Tag : boala

siggaella-1__880-tileBaldvin, proiectul femeilor puternice

Baldvin, proiectul femeilor puternice

Text de Raluca Antuca

De când deschidem ochii pentru prima dată, iar o mămică și un tătic se uită la noi de parcă suntem cel mai prețios lucru ever, ni se spune cum funcționează lumea. De ce pâinea este pâine și o mâncăm aproape la fiecare masă, de ce trebuie să purtăm haine mereu și cum funcționează societatea democratică (sau cum ar trebui măcar).

Știm din copilărie că băiețeii se îmbracă în albastru, iar fetițele în roz. Că bărbații sunt curajoși, aventurieri și trebuie să întrețină familia din munca sa, care de regulă, este fizică. Femeia are grijă de copii, de gospodărie și de soț. Adică ea spală, șterge și curăță. Se îngrijește de trup pentru iubitul soț, își piaptănă părul lung în fiecare dimineață și își curăță tenul cu cele mai prețioase licori.

Ei bine, acum suntem în anul 2015 si lucrurile nu mai stau ca în cărțile de povești. Există cupluri homosexuale, iar anumite diferențe de gen au dispărut, pentru că rolurile celor doi s-au intercalat. Rămân doar stereotipurile care îngrădesc cumva gândirea. Printre acestea se numără și cel care spune că femeile trebuie să aibă părul lung. Cele care nu se încadrează în acest tipar sunt privite ciudat și nu sunt acceptate în societate.

În această idee, fotografa Ella Sigga a creat un proiect fotografic în colaborare cu o asociație din Islanda care se numește Baldvin. Au fost realizate portretele a șapte femei care suferă de boala Alopecia Areata. Datorită acestei boli, ele au pierdut tot părul scalpului, fiind chele. Doar pentru că nu arată așa cum suntem obișnuiți, asta nu înseamnă că trebuie marginalizate sau ridiculizate. Îmi place foarte tare emoția transmisă prin fiecare fotografie, iar expresia facială este una atât de puternică, nicidecum să înspire milă sau tristețe.

2135
shutterstock_luminadaca ai mai avea mai putin de 24 de ore de trait ce-ai face?

daca ai mai avea mai putin de 24 de ore de trait ce-ai face?

miine, 1 noiembrie, tinara Brittany Maynard (30 de ani) a ales sa moara. in ianuarie a fost diagnosticata cu un cancer al creierului, neoperabil, care o va duce catre o moarte chinuitoare , dureroasa, in invaliditate.

ca sa moara demn s-a mutat intr-un stat american in care sinuciderea asistata e legala si-a ales ca pe 1 noiembrie va lua pastilele pe care medicii i le-au dat deja (le poarta in portofel de citeva luni).

a facut public asta tocmai pentru a fi un purtator de mesaj pentru optiunea fiecarui om de a trai si muri demn.
*

Brittany a anuntat in urma cu doua zile ca a ales sa traiasca si sa moara dupa propriile ei reguli si ca a schimbat data sau decizia de a se sinucide asistat pe 1 noiembrie. (imaginati-va avalansa de jurnalisti care stateau la usa ei de citeva zile si relatarile care mai de care mai tabloide, mai patetice sau mai dramatice. si presiunea la care e supusa si de media si de propria-i decizie in raport cu familia in zilele astea)

*

cind am citit prima data despre Brittany si decizia ei m-am gindit ce va face in ultimele 24 de ore, lunind in calcul fix aceasta presiune care vine din toate partile. si mi-am zis ca e un exercitiu onest si frumos pe care am putea sa-l facem fiecare, din cind in cind: sa ne gindim daca am fi constienti ca mai avem doar 24 de ore de trait, ce-am face in ultimele ore?

cindva, intr-o alta viata, m-am aflat intr-o situatie asemanatoare prin context (un diagnostic care imi anunta o durata limitata de viata, am scris despre asta aici; sunt bine dupa cum se vede, activa si pusa pe treaba sa-mi stresez si enervez prietenii).

atunci aveam o anume idee pe care sa o duc la capat pentru ultimele zile, care in timp s-a dovedit ca nu e o solutie corecta.
astazi zic ca daca m-as afla in situatia asta, as scrie multe ilustrate cu mesaje foarte personale si foarte targetate despre ce cred eu despre oamenii pe care i-am intilnit si le-as trimite ca sa le ramina.

habar n-am ce as face miine sau peste niste ani daca si cind voi fi in situatia asta.

*
dar e un bun exercitiu pe care sa-l facem epntru o curatire interioara si puteti raspunde aici, sub anonimat.

sa stiti ca imediat dupa aia o sa vina intrebarea “si ce te opreste sa faci asta chiar astazi, chiar acum?!”

*
foto cover shutterstock

4669

Cind ne imbolnavim…

… avem o relatie de iubire si ura cu medicii care ne trateaza. Ne sprijinim in ochii lor cautind raspunsul la intrebarea “o sa fiu bine?”, dar suntem nemultumiti ca am ajuns la mina lor si ne varsam supararea pe ei “Cum sa ne vada atit de slabi si sa profite de asta?”
Ii cautam de aliati si, daca ne incurajeaza si ne fac sa ne simtim confortabil, ii simtim ca pe cei mai buni prieteni ai nostri, desi ii cunoastem de citeva ore.

…profitam delicat de prietenii nostri “pentru ca ne sunt prieteni si nu ne-ar refuza”. Le luam din timp si energie, le cerem favoruri. Sigur ca o sa le intoarcem gestul – pentru asta e prietenia – dar acum e momentul nostru “de glorie” si-l exploatam feroce.

…ne intoarcem la religie cu un farseism pe care-l ascundem in “doamne ajuta”, pe care-l spunem egoist, pentru nevoile noastre primare. Oare cind am rostit “doamne ajuta” pentru cineva pe care nu-l stiam sau pentru lume in general?!

… rivnim dupa cuvintul “sanatate” – ca urare in loc de buna ziua sau la revedere; ca parte din vreo expresie intr-un text pe care-l citim. Nici aici nu e o exceptie de la regula: rivnim intotdeauna dupa ceva ce nu mai avem.

… ne luptam cu noi, cu trupul sau creierul, crezind ca-l motivam sa treaca bariera, sa sara hopul. Si iar ne intoarcem la relatia de iubire si ura “Cum ma tradezi acum? Nu se poate!”, “Hai stiu ca poti sa rezisti, hai ca se poate, am mai trecut noi prin asta”

Iar cind ne facem (mai) bine, uitam toate astea.

Nu ne mai pasa de medici, ne dorim sa nu-i mai vedem niciodata in viata, religia e… ceva despre care nu discutam, nu spunem nimanui in loc de “la revedere” SANATATE si stim ca organismul nostru e puternic; tocmai ce am invins boala.

Si o luam de la capat. Crezind ca suntem invincibili.

*
Din cauza unei probleme medicale, ultima saptamina mi-am petrecut-o facind un tratament zilnic la spitalul Euroclinic. Cum am ajuns in fiecrae zi la alta ora acolo, am avut ocazia sa studiez multi dintre pacienti. Cum mi-am petrecut mult timp acolo, am avut ragazul sa ma analizez.

5033

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!