ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra –

De ce generatia NETFLIX care a iubit House of Cards ar trebui sa vada Richard 3 de la Bulandra?

Si mai ales pentru ca e o montare istorica, despre care se va vorbi peste ani si e pacat sa fi fost contemporani cu ea si sa o fi ratat din … ignoranta.

(INTERVIU) Andrei Serban “Inca ma simt ca un cavaler medieval gata sa scoata sabia!” – #DupaAni –

“Inca am acest spirit razboinic in mine, inca ma cred un cavaler medieval care e gata sa scoata sabia, dar, de cate ori ma surprind azi ca sunt in aceasta stare, incerc sa ma schimb.”

“Daca faci tot ceea ce iti este comod, sau la limita comodului, vei fi toata viata un mediocru. Deci, obligatoriu, trebuie sa sari, sperand ca parasuta se va deschide.”

“Mi-e frica de Facebook. Am o supersitie ca cineva va intra in viata mea interioara, o nebunie.”

Andrei Serban. “Incercarea de a ne deschide cat mai mult, de a fi mai sensibili, de a fi mai putin nesimtiti decat suntem, trebuie sa continue toata viata.” (un reportaj din 2006, in premiera in online)

Andrei Serban. Cuvantul just. Gestul just. Gandul just.

Carousel – cum teatrul il pune in fata pe spectatorul modern

contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.

Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.

despre bunatate – Andrei Serban, Ana Ularu, Vlad Ivanov, Rodica Mandache la Teatrul Bulandra

Cristina Flutur de la premiul de interpretare la Cannes in serialul vedeta al francezilor

Troienele, in regia lui Andrei Serban – despre incredere, confort, curiozitate si libertate

Troienele lui Andrei Serban, proba betzelor

ce facem cind nu facem nimic

4 iulie – oameni pe care i-am intilnit

despre mintea noastra

cintec de Buna dimineata

La multi ani Doamna Mariana Mihut

eveniment: julie taymor vine in RO.

interviurile lui Manole. Marius Manole

Andrei Serban a cistigat UNITER-ul!!!

Ivanov- vzt de un barbat

Ivanov – perfectionism

o zi la repetitiile Ivanov ( teatrul Bulandra)

topurile mele 2010 – teatru

Aboneaza-te la newsletter